Această melodie i-am trimis-o lui D. la un moment dat când era supărată pe mine. I-a mai trecut, pentru că i-a plăcut mult melodia. Avea dreptate personajul lui John Cusack în “High Fidelity” (2000, R. Stephen Frears) că a folosi versurile şi muzica altcuiva pentru a-ţi exprima sentimentele cu succes e o adevărată artă…
Vă invit să daţi mai departe ca “pansament” pentru relaţii.
O altă melodie a lui Jem pe o stare asemănătoare “Falling for You”
Dacă ţi-a plăcut acest post, atunci îţi mai recomand şi:
În dimineaţa zilei de acum un an, pe 1 octombrie, am fost trezit pe la 8 dimineaţa de un telefon pe care nu pot să spun că nu-l aşteptam (după cum am scris în finalul articolului “Cererea în căsătorie – peste un an“)…
A., iubitul lui D., mi-a luat numărul de telefon şi m-a sunat. Discursul lui nu a fost unul articulat şi nici prea inteligent, de altfel.
M-a întrebat ce vreau. Ţin minte că am stat puţin să mă gândesc la ce să răspund la întrebarea asta… Pe de-o parte, eram destul de furios pe omul ăsta, care nu o lăsa pe D. să plece (e adevărat că nici ea nu era hotărâtă, dar şi el exercita presiuni…), pe de altă parte trebuia să îl înţeleg şi pe el, din papucii lui, el nu era vinovat direct de faptul că D. îl înşelase (am comentat asupra ideii că D. era indirect vinovat de asta în articolul “Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii“) şi nu era obligat cu nimic să suporte nemulţumirile mele subiective.
Am răspuns la fel de hotărât şi natural ca atunci când am cerut-o pe D. în căsătorie: vreau ca ea să se despartă de el, să plece de acolo şi să se căsătorească cu mine.
Răspunsul meu a fost puţin dezarmant, se pare, ca şi cum aşteptarea mea ar fi fost una de copil neconfruntat cu realitatea, acea realitate pe care avea să mi-o impună mie. Interesant. Drăguţ. Aş putea spune chiar înduioşător, dacă nu ar fi arătat atâta desconsideraţie faţă de mine pe termen lung (chiar i-am argumentat lui D. o dată că eu nu l-am tratat niciodată cu lipsă de respect pe A., spre deosebire de cum a făcut el cu mine şi cum a făcut ea cu el).
Un văr de-al meu mi-a spus că cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui D. ar fi fost ca eu şi A. să ieşim la o bere, să realizăm că această femeie nu merită atenţia noastră, şi să hotărâm să o dăm afară simultan amândoi, atunci s-ar vedea neîntreţinută de nimeni, în poziţia în care să se descurce singură cu cheltuielile pentru stilul de viaţă cu care se obişnuise.
Atunci când D. a pus o serie de întrebări retorice, stupefiate, pe baza răspunsului meu, l-am invitat să arunce o privire asupra inelului pe care D. îl purta (din când în când) şi pe care i-l dădusem când am cerut-o în căsătorie.
El a afirmat, într-o manieră foarte sigură pe sine, demonstrativă şi enervată, că mi-o dă pe D. la telefon, ca să-mi spună ea însăşi ce crede despre relaţia noastră.
În momentul acesta, deja aveam curiozitatea pe care o avea publicul sălii acestui filmuleţ pe care vi-l recomand, cu recomandarea să vi-l imaginaţi pe A. în rolul magicianului.
“Presto” (2008, R. Doug Sweetland)
A. mi-o dă pe D. la telefon şi o întreb:
- Bună, dragă, ai ceva să-mi spui?
D. murmură ceva şi până la urmă nu spune nimic.
[Eu]- Ok, atunci ne vedem mai încolo. Te iubesc. Pa.
- Bine, pa.
Penibil.
Dacă ţi-a plăcut articolul acesta, îţi mai recomand să citeşti şi…
“Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.“
(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)
Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.
M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:
- Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?
Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:
- Nu.
“De atâtea ori” – Van Noizz
Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.
Românii de fapt,nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac, simţul realităţii este absent. Când mă uit la această ştire, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.
Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.
“See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.
Din păcate, unele persoane aleg să se “prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.
“Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.
Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.
“Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.
“Sunt multi oameni in jurul nostru pe care i-ai jigni profund aratindu-le ca se descurca binisor chiar in conditia in care de fapt nu stiu ca nu stiu ca nu stiu.“
Nu am mai scris pe blog de 10 zile. [Later edit: în octombrie nu am mai scris de vreo 20 de zile]. Nu s-a mai întâmplat ceva de genul acesta de muuuultă vreme. Şi nu a fost intenţionat. Aşa că asta m-a pus pe gânduri. Am venit cu câteva posibile răspunsuri.
Poate au fost comentariile din ultima vreme, care îmi spuneau că faptul că întreţin acest blog este ceea ce mă împiedică să dau o şansă reală unei alte relaţii şi mă cantonez în trecut?
Poate a fost faptul că poziţia în Zelist a stagnat şi traficul pe blog s-a menţinut şi în septembrie sub 100 de vizitatori pe zi, ceea ce înseamnă pentru mine că poate am început să nu mai scriu atât de interesant ? A trecut vremea şi deja după aproape un an am epuizat toate lucrurile pe care aş fi avut să le scriu despre acest subiect?
Sursa: Zelist.ro
Poate a fost faptul că la începutul lui septembrie voiam să reiau publicarea pe blog în forţă, iar vreme de o săptămână exact atunci, din probleme tehnice independente de voinţa mea, accesul la site a fost suspendat?
Luna
Nr posturi
Octombrie 2008
3
Nov 2008
3
Dec 2008 (Lansare)
21
Ian 2009
18
Feb 2009
13
Mart 2009
13
Apr. 2009
12
Mai 2009
12
Iunie 2009
17
Iulie 2009
8
August 2009
13
Septembrie 2009
8
Am încercat să îmi explic aceste cifre. Practic, în octombrie şi noiembrie nu ştia nimeni de blog şi eram încă în relaţie cu D. În noiembrie am avut o ceartă şi ne-am despărţit. La începutul lui decembrie, am lansat blogul şi m-am împăcat cu D. (pentru doar o săptămână), iar lunile decembrie şi ianuarie au cele mai multe articole. În februarie-mai am scris câte 12-13 articole pe lună, deci cam la 2-3 zile, în condiţiile în care unele dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri (vezi lista lor aici). În iunie, am fost impulsionat de feed-back-ul primit în urma publicării articolelor pe site-uri externe şi de faptul că s-a aniversat jumătate de an de la lansarea blogului. În iulie, am observat tendinţa traficului şi nici nu am mai publicat atât de mult, fiind vară.
Poate conştientizarea faptului că dacă este să duc acest proiect în continuare, trebuie să îl scot din zona unui blog cu maxim vreo 400 de cititori şi să îi fac o promovare activă, ceea ce înseamnă timp şi bani, pentru a-l (re)aduce într-o zonă de interes mai largă?
Poate faptul că mi se pare că mesajul pe care am vrut să-l transmit a fost perceput? Poate că am vrut pur şi simplu să-mi pun ordine în minte, exteriorizând nişte lucruri pe care nu am avut prilejul să le ofer aşa cum am dorit?
Poate faptul că mi-au atras atenţia prietenii că investesc prea mult timp scriind pe blog?
Ca să vă răspund la câteva întrebări care s-ar putea să vă alerge prin minte, aş vrea să fac câteva precizări.
1. Mă mai întreabă unele persoane… dacă chiar nu am putea fi împreună… “Da’ chiar nu s-ar puteaaaa ??“, “Da’ de ceeeeeeee?“
Nu, NU AM MAI VĂZUT-O PE D. ŞI NU AM MAI VORBIT CU EA DIN IANUARIE. Nu ştiu dacă s-a căsătorit cu A. Nu ştiu nici dacă mai trăieşte. Şi nici nu mă interesează prea tare. Nu este o opţiune să mai fiu împreună cu ea vreodată, ever, din motive evidente. Nu există nici o şansă pentru a ne “împăca”, şi asta nu are legătură cu ce s-a întâmplat, ci cu CINE SUNTEM.
2. Ceea ce scriu pe blog nu este pentru D. Blogul nu e o declaraţie de dragoste pentru D. El se adresează cititorilor, pentru care ştiu că fac o diferenţă pozitivă.
3. Tot ceea ce s-a scris pe acest blog este adevărat. Totuşi, din cauza faptului că prezentarea lucrurilor cu atât de multe detalii referitoare la realitate este unul care poate să le facă greu de crezut, am luat hotărârea să îmi fac timp în viitorul apropiat să mă întorc asupra blogului şi să fac anumite modificări, pentru a-i da mai multă structură, coerenţă şi relevanţă. Voi renuanţa anumite lucruri şi voi insista pe alte aspecte. Ceea ce înseamnă că cine va citi blogul din octombrie [later edit: din noiembrie, pentru că octombrie a trecut şi nu am avut timp să mă ocup, doar am hăcuit vreo 10 articole], va avea accesul la nişte informaţii puţin modificate faţă de cele la care aţi avut voi accesul, cei care m-aţi citit până acum.
4. Momentele importante pe care le aniversez din când în când, referitoare la blog şi la relaţie sunt acestea, în ordine cronologică:
5. Dragostea care este împiedicată să fie dăruită moare cu timpul, aşa cum consider că femeia care era D. atunci când m-am îndrăgostit de ea, a murit pentru mine… La fel, ceea ce simţeam pentru D. acum un an, când încă eram în relaţie cu ea, s-a schimbat. Mai mult, acum dacă aş cunoaşte-o pe D., nu m-aş întâlni cu ea decât cel mult la o cafea. De aceea, la sugestia unui cititor, am ales să adaug ghilimelele la titlul blogului.
6. Am menţionat la un moment dat că intenţionez să scot o carte cu conţinutul blogului (Mulţumesc autoarei blogului “Şi când eram tânără eram bătrână” – care a fost şi un referrer mai bun decât garbo.ro, sărumâna, şi Corinei Saracin pentru inspiraţie). Cartea se va intitula cel mai probabil “Din Dragoste pentru D.”. Dar primesc şi alte sugestii.
Problemele pe care le am în această direcţie sunt găsirea unei structuri (în ce ordine şi în ce formă să adaug informaţia) şi să-mi fac timp pentru această activitate. Nu ştiu când va fi gata, dar vă voi ţine la curent. [Later edit: îmi propun să mă ocup de asta în noiembrie]
7. Îmi pare rău pentru faptul că în ultima vreme nu am mai publicat. NU am întâlnit pe altcineva. NU am început o relaţie. NU este pentru că nu am avut timp. S-a datorat blocajului pe care l-am descris mai sus, la care au concurat toate lucrurile pe care le-am descris. [Later edit: în octombrie s-a datorat faptului că nu am mai avut timp...]
8. Ce mă va ajuta, totuşi, să continui să public, în acest demers interactiv, sunt impresiile şi comentariile voastre, pe care le citesc şi cărora le răspund.
Vreau să ştiu dacă de când citeşti blogul, ai luat o decizie altfel, care te-a ajutat.
Aştept comentarii. Mulţumesc.
Mă găseşti, de asemenea, pe messenger, pe ID-ul din_dragoste_pentru_d .
Intru rar, dar pot fi găsit şi răspund la fiecare.
PS: Dacă aduni cifrele din tabel, observi că acest articol, al 7-lea din septembrie [adăugit după o lună], este al 140-lea. Asta se întâmplă pentru că am luat în considerare, la numărare, şi publicarea în octombrie 2008 a articolului “Identitate şi comportament“, reeditat şi completat apoi ca pagină statică.
La un moment dat, într-o noapte de miercuri pe care am s-o ţin minte cred că toată viaţa, am avut de făcut o alegere. Sau mai bine zis, am conştientizat-o.
“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce deja ai ales.“
Oracolul, The Matrix Reloaded
Mersesem cu D. la un curs, împreună şi cu o colegă de-a ei. Ea mi-a solicitat să nu-i împărtăşesc respectivei colege că noi doi eram împreună. Eu m-am simţit jignit de faptul că mi-a cerut în mod expres asta. A mai avut solicitări sau temeri de genul acesta. Ţin minte că am întrebat-o prin decembrie: “tu chiar crezi că eu aş fi făcut sau aş fi în stare să fac asta?”
D: – Nu…
“Atunci de ce mă mai întrebi sau de ce-mi mai spui chestiile astea?”
Dincolo de asta, fără să intru în implicaţiile personale referitor la de ce e acea seară atât de importantă pentru mine, după curs, m-am plimbat cu ea spre unde stă şi am aşteptat-o în parc, în faţa blocului. Ea mi-a spus că vine în 5 minute. Nu a venit. A întârziat. Iar eu am aşteptat-o. Aş fi putut să nu o fac. Şi atunci lucrurile ar fi fost complet diferite.
Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.
În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie. Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.
Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi “mare” D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.
Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine, diferenţă ilustrată şi de Anthony Robbins în materialul de mai jos:
Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.
Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.
Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.
Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.
Şpilul este că…
atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!
Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.
Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.
Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…
Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:
Am reluat în posturile din ultima vreme de la categoria “Povestea între D. şi mine” ceea ce s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta în ideea de a oferi o perspectivă care să ajute la înţelegerea şi perceperea lui D. într-o manieră cât mai completă din partea cititorilor, în speranţa că dincolo de impresiile deja formate, există dorinţa de a înţelege şi nu de a judeca.
La un moment dat, în timpul primei “săptămâni de miere” pare că lucrurile erau minunate. Vorbeam cu prietena mea cea mai bună, şi îi spuneam că nu ştiu ce tot îmi spune D., că este ceva îngrozitor, care va schimba lucrurile, pe care nu îndrăznea încă să mi-l spună. Ţi s-a întâmplat, până acum, să ai parte, o perioadă de câteva zile, de ceva care ţi se pare atât de frumos, atât de incredibil, comparativ cu ceea ce ai avut până atunci?
În dimineaţa în care voiam să îi dau banii pentru partea mea de vacanţă la Paris pe care o stabilisem, în tramvai, mi-a evitat privirea şi parcă s-a abţinut să nu plângă. Mi-a spus că nu merită atâta fericire, şi că vom discuta diseară.
Seara, vine pe la ora 11, şi începe să-mi povestească, tocmai se întorsese de la o prietenă căsătorită recent cu un bărbat pe care nu-l iubea. Se pare că asta e o tradiţie, în colivia lui D., ca femeile să se căsătoreascăde convenienţă. Se agaţă de gâtul meu şi începe să plângă. Îmi spune că este împreună cu un bărbat, de 5 ani de zile, cu care locuieşte, dar de care s-a îndepărtat, şi nu ştie dacă mai vrea să mai rămână împreună.
“Summer Red” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Ar putea părea superficial ca după o săptămână de stat împreună să fie atât de îndrăgostită, dar vă asigur că atunci când mi-a spus “Îmi este frică să nu te pierd!”, chiar simţea asta. Am văzut-o pe D. minţind, şi ştiu că atunci nu minţea.
Răsăritul care se preconiza la început întrevedea şi o furtună pe parcurs…
Aş fi putut, în acel moment, să o dau afară pe uşă şi să fac ceea ce i-am spus că sunt în stare să fac, să îi întorc spatele şi să nu o mai văd niciodată. Dar… au fost alte aspecte pe care le-am luat în considerare.
Fiecare persoană are dreptul la o şansă. Asta înseamnă că nu pot să judec pe cineva exclusiv după primele impresii comportamentale, sau după un fapt de viaţă, ci vreau să cred în latura bună a acelei persoane sau a acelei situaţii. Nu cred că dragostea este învinsă. Nu cred că răul învinge binele. Nu şi în realitatea mea. A fost o dragoste de zăpadă? Poate, dar nu şi pentru mine.
Foarte multă vreme, am renunţat. Am lăsat de la mine. Ţin minte că, la un moment dat, acum câţiva anii, cel mai bun prieten al meu de atunci, după ce a câştigat o funcţie profesională de conducere pe care o doream eu şi pentru care candidaserăm cot la cot, a ajuns să fie împreună şi cu fata de care eram îndrăgostit în perioada respectivă. Of course, după 6 săptămâni, s-a plictisit de ea şi i-a făcut vânt. Apoi a abandonat şi poziţia pe care o câştigase, timp în care eu făcusem treaba de subordonat, inclusiv şi să duc coşul de gunoi atunci când femeia de servici nu făcea asta. Am rămas prieteni, dincolo de asta, pentru că întotdeauna am considerat prietenia mai importantă decât o relaţie, care poate să treacă sau să vină. Şi am înghiţit de-a lungul timpului muuuulte lucruri care nu mi-au plăcut, pentru că “aşa era bine”, “aşa se cuvenea”, “aşa se cădea”. Ei bine, nu şi asta. Nu atunci. Nu aşa. Acela a fost momentul meu. Şi am decis să îl iau şi să îl folosesc. Pentru că, atunci când mă uitam în ochii ei, vedeam puterea de a lua acest obstacol şi de a-l zdrobi în întregime, folosindu-mă ca de o pârghie de ceea ce era în sufletul ei, pentru mine. Aceasta era dragostea mea, şi aveam de gând să o dau cui doream eu.
“So close no matter how far” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Şi, bineînţeles, ar fi fost cam ipocrit din partea mea, ca să nu zic, chiar lispit de sens, să mă opresc atunci, din perspectiva că D. nu a fost prima femeie care mai era împreună cu cineva atunci când mi-a propus să fim împreună (o mai ţii minte pe Veveriţa?). De fapt, cam o treime din femeile cu care m-am întâlnit în 2008, mai aveau o relaţie, de care nu îmi spuseseră iniţial.
Ţin minte că acum vreo 3 ani, am primit avansuri inclusiv de la o nevastă de preot. Deci… era clar că nu era ceva în legătură cu anumite cazuri izolate, e ceva în legătură cu mine care se încadrează în psihologia feminină care acţionează ca un magnet pentru femeile care apucă să mă cunoască puţintel mai bine…
Şi, a propos de asta, ca să nu rămână cineva cu impresia că pe blog am scris numai despre D. (deci am scris şi despre alte femei), ci să înţelegeţi că este un blog care vorbeşte despre o anumită atitudine, vă invit să (re)citiţi, în afară de cel despre veveriţe, următoarele articole:
Prima seară cu D., în cadrul relaţiei noastre. Pare curios, dar nu mai ţin minte exact dacă din prima seară sau de mai târziu începusem să realizez mici momente romantice atunci când venea la mine. Ne-am întâlnit la metrou şi am condus-o la mine. Ţin minte că îi luasem o floare neobişnuită, o floare mare şi portocalie, care din întâmplare s-a asortat foarte bine cu rochia ei.
Aşezam de-a lungul culoarului lumănări mici, printre care presăram petale de trandafir şi garoafe. Iar pe fundal, era un playlist care pur şi simplu te ducea în altă lume… O parte din el l-am surprins aici… Ea păşea, surprinsă de minuţiozitatea aranjamentelor, observând cum petalele se presărau discret până spre cameră. Mi-ar fi plăcut să dansez mai mult cu D…. dar în schimb, ea m-a lăsat să dansez cu sufletul ei… Privirea mea îi pătrundea stările şi o atrăgea spre mine tot mai mult… Adevărul e că îşi dorea să fie iubită astfel…
După ce cu o zi în urmă îmi lăsasem cu I. lucrurile într-o zonă strict amicală (despre care am scris aici, aici şi aici) în cadrul unei plimbări cu barca pe Cişmigiu, am hotărât să mă concentrez pe a da o şansă unei relaţii cu această femeie, despre care aveam intuiţia că se poate implica total şi despre care credeam că mă poate face fericit.
Ştiam că fericirea nu se construieşte pe baza existenţei unei alte persoane, care se potriveşte cu tine precum un mecanism de ceas bine uns, pus să funcţioneze, dar parcă tot ceea ce trăiam era atât de frumos…
Ţin minte că ne-am uitat la clasicul “Love Story” în week-end-ul acela.
Şi am gătit împreună. D. este o bucătăreasă excelentă, la opoziţie cu mine, care sunt un dezastru pe plan culinar şi alimentar.
În dimineaţa în care m-am trezit cu ea în braţe, aveam un aer de liniştire pe care nu îl mai avusesem până atunci vreodată. Iar ea deja începuse să se îndrăgostească de mine… chiar dacă nu tot la fel de repede precum eu de ea. Acea primă săptămână, în care am ştiut numai de noi doi, toate drumurile păreau deschise, iar ceea ce se întâmplase depăşea aşteptările imaginaţiei mele.
Şi cu toate acestea, aveam, pe bună dreptate, îndoiala instalată în suflet: “Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!”.
În continuarea “Videoclipuri-inspiraţie (1)” şi “Videoclipuri-inspiraţie (2)“, vă ofer o compilaţie din cele mai interesante materiale video postate de-a lungul timpului pe blog (de acum înainte se vor găsi doar în cadrul acestui post):
Class – “Pentru Dragoste“
Enya – “Amarantine”
Enya – “The River Sings”
Ce înseamnă a fi puternic
PS: Dacă ţi-a plăcut această sinteză, îţi mai recomand de asemenea:
Am observat că printre cuvintele-cheie de căutare prin care ajung cititorii pe blog cele mai frecvente, sunt, fără îndoială, cele care ţin de dragoste. În afară de sintagma “Din Dragoste pentru D” scrisa in diferite forme, “dragoste”, “love”, “love poze”, “imnul dragostei”, “iubire”, “iubirea devărată”, “true love”, “dragostea adevărată aşteaptă” etc. am observat un interes ridicat pentru “cele mai bune filme de dragoste. De fapt, titlul articolului (fostul “Inspiraţia din filme – cele mai bune de dragoste şi nu numai”, updatat) este chiar una din sintagmele de căutare folosite de cineva care a intrat pe site, probabil corelat cu articolul care este trecut pe locul 1 din topul care urmează.
Aşadar, după topul celor mai bune filme din 2008, vă ofer un top al celor mai citite 10 articole de pe blog (publicate până în prezent, care tratează subiectele unor filme, deci pornesc post-ul de la ideile din film – am omis din listă cele la care am făcut doar trimiteri pasagere fără a mă opri cu atenţie asupra lor cu statisticile updatate la ziua de 24 august) pornind de la şi despre filme şi ideile preţioase din ele… precum şi trailerele fimelelor.
Cele care sunt (şi) de dragoste le-am trecut cu roşu.
În continuarea “Videoclipuri-inspiraţie (1)“, vă ofer o compilaţie din cele mai interesante materiale video postate de-a lungul timpului pe blog (de acum înainte se vor găsi doar în cadrul acestui post):
Discursuri memorabile despre caracter:
1. Discursul final al lui Danny DeVito în “The Big Kahuna” (R. John Swanback, 1999)
2. Discursul final al lui Al Pacino în “Scent of a Woman” (R. Martin Brest, 1992)
Scurt-metraje:
3. Validation
4.World Builder
PS: Dacă ţi-a plăcut această sinteză, îţi mai recomand de asemenea:
Comentariul lui Răzvan de acum câteva zile (la articolul “Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie?”) m-a pus pe gânduri. Poate că acel articol l-am scris într-o notă care a părut prea pesimistă, dar nu cred că e chiar aşa. Am să fiu mai explicit şi am să dau câteva exemple. Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.
“Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr
Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel… Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…
Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,
uitaţi-vă la ce face o femeie!
Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.
“Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma
În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.
Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţiice vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte. Acesta poate fi un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai complecşi .
“Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr
Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.
Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea “Arborele care dăruieşte“.
Linkin Park – “In the End”
O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.
De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.
Am fost săptămâna asta la filmul lui Ken Loach, „Ae Fond Kiss/Un sărut tandru”(2004). Mi s-a părut dificil să-l cataloghez ca un film bun sau ca un film prost, pentru că m-am regăsit atât de mult în poveste, mi-a fost greu să fiu obiectiv.
Este vorba despre o poveste de dragoste în Marea Britanie între un antreprenor pakistanez (Casim) şi o profesoară irlandeză de muzică (Raisin), separaţi de convingeri, religie şi familie. El urmează să se căsătorească cu o verişoară, după cum este aranjat prin datina familiei musulmane ferm tradiţionaliste, dar nu îi spune asta lui Raisin de la începutul relaţiei. Ea este căsătorită legal şi religios cu un bărbat cu care nu trăieşte, dar care îi este mai mult un „prieten”. Aflaţi într-o vacanţă în Spania, el îi spune ei adevărul, precum şi intenţiile de a renunţa la planurile făcute de familia lui. Totuşi, întorşi, sunt confruntaţi cu presiunile membrilor familiei, precum şi ai societăţii, din care fac parte, prin toate mecanismele şi pârghiile care le afectează viaţa personală şi profesională.
Producţia a fost nominalizată la Ursul de Aur la Berlin, a câştigat premiul Juriului Ecumenic, premiul Cesar pentru cel mai bun film european şi a mai fost prezent în alte câteva competiţii internaţionale.
Conflictul nu e nou. Dar în mod deosebit, aş vrea să accentuez pe o anumită viziune. Această separaţie, această înfruntare, raportată la „dar ce ar crede lumea despre mine dacă aş fi cu tine”, dincolo de latura religioasă (pentru că, din punctul de vedere al religiei, filmul tratează superficial şi stereotipic conflictul, pe care îl lasă undeva în aer până la urmă – nici nu e de mirare că a câştigat premiul Juriului Ecumenical, cea mai uşoară miză e să treci adevărul religios sub preş şi să spui că toată lumea are dreptate) marchează trecerea la un nou nivel de valori.
Ceea ce se întâmplă atunci când oamenii trec de la o etapă a dezvoltării la cealaltă în viaţa lor este că unii oameni apropiaţi rămân blocaţi la nivelul de înţelegere pe care îl deţin. În acest caz, părinţii lui Casim sunt indignaţi şi încearcă să împingă evenimentul nunţii în faţă, simţindu-se trădaţi. La un moment dat, într-o discuţie dintre Casim şi tatăl lui, există acest schimb de replici, surprins într-una din cele mai bune scene (şi cam singura care se găseşte pe youtube)
Asta e ceea ce în analiza tranzacţională se numeşte careful confrontation. E adevărat că după aceea, tatăl lui Casim se duce să spargă nişte geamuri cu o rangă, dar asta e partea a doua – e propria furie cauzată de percepţia asupra încălcării aşteptărilor sale. E ca şi cum ai spune unui copil: “eu te-am crescut, prin urmare sunt stăpân pe sufletul tău!”. Asta e o idee predominantă şi larg acceptată şi în societatea românească, drept model cultural, dusă la extrem prin mesajul subconştient “copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţe”.
Această putere a confruntării D. nu a a avut-o până la capăt. Ea nu a reuşit să se rupă de lumea din care făcea parte, iar eu nu am reuşit să îi fac cunoştinţă cu lumea mea, cu mediul meu. Ea a rămas într-o lume în care cuplurile şi-o trag pe la spate, înşeală după cum apucă, muncesc pe vreo 1000 de euro pe lună ca sclavii pentru o multinaţională ca să alerge nişte câini pe coclauri în weekend, meditând asupra faptului că dragostea nu există. Desigur că nu există. În lumea aceasta, dragostea chiar nu există.
O tendinţă care apare este aceea de a folosi acest factor de presiune socială drept un pretext pentru a avea un amant/o amantă. Desigur, cunosc şi persoane care au anumite valori şi s-au reţinut de la asta, atunci când au intuit că au făcut greşit o alegere de viaţă. Şi-au luat o pisică. Sau un câine.
Ceea ce se scapă din vedere atunci când apare această presiune ca scuză acceptată este faptul că cine beneficiază de pe urma situaţiei este tot propria persoană, altfel spus, la un moment dat, emfaza trece de pe „nu vreau să fac familia de râs” la „nu vreau să mă fac de râs în faţa familiei”, ca şi cum a-ţi apăra alegerile şi a aştepta din partea celor dragi să le respecte este un fel de zăhărel pe care îl primeşti doar dacă te comporţi cum trebuie, sau dacă dansezi aşa cum se cântă. Asta se numeşte dresaj – motiv din care unii oameni preferă în situaţia de care scriam mai sus pisicile sau câinii – e mai uşor să ai controlul asupra unui animal decât asupra unui/unei amant(e). Aşa cum au învăţat să fie dresaţi în familie şi în societate, tot astfel reuşesc să-şi defuleze cu excelenţă abilitatea de a dresa cu animale. Doar n-o să se supere. Dar oamenii se vor supăra.
Totuşi, m-am întrebat ce există în mediul meu şi nu există în mediul lui D. Este vorba despre oameni care nu au uitat cine sunt. Oameni care îşi trăiesc existenţa cu pasiune. Nu ştiu ce fac pe plan personal, dar pe plan profesional sunt activi, cel puţin PAR mulţumiţi şi ce este mai important, inspiră speranţă. Ei cred în ceea ce fac, pentru că se leagă de misiunea lor, de o cauză. Nu este doar pentru a susţine o existenţă materială – este vorba şi despre ce laşi în urmă, şi aici nu mă refer la copii. Pentru că prin ceea ce fac, reuşesc să transmită cine sunt. Reuşesc să transmită o parte din personalitatea lor şi să facă o diferenţă. Nu există obligaţii şi necesităţi,nu există nici siguranţă sau certitudine. Există dorinţa de a-şi realiza visele, manifestată într-o manieră foarte concretă, orientată spre obiective, dar insuflată cu pasiune.
“Imaginary/ Heart Against My Skin” Copyright (C) Lorena Lazăr
Încerc să îmi dau seama ce m-a supărat atât de tare încât să arunc o lumină atât de sumbră asupra deciziei unor persoane de a nu-şi urma sufletul în ceea ce priveşte dragostea pe pretexte de societate sau de familie. Îmi dau seama că mă doare de fiecare dată când văd din nou şi din nou asta sub diferite forme – iar cu ocazia acestui film, în forma unei opere de artă care surprinde atât de bine un conflict pe care l-am resimţit – nu în aceleaşi situaţii exacte, dar la acelaşi nivel.
Întrebarea pe care mi-o pun este: chiar nu se poate? Ori mai degrabă nu am întâlnit personal pe nimeni care să VREA să facă asta? Să fie oare toţi nişte morţi pe care trebuie să-i lăs să-şi îngroape morţii?
Am senzaţia că de fiecare dată când văd pe cineva care are posibilitatea de a se exprima pe sine, potenţialul său, personalitatea sa, într-o relaţie, sau o poziţie, sau un proiect, şi nu o face, sub influenţa sau pretextul unor presiuni sau inconveniente sociale, am senzaţia că mai moare o părticică din mine.
“Silence” Copyright (C) Lorena Lazăr
În acelaşi timp, din punct de vedere obiectiv, şi mai ales al experienţei, nu îmi permit să transmit asemenea idei celor pe care îi întâlnesc şi la care observ aceste lucruri… pentru că încă nu sunt pregătiţi să le afle. Nici eu nu eram, pe vremea când aveam această viziune.
Am învăţat să descopăr şi să respect în fiecare persoană ce este unic şi ce le diferenţiază, nu doar ce mă interesează pe mine, punctual de la ei. Chiar dacă nu am reuşit întotdeauna să transmit asta. Dar dincolo de asta, în anumite persoane, aşa cum a fost şi D., am privit dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se „vinde” ca imagine, şi am dorit să descopăr mai mult… În unele cazuri, chiar aşa a fost… Dar în cazul lui D., din păcate, prima impresie a fost corectă. Nu înseamnă neapărat că asta e o regulă, dar nici nu e de neglijat ce aş putea să învăţ din asta pe viitor, la ce să-mi folosească această experienţă, ce convingere utilă, ce principiu, aş putea să-mi formulez pornind de la această situaţie de viaţă.
Poate că ceea ce scria Lolita26 în comentariul din 8 august de la articolul “Tu ce vrei să schimbi?“: “atâta timp cât D. este centrul universului tău, atâta timp cât o iubeşti pe ea şi implicit o vrei pe ea, nu va veni altcineva” era adevărat (cu diferenţa clară că Lolita26 evident nu înţelege că pot să iubesc pe cineva fără să o mai vreau - percepţii diferite bazate pe experienţe diferite).
Poate că într-adevăr din moment ce ţin acest blog încă nu am trecut peste D. nici după un an. Poate de aceea am şi fost singur să văd „Ae Fond Kiss” şi nu însoţit măcar de o amică. Sau poate din cauza faptului că am cam obosit să mai caut frumuseţea interioară dincolo de imagine. Poate din cauza faptului că de obicei, caut ceva care nu există.
“Lost Within a Dream” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Fiecare persoană are nevoie de certitudine, de securitate. Şi obţine acest lucru într-un anumit mod. Fiecare are această capacitate. Problema este, spune Anthony Robbins, dacă această securitate este obtenabilă sau sustenabilă. Şi mai ales cu ce cost. Desigur, pot exista foarte multe explicaţii, pretexte, scuze. Dar în cele din urmă, rămâne realitatea concretă pe care şi-o construieşte fiecare şi cu care se trezeşte dimineaţa. Iar viaţa are darul de a-i pune pe fiecare, mai devreme sau mai târziu, să plătească facturile. Chiar şi cele cu penalizare.
Discursul de mai jos, narat de Baz Luhrmann (regizorul filmelor “Strictly Ballroom” -1994, “William Shakespeare’s Romeo+Juliet” – 1997 şi “Moulin Rouge” – 2001) pe fundalul de final al filmului “The Big Kahuna” (1999, R. John Swanbeck) mai este cunoscut pe internet şi sub denumirea “Everybody’s Free”. Conţine foarte multe idei înţelepte cu referire la viaţă care mi se pare că se merită aprofundate…
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:
