În cartea lui Neil Gaman, “Coraline”, există un schimb de replici în între Coraline şi falsa ei mamă de genul:

- Dragostea este suficient de puternică încât să doboare orice mândrie!

- Nu, nu mă poţi obliga să te iubesc!

- Dar nici nu încerc să fac asta…

Ştim cu toţii ce scrie Sf. Apostol Pavel în Corinteni despre dragoste…

Dragostea nu este de ajuns atunci când cel/cea ce iubeşte nu respectă libertatea…

Inclusiv libertatea dureroasă de a primi tratarea în batjocură a sentimentelor sau manifestarea lor.

Dragostea nu e de ajuns atunci când e prea mult doar într-unul dintre (potenţialii) parteneri.

Dragostea pe toate le rabdă, cu adevărat… şi tot în Biblie scrie să laşi morţii să-şi îngroape morţii. Am ţinut cu tot dinadinsul să dau o şansă, pentru a fi sigur că am oferit tot ce a depins de mine.

Dragostea nu este de ajuns pentru o relaţie.

Mulţi cred că dacă nu poţi avea o relaţie, este cazul să arunci dragostea la gunoi. Dar dragostea nu este un liant doar între tine şi acea persoană. Este de asemenea un liant între tine şi Dumnezeu.

Love is not enough when it’s disposable.

Pe marginea acestor gânduri exprimate până aici, am primit de la Cristina, o cititoare a blogului, câteva impresii pe care le comentez în cele ce urmează. Voi lua poziţia unui cercetător în comunicare şi asta îmi va oferi prilejul să mă ajut în exprimarea ideilor de unul din filmele dragi inimii mele încă de când eram adolescent.

Este frumos (şi un clişeu, de altfel) să considerăm că dacă dragostea este măsurabilă, atunci este ca şi cum am comite un sacrilegiu, că dragostea ar trebui să existe sau să nu existe, să fie trăită şi simţită, sau dacă nu, atunci nu e dragoste, căci ce sens ar avea o existenţă în care până şi dragostea să fie măsurabilă?

Contact (1997, R. Robert Zemeckis) – scena audierii finale

(ca o paranteză, ceea ce Jodie Foster spune descrie destul de bine ce urmăreşte acest blog – dacă înlocuiţi călătoria către centrul galaxiei despre care personajul Ellie Arroway descrie cu dragostea – ce grozav e când foloseşti cuvintele altcuiva pentru a descrie ce simţi… )

Dragostea se manifestă într-un fel sau altul. Oamenii se simt iubiţi sau nu în funcţie de anumite acţiuni ale partenerului (statistic, pentru cea mai mare majoritate – restul trăiesc într-o realitate proprie şi aceea se descrie altfel).

Dragostea se cere comunicată, exprimată.

Comunicarea este un concept operaţionalizabil pentru măsurare atât dpdv afectiv cât şi mai ales comportamental. Sau, după cum îi spuneam unui psiholog care era în divorţ, “câteodată, în dragoste, cantitatea înseamnă calitate” – dacă ar fi numai să ne gândim la cantitatea timpului petrecut cu familia sau cu iubita…

Dragostea este o valoare. Sau un atribut. Valorile generează în plan concret comportamente, în viaţa de zi cu zi. Comportamentele pot varia.

Dragostea este doar UNA dintre valori. Nici chiar la Corinteni în pasajul la care fac referire, nu scrie că dragostea este singura valoare necesară sau importantă. “Dragostea fara nadejde e vis desert si gluma proasta” (Lodovico Ariosto). Dragostea fără credinţă “ar fi pur si simplu…un zambet fortat, o privire seaca” (Georgiana Văsuţ – “Poveste.De Iubire“). Şi totuşi, nici una din acestea nu este cea mai înaltă dintre virtuţile creştine…

De asemenea, practica şi experienţa sunt consistente cu informaţia “Dragostea nu este de ajuns”. Nimeni nu are ca valoare doar dragostea când intră într-o relaţie, sau dacă afirmă, înseamnă că nu înţelege semnificaţia conceptului de “valori” sau nu îşi cunoaşte bine valorile. Factual (deşi arguably), forma cea mai răspândită de manifestare a dragostei este în cadrul relaţiilor. Poţi măsura ceea ce se manifestă. Factual, oamenii se despart din două categorii de motive mari şi late (orice “motive” pică într-una din aceste 2 categorii): aşteptări neîmplinite şi asocieri negative.

Orice valoare are anumite criterii. Fiecare persoană cunoaşte dacă aceste criterii sunt îndeplinite şi cât. Poate că nu este conştientă de asta, dar fiecare persoană ŞTIE cât SE SIMTE de iubită… Măsurătoarea se face raportând cât se simte/ştie iubită la cât îşi doreşte sau se aşteaptă să fie iubită. Comparaţia nu se face între dragostea proprie şi a partenerului în mod direct la nivel de valori (care poate fi totuşi măsurată la un moment dat, după cum scriam adineauri), ci a intensităţii manifestării în planul comportamental.

Dacă este să operaţionalizăm concret din planul valorilor, iubirea poate fi trăită (“simt iubire pentru…”), exprimată (comportamental prin acţiuni), sau posedată (“am iubire pentru…”).

Dacă este să ne raportăm la planul abstract, cred că dragostea nu poate fi conţinută, îngrădită, limitată, definită. În momentul în care s-ar întâmpla asta, ne-am îndepărta de ceea ce este esenţa ei. Sau, după cum spunea Alfred Korzybski, unul din cei mai mari epistemologi ai secolului trecut în “Science and Sanity” (1933)…

“Whatever you say a thing is, it isn’t”

Prin construcţia unei definiţii se creează o hartă asupra unui teritoriu care va fi inconsistentă cu experienţa fiecăruia care a străbătut acel teritoriu. Ceea ce e important totuşi în legătură cu o hartă este să reproducă structura unui teritoriu, sau altfel spus, o definiţie de concept să surprindă structura valorii pe care o descrie. Desigur că pentru cine este important să trăiască anumite valori, atâta vreme cât doar va citi despre ele, nu va face altceva decât să exploreze hărţi.

Dar… înainte de a explora un teritoriu parcă e bine să ai cu tine o hartă, nu-i aşa?

Ei bine, mulţi dintre noi avem hărţi (neconştientizate) despre cum ar trebui să fie şi cum ar trebui/merita să arate/să fie explorată iubirea, dar traducerea acestora în plan concret nu întotdeauna se face cu succes. Este exact ce scriam şi în “Dragoste cu zecimală“

“Insusi faptul ca spui “prea mult” si “doar într-unul dintre (potenţialii) parteneri” arata ca you have mistaken love with something else.” (Cristina)
>> Nu, înseamnă că ce înţelegi tu şi ce descriu eu asupra iubirii sunt hărţi diferite ale aceluiaşi teritoriu. Dar e Ok. Nu trebuie să fii de acord cu mine. În acelaşi timp, ceea ce crezi tu nu infirmă ceea ce scriu eu, ci completează.

Citeşte aici o metaforă superbă despre drumuri care duc în acelaşi loc. Dragostea este o călătorie. O călătorie are mai mulţi paşi ai înţelegerii şi acceptării care se cer făcuţi… Dragostea este o călătorie în care fiecare nou pas făcut ne apropie de o descoperire a unui lucru fundamental pe care ne-am dori cu atâta ardoare să-l împărtăşim, dar putem să ne simţim atât de singuri în neputinţa de a o face, pentru că la rândul lor cei cărora vrem să le împărtăşim frumuseţile descoperite nu au învăţat nişte lecţii de viaţă şi de trecere care se numesc înţelegere, acceptare, iertare, pace sufletească, eliberare de control.

“Cel mai singur te simţi între oameni” – spune Ellie Arroway în “Contact“

Ecranizarea romanului omonim de Carl Sagan nu e atât un SF cât o superbă metaforă despre împăcarea cu sine.

De asemenea, dacă ţi-a plăcut pasajul de mai jos, te invit să citeşti şi “Cerul viselor nepictat“

“Love simply is or not.” (Cristina)
>> În plan abstract, lucrurile pot fi bipolare, monocromatice, albe sau negre. În viaţa reală, ele capătă valori nuanţate de cele mai multe ori. “Daca vrei sa stii care e raspunsul la intrebarea asta, ia-ti partenerul de viata si cainele, inchide-i in portbagajul masinii si plimba-te pe un drum de tara timp de vreo ora. Dupa ce opresti masina si deschizi portbagajul, observa care dintre ei se bucura ca te vede. Acela te iubeste neconditionat!” (preluat de la Despre iubirea necondiţionată în trei feluri).

“Of course, love is freedom otherwise is just plain attachement.” (Cristina)
>> Angajamentul rezultat din ataşament poate fi o formă de exprimare a iubirii pe care unii ar putea-o subsuma dragostei. Cum poate apărea ataşamentul în primă instanţă dacă nu ca manifestare a libertăţii de exprimare în iubire?

Şi dacă tot am folosit scene din “Contact”, ţin să ofer începutul filmului, absolut unic în istoria cinematografiei prin frumuseţe şi imaginaţie, care adaugă la calitatea de unul dintre cele mai bune SF-uri din toate timpurile (conform unui top realizat în 2000 de o revistă de critică britanică) – de încântat privirea full screen!

PS: Acest articol, cu ideile şi mai ales titlul, sunt inspirate de superba fotografie conceptuală a Dorei Sârghi, pe care o puteţi vizualiza aici.

Vă invit să (re)citiţi şi un articol publicat anul trecut care se leagă de acest început…