Ţin minte că atunci când A. abia aflase despre relaţia mea cu D., a fost prima dată când D. a acceptat să mergem împreună la Biserică într-o duminică. D. nu e o persoană prea religioasă, dar un lucru pe care l-am apreciat întotdeauna la ea este respectul şi pioşenia faţă de Sfintele Taine şi modul în care se comportă când intră în biserică. Cu grijă pentru orice gest, atentă să facă ceea ce este important pentru orice credincios.
Ţin minte că în mod deosebit, era atrasă de a pune lumânări. Nu înţelegea prea bine tot ce spunea preotul, dar era curioasă să desluşească un sens, în absenţa cunoaşterii Sfintei Scripturi sau a Sfintei Tradiţii. Am mai fost la biserică împreună, iar cea mai mare schimbare pe care ea a vrut să o aducă în viaţa ei a fost faptul că, după aproape 10 ani, s-a spovedit, cu 3 zile înainte de Crăciun.Am fost şi împreună la moaştele Sf. Dimitrie, atunci când s-au adus şi moaştele Sf. Ap. Pavel în Dealul Mitropoliei din Capitală.
Desigur, cu aceste floricele nu se face primăvară. Dar a fost un drum pe care D. a păşit, iar atunci când a ales să păşească, eu am fost mai liniştit în sufletul meu. Clipa care dăinuie în amintirea mea este cea în care am ascultat la o predică din cuvintele şi despre părintele Dumitru Stăniloaie, pe care l-am citat aici din cartea pe care i-am făcut-o cadou lui D. în ziua în care am cerut-o în căsătorie.
Nu voi intra în detalii pe latura aceasta, întrucât ea invită prin natura ei la intimitate. Voi menţiona doar că seara în care D. s-a spovedit a fost ultima în care am mai fost împreună (22 decembrie 2008). Am condus-o la metrou la Unirii 2, aceeaşi staţie la care s-a dat jos atunci ne-am cunoscut,unde ea îl aştepta pe A., care venea de la Aviatorilor. Cele 2 metrouri au ajuns în staţie simultan. Ne-am despărţit şi am plecat în sensuri diferite. Cum a început, aşa s-a şi terminat.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:
În dimineaţa zilei de acum un an, pe 1 octombrie, am fost trezit pe la 8 dimineaţa de un telefon pe care nu pot să spun că nu-l aşteptam (după cum am scris în finalul articolului “Cererea în căsătorie – peste un an“)…
A., iubitul lui D., mi-a luat numărul de telefon şi m-a sunat. Discursul lui nu a fost unul articulat şi nici prea inteligent, de altfel.
M-a întrebat ce vreau. Ţin minte că am stat puţin să mă gândesc la ce să răspund la întrebarea asta… Pe de-o parte, eram destul de furios pe omul ăsta, care nu o lăsa pe D. să plece (e adevărat că nici ea nu era hotărâtă, dar şi el exercita presiuni…), pe de altă parte trebuia să îl înţeleg şi pe el, din papucii lui, el nu era vinovat direct de faptul că D. îl înşelase (am comentat asupra ideii că D. era indirect vinovat de asta în articolul “Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii“) şi nu era obligat cu nimic să suporte nemulţumirile mele subiective.
Am răspuns la fel de hotărât şi natural ca atunci când am cerut-o pe D. în căsătorie: vreau ca ea să se despartă de el, să plece de acolo şi să se căsătorească cu mine.
Răspunsul meu a fost puţin dezarmant, se pare, ca şi cum aşteptarea mea ar fi fost una de copil neconfruntat cu realitatea, acea realitate pe care avea să mi-o impună mie. Interesant. Drăguţ. Aş putea spune chiar înduioşător, dacă nu ar fi arătat atâta desconsideraţie faţă de mine pe termen lung (chiar i-am argumentat lui D. o dată că eu nu l-am tratat niciodată cu lipsă de respect pe A., spre deosebire de cum a făcut el cu mine şi cum a făcut ea cu el).
Un văr de-al meu mi-a spus că cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui D. ar fi fost ca eu şi A. să ieşim la o bere, să realizăm că această femeie nu merită atenţia noastră, şi să hotărâm să o dăm afară simultan amândoi, atunci s-ar vedea neîntreţinută de nimeni, în poziţia în care să se descurce singură cu cheltuielile pentru stilul de viaţă cu care se obişnuise.
Atunci când D. a pus o serie de întrebări retorice, stupefiate, pe baza răspunsului meu, l-am invitat să arunce o privire asupra inelului pe care D. îl purta (din când în când) şi pe care i-l dădusem când am cerut-o în căsătorie.
El a afirmat, într-o manieră foarte sigură pe sine, demonstrativă şi enervată, că mi-o dă pe D. la telefon, ca să-mi spună ea însăşi ce crede despre relaţia noastră.
În momentul acesta, deja aveam curiozitatea pe care o avea publicul sălii acestui filmuleţ pe care vi-l recomand, cu recomandarea să vi-l imaginaţi pe A. în rolul magicianului.
“Presto” (2008, R. Doug Sweetland)
A. mi-o dă pe D. la telefon şi o întreb:
- Bună, dragă, ai ceva să-mi spui?
D. murmură ceva şi până la urmă nu spune nimic.
[Eu]- Ok, atunci ne vedem mai încolo. Te iubesc. Pa.
- Bine, pa.
Penibil.
Dacă ţi-a plăcut articolul acesta, îţi mai recomand să citeşti şi…
Nu am mai scris pe blog de 10 zile. [Later edit: în octombrie nu am mai scris de vreo 20 de zile]. Nu s-a mai întâmplat ceva de genul acesta de muuuultă vreme. Şi nu a fost intenţionat. Aşa că asta m-a pus pe gânduri. Am venit cu câteva posibile răspunsuri.
Poate au fost comentariile din ultima vreme, care îmi spuneau că faptul că întreţin acest blog este ceea ce mă împiedică să dau o şansă reală unei alte relaţii şi mă cantonez în trecut?
Poate a fost faptul că poziţia în Zelist a stagnat şi traficul pe blog s-a menţinut şi în septembrie sub 100 de vizitatori pe zi, ceea ce înseamnă pentru mine că poate am început să nu mai scriu atât de interesant ? A trecut vremea şi deja după aproape un an am epuizat toate lucrurile pe care aş fi avut să le scriu despre acest subiect?
Sursa: Zelist.ro
Poate a fost faptul că la începutul lui septembrie voiam să reiau publicarea pe blog în forţă, iar vreme de o săptămână exact atunci, din probleme tehnice independente de voinţa mea, accesul la site a fost suspendat?
Luna
Nr posturi
Octombrie 2008
3
Nov 2008
3
Dec 2008 (Lansare)
21
Ian 2009
18
Feb 2009
13
Mart 2009
13
Apr. 2009
12
Mai 2009
12
Iunie 2009
17
Iulie 2009
8
August 2009
13
Septembrie 2009
8
Am încercat să îmi explic aceste cifre. Practic, în octombrie şi noiembrie nu ştia nimeni de blog şi eram încă în relaţie cu D. În noiembrie am avut o ceartă şi ne-am despărţit. La începutul lui decembrie, am lansat blogul şi m-am împăcat cu D. (pentru doar o săptămână), iar lunile decembrie şi ianuarie au cele mai multe articole. În februarie-mai am scris câte 12-13 articole pe lună, deci cam la 2-3 zile, în condiţiile în care unele dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri (vezi lista lor aici). În iunie, am fost impulsionat de feed-back-ul primit în urma publicării articolelor pe site-uri externe şi de faptul că s-a aniversat jumătate de an de la lansarea blogului. În iulie, am observat tendinţa traficului şi nici nu am mai publicat atât de mult, fiind vară.
Poate conştientizarea faptului că dacă este să duc acest proiect în continuare, trebuie să îl scot din zona unui blog cu maxim vreo 400 de cititori şi să îi fac o promovare activă, ceea ce înseamnă timp şi bani, pentru a-l (re)aduce într-o zonă de interes mai largă?
Poate faptul că mi se pare că mesajul pe care am vrut să-l transmit a fost perceput? Poate că am vrut pur şi simplu să-mi pun ordine în minte, exteriorizând nişte lucruri pe care nu am avut prilejul să le ofer aşa cum am dorit?
Poate faptul că mi-au atras atenţia prietenii că investesc prea mult timp scriind pe blog?
Ca să vă răspund la câteva întrebări care s-ar putea să vă alerge prin minte, aş vrea să fac câteva precizări.
1. Mă mai întreabă unele persoane… dacă chiar nu am putea fi împreună… “Da’ chiar nu s-ar puteaaaa ??“, “Da’ de ceeeeeeee?“
Nu, NU AM MAI VĂZUT-O PE D. ŞI NU AM MAI VORBIT CU EA DIN IANUARIE. Nu ştiu dacă s-a căsătorit cu A. Nu ştiu nici dacă mai trăieşte. Şi nici nu mă interesează prea tare. Nu este o opţiune să mai fiu împreună cu ea vreodată, ever, din motive evidente. Nu există nici o şansă pentru a ne “împăca”, şi asta nu are legătură cu ce s-a întâmplat, ci cu CINE SUNTEM.
2. Ceea ce scriu pe blog nu este pentru D. Blogul nu e o declaraţie de dragoste pentru D. El se adresează cititorilor, pentru care ştiu că fac o diferenţă pozitivă.
3. Tot ceea ce s-a scris pe acest blog este adevărat. Totuşi, din cauza faptului că prezentarea lucrurilor cu atât de multe detalii referitoare la realitate este unul care poate să le facă greu de crezut, am luat hotărârea să îmi fac timp în viitorul apropiat să mă întorc asupra blogului şi să fac anumite modificări, pentru a-i da mai multă structură, coerenţă şi relevanţă. Voi renuanţa anumite lucruri şi voi insista pe alte aspecte. Ceea ce înseamnă că cine va citi blogul din octombrie [later edit: din noiembrie, pentru că octombrie a trecut şi nu am avut timp să mă ocup, doar am hăcuit vreo 10 articole], va avea accesul la nişte informaţii puţin modificate faţă de cele la care aţi avut voi accesul, cei care m-aţi citit până acum.
4. Momentele importante pe care le aniversez din când în când, referitoare la blog şi la relaţie sunt acestea, în ordine cronologică:
5. Dragostea care este împiedicată să fie dăruită moare cu timpul, aşa cum consider că femeia care era D. atunci când m-am îndrăgostit de ea, a murit pentru mine… La fel, ceea ce simţeam pentru D. acum un an, când încă eram în relaţie cu ea, s-a schimbat. Mai mult, acum dacă aş cunoaşte-o pe D., nu m-aş întâlni cu ea decât cel mult la o cafea. De aceea, la sugestia unui cititor, am ales să adaug ghilimelele la titlul blogului.
6. Am menţionat la un moment dat că intenţionez să scot o carte cu conţinutul blogului (Mulţumesc autoarei blogului “Şi când eram tânără eram bătrână” – care a fost şi un referrer mai bun decât garbo.ro, sărumâna, şi Corinei Saracin pentru inspiraţie). Cartea se va intitula cel mai probabil “Din Dragoste pentru D.”. Dar primesc şi alte sugestii.
Problemele pe care le am în această direcţie sunt găsirea unei structuri (în ce ordine şi în ce formă să adaug informaţia) şi să-mi fac timp pentru această activitate. Nu ştiu când va fi gata, dar vă voi ţine la curent. [Later edit: îmi propun să mă ocup de asta în noiembrie]
7. Îmi pare rău pentru faptul că în ultima vreme nu am mai publicat. NU am întâlnit pe altcineva. NU am început o relaţie. NU este pentru că nu am avut timp. S-a datorat blocajului pe care l-am descris mai sus, la care au concurat toate lucrurile pe care le-am descris. [Later edit: în octombrie s-a datorat faptului că nu am mai avut timp...]
8. Ce mă va ajuta, totuşi, să continui să public, în acest demers interactiv, sunt impresiile şi comentariile voastre, pe care le citesc şi cărora le răspund.
Vreau să ştiu dacă de când citeşti blogul, ai luat o decizie altfel, care te-a ajutat.
Aştept comentarii. Mulţumesc.
Mă găseşti, de asemenea, pe messenger, pe ID-ul din_dragoste_pentru_d .
Intru rar, dar pot fi găsit şi răspund la fiecare.
PS: Dacă aduni cifrele din tabel, observi că acest articol, al 7-lea din septembrie [adăugit după o lună], este al 140-lea. Asta se întâmplă pentru că am luat în considerare, la numărare, şi publicarea în octombrie 2008 a articolului “Identitate şi comportament“, reeditat şi completat apoi ca pagină statică.
La un moment dat, într-o noapte de miercuri pe care am s-o ţin minte cred că toată viaţa, am avut de făcut o alegere. Sau mai bine zis, am conştientizat-o.
“Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce deja ai ales.“
Oracolul, The Matrix Reloaded
Mersesem cu D. la un curs, împreună şi cu o colegă de-a ei. Ea mi-a solicitat să nu-i împărtăşesc respectivei colege că noi doi eram împreună. Eu m-am simţit jignit de faptul că mi-a cerut în mod expres asta. A mai avut solicitări sau temeri de genul acesta. Ţin minte că am întrebat-o prin decembrie: “tu chiar crezi că eu aş fi făcut sau aş fi în stare să fac asta?”
D: – Nu…
“Atunci de ce mă mai întrebi sau de ce-mi mai spui chestiile astea?”
Dincolo de asta, fără să intru în implicaţiile personale referitor la de ce e acea seară atât de importantă pentru mine, după curs, m-am plimbat cu ea spre unde stă şi am aşteptat-o în parc, în faţa blocului. Ea mi-a spus că vine în 5 minute. Nu a venit. A întârziat. Iar eu am aşteptat-o. Aş fi putut să nu o fac. Şi atunci lucrurile ar fi fost complet diferite.
Într-una din serile pe care le petreceam împreună la mine, anul trecut pe vremea asta, i-am pus lui D. pe jos mai multe pietre, colecţionate de-a lungul timpului de pe unde am călătorit. De obicei, le ţin ca obiecte decorative pe marginea bibliotecii.
Am presărat petale de trandafir şi garoafe şi lumânări, pe hol, realizând un puzzle de pietre, petale şi lumănări, preintre care am invitat-o pe D. să mergem împreună. Sunt convins că acel mic “exerciţiu” a influenţat pozitiv relaţia noastră şi a fost o experienţă pe care mi-a venit în minte ad-hoc să o creez, la nivel metaforic.
"The Light Illuminating 2" Copyright (C) Răzvan Nidelea
După o săptămână în care a purtat inelul, colegii de la servici crezând că e de la A. şi că în final se căsătoresc, a vrut să mi-l dea înapoi. Eu l-am refuzat, citindu-i o scrisoare pe care o făcusem, punându-mă în papucii ei, către A. Ea a fost de acord cu ceea ce am scris în procent de 70 %. Din motive legate de drepturile de autor, nu voi publica acea scrisoare, dar pot să spun că a fost pentru mine o experienţă foarte interesantă să o concep.
"A memory" Copyright (c) Lorena Lazăr
D. a fost impresionată de atitudinea mea, a fost realmente fermecată, dar asta a lărgit criza decizională în care se găsea. Avea, deja, de două săptămâni, o relaţie cu un alt bărbat (mama ei îi spusese să-şi bage minţile în cap, prietenele o sfătuiseră să facă cum crede), în timp ce iubitul ei iniţial era… la ţară. Fără să bănuiască nimic, dar aparent tolerant la reproşurile pe care i le făcea D., din care v-am prezentat ieri o mostră…
Needless to say, săracul A. nu a mai îndrăznit să meargă la ţară muuultă vreme… până în decembrie, când am apucat şi eu din nou să mai petrec o noapte până dimineaţa cu D….
Din momentul în care D. mi-a spus că este împreună cu A., a început să vorbească cu el la telefon de faţă cu mine, în mod frecvent – un prilej excelent de a afla cum (nu) funcţionează relaţia lor. La un moment dat, D. îl sună pe A. (pe la vreo 11.30 dimineaţa) şi îl salută.
- Azi e ziua mea. N-am primit nici un telefon de la tine
A: – La mulţi ani! A, da, iartă-mă… Voiam să te sun mai târziu…
Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.
În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie. Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.
Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi “mare” D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.
Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine, diferenţă ilustrată şi de Anthony Robbins în materialul de mai jos:
Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.
Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.
Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.
Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.
Şpilul este că…
atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!
Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.
Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.
Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…
Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:
Am reluat în posturile din ultima vreme de la categoria “Povestea între D. şi mine” ceea ce s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta în ideea de a oferi o perspectivă care să ajute la înţelegerea şi perceperea lui D. într-o manieră cât mai completă din partea cititorilor, în speranţa că dincolo de impresiile deja formate, există dorinţa de a înţelege şi nu de a judeca.
La un moment dat, în timpul primei “săptămâni de miere” pare că lucrurile erau minunate. Vorbeam cu prietena mea cea mai bună, şi îi spuneam că nu ştiu ce tot îmi spune D., că este ceva îngrozitor, care va schimba lucrurile, pe care nu îndrăznea încă să mi-l spună. Ţi s-a întâmplat, până acum, să ai parte, o perioadă de câteva zile, de ceva care ţi se pare atât de frumos, atât de incredibil, comparativ cu ceea ce ai avut până atunci?
În dimineaţa în care voiam să îi dau banii pentru partea mea de vacanţă la Paris pe care o stabilisem, în tramvai, mi-a evitat privirea şi parcă s-a abţinut să nu plângă. Mi-a spus că nu merită atâta fericire, şi că vom discuta diseară.
Seara, vine pe la ora 11, şi începe să-mi povestească, tocmai se întorsese de la o prietenă căsătorită recent cu un bărbat pe care nu-l iubea. Se pare că asta e o tradiţie, în colivia lui D., ca femeile să se căsătoreascăde convenienţă. Se agaţă de gâtul meu şi începe să plângă. Îmi spune că este împreună cu un bărbat, de 5 ani de zile, cu care locuieşte, dar de care s-a îndepărtat, şi nu ştie dacă mai vrea să mai rămână împreună.
“Summer Red” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Ar putea părea superficial ca după o săptămână de stat împreună să fie atât de îndrăgostită, dar vă asigur că atunci când mi-a spus “Îmi este frică să nu te pierd!”, chiar simţea asta. Am văzut-o pe D. minţind, şi ştiu că atunci nu minţea.
Răsăritul care se preconiza la început întrevedea şi o furtună pe parcurs…
Aş fi putut, în acel moment, să o dau afară pe uşă şi să fac ceea ce i-am spus că sunt în stare să fac, să îi întorc spatele şi să nu o mai văd niciodată. Dar… au fost alte aspecte pe care le-am luat în considerare.
Fiecare persoană are dreptul la o şansă. Asta înseamnă că nu pot să judec pe cineva exclusiv după primele impresii comportamentale, sau după un fapt de viaţă, ci vreau să cred în latura bună a acelei persoane sau a acelei situaţii. Nu cred că dragostea este învinsă. Nu cred că răul învinge binele. Nu şi în realitatea mea. A fost o dragoste de zăpadă? Poate, dar nu şi pentru mine.
Foarte multă vreme, am renunţat. Am lăsat de la mine. Ţin minte că, la un moment dat, acum câţiva anii, cel mai bun prieten al meu de atunci, după ce a câştigat o funcţie profesională de conducere pe care o doream eu şi pentru care candidaserăm cot la cot, a ajuns să fie împreună şi cu fata de care eram îndrăgostit în perioada respectivă. Of course, după 6 săptămâni, s-a plictisit de ea şi i-a făcut vânt. Apoi a abandonat şi poziţia pe care o câştigase, timp în care eu făcusem treaba de subordonat, inclusiv şi să duc coşul de gunoi atunci când femeia de servici nu făcea asta. Am rămas prieteni, dincolo de asta, pentru că întotdeauna am considerat prietenia mai importantă decât o relaţie, care poate să treacă sau să vină. Şi am înghiţit de-a lungul timpului muuuulte lucruri care nu mi-au plăcut, pentru că “aşa era bine”, “aşa se cuvenea”, “aşa se cădea”. Ei bine, nu şi asta. Nu atunci. Nu aşa. Acela a fost momentul meu. Şi am decis să îl iau şi să îl folosesc. Pentru că, atunci când mă uitam în ochii ei, vedeam puterea de a lua acest obstacol şi de a-l zdrobi în întregime, folosindu-mă ca de o pârghie de ceea ce era în sufletul ei, pentru mine. Aceasta era dragostea mea, şi aveam de gând să o dau cui doream eu.
“So close no matter how far” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Şi, bineînţeles, ar fi fost cam ipocrit din partea mea, ca să nu zic, chiar lispit de sens, să mă opresc atunci, din perspectiva că D. nu a fost prima femeie care mai era împreună cu cineva atunci când mi-a propus să fim împreună (o mai ţii minte pe Veveriţa?). De fapt, cam o treime din femeile cu care m-am întâlnit în 2008, mai aveau o relaţie, de care nu îmi spuseseră iniţial.
Ţin minte că acum vreo 3 ani, am primit avansuri inclusiv de la o nevastă de preot. Deci… era clar că nu era ceva în legătură cu anumite cazuri izolate, e ceva în legătură cu mine care se încadrează în psihologia feminină care acţionează ca un magnet pentru femeile care apucă să mă cunoască puţintel mai bine…
Şi, a propos de asta, ca să nu rămână cineva cu impresia că pe blog am scris numai despre D. (deci am scris şi despre alte femei), ci să înţelegeţi că este un blog care vorbeşte despre o anumită atitudine, vă invit să (re)citiţi, în afară de cel despre veveriţe, următoarele articole:
Prima seară cu D., în cadrul relaţiei noastre. Pare curios, dar nu mai ţin minte exact dacă din prima seară sau de mai târziu începusem să realizez mici momente romantice atunci când venea la mine. Ne-am întâlnit la metrou şi am condus-o la mine. Ţin minte că îi luasem o floare neobişnuită, o floare mare şi portocalie, care din întâmplare s-a asortat foarte bine cu rochia ei.
Aşezam de-a lungul culoarului lumănări mici, printre care presăram petale de trandafir şi garoafe. Iar pe fundal, era un playlist care pur şi simplu te ducea în altă lume… O parte din el l-am surprins aici… Ea păşea, surprinsă de minuţiozitatea aranjamentelor, observând cum petalele se presărau discret până spre cameră. Mi-ar fi plăcut să dansez mai mult cu D…. dar în schimb, ea m-a lăsat să dansez cu sufletul ei… Privirea mea îi pătrundea stările şi o atrăgea spre mine tot mai mult… Adevărul e că îşi dorea să fie iubită astfel…
După ce cu o zi în urmă îmi lăsasem cu I. lucrurile într-o zonă strict amicală (despre care am scris aici, aici şi aici) în cadrul unei plimbări cu barca pe Cişmigiu, am hotărât să mă concentrez pe a da o şansă unei relaţii cu această femeie, despre care aveam intuiţia că se poate implica total şi despre care credeam că mă poate face fericit.
Ştiam că fericirea nu se construieşte pe baza existenţei unei alte persoane, care se potriveşte cu tine precum un mecanism de ceas bine uns, pus să funcţioneze, dar parcă tot ceea ce trăiam era atât de frumos…
Ţin minte că ne-am uitat la clasicul “Love Story” în week-end-ul acela.
Şi am gătit împreună. D. este o bucătăreasă excelentă, la opoziţie cu mine, care sunt un dezastru pe plan culinar şi alimentar.
În dimineaţa în care m-am trezit cu ea în braţe, aveam un aer de liniştire pe care nu îl mai avusesem până atunci vreodată. Iar ea deja începuse să se îndrăgostească de mine… chiar dacă nu tot la fel de repede precum eu de ea. Acea primă săptămână, în care am ştiut numai de noi doi, toate drumurile păreau deschise, iar ceea ce se întâmplase depăşea aşteptările imaginaţiei mele.
Şi cu toate acestea, aveam, pe bună dreptate, îndoiala instalată în suflet: “Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!”.
Motto: „Oh, what a web we seed… when we first try to deceive…”
“Mac”, personajul lui Sean Connery în Entrapment (R. Jon Amiel, 1999)
Tocmai îmi luasem rămas bun de la I., cu care fusesem la piesa „Dragostea durează 3 ani” (ca răspuns pentrucât durează dragostea). Urma peste 2 zile să mergem cu barca prin Cişmigiu. Luasem lecţii…
Ajung acasă. Mă sună D., îmi spune că este disponibilă pentru a ne întâlni. Eu aş fi vrut să ne întâlnim chiar în seara respectivă, dar era cam târziu pentru ea. Aşa că am stabilit întâlnirea pentru ora 9.30 PM, la staţia de metrou „Apărătorii Patriei”.
Miercuri, 27 august 2008. Exact acum un an. Din seara aceea, a început relaţia noastră.
Ţin minte despre cât de puternic era ataşamentul, mai ales din partea ei, pe partea de atingere fizică. Aşa cum nu am făcut-o nici până acum, nu voi dezvălui detalii legate de aspectul acesta, nu pentru că aş fi un gentleman, ceea ce nu mă consider, ci pentru că aspectul kinestezic (sau hiperkinestezic, pentru că trebuie să spun că D. este prin excelenţă o femeie hiper-kinestezică) a creat întotdeauna o atracţie magnetică, o compatibilitate aproape perfectă.
Această intuiţie am întărit-o încă de la prima întâlnire, mângâindu-i braţul şi sărutând-o, genul de atingere despre care în repetate rânduri, avea să-mi spună, nu se compara cu cea pe care o resimţea din partea lui A. – pentru că nu exista încă între ei siguranţa necesară în privinţa partenerului pentru a crea pasiunea – un lucru care urma să fie verificat prin proba timpului)…
În acea seară, pe care am petrecut-o aproape în întregime stând de o vorbă în parc până noaptea târziu, D. m-a rugat să-i promit că lucrurile vor putea rămâne OK între noi ca amici sau profesional dacă nu merg între noi pe plan sentimental. Pe principiul „burn your bridges back”, i-am spus că este total exclus, şi că în ziua în care mi-aş întoarce capul de la ea, va rămâne întors pentru totdeauna. Au fost multe. Dar am ales să nu o fac, şi să o las pe ea să-şi asume în întregime pasul acestei responsabilităţi. Cumva, până la urmă, într-o manieră destul de tristă, a câştigat acest pariu…
Ştia încă de atunci, intuia castelul de cărţi de joc pe care începuse să îl construiască. Jocurile fuseseră făcute. Povestea poate începe. Poate că a fost un moment în care aş fi putut să fac asta…
Mă gândisem că ar fi drăguţ să merg cu I. cu barca prin Cişmigiu, doar că nu ştiam să vâslesc.
În fine. Mă întâlnesc cu G. G. Era o veche cunoştinţă, cu care nu mă mai văzusem de ceva vreme. Mă revăzusem cu ea la metrou, la Victoriei şi am salutat-o, spunând: „Hei! Ce mai faci?”. Şi ea mi-a răspuns: „Bine. Acum cobor, că aici locuiesc! Mă bucur să te văd, poate ne mai vedem”. Am cântărit în minte acest „poate ne mai vedem” şi am ajuns la concluzia că nu există nici un motiv pentru care să nu mă întâlnesc şi cu G. G., pe când o cunoscusem, era studentă. Cu ambiţii. Acum a ajuns la Guvernul României, lucrează pe o chestie atât de importantă, încât nici n-am înţeles exact cu ce se ocupă. În fine.
Ne plimbăm noi pe bulevardul Regina Elisabeta, să-şi cumpere nişte pantofi. Peste tot pe unde intra, preţurile erau de la 100 de euro în sus. Nu că aş avea ceva în mod deosebit împotriva ideii de a da nişte bani pentru o investiţie bună în încălţăminte care să te ţină, doar că genul acela de încălţăminte se găseau de 2-3 ori mai ieftine în Obor decât în centru. Dincolo de asta, am văzut nişte persoane decent, dacă nu chiar elegant îmbrăcate, care purtau pantofi de genul acela şi le stătea chiar bine, nimeni nu zicea nimic. În fine.
După ce petrece vreo juma de oră uitându-se prin vitrine, întrebând şi probând, merge mai departe, strâmbând din nas pe măsură ce ieşea pe uşă: „Jeguri! Nişte jeguri! Ce oroare!”, dovedindu-şi, astfel, prin excelenţă, calitatea de veveriţă.
Am întrebat-o unde vrea să-şi facă vacanţa şi a răspuns că încă nu s-a hotărât între Ibiza, Insulele Canare şi Grecia.
În vreme ce admiram spectacolul acestei elegenţe feminine care se desfăşura cu aplomb în faţa mea, îi propun lui G. să facem o tură cu barca prin Cişmigiu. Am menţionat că nu mă pricep prea bine să vâslesc (de fapt, nu pusesem mâna pe o vâslă în viaţa mea), şi ea s-a arătat mai mult decât dispusă să mă înveţe. Bineînţeles, pe parcursul acelei ore, am făcut progrese semnificative. După ce m-am ciocnit cu câteva bărci, aproape am băgat-o pe G. prin boscheţi şi am stropit-o în mod constant. În cele din urmă, mândru de abilităţile mele de bun vâslaş şi cu o G. pe jumătatea leoarcă, stropită din cap până în picioare, o conduc acasă.
“Shoe tree” Copyright (C) Adina Florentina Toma
După această mirobolantă, mirifică întâlnire, G. îmi spune că i-ar place să mai ieşim prin Cişmigiu, eventual cu rolele. Eu nu ştiam să merg cu rolele. În schimb, ştiam mai bine să vâslesc…
PS: Un detaliu amuzant care mi-a rămas în minte a fost că la ora 10 seara, în Piaţa Victoriei, G. voia să cumpere un kil de roşii. Mă mir că voia căpşuni.
Vineri, 22 august 2008. Întors în capitală după o vacanţă de plimbări prin ţară, plictisit de mieunăturile lui D. refetitoare la cât de dificilă a fost operaţia, vorbesc cu ea pe messenger şi îi spun că prefer să mă întâlnesc cu ea decât cu alte persoane, pentru că, după cum am menţionat aici şi aici, deja avusesem două întâlniri grozave cu ea.
Tot atunci, stabilesc o întâlnire la o cafea cu o altă tipă, C., căreia îi “dădusem târcoale” de vreo 2 luni să mă întâlnesc cu ea, peste 2 ore.
A. vede că D. era pe messenger cu cineva şi o întreabă: „cu cine vorbeşti?”. Ea refuză să îi răspundă.
În fine, după vreo două ore, la cafeaua în oraş cu C.
Adevărul era că deşi ea era destul de incitată, eu mă plictiseam de moarte şi abia aşteptam să îi fac vânt. Era genul acela de fiinţă cu imaginaţia căreia poţi să te joci până mâine, foarte inteligentă, foarte jucăuşă, şi mai ales, foarte, foarte energică – genul de femeie căreia îi place să-şi imagineze că e pasională doar pentru că până acum nu a întâlnit un bărbat care să reuşească să o domine…
În fine, plictisitor. Tocmai într-un moment în care ea era foarte atentă la ce spuneam eu, primesc un telefon de la I. Cine este I?
I este o altă tipă, pe care o abordasem în metrou mai devreme, în acea zi (sau cu o zi mai devreme, nu mai ţin minte), şi care îmi spune că e de acord să mergem la piesa de teatru pentru care îi propusesem să ne întâlnim. În momentul acesta, deja mă ridicasem de la masă în timp ce închideam telefonul şi cu un zâmbet larg către C. şi îi spun că este timpul să plec. C. rămăsese literalmente cu gura căscată la toată scena.
E adevărat, deja stătusem puţin peste ora la care ea declarase că trebuia să plece, dar o asemenea lovitură dată orgoliului ei nu avea cum să fie trecută cu vederea. Needless to say, C. abia mi-a mai răspuns la telefon după asta, darămite să se mai întâlnească cu mine. Am avut atunci curajul să mă ridic de la masă şi datorită faptului că prima dată când am fost pus într-o situaţie asemănătoare, cu D., nu o făcusem.
And then I had a wonderful date with I. And then another one. And then another one.
PS: În acea zi am mai abordat cu succes încă o altă femeie la metrou.
Comentariul lui Răzvan de acum câteva zile (la articolul “Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie?”) m-a pus pe gânduri. Poate că acel articol l-am scris într-o notă care a părut prea pesimistă, dar nu cred că e chiar aşa. Am să fiu mai explicit şi am să dau câteva exemple. Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.
“Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr
Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel… Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…
Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,
uitaţi-vă la ce face o femeie!
Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.
“Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma
În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.
Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţiice vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte. Acesta poate fi un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai complecşi .
“Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr
Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.
Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea “Arborele care dăruieşte“.
Linkin Park – “In the End”
O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.
De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.
Ţin minte că un lucru pentru care m-am felicitat după prima întâlnire cu D. a fost faptul că am luat-o de mână şi am mângâiat-o. Această atingere fizică a transmis mult. A transmis că pot să o ating într-o manieră care o face să se simtă apropiată de mine. Limbajul atingerii, ca limbaj al dragostei, este unul care poate să difere, la nivel de convingere, şi ca resimţire a necesităţii, de la persoană la persoană. Asta a creat o diferenţă.
Atunci când am condus-o înapoi, în metrou, în timp ce îi spuneam despre diferenţa între identitate şi comportament, şi ne ţineam de mâini, ea s-a apropiat de mine şi, încet, încet, mi-am dat seama că îşi dorea să fie sărutată.
Acum, nu ştiu cât de des aţi fost pe la staţia de metrou Apărătorii Patriei, dar vă spun, factual, că majoritatea celor care vin dinspre Unirii se adună în partea din spatele metroului pentru a coborâ. În mod deosebit în acea vineri seara pe la 11.30, erau vreo 20 de pasageri foarte frustraţi a căror privire am surprins-o deschizând ochii şi îndepărtându-mi buzele de ale lui D. Nu de alta, dar după un sărut prelungit încă de pe la Constantin Brâncoveanu, mai trebuia să şi coborâm. Desigur, nu mi-a luat mult să-mi dau seama că aveam în braţe o pisică ce torcea…
Pentru articole legate de partea cu “pisică“, vă rog citiţi…
După 2 discuţii pe messenger, îmi dăduse numărul ei de telefon. A doua zi (joi 31 iulie) am sunat-0 pentru a ne întâlni vineri seara, la 7, la intrarea principala din Cişmigiu. Îmi spusese la telefon că e un lucru pe care vrea să mi-l spună, o decizie foarte importantă în legătură cu care să-mi ceară părerea. Era vorba despre operaţia pentru care se programase, care o făcea să se teamă pentru modul în care îi va afecta înfăţişarea.
Un amic de-al meu mi-a trimis linkul laacest articol. Ei bine, dacă şpaga pentru o deviaţie de sept este 200 de lei, D. a dat… 1800 de euro la un chirurg plastic de la o clinică privată ca sa fie sigură că operaţia nu îi va ştirbi frumuseţea… cea fizică, bineînţeles.
La un moment, aşezându-ne la o masă pe o terasă, după ce i-am luat mâna în a mea şi am început a mă juca cu ea, am întrebat-o cât la sută din încrederea ei în sine se bazează pe modul în care arată.
Ea mi-a răspuns, pe un ton perfect natural: 100 % !(?)!!
În acest moment, am rămas puţin perplex, aruncat de pe orbita acceptabilului şi aruncat într-o dimensiune din care, atunci când m-am trezit, am şi uitat întrebarea pe care am pus-o. Primul impuls a fost să mă ridic în acea clipă de la masă, să fac stânga-mprejur şi să plec fără să mă mai uit în urmă. De altfel, i-am şi spus mai târziu, într-o întâlnire, că acesta a fost primul meu impuls. Pe cât sunt de sigur că s-ar fi simţit ofensată de răspunsul meu, pe atât sunt de sigur că l-ar fi ţinut minte.
În psihologie se spune uneori că primul răspuns care vine în minte este şi cel mai bun. Dar eu cred în a da şanse oamenilor (chiar şi acum, după această experienţă, tot mai cred).
Needless to say, în perioada următoare, m-am consultat cu mai mulţi prieteni de-ai mei dacă o asemnea îngrijorare, pentru modul cum va arăta după o asemenea operaţie, este justificat.
De fapt, acest prim moment a marcat marea provocare a relaţiei. Am citit într-o carte că, la începutul fiecărei relaţii, există mici “semne” pe care cei care vor cu tot dinadinsul să se implice în acea relaţie, nu le observă. Amintindu-şi, rulând înapoi filmul amintirilor, îşi explică mai exact cum anume, au fost atât de “orbi”. Marea provocare a relaţiei mele cu D. s-a manifestat încă de la acea primă întâlnire. Era conflictul între a o lăsa să se comporte ca un copil răsfăţat, aşa cum a făcut şi mai târziu cu umbrela sau cu imprimanta , deci implicit să risc să mi se urce în cap, respectiv să pun piciorul în prag, deci să risc se întoarcă la A. Acest conflict a fost frânghia la înălţime pe care această relaţie a mers şi, în cele din urmă, de pe care a căzut.
Little that I knew then about how profetic these words were:
“Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!” (Matei 6:21)
D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.
