Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie?

Am fost săptămâna asta la filmul lui Ken Loach, „Ae Fond Kiss/Un sărut tandru”(2004). Mi s-a părut dificil să-l cataloghez ca un film bun sau ca un film prost, pentru că m-am regăsit atât de mult în poveste, mi-a fost greu să fiu obiectiv.

Este vorba despre o poveste de dragoste în Marea Britanie între un antreprenor pakistanez (Casim) şi o profesoară irlandeză de muzică (Raisin), separaţi de convingeri, religie şi familie. El urmează să se căsătorească cu o verişoară, după cum este aranjat prin datina familiei musulmane ferm tradiţionaliste, dar nu îi spune asta lui Raisin de la începutul relaţiei. Ea este căsătorită legal şi religios cu un bărbat cu care nu trăieşte, dar care îi este mai mult un „prieten”. Aflaţi într-o vacanţă în Spania, el îi spune ei adevărul, precum şi intenţiile de a renunţa la planurile făcute de familia lui. Totuşi, întorşi, sunt confruntaţi cu presiunile membrilor familiei, precum şi ai societăţii, din care fac parte, prin toate mecanismele şi pârghiile care le afectează viaţa personală şi profesională.

Producţia a fost nominalizată la Ursul de Aur la Berlin, a câştigat premiul Juriului Ecumenic, premiul Cesar pentru cel mai bun film european şi a mai fost prezent în alte câteva competiţii internaţionale.
Conflictul nu e nou. Dar în mod deosebit, aş vrea să accentuez pe o anumită viziune. Această separaţie, această înfruntare, raportată la „dar ce ar crede lumea despre mine dacă aş fi cu tine”, dincolo de latura religioasă (pentru că, din punctul de vedere al religiei, filmul tratează superficial şi stereotipic conflictul, pe care îl lasă undeva în aer până la urmă – nici nu e de mirare că a câştigat premiul Juriului Ecumenical, cea mai uşoară miză e să treci adevărul religios sub preş şi să spui că toată lumea are dreptate) marchează trecerea la un nou nivel de valori.

Ceea ce se întâmplă atunci când oamenii trec de la o etapă a dezvoltării la cealaltă în viaţa lor este că unii oameni apropiaţi rămân blocaţi la nivelul de înţelegere pe care îl deţin. În acest caz, părinţii lui Casim sunt indignaţi şi încearcă să împingă evenimentul nunţii în faţă, simţindu-se trădaţi. La un moment dat, într-o discuţie dintre Casim şi tatăl lui, există acest schimb de replici, surprins  într-una din cele mai bune scene (şi cam singura care se găseşte pe youtube)

Asta e ceea ce în analiza tranzacţională se numeşte careful confrontation. E adevărat că după aceea, tatăl lui Casim se duce să spargă nişte geamuri cu o rangă, dar asta e partea a doua – e propria furie cauzată de percepţia asupra încălcării aşteptărilor sale. E ca şi cum ai spune unui copil: “eu te-am crescut, prin urmare sunt stăpân pe sufletul tău!”. Asta e o idee predominantă şi larg acceptată şi în societatea românească, drept model cultural, dusă la extrem prin mesajul subconştient “copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţe”.
Această putere a confruntării D. nu a a avut-o până la capăt. Ea nu a reuşit să se rupă de lumea din care făcea parte, iar eu nu am reuşit să îi fac cunoştinţă cu lumea mea, cu mediul meu. Ea a rămas într-o lume în care cuplurile şi-o trag pe la spate, înşeală după cum apucă, muncesc pe vreo 1000 de euro pe lună ca sclavii pentru o multinaţională ca să alerge nişte câini pe coclauri în weekend, meditând asupra faptului că dragostea nu există. Desigur că nu există. În lumea aceasta, dragostea chiar nu există.
O tendinţă care apare este aceea de a folosi acest factor de presiune socială drept un pretext pentru a avea un amant/o amantă. Desigur, cunosc şi persoane care au anumite valori şi s-au reţinut de la asta, atunci când au intuit că au făcut greşit o alegere de viaţă. Şi-au luat o pisică. Sau un câine.
Ceea ce se scapă din vedere atunci când apare această presiune ca scuză acceptată este faptul că cine beneficiază de pe urma situaţiei este tot propria persoană, altfel spus, la un moment dat, emfaza trece de pe „nu vreau să fac familia de râs” la „nu vreau să mă fac de râs în faţa familiei”, ca şi cum a-ţi apăra alegerile şi a aştepta din partea celor dragi să le respecte este un fel de zăhărel pe care îl primeşti doar dacă te comporţi cum trebuie, sau dacă dansezi aşa cum se cântă. Asta se numeşte dresaj – motiv din care unii oameni preferă în situaţia de care scriam mai sus pisicile sau câinii – e mai uşor să ai controlul asupra unui animal decât asupra unui/unei amant(e). Aşa cum au învăţat să fie dresaţi în familie şi în societate, tot astfel reuşesc să-şi defuleze cu excelenţă abilitatea de a dresa cu animale. Doar n-o să se supere. Dar oamenii se vor supăra.
Totuşi, m-am întrebat ce există în mediul meu şi nu există în mediul lui D. Este vorba despre oameni care nu au uitat cine sunt. Oameni care îşi trăiesc existenţa cu pasiune. Nu ştiu ce fac pe plan personal, dar pe plan profesional sunt activi, cel puţin PAR mulţumiţi şi ce este mai important, inspiră speranţă. Ei cred în ceea ce fac, pentru că se leagă de misiunea lor, de o cauză. Nu este doar pentru a susţine o existenţă materială – este vorba şi despre ce laşi în urmă, şi aici nu mă refer la copii. Pentru că prin ceea ce fac, reuşesc să transmită cine sunt. Reuşesc să transmită o parte din personalitatea lor şi să facă o diferenţă. Nu există obligaţii şi necesităţi,nu există nici siguranţă sau certitudine. Există dorinţa de a-şi realiza visele, manifestată într-o manieră foarte concretă, orientată spre obiective, dar insuflată cu pasiune.

“Imaginary/ Heart Against My Skin” Copyright (C) Lorena Lazăr

Încerc să îmi dau seama ce m-a supărat atât de tare încât să arunc o lumină atât de sumbră asupra deciziei unor persoane de a nu-şi urma sufletul în ceea ce priveşte dragostea pe pretexte de societate sau de familie. Îmi dau seama că mă doare de fiecare dată când văd din nou şi din nou asta sub diferite forme – iar cu ocazia acestui film, în forma unei opere de artă care surprinde atât de bine un conflict pe care l-am resimţit – nu în aceleaşi situaţii exacte, dar la acelaşi nivel.

Întrebarea pe care mi-o pun este: chiar nu se poate? Ori mai degrabă nu am întâlnit personal pe nimeni care să VREA să facă asta? Să fie oare toţi nişte morţi pe care trebuie să-i lăs să-şi îngroape morţii?

Am senzaţia că de fiecare dată când văd pe cineva care are posibilitatea de a se exprima pe sine, potenţialul său, personalitatea sa, într-o relaţie, sau o poziţie, sau un proiect, şi nu o face, sub influenţa sau pretextul unor presiuni sau inconveniente sociale, am senzaţia că mai moare o părticică din mine.

“Silence” Copyright (C) Lorena Lazăr

În acelaşi timp, din punct de vedere obiectiv, şi mai ales al experienţei, nu îmi permit să transmit asemenea idei celor pe care îi întâlnesc şi la care observ aceste lucruri… pentru că încă nu sunt pregătiţi să le afle. Nici eu nu eram, pe vremea când aveam această viziune.

Am învăţat să descopăr şi să respect în fiecare persoană ce este unic şi ce le diferenţiază, nu doar ce mă interesează pe mine, punctual de la ei. Chiar dacă nu am reuşit întotdeauna să transmit asta. Dar dincolo de asta, în anumite persoane, aşa cum a fost şi D., am privit dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se „vinde” ca imagine, şi am dorit să descopăr mai mult… În unele cazuri, chiar aşa a fost… Dar în cazul lui D., din păcate, prima impresie a fost corectă. Nu înseamnă neapărat că asta e o regulă, dar nici nu e de neglijat ce aş putea să învăţ din asta pe viitor, la ce să-mi folosească această experienţă, ce convingere utilă, ce principiu, aş putea să-mi formulez pornind de la această situaţie de viaţă.
Poate că ceea ce scria Lolita26 în comentariul din 8 august de la articolul “Tu ce vrei să schimbi?“: “atâta timp cât D. este centrul universului tău, atâta timp cât o iubeşti pe ea şi implicit o vrei pe ea, nu va veni altcineva” era adevărat (cu diferenţa clară că Lolita26 evident nu înţelege că pot să iubesc pe cineva fără să o mai vreau - percepţii diferite bazate pe experienţe diferite).

Poate că într-adevăr din moment ce ţin acest blog încă nu am trecut peste D. nici după un an. Poate de aceea am şi fost singur să văd „Ae Fond Kiss” şi nu însoţit măcar de o amică. Sau poate din cauza faptului că am cam obosit să mai caut frumuseţea interioară dincolo de imagine. Poate din cauza faptului că de obicei, caut ceva care nu există.

“Lost Within a Dream” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Fiecare persoană are nevoie de certitudine, de securitate. Şi obţine acest lucru într-un anumit mod. Fiecare are această capacitate. Problema este, spune Anthony Robbins, dacă această securitate este obtenabilă sau sustenabilă. Şi mai ales cu ce cost. Desigur, pot exista foarte multe explicaţii, pretexte, scuze. Dar în cele din urmă, rămâne realitatea concretă pe care şi-o construieşte fiecare şi cu care se trezeşte dimineaţa. Iar viaţa are darul de a-i pune pe fiecare, mai devreme sau mai târziu, să plătească facturile. Chiar şi cele cu penalizare.

Discursul de mai jos, narat de Baz Luhrmann (regizorul filmelor “Strictly Ballroom” -1994, “William Shakespeare’s Romeo+Juliet” – 1997 şi “Moulin Rouge” – 2001) pe fundalul de final al filmului “The Big Kahuna” (1999, R. John Swanbeck) mai este cunoscut pe internet şi sub denumirea “Everybody’s Free”. Conţine foarte multe idei înţelepte cu referire la viaţă care mi se pare că se merită aprofundate…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Postul nr. 140 (25 septembrie 2009)

Video-clipuri inspiraţie (23 august 2009)

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric? (20 august 2009)

Iubita mea colivie… (14 februarie 2009)

Iubirea nu e un sentiment, ci o calitate a unei relaţii (21 decembrie 2008)

Tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? a.k.a. “Despre abstract în dragoste”

Relaţiile sentimentale sunt transpunerea în concret a unor sentimente, emoţii, valori şi principii. Discutam acum vreo cateva saptamani cu cineva despre cât amâna, prin teoretizări pe messenger, şi e-mailuri kilometrice, să se întâlnească cu cineva cu care are convingerea că se poate înţelege foarte bine pe plan sentimental. S-a ridicat, într-o discuţie la masă la care îşi dădeau cu părerea mai mulţi întrebarea: „aham… vă cunoaşteţi de două luni… şi când o să treceţi la practică?”.
Relaţia cu D. s-a cantonat, teoretic, în planul concretului. În realitate, perspectiva lui D. era destul de abtractă (a se citi vagă…) cu privire la ce dorea într-o relaţie… încă de la bun început. Sau despre cum îşi dădea seama de asta.
Iar pe această introspecţie am să insist. Este o vorbă la români, „dragostea trece prin stomac” şi „ce-i în mână nu-i minciună”. Cu toate acestea, alegerile în relaţii se iau pe premise abstracte şi cel mai adesea subconştiente. Aud în dreapta şi în stânga… „grupul cutare nu mai are valori”. Asta e o aberaţie. Fiecare persoană are valori şi ştie cel puţin la nivel inconştient ce vrea într-un anumit sector al vieţii. Chiar dacă nu ne dăm seama, viaţa noastră se guvernează în jurul principiilor şi valorilor. În jurul acelor idei şi convingeri care dau sens vieţii, aşa cum o cunoaştem.
Nu degeaba categoria „Gânduri despre idei şi convingeri” este cea în care am scris cele mai multe articole. Această componentă abstractă are o semnificaţie pe care există tendinţa de a o ignora.
Totuşi, aici apare o graniţă fină. Atunci când fiecare doreşte ceva care nu ştie cum să definească, este ceva abstract, sau ceva care ilustrează lipsa de autocunoaştere? Altfel spus, tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? Cu cine vrei să fii când ai să fii mare? Ce spune asta despre tine? Poate că sunt întrebări pe care le evităm pentru că nu avem niciodată curajul să le punem.
Acest amic de-al meu foloseşte internetul ca mijloc de a cunoaşte femei. Din când în când, îmi mai trimite ceea ce el consideră a fi fie profiluri interesante, fie modele de „aşa nu”. Investigând cu puţină curiozitate această latură, am observat că internetul este the dumping groung of all people who didn’t know to connect in real life.
Am citit chiar despre un eveniment de „speed dating” care a avut succes la prima sa ediţie în România. Ideea de bază era de a lucra după un concept de social networking folosit în business: vorbeşti câte 5 sau 10 minute cu fiecare dintre ceilalţi participanţi, astfel încât la sfârşitul celor câteva ore, ai vorbit cu toată lumea. Singura problemă era că numai eu cunoşteam deja vreo 4 din persoanele înscrise acolo. Şi nu că aş fi eu foarte bine conectat, ci pur şi simplu era vorba tot de un cerc închis de oameni care s-au înscris.
Aşadar, fiecare mediu în care poţi cunoaşte pe cineva oferă anumite posibilităţi. Unii se întreabă: de ce la metrou? Ei bine, la metrou poţi întâlni cea mai largă diversitate de oameni, cărora să le oferi cea mai mare probabilitate de şanse de a se potrivi sau nu aşteptărilor tale. Dar nu aici voiam să ajung.
Să zicem că cineva pe care îl cunoşti pe internet răspunde la anumite aşteptări (de exemplu este interesat(ă) pentru o relaţie, scrie ceva suficient de inteligent la descriere încât să îţi atragă atenţia, tinde să fie o persoană mai degrabă retrasă din punct de vedere personal sau tinde să nu îi lase pe ceilalţi să îl/o cunoască), sau o persoană pe care o cunoşti la un eveniment de speed dating la altele (de exemplu, persoană de succes pe plan profesional, care îşi permite să investescă ceva gen 50 euro pentru a participa la un asemenea eveniment, şi care nu îşi permite să facă abordări personale în mediul profesional, eventual având o bună separaţie între planul personal şi cel profesional). Aceste aşteptări sunt justificate în raport cu mediul sau canalul pe care s-a realizat comunicarea. Lucrul care se întâmplă şi de care mulţi oameni nu sunt conştienţi – şi nu spun asta doar din experienţa cu D., ci din experienţa din dating şi încercat relaţii sentimentale, cu femei de la 15 la 35 de ani – este că la aceste aşteptări, sunt adăugate toate celelalte aşteptări, destul de abstract formulate, ca şi cum persoana ar primi din momentul începerii relaţiei pe frunte o etichetă pe care scrie: „sunt aşa cum vrei tu, iubire. Bine, nu chiar 100 %, dar măcar 95% – cele mai importante… pentru TINE” sau ca şi cum ar semna un contact care prevede că din momentul în care a intrat în câmpul de gravitaţie sentimentală al cuiva, un partener este obligat să se conformeze realităţii celuilalt, pe care ar trebui nu să o întrebe, ci să o intuiască, în temeiul unor convingeri larg răspândite (cel puţin din câte am constatat în rândul femeilor), că un bărbat ar trebui să ştie ce vrea o femeie.
Am primit pe messenger următorul chain letter:
„Cum faci un barbat fericit? 1. Gateste pentru el 2. Fa dragoste cu el 3. In rest lasa-l in pace.
Cum faci o femeie fericita? Trebuie sa fii pentru ea: 1. iubit 2. companie placuta 3. prieten 4. frate 5. parinte 6. maestru 7. educator 8. bucatar 9. tâmplar 10. instalator 11. mecanic 12. electrician 13. stilist 14. sexolog 15. co-insarcinat 16. psiholog 17. psihiatru 18. terapeut 19. autodidact 20. organizator 21. tată bun 22. curat 23. simpatic 24. atletic 25. tandru 26. atent 27. galant 28. inteligent 29. glumet 30. creativ 31. puternic 32. intelegator 33. tolerant 34. precaut 35. ambitios 36. curajos 37. credincios 38. respectuos 39. pasional 40. competent şi tine minte: sa-i faci des complimente, sa mergi cu placere la cumparaturi si… 41. sa nu exagerezi!”
Practic, tot ce este în listă de la 1 la 21 sunt roluri bazate pe o activitate principală de bază, o activitate bazată pe o interacţiune socială, roluri în temeiul cărora sunt definite anumite aşteptări. Ei bine, tocmai partea abstractă este surprinsă de la 22 la 40. Pentru că surprinde o serie de valori în temeiul cărora este din nou aşteptat un comportament. Totuşi, este de ţinut minte că nu fiecare femeie ţine la toate aceste valori, nu fiecare femeie le pune în aceeaşi ordine, nu fiecare femeie le verifică sau se convinge de existenţa sau inexistenţa lor la fel.
Trăim într-o societate în care educaţia sentimentală funcţionează pe principiul instalatorului explicat de personajul lui Robert De Niro în genialul film „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson): „Atunci când îşi face bine treaba, nimeni nu-i observă contribuţia. Dar atunci când nu şi-o face, toată lumea se umple de rahat.”. Altfel spus: „Hai să ne cunoaştem şi vedem cum merge. Aflăm pe parcurs. Lasă că merge şi aşa!”, iar fiecare se bazează pe propria experienţă în loc să se uite realmente la partener şi să lase deoparte toate aşteptările şi etichetele pe care abia aşteaptă să i le pună.
Aşteptările sunt de cele mai multe ori formulate în termeni abstracţi din partea femeilor cu care am vorbit, fără criterii precise sau clare de măsurare a acestor aşteptări, ceea ce indică gradul de lipsă de educaţie referitor la ceea ce vor.
La un moment dat, după stabilirea unui contract, am mai stat de vorbă la o cafea cu un client, divorţat de soţia lui după ce avea deja o fetiţă, care mi-a spus că dacă s-ar întâlni acum cu o femeie precum soţia lui, ar sta cel mult de vorbă cu ea la o cafea. Mi se pare absolut uimitoare o asemenea perspectivă la dimensiunea unei întregi societăţi.
Ceea ce se întâmplă cel mai frecvent, ca şi traseu psihologic pentru o persoană în scoietatea românească, este: are primele întâlniri şi primele „prietenii” încă din şcoala primară sau din gimnaziu, face sex în liceu din teribilism, sau din presiunea socială a grupului, sau din lipsă de educaţie, are una sau mai multe experienţe frustrante sau traumatizante cu câţiva primi parteneri care de asemenea nu ştiu prea bine ce vor, apoi sunt „păţiţi” şi atrag în viaţa lor exact lucrurile sau persoanele de care se tem, confirmându-le aşteptările inconştiente de tipul: „toţi bărbaţii vor numai sex” sau „toate femeile vor maşină şi casă” şi alte stereotipuri. Eventual se căsătoresc, se ceartă cu partenerul, se despart înainte sau după ce au unul sau doi copii, pe la 30 de ani în cele din urmă îşi dau seama ce vor. Dar este prea târziu. Pentru că au nevoie deja de un partener. Uneori, e prea târziu să îţi dai seama ce vrei atunci când ceea ce contează e ce trebuie. Aşa că fiecare îşi alege un compromis pe care îl ronţăie cu jumătate de gură până pe la 40 şi ceva de ani, eventual culminând cu o amantă sau cu un alt divorţ.
Deja la 30 de ani, în România, spre deosebire de exemplu de Suedia, pentru o femeie să fie necăsătorită la 25 de ani este o sabie a lui Damocles deasupra capului, şi nu un semn de înţelepciune.
Diferenţa, în mod ironic, este că acolo, femeile pe la 25 de ani sunt muuult mai inteligente emoţional decât femeile din România la 25 de ani.
Personal, nu cunosc nici o femeie de 25 de ani sau mai mult care să nu fie f****ă la cap săptămânal de câte vreo rudă cu apropo-uri referitoare la căsătorie. O femeie de 28 de ani mi-a spus chiar că în următorii 2 ani, ea intenţionează să aibă un copil, chiar dacă de un an de zile, nu a avut nici o relaţie şi nu se arăta nimic la orizont.
Desigur, ar fi de bun simţ din partea mea să bazez aceste prezumţii pe date de cercetare. Totuşi, îmi aduc aminte de un banc a propos de asta: „În urma unei îndelungi cercetări româneşti, s-a ajuns la concluzia că cele mai multe vitamine se găsesc în farmacie.”
Aşadar, tu cum îţi îmbunătăţeşti practica… de a şti ce vrei?

Ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D.

Mi-am dat seama că jumătate din lucrurile care mie mi se păreau importante într-o relaţie, acum un an, pur şi simplu nu mai sunt relevante. Nu datorită faptului că nu mai contează pentru mine, ci pur şi simplu datorită faptului că nu mai sunt un aspect care să mă poticnească.

1. Înainte, mă deranja răspunsul emoţional la stress. Acum, este OK pentru mine să o ajut pe femeia pe care o iubesc să îşi controleze stările şi să înveţe cum să şi le folosească pentru a avea mai multă perseverenţă în viaţă, în loc de impulsivitate.

2. Înainte, mă interesa să mă dezvolt împreună cu partenera… doar că necesitatea mea pentru dezvoltare şi necesitatea lui D. pentru dezvoltare se regăsesc la planuri diferite. Aşa că ce am făcut? Evident, eu mi-am găsit o modalitate de a mă dezvolta eu, rezolvându-mi propriile chestiuni, iar ea a găsit propria manieră de se dezvolta cu ajutorul meu. Honestly, nici nu ştiu cum o face, dar atâta vreme cât este mulţumită, mă bucur…

[Later edit] D. a interpretat porţiunea aceasta ca fiind o lipsă de interes din partea mea pentru dezvoltarea ei personală. Eu i-am replicat că am ţinut-o la curent cu toate oportunităţile de dezvoltare personală (cursuri, conferinţe, cărţi) care ajungeau la mine – şi i-am propus să mergem împreună, dar nu aveam obligaţia să o car după mine acolo. Niciodată nu a acceptat să participe la un asemenea eveniment, de fiecare dată avea altceva mai important de făcut.

3. Înainte, mă blocam în faţa unor convingeri limitative ale partenerei. Acum am un răspuns diferit referitor la aceasta, pentru că am încredere în perspectivele diferite pe care le pot avea asupra unui aspect şi am suficientă încredere în mine că pot să împărtăşesc şi unei persoane cu o altă viziune perspective diferite. Îmi place să deschid mintea mea şi a celorlalţi spre noi orizonturi, acum am şi mijloace pentru a face asta.

4. Credeam că este important să am parte de o persoană care să aibă o percepţie corectă asupra realităţii. Cu toate acestea, poate tocmai acesta este unul din lucrurile care o face pe D. atât de minunată, frumoasă şi specială… faptul că nu a fost atinsă de multe lucruri tocmai datorită unui contact scăzut cu realitatea unor oameni cu sisteme de gândire diferite. Desigur, asta este şi ceea ce o păstrează în cadrul mediului care îi întreţine dependenţa de acesta.

5. Credeam că este important să am parte de un respect şi o recunoaştere a iubirii mele într-o relaţie. Cu toate acestea, atunci când D. a spus că nu crede că o iubesc, nu am mai dat înapoi, aşa cum aş fi făcut poate cu alte femei, ci pur şi simplu am ignorat ceea ce spunea şi m-am uitat la ceea ce făcea strict în comunicarea cu mine. Şi am câştigat respectul care nu a fost primit de la bun început pentru ceea ce simt.

Acum… având în vedere faptul că 5 majore presupoziţii/aşteptări pe care le aveam de la o relaţie sentimentală au fost depăşite, trebuie să menţionez sentimentul minunat de libertate să am mai puţine aşteptări dar mai ferme şi mai clare (pentru că restul criteriilor au rămas în picioare) şi să constat în acelaşi timp că pot să mă bucur de o comunicare excelentă cu femeia pe care o iubesc şi care mă iubeşte…

Iar asta nu face decât să întâmpine ceea ce sintetiza Phillip C. McGraw, în cartea “Salvarea relaţilor” :

“O relaţie sentimentală poate să fie extraordinară şi durabilă, iar cei doi parteneri pot să fie fericiţi împreună fără ca relaţia să fie paşnică, fără să se bazeze pe o comunicare mentală extraordinară, fără să fie bazată pe romantism, fără ca vreounul să-şi rezolve problemele sau să fie sănătoşi, fără ca vreounul să-şi exteriorizeze sentimentele, fără să se bazeze pe interese comune, fără ca vreounul din parteneri să-şi corecteze defectele. Faptul că există un mod corect şi un mod greşit de a realiza o relaţie extraordinară reprezintă un mit fals.“.

Lucru demonstrat şi de persoanele din anturajul meu care au început să o cunoască pe D. şi să-şi formeze o impresie foarte bună asupra ei.

PS [Later edit]: Ziua în care am conceput iniţial şi am publicat acest articol a fost ziua în care D. m-a părăsit. Doar că eu încă nu ştiam asta.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie? (14 august 2009)

Iubita mea colivie… (14 februarie 2009)