Opening statement: Am cunoscut odată un om care mi-a spus că a renunţat să mai joace în trupa de teatru în care fusese mulţi ani pentru că a ales să joace teatru în viaţa lui. Nu am reuşit cu adevărat să înţeleg ce voia să spunămultă vreme, până acum…
Zilele astea mi-am călcat peste cuvânt şi m-am întâlnit cu o cititoare fidelă a blogului “Din Dragoste” pentru D. Sssst, nu spui care, secret mare!
Acum, că ţi-am stârnit curiozitatea şi ţi-am aprins imaginaţia, trebuie să menţionez că e vorba de o cunoştinţă mai veche… cu care nu m-am mai văzut de câţiva ani. De ce? Ai să afli îndată.
Poate că acum câţiva ani mă impresionau asemenea poveşti până la a auzi pe fundal o vioară scârţâită, trebuie să recunosc că de data aceasta mai-mai că m-a pufnit râsul. Fătuca din faţa mea era o adevărată campioană a triunghiului dramatic! O jucătoare “grea”, cum se spune, parcă descinsă din paginile manualului de analiză tranzacţională, care o depăşea pe D. a noastră!
Şi atunci m-a lovit o revelaţie: există anumite persoane care trăiesc într-o stratosferă a devierii de la normalitatea psihologică şi care de fapt nu produc prea mult rău planetei – întrucât reuşesc să îşi găsească parteneri pe măsură. Fătuca îmi povestea cu spor şi cu entuziasm iţele diverse şi colorate ale încrengăturilor telenovelistice pe care le crease în viaţa ei, mai-mai să se se împiedice în alergătura emoţiilor! Mi-a creat senzaţia unui DJ care mixează jumătăţi de sensuri de cuvinte aruncate prin aer – iubire, fericire, respect, încredere, iertare…
Unul dintre dezavantajele majore ale femeilor care arată bine fizic este faptul că nu trebuie să se uite prea des în oglinda sufletului, se găseşte mereu câte vreun fraier care să le pupe în cur, să le sufle şi-n iaurt, şi să le facă să se simtă precum nişte regine – ba chiar! – ca nişte împărătese, căci cuceresc fără drept de apel întreaga viaţă a bărbatului. Iar ele rămân singure pe un piedestal în care din când în când îşi dau seama cât de singure sunt de fapt. Trist? Nicidecum! Chiar extraordinar de entertaining!
Drama este o poveste care spune cât de bine reuşesc să se descurce anumite personaje în cele mai vitrege situaţii. Comedia… ah, comedia însă, este despre cât de prost reuşesc să se descurce nişte personaje în cele mai bune situaţii… Data viitoare când te bate gândul ce tragedie mare a venit peste cutare ce îşi plânge viaţa, adu-ţi aminte… pentru personajele de comedie, situaţia în care se găsesc e o adevărată tragedie!
Ţi-ai luat paralelilipipedul din care intri şi ieşi, paralelilipedul pe roţi (mergând agale către paralelipipedul final – cel mai ieftin dintre toate, raportat la primele…). Cumva, între toate astea, trebuie să înghesui un surogat de viaţă, fiecare ştie cum mai bine. Da, da!!! Fiecare ştie ce-i mai bine pentru el, şi pentru tot neamul lui, precum şi pentru toţi neaveniţii care se întâmplă să gravitaţioneze în câmpul social al acestuia. Nu ştiai?
Oricum, este de apreciat că dragălaşa, mirifica, mirobolanta fătucă a noastră cea de acest post se întâlnise cu mine ca să îmi ceară un sfat. Pentru ce? Dracu’ mai ştie, că m-am pierdut în poveste…
Aaaaaa, povestea acestei iubitoare a teatrului?
Vreţi să v-o spuuuun?
Nţţţţ.
Acest blog este doar pentru povestea între mine şi D. Mă tem că bijuteria teatrului de fiecare zi a vieţii protagonistei acestui articol nu se compară cu ce am scris până acum (şi acum, ca un demiurg rău ce sunt – aş putea spune că e o variaţie sordidă pe o temă asemănătoare)…
Totuşi, concluzia ce merită desprinsă este că îi apreciem pe oameni pentru previzibilitatea lor, pentru simţul lor pe care îl cultivă în propria inocenţă de a face rău vrând să facă bine şi urmărindu-şi interesele. Îi apreciem pe oameni pentru potenţialul pe care uneori aleg să şi-l folosească dând cu băţul în baltă (creativ, ma cherie, nimic de spus!). Îi apreciem pe oameni pentru nebunia lor, pentru simţul lor unic şi inconfundabil pe care îl zărim de la o poştă mergând pe stradă. Rămân “aşa cum îi ştim noi”. (Evident, de aceea mai traversăm din când în când şi pe partea cealaltă…)
Farmecul pentru noi şi tragedia pentru ei este că (mai curând decât altfel), nu prea învaţă din greşeli. Schimbarea se produce la nivel de salariu – iată – careva câştigă 5000 de euro pe lună în loc de 3000, se duce la Rio de Janeiro în loc de Paris şi are Toyota în loc de Dacia – dar esenţa nu s-a schimbat. Calitatea vieţii nu s-a îmbunătăţit fundamental. Fericirea pare un concept dosit în spatele datului cu băţul în baltă.
Am scris mai multe articole despre triunghiul dramatic şi aş vrea să dau ceva mai multe referinţe (vezi la sfârşitul articolului) şi exemple privind acest concept din analiza tranzacţională.
Actul I. Contractul implicit. Contractul implicit cu D. la începutul relaţiei a fost acela că avem o relţie sentimentală. Un contract pe care ea a încercat să mi-l bage pe uşă şi pe care nu l-am acceptat este acela că dacă lucrurile nu vor merge între noi, voi accepta să rămânem doar prieteni. Al doilea contract implicit a fost ca eu să accept să continui relaţia după ce ea a ales să continue relaţia cu A. Contractul implicit între D. şi A. a fost “D. stă în casă la A. şi nu trebuie să plătească chirie, luând-o pe D. de pe capul unei mătuşi care nu a ştiut cum să se debaraseze de ea, şi în acest timp, cei doi au o relaţie”. Ca dovadă, de 3 ori când s-a pus problema finalizării relaţiei între D. şi A., aceasta implica foarte clar ca ea să plece sau să fie dată afară. Ţin minte un schimb de replici povestit de D. , că D. i-a spus: “Bine. Ne despărţim”. A zice: “Bine. Când pleci?” D: “Poftim???”
Actul II Încălcarea percepută a contractului. D afirmă “dar nu ţi-am ascuns de la bun început cine sunt şi ce aşteptări am de la bărbatul de lângă mine”. A încalcă contractul de a nu mă contacta şi mă sună la o lună după începerea relaţiei cu D. A. iese în decembrie cu o altă tipă, lucru iniţial ascuns lui D.
Actul III. Dubla descalificare. D. este rănită să constate că A. are nişte percepţii total diferite în viaţă, faţă de ea şi renunţă la relaţie. El, la rândul lui, o critică pe ea pentru relaţia cu mine şi pentru comportamentul ei faţă de el. În cele din urmă, între mine şi D., se produce dubla descalificare în discuţia din ianuarie. Ea se arată nemulţumită de comportamentul pe care nu îl consideră ca identificând un bărbat în faţa unei femei, iar eu mă arăt nemulţumit de laşitatea ei în abordarea faţă în faţă şi evitarea unei confruntări a ideilor şi sentimentelor, vreme de o lună, precum şi de faptul că mi-a trădat imaginaţia (atenţie, nu aştepătrile).
Actul IV. Ruptura. Între D. şi mine, o dată în octombrie când a avut iniţiativa să ne despărţim; altă dată în noiembrie, când chiar ne-am despărţit 3 săptămâni; în decembrie înainte de sărbători prin ruperea bruscă a contactului; în ianuarie prin discuţie. Între D şi A., în momentul fiecăreia dintre cele 3 certuri care erau pe punctul de a rupe relaţia şi în care cel puţin unul dintre parteneri a afirmat acordul.
Actul V. Beneficiul negativ. D. îmi trimite mesajele de aici, eu rup orice comunicare cu ea, A. continuă să îmi trimită mesaje de urare de sărbători şi de ziua mea, eu renunţa să mai tratez relaţia cu corectitudine şi promovez în lumea largă blogul pe care îmi permit să scriu despre şi din relaţia cu D., ca o formă de împărtăşire a experienţei, chiar cu riscul ca ei să nu-i placă unele din lucrurile pe care le scriu.
Motto: „Oamenii sunt mai preocupaţi de durerea de acum din cot
decât de taifunul care a măturat coasta populată a Pacificului”
după Ross Jeffries, expert american în seducţie
Uneori, o anumită suferinţă pare prea multă suferinţă…
„Vai, ce poveste tristă! Dar… este îngrozitor cum o persoană poate să sufere atât! Trebuie să facem ceva pentru ea, nu se poate să o lăsăm aşa!”. Nu sunt absolut cele mai frumoase gânduri care îţi pot trece prin minte atunci când vezi o persoană neajutorată într-o situaţie dificilă?
"The Hell Above Your Head" Copyright (C) Lorena Lazăr
Ei bine, nu tocmai… şi nu întotdeauna! Aş vrea să scriu puţin despre câteva din principalele motive pentru care „dezastrele par a-i urmări pe unii oameni” şi aceştia nu învaţă nişte lecţii importante la timpul potrivit.
Probabil că una din cele mai interesante tendinţe generate de înţelegerea problemelor celuilalt este aceea de a ajuta persoana respectivă, de a o salva. Cu toate acestea, acest ajutor maschează de multe ori anumite lucruri care sunt departe de a constitui un real ajutor. Din păcate, de foarte, foarte multe ori nu ne dăm seama seama de ce poate însemna acest ajutor. Acesta poate constitui chiar o formă foarte subtilă de egoism şi/sau dominare prin încercarea de a-l controla pe celălalt influenţându-l să se schimbe într-o anumită formă, fără ca acea persoană să ceară acest lucru.
La un moment dat, acum vreo 2 ani, am cunoscut-o pe S, pe un site de întâlniri. Am schimbat vreo câteva mesaje, apoi numere de telefon şi ne-am întâlnit, în cele din urmă. Atunci când ne-am întâlnit, aprope imediat, a început să-mi povestească despre ea, făcând o scurtă menţionare a faptului „ştii, eu am tendinţa să fiu foarte deschisă şi îmi place să povestesc despre mine”. Eu am ascultat, fiind conştient că „cine vorbeşte, seamănă, iar cine ascultă, culege”. Am continuat să ascult, oprindu-mi impulsurile de a o întrerupe, chiar şi pentru a-i oferi o altă perspectivă.
Mi se pare interesant să comentez, în acest context, faptul că mi-a stârnit o reacţie interesantă, pe un plan foarte personal. Încă de acum vreo 4 ani, de când m-am apucat să ofer servicii de consultanţă în PR & Marketing, aveam o problemă cu feed-back-ul şi empatia. Mai exact, capacitatea foarte bună de a îmi da seama de starea în care era celălalt. Dar nu mă interesa foarte tare, pentru că eu acţionam tot aşa cum îmi propuneam. Iar aici, aş vrea să fac o distincţie care iarăşi multora s-ar putea să li se pară răutăcioasă.
Povestea era tristă. Nu am de gând să povestesc conţinutul. Pot doar să spun că S. se victimiza într-o manieră foarte clară, având un comportament tipic de persoană neajutorată care simte nevoia să sufere pentru a-şi justifica prin aceasta importanţa, bineînţeles, la un nivel subconştient, suficient de adânc încât să îi fie extrem de greu să realizeze aceasta. Ce mai lipsea era cineva cu o vioară alături care să cânte povestea… (asta nu e o problemă, pentru că oricum regizorul simpatic din capul meu a visat povestea lui S. pe scârţâit patetic de vioară la câteva zile apoi…)
"Shadow on the Sun" Copyright (C) Lorena Lazăr
Adeseori, oamenii se concentrează în lucrurile pe care le urmăresc în viaţă pe ceva care vor să evite, spre exemplu sunt unii care urmăresc să câştige bani pentru a scăpa de sărăcie. Sau să fie împreună cu cineva pentru a scăpa de singurătate. Ce se întâmplă? Acest lucru îi ajută uneori, într-adevăr să îşi mobilizeze energia pentru a scăpa de o anumită situaţie, dar ce se întâmplă în momentul în care au suficienţi bani cât să considere că au scăpat de sărăcie? Sau sunt într-o relaţie şi au scăpat astfel de singurătate?
Păi foarte simplu… energia lor nu mai are spre ce să se consume, pentru că „obiectivul” a fost atins. Aşa că, cel mai adesea, inventează lucruri, găsesc tot felul de chichiţe de care să se lege şi pe care să le transforme într-o tragedie şi un subiect de suferinţă. Bineînţeles, dacă cineva va căuta să scape de suferinţă, va obţine în cele din urmă… ghici ce! Suferinţă! De ce? Pentru că pe ceea ce te concentrezi, aceea obţii, indiferent dacă e formulat negativ sau pozitiv. De aceea se spune că „de ce te temi, de aceea nu scapi!”.
La un moment dat, Richard Bandler, unul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, a lucrat cu un pacient care a încercat să se sinucidă, dar, din „greşeală”, nu a reuşit, ci a ajuns olog de mâna dreaptă şi se simţea foarte mizerabil şi frustrat. Avea nevoie să îşi reverse suferinţa verbal, când se trezeşte că Bandler începe să râdă şi să-l ia peste picior spunând-i: „Mişto. Dacă ai încercat o dată să te sinucizi o dată şi ai reuşit să te ologeşti de mâna dreptă, poate, dacă vei încerca din nou, vei nimeri cealaltă mână şi atunci o să-ţi spunem „ologuţul”!”. Acest comentariu pare părea foarte insensibil la adresa unei persoane aflate în suferinţă, dar de fapt are perfect sens în cadrul pe care îl voi creiona în continuare.
Astfel, în situaţia lui S., în ciuda faptului că aceasta ar fi fost o reacţie care mi-a trecut prin minte, am continuat să ascult, înţelegător, preferând să privesc lucrurile din perspectiva acestei persoane. Am explorat aceasta, având convingerea că există nişte lucruri care trebuie să aibă sens pentru această persoană, din moment ce se victimizează atât de mult, trebuie să existe nişte lucruri care determină acest gen de reacţie, această perspectivă.
La urma urmei, este normal pentru anumite persoane să aibă dificultăţi în a reuşi să realizeze lucruri care mie mi se par elementare pentru succesul în viaţă, cum ar fi: să-şi privească problemele cu umor, să de detaşeze de acestea, să privească partea plină a paharului păstrând realismul în acelaşi timp.
Cele mai comune motive ascunse pentru care oamenii intră în conflicte
Oamenii intră în conflicte din cele mai bizare posibil dintr-unul din aceste 2 motive foarte comune:
1. „Eu nu percep nimic din mine în tine. Tu îmi eşti străin(ă). Eşti atât de depărtat(ă) de realitatea mea încât nu reuşesc să percep ce cauţi în realitatea mea. Nu mă regăsesc câtuşi de puţin în tine. Nu percep nici un punct comun. Cum poţi să ai o asemenea perspectivă/asemenea sentimente?” De obicei, la aceste consideraţii, se adaugă şi anumite consideraţii extreem de judgemental, de tipul: „Cineva care se comportă astfel este un idiot!” sau „Cum poate să fie cineva atât de prost încât să nu îşi dea seama că…?”
2. „Eu percep ceva în tine care nu-mi place la mine, dar nu-mi place să recunosc. Tu reprezinţi o parte din mine pe care o dispreţuiesc cu desăvârşire. Ceea ce acuz la tine, am şi eu în mine, dar nu reuşesc să te iert pe tine, pentru că nu am reuşit să mă iert pe mine. Şi, ca să-mi păstrez totuşi iluzia stimei de sine la un nivel înalt, prefer să uit conştient că am această problemă!
Mai departe, ce alt mijloc e mai potrivit de a scăpa de o problemă decât să o plasezi pe altcineva?” Este exact proiecţia, în timp, a comportamentului copilului care răstoarnă din greşeală acvariu şi zice: „Nu eu am făcut-o! Pisica!”, evitând astfel, de cele mai multe ori, să înveţe ceva din greşeala respectivă. De ce? Pentru că ce motivaţie ai să înveţi dintr-o greşeală pentru care nu ţi-ai asumat responsabilitatea? Poate să scapi de, să eviţi sentimentul de vină şi de pedeapsă?
Modelul teoretic al lui Karpman , preluat apoi în analiza tranzacţională şi în psihologie, care conţine rolurile jocului „persecutor”, „victimă”, „salvator” (am găsit de asemenea o discuţie interesantă cu exemple aici ) conţine foarte multe explicaţii ca sistem structural cu privire la motivele pentru care unii oameni aleg să se comporte cum se comportă.
Morandi – “Save Me”
Hitul de anul trecut al celor de la Morandi, deşi în cadrul unui videoclip de cea mai înaltă calitate şi concepţie artistică, reflectă tendinţa de idealizare a poziţiei de salvator şi vine în întâmpinarea unei întregi populaţii bolnave de triunghiul dramatic.
Persoanele care joacă în acest triunghi dramatic rolul de victimă, bineînţeles inconştient, îşi manifestă foarte des necesitatea subconştientă prin aceasta de a câştiga atenţia celorlalţi. Cumva, mesajul pe care îl trasmit este „eu sunt o persoană importantă pentru că uite cât sufăr!”. Acuzate de aceasta pe faţă, manifestă indignare, argumentând că suferinţa lor e “reală“… prin umrare justificată să continue în manifestare.
Atunci când două persoane care au ca hobby împărtăşirea suferinţei se întâlnesc, există tendinţa naturală să se întâmple unul din aceste trei lucruri:
1. “Vai, suferinţa acestei persoane este nimic pe lângă suferinţa mea! Cum îşi poate permite să considere că tocmai ACESTEA sunt PROBLEME!?!?!”
2. “Vai, dar suferinţa acestei persoane este absolut extraordinară! Şi eu ce probleme mărunte aveam… Ar trebui să nu mă mai plâng atâta…”
3. “Empatizez atât de mult cu persoana aceasta, încât trebuie neapărat să o salvez, chiar cu preţul de a uita de problemele mele”
Oricare din acestea 3 reprezintă modalităţi extrem de imature de a trata jocul pe care cineva îl face din poziţia de victimă. O victimă caută, prin definiţie, un salvator. De care să fie dependentă.
Atenţie!
Din momentul în care persecuţia încetează, va căuta altă sursă de persecuţie. Dacă salvatorul încetează să o mai ajute, va căuta un alt salvator. În orice caz, va face un lucru pentru ca jocul să continue. În anumite cazuri, va apela la droguri, fie din cele nocive fizic în termen scurt (narcotice, alcool), fie din cele mai „acceptabile social” (ţigări, cafea, ceai negru, TV, internet, telefon).
Mama mi-a spus la un moment dat teoria ei interesantă despre ce tipuri de femei există. Cu toate că “ştiinţa” mamei în ceea ce priveşte personalitatea se limitează la astrologie (fiecare a trebuit să se mulţumească cu ce a găsit…), de data asta trebuie să recunosc că modul ei de gândire simplist are o anumită valoare…
Mama mi-a spus că există 3 categorii de femei: femeile-mamă, femeile-partener şi femeile-pisică. Un fel de reducere simplă a categoriilor din analiza tranzacţională părinte, adult şi copil. Desigur, D. intra în categoria femeilor-pisică. La un moment dat, am avut cu D. următorul schimb tranşant de replici:
- Eu am intrat în relaţie cu un copil sau cu o femeie?
- Cu o femeie.
- Bun. Şi-atunci ce caută copilul în relaţie?
- …
În videoclipul “Don’t wake me up” de la DJ Shah & Inger Hansen avem ilustrat exact acest tip.
So… să zicem că iubita ta este o femeie foarte frumoasă (fizic). Să zicem că are vreo 28 şi mai toată lumea îi dă vreo 21. Să zicem că mai are şi un râs cristalin şi o prezenţă de milioane care te cucereşte. Şi o voce extraordinară, ce denotă rafinament. Se pune problema… ce crezi că merită să înduri pentru a beneficia de asta?
Femeile sunt de asemenea oameni, nu sunt fiinţe extraterestre de pe altă planetă. Se supun aceloraşi legi psihologice care ne ajută să înţelegem şi să descriem personalitatea. NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Pentru cei care nu ai citit ce am scris adineauri, insist… NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Cei care consideră asta nu ştiu ce înseamnă termenii psihologie sau personalitate. Aceasta implică faptul că şi aceste făpturi minunate, fermecătoare sunt pe un anumit drum al dezvoltării, care are frumuseţile şi provocările lui specifice. Cei care nu ştiu să înţeleagă cum funcţionează acestea rămân blocaţi la nivelul confruntării în viaţa de zi cu zi a unor reacţii pe care nu ştiu cum să le interpreteze, aşa cum i s-a întâmplat de aproape 6 ani lui A. cu D.
Acum… doar pentru că o femeie este atât de frumoasă (fizic), nu presupune automat introducerea ei într-o asemenea categorie, chiar dacă e uşor şi în natura umană să lipim etichete.
Să luăm spre exemplu personajul jucat de Rebecca Hall din “Frost/Nixon” (2008, R. Ron Howard). Personaj secundar bine conturat, care susţine ideea că “în spatele oricărui bărbat mare e o femeie”, deşi iniţial apare doar ca “accesoriu de imagine” pentru întâlnirea lui Frost cu Nixon.
Dacă serviciile de companie a femeilor pentru bărbaţi nu ar avea o reputaţie atât de proastă în România, mi-a trecut prin minte chiar ideea de a deschide o afacere de închiriere a prezenţei unei femei foarte frumoase şi foarte inteligente pentru bărbaţi care participă la diferite evenimente şi ar dori să aibă parte de o prezenţă marcantă alături. Aşa aş capitaliza de pe urma listei imense de femei foarte frumoase şi inteligente pe care le cunosc.
Anyway… my suggestion would be… nu lăsa niciodată o femeie să-ţi atârne de gât ca o piatră de moară împiedicându-te direct sau indirect să-ţi îndeplineşti misiunea pe care o ai în viaţă (adică acel simţ suprem că trăieşti pentru ceva mai presus de şi dincolo de tine şi că prin ce realizezi pe pământ contribui la o cauză mai nobilă)! Pentru cei care nu au procesat ultima frază la partea cu misiunea, am un request: stop reading this blog, it might damage your neuronal level!
Pentru toţi ceilalţi, am trailerul filmului declarat de britanici (BAFTA) cel mai bun al anului trecut (de asemenea, câştigător pentru cel mai bun regizor, scenariu, actor principal). Vizionare plăcută (la trailer şi mai ales la film)!
PS: And do yourself a service… Watch it with a partner-woman which you love… like I did!
Restructurez si republic unul din cele mai vechi şi cele mai citite articole, jumătate construit în prima zi a blogului (8 octombrie) şi jumătate de Crăciun (26 decembrie), imediat după despărţirea finală cu D. Are legătură cu un articol ceva mai concentrat legat de starea de dincolo de privire, “Women sort for presence“. Am lăsat textul din post formulat aşa cum era la data redactării lui.
Motto vs motto:
“Nu da atenţie ochilor. Te pot înşela” (Yoda, în trilogia veche Star Wars)
“Ochii sunt fereastra sufletului“
Part I.
Am fost în primăvara lui 2008 la un curs pentru dezvoltare personală. La un moment dat, trainerul a pus toţi participanţii să lucreze în perechi şi să se privească în ochi în timp ce aveau de ţinut între degetul arătător al unuia şi degetul arătator al celuilalt un pix suspendat în aer în mişcare. Un exerciţiu destul de clasic din analiza tranzacţională, cu mai multe aplicaţii. În fine. La sfârşitul exerciţiului, am lucrat o rundă de feed-back. Partenera cu care lucrasem exerciţiul a spus că a deranjat-o privirea mea insistentă, că o speriase chiar.
Part II.
O cunoştinţă profesională de-a mea e foarte sufletistă şi are uneori o tendinţă de a privi insistent. La un moment dat, i-am spus că asta poate fi deranjant pentru unele persoane. Explicaţia dată a fost una foarte… simplă. Una la mână, modelase (în sensul NLP, de a prelua şi a învăţa de la cineva), de undeva această privire pătrunzătoare, a doua la mână era puţin mioapă, a treia la mână, îi plăcea să creeze relaţii profunde cu cei care intra în contact.
Puterea privirii
Există foarte multă energie în privirea a doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi… Atunci când reuşesc să transmită suficientă căldură sufletească unul altuia, acea căldură radiază în jur şi amplifică fiecare câmp vital. Există o energie care hrăneşte şi creează.
Capacitatea de a privi in ochi persoana iubita si a o accepta cunoscand-o in profunzime este din punctul meu de vedere unul dintre pilonii principali pentru o relatie pe termen lung. Din momentul in care persoana evita pana si privirile, stii ca daca nu e vorba de capacitate scazuta de concentrare sau timiditate, atunci sigur e semn de probleme…
Timpul verifică multe.
Pe de-o parte, în momentul în care cineva caută o rezonanţă prin privirea pătrunzătoare, o va găsi în sufletul persoanei care preţuieşte această pătrundere, dar numai în măsura în care rezonanţa descoperită în timpul acestei comunicări este una care se găseşte pe o frecvenţă comună… Altfel spus, prea multă pătrundere scurt-circuitează iar prea puţină pur şi simplu nu atrage atenţia. Iar cea mai înaltă virtute din toate este drepta socoteală. Cunoştinţa din celălalt exemplu nu avea DOAR o privire pătrunzătoare, ci şi prea multă energie pentru a folosi şi a direcţiona respectiva privire. Colega de training nu a putut să privească DINCOLO de privirea mea, ci doar să aleagă emoţia care definea cel mai bine reacţia pe care o avea în sufletul ei în faţa unei “scanări”.
Şi, în cele din urmă, după cum îmi spunea şi Daniel Bichiş la un moment dat, NLP-ul îţi oferă la un moment dat, după suficient de mult exerciţiu, accesul la informaţie pură. Mai ales în privirea defocalizată, aş adăuga eu. Puterea rămâne putere doar atunci când e folosită cu discernământ…
Uneori D. evită să mă privească în ochi. Îmi imaginez că o face pentru că doare prea tare. Atunci, îi iau uşor bărbia şi îi întorc capul către al meu. Fac asta pentru că ştiu că în acelaşi timp este şi suficient de puternică încât să conştientizeze importanţa pe care o are dragostea mea pentru sufletul ei şi faptul că să renunţe la ea ar fi ca şi cum şi-ar rupe o parte din suflet…
Săptămâna trecută (n.r., ultima săptămână de relaţie din decembrie) mi-a spus că şi ei îi place privirea mea, că transmit foarte multe prin ea. Asta m-a surprins plăcut. Ce îmi place mie la privirea lui D. este că e foarte caldă, senină, pătrunde până în suflet şi transmite o senzaţie plăcută oricui interacţionează cu ea. Mi-am dat seama de asta încă de când am cunoscut-o.
Care e secretul?
It doesn’t take a look to look into someone’s soul, you can look with your eyes and you’ll only see the eyes. It takes vision and imagination to look into someone’s soul through their eyes.
It’s not what you see, it’s how you look.
Patch Adams (1998, R. Tom Shadyac) -
“Look beyond the fingers [...] See what everyone else chooses not to see”
Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.
Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.
Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în “The Insider” (1999, R. Michael Mann): “I won, but what did I win?“.
“If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”
Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.
Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…
A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect (“nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt (“eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă“), eventual dublată de un cric pentru stima de sine (“iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine“), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.
Prima despărţire între Dan şi Alice
“Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate “motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.
Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. “Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.
“I don’t love you anymore”
Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.
Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.
Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.
Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a “câştiga” şi a “pierde” în dragoste.
La sfârşit, “câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca “trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost “păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…
Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…
“I would have loved you forever”
Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…
nu să le jucăm în viaţă !
PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, “Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:
Programarea neuro-lingvistica si analiza tranzactionala, ca domenii, au abordari diferite, conceptual, asupra relatiilor sentimentale. Am sa prezint ca si cadru general cum sunt utile si diferite aceste perspective.
NLP ofera o serie de tehnici care functioneaza, cel putin pe plan relational intr-o maniera destul de rapida si eficienta. Ai identificat problema/ideea de imbunatatit, aplici tehnica si culegi rezultatul. Bineinteles, e cel mai dificil de aplicat, pentru ca solicita abilitati deja formate. Iar asta uneori presupune sa iti permiti sa te “joci” si sa fii “prins”… bineinteles folosind tehnicile intr-o maniera etica si potrivita pentru tine si partener.
Analiza tranzactionala are pe de alta parte o abordare ceva mai laborioasa. Abordeaza relatia intr-un cadru de genul “tu ce crezi despre relatie si despre componenta asta, si asta, si asta? hai sa ne asezam si sa discutam si sa negociem“.
Care e mai buna dintre acestea? Ei bine, amandoua. Nu există un criteriu absolut.
Aria de specialitate in care NLP a format instrumente specifice prin excelenta e seductia rapida (din care doar o sub-nisa se ocupa de relatii stabile), dar nu e singura arie care poate fi acoperita. Totusi, un lucru clar si cert este ca intr-o relatie, ar trebui sa existe seductie continua, in asa fel incat in fiecare zi sa te poti indragosti de partener mai mult… Dragostea e unul din acele aspecte din viata care se merita a fi trait din plin, cu generozitate si pasiune, nu cu lingurita…
Analiza tranzactionala promoveaza intelegerea starilor (copil, adult, parinte), comunicarea OK-OK, medierea conflictelor, identificarea si comunicarea corecta a emotiilor si ample discutii inteligente emotional despre necesitatile si asteptarile partenerilor. Acestea sunt necesare ca baza a unei conexiuni durabile si pentru prevenirea unor conflicte ce pot aparea din neintelegeri.
Dezavantajele sunt… faptul ca NLP, ca “trusa de unelte” in domeniul dezvoltarii personale, se bazeaza pe anumite tehnici care functioneaza intr-o maniera “trial and error” si care se bazeaza pe abilitatile si flerul celui care le foloseste, iar AT, ca “trusa de unelte”, ofera anumite tehnici care dureaza uneori prea mult si solicita rabdare, implicare si maturitate emotionala din partea partenerilor… ceea ce e greu de gasit… si e trist, pentru ca in loc sa gaseasca timp pentru a discuta preventiv despre anumite aspecte, partenerii prefera sa ajunga sa se certe, iar aceste certuri erodeaza in timp relatia pana cand nu se mai alege nici praful.
Amandoua pot implica ambii parteneri sau il poate ajuta doar pe unul sa descopere anumite lucruri despre propria persoana. Un exercitiu util este sa te gandesti intotdeauna cum anume structura unui conflict analizat cu o tehnica NLP cum e schimbarea pozitiilor perceptuale iti aduce aminte de un alt conflict cu o structura asemanatoare, din trecut (un cadru referential AT).
Nici una nu sunt vreun fel de baghete magice care sa rezolve problemele cupului, ci ofera un set de instrumente practice. Care pot fi folosite sau nu.
Ambele se bazeaza pe exersarea in urma participarii la o serie de traininguri (sau pentru cine e suficient de studios, parcurgerea constiincioasa a unei documentati de specialitate) si nu pe a citi din carti de popularizare.
Un cuplu care va folosi excesiv NLP ca sistem de dezvoltare personala va avea o dinamica destul de ferma, dar probabil fara stabilitatea pe care o ofera un cadru de relationare AT. Un cuplu care va folosi excesiv AT in detrimentul NLP ca abordare in dezvoltarea personala poate fi amenintat de a intra in polologhii teoretice de dragul afirmarii unei stari ok-ok, care este… ok , dar nu duce nicaieri .
Asadar, cele doua perspective se completeaza, sunt complementare. Bineinteles, ceea ce am scris mai sus nu este exhaustiv. Exista tehnici laborioasa si in NLP utile pentru relatii si exista si tehnici scurte in AT care sa ofere insighturi rapide.
Am scris acestea având în minte şi urmarind în ultima vreme un cuplu de prieteni care foloseste ambele domenii de dezvoltare personala cu succes.
, dar nu duce nicaieri 
.
