Această melodie i-am trimis-o lui D. la un moment dat când era supărată pe mine. I-a mai trecut, pentru că i-a plăcut mult melodia. Avea dreptate personajul lui John Cusack în “High Fidelity” (2000, R. Stephen Frears) că a folosi versurile şi muzica altcuiva pentru a-ţi exprima sentimentele cu succes e o adevărată artă…
Vă invit să daţi mai departe ca “pansament” pentru relaţii.
O altă melodie a lui Jem pe o stare asemănătoare “Falling for You”
Dacă ţi-a plăcut acest post, atunci îţi mai recomand şi:
În afară de articolele statice din meniul orizontal (în termen absoluţi, arhiva este incontestabil cea mai vizitată pagină), acestea sunt cele mai citite articole de pe blog (doar cele cu cel puţin 400 de vizualizări unice). Jumătate dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri.
Ţin minte că atunci când A. abia aflase despre relaţia mea cu D., a fost prima dată când D. a acceptat să mergem împreună la Biserică într-o duminică. D. nu e o persoană prea religioasă, dar un lucru pe care l-am apreciat întotdeauna la ea este respectul şi pioşenia faţă de Sfintele Taine şi modul în care se comportă când intră în biserică. Cu grijă pentru orice gest, atentă să facă ceea ce este important pentru orice credincios.
Ţin minte că în mod deosebit, era atrasă de a pune lumânări. Nu înţelegea prea bine tot ce spunea preotul, dar era curioasă să desluşească un sens, în absenţa cunoaşterii Sfintei Scripturi sau a Sfintei Tradiţii. Am mai fost la biserică împreună, iar cea mai mare schimbare pe care ea a vrut să o aducă în viaţa ei a fost faptul că, după aproape 10 ani, s-a spovedit, cu 3 zile înainte de Crăciun.Am fost şi împreună la moaştele Sf. Dimitrie, atunci când s-au adus şi moaştele Sf. Ap. Pavel în Dealul Mitropoliei din Capitală.
Desigur, cu aceste floricele nu se face primăvară. Dar a fost un drum pe care D. a păşit, iar atunci când a ales să păşească, eu am fost mai liniştit în sufletul meu. Clipa care dăinuie în amintirea mea este cea în care am ascultat la o predică din cuvintele şi despre părintele Dumitru Stăniloaie, pe care l-am citat aici din cartea pe care i-am făcut-o cadou lui D. în ziua în care am cerut-o în căsătorie.
Nu voi intra în detalii pe latura aceasta, întrucât ea invită prin natura ei la intimitate. Voi menţiona doar că seara în care D. s-a spovedit a fost ultima în care am mai fost împreună (22 decembrie 2008). Am condus-o la metrou la Unirii 2, aceeaşi staţie la care s-a dat jos atunci ne-am cunoscut,unde ea îl aştepta pe A., care venea de la Aviatorilor. Cele 2 metrouri au ajuns în staţie simultan. Ne-am despărţit şi am plecat în sensuri diferite. Cum a început, aşa s-a şi terminat.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:
Asta este ceea ce spune personajul jucat de Guy Pearce în “Memento”.
M-a întrebat într-un e-mail o cititoare a blogului care este importanţa amintirilor.
Amintirile sunt o dovadă despre ceea ce ai facut bine ca demonstraţie ca poţi, iţi aduce aminte că ai greşit, ca să ştii ce să eviţi, iar acestea iţi aduc înţelepciunea de a şti încotro să te îndrepţi.
“Cel care rămâne cu un ochi în trecut, riscă să şi-l piardă. Cine îl ignoră, riscă să-i piardă pe amândoi”. Nu mai ştiu cine a spus asta, dar acest citat i l-am trecut ca dedicaţie pe cartea făcută cadou în ianuarie lui D. cu ocazia împlinirii a 28 de ani. Cartea? “Istoria trădării la români”, de Mircea Bălan.
Amintirile, expuse public, au rolul de a sta mărturie, şi de a avea impact asupra aproapelui, dacă e spre câştigul lui sufletesc să le parcurgă.
În dimineaţa zilei de acum un an, pe 1 octombrie, am fost trezit pe la 8 dimineaţa de un telefon pe care nu pot să spun că nu-l aşteptam (după cum am scris în finalul articolului “Cererea în căsătorie – peste un an“)…
A., iubitul lui D., mi-a luat numărul de telefon şi m-a sunat. Discursul lui nu a fost unul articulat şi nici prea inteligent, de altfel.
M-a întrebat ce vreau. Ţin minte că am stat puţin să mă gândesc la ce să răspund la întrebarea asta… Pe de-o parte, eram destul de furios pe omul ăsta, care nu o lăsa pe D. să plece (e adevărat că nici ea nu era hotărâtă, dar şi el exercita presiuni…), pe de altă parte trebuia să îl înţeleg şi pe el, din papucii lui, el nu era vinovat direct de faptul că D. îl înşelase (am comentat asupra ideii că D. era indirect vinovat de asta în articolul “Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii“) şi nu era obligat cu nimic să suporte nemulţumirile mele subiective.
Am răspuns la fel de hotărât şi natural ca atunci când am cerut-o pe D. în căsătorie: vreau ca ea să se despartă de el, să plece de acolo şi să se căsătorească cu mine.
Răspunsul meu a fost puţin dezarmant, se pare, ca şi cum aşteptarea mea ar fi fost una de copil neconfruntat cu realitatea, acea realitate pe care avea să mi-o impună mie. Interesant. Drăguţ. Aş putea spune chiar înduioşător, dacă nu ar fi arătat atâta desconsideraţie faţă de mine pe termen lung (chiar i-am argumentat lui D. o dată că eu nu l-am tratat niciodată cu lipsă de respect pe A., spre deosebire de cum a făcut el cu mine şi cum a făcut ea cu el).
Un văr de-al meu mi-a spus că cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui D. ar fi fost ca eu şi A. să ieşim la o bere, să realizăm că această femeie nu merită atenţia noastră, şi să hotărâm să o dăm afară simultan amândoi, atunci s-ar vedea neîntreţinută de nimeni, în poziţia în care să se descurce singură cu cheltuielile pentru stilul de viaţă cu care se obişnuise.
Atunci când D. a pus o serie de întrebări retorice, stupefiate, pe baza răspunsului meu, l-am invitat să arunce o privire asupra inelului pe care D. îl purta (din când în când) şi pe care i-l dădusem când am cerut-o în căsătorie.
El a afirmat, într-o manieră foarte sigură pe sine, demonstrativă şi enervată, că mi-o dă pe D. la telefon, ca să-mi spună ea însăşi ce crede despre relaţia noastră.
În momentul acesta, deja aveam curiozitatea pe care o avea publicul sălii acestui filmuleţ pe care vi-l recomand, cu recomandarea să vi-l imaginaţi pe A. în rolul magicianului.
“Presto” (2008, R. Doug Sweetland)
A. mi-o dă pe D. la telefon şi o întreb:
- Bună, dragă, ai ceva să-mi spui?
D. murmură ceva şi până la urmă nu spune nimic.
[Eu]- Ok, atunci ne vedem mai încolo. Te iubesc. Pa.
- Bine, pa.
Penibil.
Dacă ţi-a plăcut articolul acesta, îţi mai recomand să citeşti şi…
“Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.“
(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)
Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.
M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:
- Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?
Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:
- Nu.
“De atâtea ori” – Van Noizz
Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.
Românii de fapt,nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac, simţul realităţii este absent. Când mă uit la această ştire, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.
Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.
“See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.
Din păcate, unele persoane aleg să se “prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.
“Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.
Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.
“Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.
“Sunt multi oameni in jurul nostru pe care i-ai jigni profund aratindu-le ca se descurca binisor chiar in conditia in care de fapt nu stiu ca nu stiu ca nu stiu.“
Nu am mai scris pe blog de 10 zile. [Later edit: în octombrie nu am mai scris de vreo 20 de zile]. Nu s-a mai întâmplat ceva de genul acesta de muuuultă vreme. Şi nu a fost intenţionat. Aşa că asta m-a pus pe gânduri. Am venit cu câteva posibile răspunsuri.
Poate au fost comentariile din ultima vreme, care îmi spuneau că faptul că întreţin acest blog este ceea ce mă împiedică să dau o şansă reală unei alte relaţii şi mă cantonez în trecut?
Poate a fost faptul că poziţia în Zelist a stagnat şi traficul pe blog s-a menţinut şi în septembrie sub 100 de vizitatori pe zi, ceea ce înseamnă pentru mine că poate am început să nu mai scriu atât de interesant ? A trecut vremea şi deja după aproape un an am epuizat toate lucrurile pe care aş fi avut să le scriu despre acest subiect?
Sursa: Zelist.ro
Poate a fost faptul că la începutul lui septembrie voiam să reiau publicarea pe blog în forţă, iar vreme de o săptămână exact atunci, din probleme tehnice independente de voinţa mea, accesul la site a fost suspendat?
Luna
Nr posturi
Octombrie 2008
3
Nov 2008
3
Dec 2008 (Lansare)
21
Ian 2009
18
Feb 2009
13
Mart 2009
13
Apr. 2009
12
Mai 2009
12
Iunie 2009
17
Iulie 2009
8
August 2009
13
Septembrie 2009
8
Am încercat să îmi explic aceste cifre. Practic, în octombrie şi noiembrie nu ştia nimeni de blog şi eram încă în relaţie cu D. În noiembrie am avut o ceartă şi ne-am despărţit. La începutul lui decembrie, am lansat blogul şi m-am împăcat cu D. (pentru doar o săptămână), iar lunile decembrie şi ianuarie au cele mai multe articole. În februarie-mai am scris câte 12-13 articole pe lună, deci cam la 2-3 zile, în condiţiile în care unele dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri (vezi lista lor aici). În iunie, am fost impulsionat de feed-back-ul primit în urma publicării articolelor pe site-uri externe şi de faptul că s-a aniversat jumătate de an de la lansarea blogului. În iulie, am observat tendinţa traficului şi nici nu am mai publicat atât de mult, fiind vară.
Poate conştientizarea faptului că dacă este să duc acest proiect în continuare, trebuie să îl scot din zona unui blog cu maxim vreo 400 de cititori şi să îi fac o promovare activă, ceea ce înseamnă timp şi bani, pentru a-l (re)aduce într-o zonă de interes mai largă?
Poate faptul că mi se pare că mesajul pe care am vrut să-l transmit a fost perceput? Poate că am vrut pur şi simplu să-mi pun ordine în minte, exteriorizând nişte lucruri pe care nu am avut prilejul să le ofer aşa cum am dorit?
Poate faptul că mi-au atras atenţia prietenii că investesc prea mult timp scriind pe blog?
Ca să vă răspund la câteva întrebări care s-ar putea să vă alerge prin minte, aş vrea să fac câteva precizări.
1. Mă mai întreabă unele persoane… dacă chiar nu am putea fi împreună… “Da’ chiar nu s-ar puteaaaa ??“, “Da’ de ceeeeeeee?“
Nu, NU AM MAI VĂZUT-O PE D. ŞI NU AM MAI VORBIT CU EA DIN IANUARIE. Nu ştiu dacă s-a căsătorit cu A. Nu ştiu nici dacă mai trăieşte. Şi nici nu mă interesează prea tare. Nu este o opţiune să mai fiu împreună cu ea vreodată, ever, din motive evidente. Nu există nici o şansă pentru a ne “împăca”, şi asta nu are legătură cu ce s-a întâmplat, ci cu CINE SUNTEM.
2. Ceea ce scriu pe blog nu este pentru D. Blogul nu e o declaraţie de dragoste pentru D. El se adresează cititorilor, pentru care ştiu că fac o diferenţă pozitivă.
3. Tot ceea ce s-a scris pe acest blog este adevărat. Totuşi, din cauza faptului că prezentarea lucrurilor cu atât de multe detalii referitoare la realitate este unul care poate să le facă greu de crezut, am luat hotărârea să îmi fac timp în viitorul apropiat să mă întorc asupra blogului şi să fac anumite modificări, pentru a-i da mai multă structură, coerenţă şi relevanţă. Voi renuanţa anumite lucruri şi voi insista pe alte aspecte. Ceea ce înseamnă că cine va citi blogul din octombrie [later edit: din noiembrie, pentru că octombrie a trecut şi nu am avut timp să mă ocup, doar am hăcuit vreo 10 articole], va avea accesul la nişte informaţii puţin modificate faţă de cele la care aţi avut voi accesul, cei care m-aţi citit până acum.
4. Momentele importante pe care le aniversez din când în când, referitoare la blog şi la relaţie sunt acestea, în ordine cronologică:
5. Dragostea care este împiedicată să fie dăruită moare cu timpul, aşa cum consider că femeia care era D. atunci când m-am îndrăgostit de ea, a murit pentru mine… La fel, ceea ce simţeam pentru D. acum un an, când încă eram în relaţie cu ea, s-a schimbat. Mai mult, acum dacă aş cunoaşte-o pe D., nu m-aş întâlni cu ea decât cel mult la o cafea. De aceea, la sugestia unui cititor, am ales să adaug ghilimelele la titlul blogului.
6. Am menţionat la un moment dat că intenţionez să scot o carte cu conţinutul blogului (Mulţumesc autoarei blogului “Şi când eram tânără eram bătrână” – care a fost şi un referrer mai bun decât garbo.ro, sărumâna, şi Corinei Saracin pentru inspiraţie). Cartea se va intitula cel mai probabil “Din Dragoste pentru D.”. Dar primesc şi alte sugestii.
Problemele pe care le am în această direcţie sunt găsirea unei structuri (în ce ordine şi în ce formă să adaug informaţia) şi să-mi fac timp pentru această activitate. Nu ştiu când va fi gata, dar vă voi ţine la curent. [Later edit: îmi propun să mă ocup de asta în noiembrie]
7. Îmi pare rău pentru faptul că în ultima vreme nu am mai publicat. NU am întâlnit pe altcineva. NU am început o relaţie. NU este pentru că nu am avut timp. S-a datorat blocajului pe care l-am descris mai sus, la care au concurat toate lucrurile pe care le-am descris. [Later edit: în octombrie s-a datorat faptului că nu am mai avut timp...]
8. Ce mă va ajuta, totuşi, să continui să public, în acest demers interactiv, sunt impresiile şi comentariile voastre, pe care le citesc şi cărora le răspund.
Vreau să ştiu dacă de când citeşti blogul, ai luat o decizie altfel, care te-a ajutat.
Aştept comentarii. Mulţumesc.
Mă găseşti, de asemenea, pe messenger, pe ID-ul din_dragoste_pentru_d .
Intru rar, dar pot fi găsit şi răspund la fiecare.
PS: Dacă aduni cifrele din tabel, observi că acest articol, al 7-lea din septembrie [adăugit după o lună], este al 140-lea. Asta se întâmplă pentru că am luat în considerare, la numărare, şi publicarea în octombrie 2008 a articolului “Identitate şi comportament“, reeditat şi completat apoi ca pagină statică.
La un moment dat, într-o noapte de miercuri pe care am s-o ţin minte cred că toată viaţa, am avut de făcut o alegere. Sau mai bine zis, am conştientizat-o.
“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce deja ai ales.“
Oracolul, The Matrix Reloaded
Mersesem cu D. la un curs, împreună şi cu o colegă de-a ei. Ea mi-a solicitat să nu-i împărtăşesc respectivei colege că noi doi eram împreună. Eu m-am simţit jignit de faptul că mi-a cerut în mod expres asta. A mai avut solicitări sau temeri de genul acesta. Ţin minte că am întrebat-o prin decembrie: “tu chiar crezi că eu aş fi făcut sau aş fi în stare să fac asta?”
D: – Nu…
“Atunci de ce mă mai întrebi sau de ce-mi mai spui chestiile astea?”
Dincolo de asta, fără să intru în implicaţiile personale referitor la de ce e acea seară atât de importantă pentru mine, după curs, m-am plimbat cu ea spre unde stă şi am aşteptat-o în parc, în faţa blocului. Ea mi-a spus că vine în 5 minute. Nu a venit. A întârziat. Iar eu am aşteptat-o. Aş fi putut să nu o fac. Şi atunci lucrurile ar fi fost complet diferite.
Într-una din serile pe care le petreceam împreună la mine, anul trecut pe vremea asta, i-am pus lui D. pe jos mai multe pietre, colecţionate de-a lungul timpului de pe unde am călătorit. De obicei, le ţin ca obiecte decorative pe marginea bibliotecii.
Am presărat petale de trandafir şi garoafe şi lumânări, pe hol, realizând un puzzle de pietre, petale şi lumănări, preintre care am invitat-o pe D. să mergem împreună. Sunt convins că acel mic “exerciţiu” a influenţat pozitiv relaţia noastră şi a fost o experienţă pe care mi-a venit în minte ad-hoc să o creez, la nivel metaforic.
"The Light Illuminating 2" Copyright (C) Răzvan Nidelea
După o săptămână în care a purtat inelul, colegii de la servici crezând că e de la A. şi că în final se căsătoresc, a vrut să mi-l dea înapoi. Eu l-am refuzat, citindu-i o scrisoare pe care o făcusem, punându-mă în papucii ei, către A. Ea a fost de acord cu ceea ce am scris în procent de 70 %. Din motive legate de drepturile de autor, nu voi publica acea scrisoare, dar pot să spun că a fost pentru mine o experienţă foarte interesantă să o concep.
"A memory" Copyright (c) Lorena Lazăr
D. a fost impresionată de atitudinea mea, a fost realmente fermecată, dar asta a lărgit criza decizională în care se găsea. Avea, deja, de două săptămâni, o relaţie cu un alt bărbat (mama ei îi spusese să-şi bage minţile în cap, prietenele o sfătuiseră să facă cum crede), în timp ce iubitul ei iniţial era… la ţară. Fără să bănuiască nimic, dar aparent tolerant la reproşurile pe care i le făcea D., din care v-am prezentat ieri o mostră…
Needless to say, săracul A. nu a mai îndrăznit să meargă la ţară muuultă vreme… până în decembrie, când am apucat şi eu din nou să mai petrec o noapte până dimineaţa cu D….
Din momentul în care D. mi-a spus că este împreună cu A., a început să vorbească cu el la telefon de faţă cu mine, în mod frecvent – un prilej excelent de a afla cum (nu) funcţionează relaţia lor. La un moment dat, D. îl sună pe A. (pe la vreo 11.30 dimineaţa) şi îl salută.
- Azi e ziua mea. N-am primit nici un telefon de la tine
A: – La mulţi ani! A, da, iartă-mă… Voiam să te sun mai târziu…
Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.
În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie. Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.
Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi “mare” D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.
Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine, diferenţă ilustrată şi de Anthony Robbins în materialul de mai jos:
Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.
Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.
Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.
Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.
Şpilul este că…
atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!
Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.
Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.
Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…
Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:
Am reluat în posturile din ultima vreme de la categoria “Povestea între D. şi mine” ceea ce s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta în ideea de a oferi o perspectivă care să ajute la înţelegerea şi perceperea lui D. într-o manieră cât mai completă din partea cititorilor, în speranţa că dincolo de impresiile deja formate, există dorinţa de a înţelege şi nu de a judeca.
La un moment dat, în timpul primei “săptămâni de miere” pare că lucrurile erau minunate. Vorbeam cu prietena mea cea mai bună, şi îi spuneam că nu ştiu ce tot îmi spune D., că este ceva îngrozitor, care va schimba lucrurile, pe care nu îndrăznea încă să mi-l spună. Ţi s-a întâmplat, până acum, să ai parte, o perioadă de câteva zile, de ceva care ţi se pare atât de frumos, atât de incredibil, comparativ cu ceea ce ai avut până atunci?
În dimineaţa în care voiam să îi dau banii pentru partea mea de vacanţă la Paris pe care o stabilisem, în tramvai, mi-a evitat privirea şi parcă s-a abţinut să nu plângă. Mi-a spus că nu merită atâta fericire, şi că vom discuta diseară.
Seara, vine pe la ora 11, şi începe să-mi povestească, tocmai se întorsese de la o prietenă căsătorită recent cu un bărbat pe care nu-l iubea. Se pare că asta e o tradiţie, în colivia lui D., ca femeile să se căsătoreascăde convenienţă. Se agaţă de gâtul meu şi începe să plângă. Îmi spune că este împreună cu un bărbat, de 5 ani de zile, cu care locuieşte, dar de care s-a îndepărtat, şi nu ştie dacă mai vrea să mai rămână împreună.
“Summer Red” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Ar putea părea superficial ca după o săptămână de stat împreună să fie atât de îndrăgostită, dar vă asigur că atunci când mi-a spus “Îmi este frică să nu te pierd!”, chiar simţea asta. Am văzut-o pe D. minţind, şi ştiu că atunci nu minţea.
Răsăritul care se preconiza la început întrevedea şi o furtună pe parcurs…
Aş fi putut, în acel moment, să o dau afară pe uşă şi să fac ceea ce i-am spus că sunt în stare să fac, să îi întorc spatele şi să nu o mai văd niciodată. Dar… au fost alte aspecte pe care le-am luat în considerare.
Fiecare persoană are dreptul la o şansă. Asta înseamnă că nu pot să judec pe cineva exclusiv după primele impresii comportamentale, sau după un fapt de viaţă, ci vreau să cred în latura bună a acelei persoane sau a acelei situaţii. Nu cred că dragostea este învinsă. Nu cred că răul învinge binele. Nu şi în realitatea mea. A fost o dragoste de zăpadă? Poate, dar nu şi pentru mine.
Foarte multă vreme, am renunţat. Am lăsat de la mine. Ţin minte că, la un moment dat, acum câţiva anii, cel mai bun prieten al meu de atunci, după ce a câştigat o funcţie profesională de conducere pe care o doream eu şi pentru care candidaserăm cot la cot, a ajuns să fie împreună şi cu fata de care eram îndrăgostit în perioada respectivă. Of course, după 6 săptămâni, s-a plictisit de ea şi i-a făcut vânt. Apoi a abandonat şi poziţia pe care o câştigase, timp în care eu făcusem treaba de subordonat, inclusiv şi să duc coşul de gunoi atunci când femeia de servici nu făcea asta. Am rămas prieteni, dincolo de asta, pentru că întotdeauna am considerat prietenia mai importantă decât o relaţie, care poate să treacă sau să vină. Şi am înghiţit de-a lungul timpului muuuulte lucruri care nu mi-au plăcut, pentru că “aşa era bine”, “aşa se cuvenea”, “aşa se cădea”. Ei bine, nu şi asta. Nu atunci. Nu aşa. Acela a fost momentul meu. Şi am decis să îl iau şi să îl folosesc. Pentru că, atunci când mă uitam în ochii ei, vedeam puterea de a lua acest obstacol şi de a-l zdrobi în întregime, folosindu-mă ca de o pârghie de ceea ce era în sufletul ei, pentru mine. Aceasta era dragostea mea, şi aveam de gând să o dau cui doream eu.
“So close no matter how far” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Şi, bineînţeles, ar fi fost cam ipocrit din partea mea, ca să nu zic, chiar lispit de sens, să mă opresc atunci, din perspectiva că D. nu a fost prima femeie care mai era împreună cu cineva atunci când mi-a propus să fim împreună (o mai ţii minte pe Veveriţa?). De fapt, cam o treime din femeile cu care m-am întâlnit în 2008, mai aveau o relaţie, de care nu îmi spuseseră iniţial.
Ţin minte că acum vreo 3 ani, am primit avansuri inclusiv de la o nevastă de preot. Deci… era clar că nu era ceva în legătură cu anumite cazuri izolate, e ceva în legătură cu mine care se încadrează în psihologia feminină care acţionează ca un magnet pentru femeile care apucă să mă cunoască puţintel mai bine…
Şi, a propos de asta, ca să nu rămână cineva cu impresia că pe blog am scris numai despre D. (deci am scris şi despre alte femei), ci să înţelegeţi că este un blog care vorbeşte despre o anumită atitudine, vă invit să (re)citiţi, în afară de cel despre veveriţe, următoarele articole:
Prima seară cu D., în cadrul relaţiei noastre. Pare curios, dar nu mai ţin minte exact dacă din prima seară sau de mai târziu începusem să realizez mici momente romantice atunci când venea la mine. Ne-am întâlnit la metrou şi am condus-o la mine. Ţin minte că îi luasem o floare neobişnuită, o floare mare şi portocalie, care din întâmplare s-a asortat foarte bine cu rochia ei.
Aşezam de-a lungul culoarului lumănări mici, printre care presăram petale de trandafir şi garoafe. Iar pe fundal, era un playlist care pur şi simplu te ducea în altă lume… O parte din el l-am surprins aici… Ea păşea, surprinsă de minuţiozitatea aranjamentelor, observând cum petalele se presărau discret până spre cameră. Mi-ar fi plăcut să dansez mai mult cu D…. dar în schimb, ea m-a lăsat să dansez cu sufletul ei… Privirea mea îi pătrundea stările şi o atrăgea spre mine tot mai mult… Adevărul e că îşi dorea să fie iubită astfel…
După ce cu o zi în urmă îmi lăsasem cu I. lucrurile într-o zonă strict amicală (despre care am scris aici, aici şi aici) în cadrul unei plimbări cu barca pe Cişmigiu, am hotărât să mă concentrez pe a da o şansă unei relaţii cu această femeie, despre care aveam intuiţia că se poate implica total şi despre care credeam că mă poate face fericit.
Ştiam că fericirea nu se construieşte pe baza existenţei unei alte persoane, care se potriveşte cu tine precum un mecanism de ceas bine uns, pus să funcţioneze, dar parcă tot ceea ce trăiam era atât de frumos…
Ţin minte că ne-am uitat la clasicul “Love Story” în week-end-ul acela.
Şi am gătit împreună. D. este o bucătăreasă excelentă, la opoziţie cu mine, care sunt un dezastru pe plan culinar şi alimentar.
În dimineaţa în care m-am trezit cu ea în braţe, aveam un aer de liniştire pe care nu îl mai avusesem până atunci vreodată. Iar ea deja începuse să se îndrăgostească de mine… chiar dacă nu tot la fel de repede precum eu de ea. Acea primă săptămână, în care am ştiut numai de noi doi, toate drumurile păreau deschise, iar ceea ce se întâmplase depăşea aşteptările imaginaţiei mele.
Şi cu toate acestea, aveam, pe bună dreptate, îndoiala instalată în suflet: “Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!”.
