Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei “Bourne” şi a lui “Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?
Ei bine… “Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 
. E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă…
Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în “Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).
Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.
Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).
Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.
Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind “Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…
Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.
Aşadar… cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.
Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să “tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.
Atunci când joci, câştigi sau pierzi.
Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.
Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi “armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.
Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, “tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un “joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.
În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .
Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.
Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar “trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…
