Te descurci… binişor?

Motto:

„Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.„

(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)

Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.

M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:

– Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?

Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:

– Nu.

„De atâtea ori” – Van Noizz

Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.

Românii de fapt, nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac,  simţul realităţii este absent. Când citesc ştiri care îmi spun că în timp ce vesticii econoimisesc românii se duc în vacanţă, că în timp ce vesticii ies în stradă pentru drepturi de 1 mai românii fug la mare să facă frigărui sau că se vând sute de automobile zilnic, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.

Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.

„See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.

Din păcate, unele persoane aleg să se „prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.

„Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.

Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.

„Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.

Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental

Am observat că un interes foarte ridicat din comentariile la „Femeia, pe un piedestal?” şi „DARE” pentru tematica replicilor de la care am pornit. Acest articol este scris ca adresare bărbaţilor, dar cred că ar fi bine ca şi cititoarele să îl ia în considerare data viitoare când mai sunt… „agăţate” 🙂 .

Atunci când, în clasa a 7-a, am îndrăznit pentru prima dată să mângâi gâtul fetei din banca din faţă, mi-a spus tăios în pauză să nu mai îndrăznesc sa mai fac asta vreodată.

Ceea ce mi-am dat seama este că aceste persoane care îmi refuzau afecţiunea sau iubirea, pe parcursul timpului, urmau să îşi dea seama exact de ceea ce a descris foarte bine o cititoare a blogului într-o conversaţie personală pe messenger şi care mă cunioaşte de 3 ani, cu care am flirtat şi am ieşit de mai multe ori de-a lungul timpului: femeile nu apreciază comunicarea cu mine şi încearcă să scape de ea ca apoi să le lipsească.

Iar problema care stă aici este cea a orgoliului şi a dorinţei de a încerca să demonstreze ceva. Cel mai frecvent, sub diverse forme, că sunt nişte prinţese. Primul impuls a fost să contest, să zdruncin cu tupeu acest piedestal, dar într-o manieră lipsită de respect, deci cu frică. Apoi mi-am dat seama că modalitatea pentru a obţine sau a prilejui orice fel de recunoaştere a importanţei pe care o aveau lucrurile pe care le ofeream şi cum comunicam este a trata în acelaşi timp zguduirea acestui piedestal cu un deosebit respect. Respect pentru persoană, critică pentru comportament. Altfel spus, a aprecia o femeie nu pentru cine apare să fie, ci pentru cine este. Problema apărea atunci când eu reuşeam foarte clar să intuiesc, să intru în rezonanţă cu acele aspecte profunde ale identităţii cuiva şi nu cu aspectele de imagine, motiv pentru care am fost pus la zid. Ceea ce m-a rănit în primă instanţă a fost faptul că a trebuit să-mi calc orgoliul şi chiar demnitatea adeseori, adică să risc să-mi pierd respectul de sine. Numai că am câştigat altceva. Mi-am dat seama că pot să am încredere… nu în abilităţile mele de cunoaştere a celuilalt, nu în celălalt, ci în faptul că reuşesc să intuiesc suficient de bine care este adevărul în legătură cu ce transmite realmente o femeie – asta se întâmpla şi înainte să învăţ să cunosc oamenii atât de specific. Practic, după respingeri repetate, ce s-a întâmplat este că toată afecţiunea şi toată dragostea pe care o aveam de oferit, a devenit prea intensă, prea puternică, şi a fost atâta vreme limitată, restrânsă, refuzată, încât nu e de mirare că am primit feed-back-uri că poate fi atât de copleşitoare.

Aş vrea să vă ofer un fragment din extraordinarul documentar „Century of the Self” pe care Adam Curtis l-a regizat pentru BBC în 2002. În acest pasaj de aproape 9 minute, se explică mecanismul şi experimentul prin care ceea ce este necesar a fost înlocuit cu ceea ce reprezintă dorinţă a egoului – şi mai ales creează un reper în cultura generală privind „de ce se simt bine femeile când fumează”.

Vrei să afli care este adevărul despre relaţiile publice? Vrei să ştii cum chiar şi lucrurile pe care le crezi la nivel subconştient au fost manipulate să fie considerate astfel? Următorul fragment s-ar putea să te zguduie…

Acuma… ce legătură au ideile de mai sus cu ce scriam în ultima vreme? Are cea mai mare legătură, întrucât majoritatea bărbaţilor şi modalitatea în care este structurată mentalitatea societală este de aşa natură încât spune că bărbatul trebuie să cumpere cu ceva, cu ceva fizic, material atenţia femeii.Atenţia unei femei nu trebuie cerşită, trebuie câştigată…prin ceva care este congruent şi definitoriu, care creează o diferenţere specifică pentru cel care deschide gura…

"Somewhere Else to Be" Copyright (c) Lorena Lazăr

Identitatea contează mai mult atunci când oamenii vor să te cunoască… nu atunci când se comunică la nivel de imagine… Eu comunic numai cu cei care doresc să fie cunoscuţi la nivel de identitate… şi constat că sunt destul de singur pe planul acesta…

Multe din răspunsurile de respingere pe care le primesc vin din cauza faptului că spun oamenilor în realitate: “ai uitat cine eşti!”, “ai uitat care îţi era menirea pe acest pământ”, pentru că dacă relaţionez cu ei la nivel de identitate, este ceva cu care nu se pot descurca… nu se puteau descurca nici atunci când habar nu aveam ce înseamnă “identitate”… And most of them still don’t. Şi asta e trist…

Ieri mi-a intrat un fluture mare de molie în cameră şi a început să se învârtă în jurul becului. Uţa… pisică de fire, îşi tot rotea privirea concentric… dacă aveam un aparat de filmare la mine făceam un filmuleţ care sigur făcea câteva zeci de mii de vizualizări pe youtube… Bineînţeles, când fluturele de molie a dispărut, atenţia Uţei s-a îndreptat în altă parte…

Concluzia?

Interesul unei femei nu poate fi câştigat cu „avioane” ca cele de mai jos…

Replici care îl poziţionează pe cel care spune drept cerşetor

• Stii, de fapt nu sunt atat de inalt. M-am suit pe portofel.

• Mai am doar trei luni de trait, asa ca ma onorezi cu compania ta?

• Am avut o zi proasta si intodeauna zambetul unei fete dragute ma inveseleste. Vrei sa imi zambesti?

• Hmmmm, ochii tai au aceeasi culoare ca Porsche-ul meu.

• Zi-mi acum daca vrei sa fii cu mine ca sa nu irosesc 500 de mii pe bauturi.

• Prietenul meu de acolo vrea sa stie daca crezi cu sunt dragut.

"Unclear lights" Copyright (C) Roxana Enache

Dacă vrei să te poziţionezi, poziţionează-te ca cine eşti!

PS: Şi… alege forma de comunicare potrivită! 🙂

„Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi spui:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e MARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Una din prietenele tale se duce la ea şi, arătând spre tine, îi spune:
-„Este foarte bun la pat”.
Asta e ADVERTISING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri numărul de teaefon. A doua zi o suni şi îi spui:
-„Sunt foarte bună la pat”.
Asta e TELEMARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te ridici şi îţi aranjezi cravata. Te îndrepţi spre ea şi îi torni o băutură. Spui:
-„Imi dai voie?” şi te apleci uşor către ea. Apoi o priveşti şi spui:
-„A propos, sunt foarte bun la pat”.
Astea sunt PUBLIC ReaATIONS.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Se ridica, vine la tine şi îţi spune: -„Am auzit că eşti foarte bun în pat”.
Asta e BRAND RECOGNITION.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. O convingi să meargă acasă cu unul din cei mai buni prieteni ai tăi.
Asta e SALES REPRESENTATIVE.

Tipul nu se descurc singur, şi te sună să vii să îl ajuţi.
Asta este TECHNICAL SUPPORT.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente având următorul text ataşat:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e E-MAIL MARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente, cerându-i aprobarea să-i mai trimiţi e-mailuri similare. Ultimul email va conţine mesajul:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta sunt NEWSLETTERS.

Te îndrepţi spre o petrecere unde ştii că vor fi nişte tipe superbe. Totuşi, gândul că în casele pe lângă care treci sunt o mulţime de alte tipe superbe pe care ai vrea să le cunoşti te înnebuneşte, aşa că te urci pe cea mai apropiat acoperiş şi strigi: „Sunt foarte bun la pat”.
Asta e SPAM.”

[sursa necunoscută, definiţii comice preluate de pe internet]

Existenţa nu crede în sărăcie…

Una din legile fundamentale ale vietii este ca tot ceea ce se afla pe un plan mai inalt este si mai vulnerabil. Radacinile unui copac sunt foarte puternice, insa florile sale nu sunt la fel. Florile sunt foarte fragile; un vant mai puternic le poate distruge.

Acelasi lucru este valabil si in cazul conştiinţei umane. Ura este foarte puternica, insa nu la fel se intampla si cu iubirea. Iubirea este ca o floare, care poate fi strivita cu usurinta de orice vant, care poate fi distrusa de orice animal.
Valorile superioare ale vietii se cer protejate. Cele inferioare se protejeaza singure.

Priviti existenta cu inalta ei abundenţă! De ce este nevoie de atat de multe flori in lume? Trandafirii ar fi fost suficienti.
Existenta este insa abundenta – milioane si milioane de pasari, de animale, totul exista din abundenta. Natura nu este ascetica, ea danseaza pretutindeni: in valurile oceanului, in zborul pasarilor.
Ea canta peste tot – in vantul care trece prin prin ramurile pinilor, in ciripitul pasarilor. Existenta nu crede in saracie…

Banii sunt un lucru ciudat. Daca nu ii aveti, atunci lucrurile sunt simple. Insa daca ii aveti, problemele isi fac cu siguranta aparitia. Nu stii niciodata daca tu esti cel dorit sau ei.

Omul este plin daca are parte de armonie. Daca nu are parte de armonie atunci e gol, iar aceasta stare de gol se numeste dorinta de a poseda.
Aceasta dorinta de a poseda poate fi umpluta cu bani, case, mobila, prieteni, cu orice, deoarece nu poti sa traiesti in acest gol. Este ingrozitor.
Pentru a-ti umple golul ai numai doua cai.
– Fie intri in armonie deplina cu universul… te umpli cu tot ceea ce este, cu toate florile si cu toate stelele.
Aceasta este adevarata implinire.

– Fie te umpli cu tot felul de reziduuri, ceea ce majoritatea oamenilor fac.

Odata ce intelegi acest lucru… dorinta de a poseda… dispare…

"God's Light" Copyright (C) Roxana Enache

[text preluat din sursă necunoscută, vorbele unui om înţelept]

paiul si barna…

Ce nu-mi place la D (dezvoltare, elaborare critică)

Ce anume din ce nu-mi place la D fie este o parte din mine pe care o neg, fie un aspect pe care îl consider complet străin mie, dar cel mai adesea complementar. În ce măsură ce apreciez mai puţin la ea nu-mi place de fapt la mine (fără să-i caut scuze)?

1. Lipsa de empatie din egoism (rezonanţă)

2. Ignorarea unor aspecte spirituale (defazaj pe prioritizare)

3. Ifosele, manifestate dramatic (rezonanţă)

4. Gelozia şi frica (rezonanţă)

5. Nesinceritatea, dualitatea (rezonanţă)

6. Proasta gestiune a banilor (rezonanţă)

7. Proasta gestiune a timpului (rezonanţă)

8. Comoditatea (complementaritate)

9. Sortarea după eşec în relaţi (complementaritate)

10. lipsa de responsabilitate în relaţie (complementaritate)

11. Îi este ruşine să ieşim în public (rezonanţă)

12. Lipsa de mişcare fizică (rezonanţă)

1.Lipsa de interes de a se pune în papucii mei din orgoliu, egoism, narcisism, aroganţă

Aici probabil rezonăm pe lipsa de empatie. Eu prefer uneori să nu empatizez cu anumite persoane pentru că mă face să simt lucruri care nu-mi plac, chiar dacă le înţeleg. Fac asta ca să mă protejez. Şi ea face la fel. Diferenţa este că ea nu are în funcţiune nişte mecanisme pentru a gestiona aceste lucruri, odată aduse în faţa conştiinţei, ci preferă să se mintă pe sine, iar modul în care mă tratează pe mine şi pe A., celălalt iubit al ei, este unul foarte egoist.

De fapt, problema de fundal nu este lipsa de empatie sau lipsa de obiectivare, ci preocuparea feroce pentru propriile interese, trecând peste tot şi peste toţi peste care i se permite să treacă pentru a avea parte de asta. Persoanele din jurul ei trebuie să aibă în funcţiune nişte mecanisme foarte puternice care să traseze limite pentru a nu fi folosite sau călcate în picioare.

Asta e de fapt o provocare constantă, la care eu trebuie să răspund prin trial & error. Of course, aici stă motivaţia pentru mine, cea de dezvoltare, pentru care întâmpin asta. Sunt convins că în momentul în care eu trag linie şi spun “ok, sunt mulţumit de câtă dezvoltare am obţinut până acum din asta, nu mai este ok să mă supun acestei situaţii pentru a obţine dezvoltare”, aceasta nu va mai fi pentru mine o provocare, ci ceea ce este în realitate, adică o problemă a ei pe care să şi-o rezolve. Singură. Iar în momentul respectiv, eu mă voi putea bucura de rezultatul răbdării pe care l-am avut . Bineînţeles, asta nu va fi un “Happily ever after”, pentru că în viaţă, atunci când rezolvi o problemă, apare mereu alta. Dar parcă e mai fain să le întâmpini cu iubire şi speranţă 🙂 .

Mai este şi un alt aspect. Tendinţa de a face lucrurile în grabă şi bazându-se mai degrabă pe intuiţie. O situaţie recentă în care a făcut asta a fost chiar ieri, când mi-a povestit despre faptul că a reproşat (pe drept) cuiva ceva şi se temea ca persoana respectivă să nu se răzbune dacă ea nu îşi cere iertare. Eu i-am sugerat pur şi simplu să-şi comunice ferm şi agreabil dorinţele şi necesităţile ei, dar mi s-a părut că a comunicat mult dintr-o convingere de genul “everybody is out to get me”.

Nu, fată dragă. Poţi să te bucuri de viaţă. Gândirea pozitivă funcţionează şi în comunicarea cu oamenii. Da. Dar aşa se întâmplă când cuiva îi place să creadă că gândeşte pozitiv când de fapt doar se minte pe sine în legătură cu convingerile limitatoare care îi aduc reală nefericire în viaţă.

Din păcate, am observat că atunci când primeşte dragoste, nu este suficient pentru ea pentru a “topi” egoismul. Dimpotrivă, asta îi antrenează narcisismul. Poate că i-ar fi de folos nişte experienţe care s-o ajute să înţeleagă lucrul de care se teme, acela că nu e chiar aşa de unică atunci când ridică pretenţii şi trăieşte acea parte de copil răsfăţat şi femeie programată social. Aici intervine o altă provocare pentru mine, acela de a-i da şuturi suficient de puternice încât să o trezeacă şi cu suficientă dragoste încât să nu se mai zburlească.

2.Preocuparea excesivă de lucrurile materiale în detrimentul sufletului (mai ales ceea ce percep ca lipsa de implicare decât la suprafaţă în îmbunătăţirea condiţiei aproapelui), cu rezultatul că şi pe plan personal şi pe plan profesional încearcă să se limiteze la aspectele de suprafaţă şi nu merge în profunzime.

Din punctul meu de vedere, lucrurile materiale sunt importante pentru a putea realiza planul spiritual, dar nu sunt MAI importante decât planul spiritual. Aici există o falsă problemă, pentru că ambele lucruri sunt importante pentru amândoi, doar că într-o prioritizare diferită.

Eu nu percep cum anume ii ajuta ea pe ceilalti, avand ea complexul de salvator, iar ea nu pricepe cum anume ii ajut eu pe ceilati, avand complexul eu de salvator. Realitatea este că nici unul din noi nu ne obiectivăm suficient pentru a conştientiza că there is no true issue, amândoi vrem să ajunge în acelaşi punct si avem probleme relativ similare de rezolvat, doar că prin mijloace diferite.

Problema reală, chiar şi din punct de vedere obiectiv, este că modul prin care ea vrea să ajungă acolo este unul destul de… puţin conform realităţii. Iar cu cât eu acord mai multă importanţă acestei realităţi, cu atât ea mă va atrage şi pe mine în vârtejul ei.

3.Comportamentul de copil răsfăţat a cărui aceptare se încăpăţânează să mi-l impună în relaţie printr-un joc dramatic

Exemple/Variaţiuni pe această temă: Răspunsul emoţional şi lipsit de inteligenţă emoţională, şantajul emoţional, modul necontrolat în care îşi exprimă furia, lipsa de capacitate în a-şi gestiona/direcţiona conştient stările, inflexibilitatea în negociere şi comunicare, dorinţa de a-şi impune punctul de vedere pentru a fi recunoscută într-o poziţie psihologică de dominare.

Trebuie spus de la început că admir capacitatea de manipulare şi sunt înspăimântat de modul în care o foloseşte la modul negativ. Sper doar că va fi dispusă să înveţe să folosească asta şi într-o manieră constructivă. Există enorm de multă energie care mă atrage la ea. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este un set de valori care să respecte realimente limitele celorlalţi şi să o prevină prin a le face rău. Va trebui să înveţe aceste lucruri the hard way, adică şut şi învăţătură, şut şi învăţătură… O să crească şi mare…

Ce e valoros pentru mine in acest aspect e să observ cum anume stimulează la mine anumite reacţii care puse în double bind-urile ei mă pun şi pe mine într-o poziţie în triunghiul dramatic (vezi şi referinţe la sfârşitul articolului).

Îmi doresc să conştientizez ce anume la mine este important să rezolv pentru a preveni să mai pic în asemenea capcane.

4.Gelozia, paranoia, neîncrederea, manifestarea fricii

Asta este ceva care chiar nu pot să concep realmente, chiar dacă tolerez. Cred că este vorba despre ceva care este foarte diferit de cum percep eu normalitatea într-o relaţie. Desigur, cu o asemenea femeie lângă mine, trebuie întotdeauna să fiu cu un ochi în stânga sau în dreapta.

Dacă vom avea parte de o relaţie stabilă noi doi şi vom fi la casa noastră, o persoană care şi-ar imagina că poate să aibă parte de o aventură cu ea garantez că nu şi-ar mai imagina nimic multă vreme… if ever, cu atât mai mult cu cât ar îndrăzni să şi facă ceva în privinţa asta. Recunosc că îmi stârneşte şi mie gelozia. Dar acest aspect este unul împotriva căruia este important să lupt cu încredere. Unii spun, pe bună dreptate, la ce foloseşte încrederea, atunci când este trădată? Cred cu adevărat că cei care cred cel mai puternic construiesc realitatea pentru ceilalţi. Dintre două persoane care cred două lucruri diferite, realitatea va da câştig de cauză final celei care crede mai puternic decât cealaltă.

5.Lipsa de inteligenţă financiară şi lipsa de interes pentru a-şi gestiona banii planificat

Nici mie nu-mi place la mine modul in care imi gestionez banii. Nu-mi place faptul ca nu reusesc sa pun in aplicare lucrurile care sunt cele mai importante pentru mine referitor la acest aspect.

6.Minciuna şi nesinceritatea, dualitatea, modalitatea în care joacă un spectacol cu speranţa de a convinge, inclusiv pentru sine, lipsa de consecvenţă în afirmaţii, între afirmaţii şi fapte, faptul că mă înşeală în mod constant, deliberat, concertat, cu A. şi că trebuie să îi împart sufletul şi trupul cu un alt bărbat asupra căruia îmi este interzis să-mi manifest furia. Această rană este una care continuă să sângereze în sufletul meu şi nu se va vindeca multă vreme de acum încolo, chiar dacă s-ar opri relaţia lor definitiv acum.

Această duplicitaritate vine din mecanismul pe care l-a dezvoltat cu succes pentru a preveni să fie rănită de situaţiile lose-lose pe care s-a obişnuit să le creeze. Asta rezonează cu mine într-o manieră diferită. Eu sunt obişnuit să evaluez o situaţie din mai multe puncte de vedere (Oare cum e de aici? Dar de aici?), iar în lipsa unei laturi cu care să rezonez mai bine, chiar şi o atitudine înainte-înapoi poate fi suficientă pentru a creea iluzia de flexibilitate mentală cu care să lucrez. Partea reală din asta este că având flexibilitatea stărilor, D. poate avea şi flexibilitate gândirii, dar nu e încă suficient antrenată. Dacă va dori, o va realiza, pentru că o va ajuta. Dar eu nu sunt în relaţie cu ea ca să iau decizii pentru ea, ci pentru a o iubi şi a fi iubit şi a trăi această iubire într-o relaţie din fiecare zi. Şi, la urma urmei… “NU TE IUBESC PENTRU CINE EŞTI, CI PENTRU CINE SUNT EU CÂND SUNT CU TINE”.

7.Lipsa de interes şi efort concret pentru a gestiona timpul (mă deranjează mai ales timpul pe care consider că îl iroseşte în loc să îl petreacă cu mine) în aşa fel încât să putem discuta despre emoţii şi ce vrem în relaţia noastră.

Şi eu am o problemă în gestionarea propriului meu timp, stabilirea şi urmărirea propriilor obiective, dar la mine se întâmplă dintr-un motive diferit… oare? Oare nu cumva şi mie îmi place atât de mult să trăiesc clipa şi să fac ce îmi place în fiecare moment, şi de fapt nu suntem decât doi copii răsfăţaţi care îşi scot unul ochii celuilalt? CUM SE FACE CĂ CEEA CE ÎI REPROŞEZ EU SEAMĂNĂ ATÂT DE MULT CU CEEA CE EA ÎMI REPORŞEAZĂ MIE? Problema reală aici este că ea contează pe mine să fac ceva în legătură cu asta, şi aici ajungem la următorul aspect care nu-mi place la ea…

8. Comoditatea, lipsa de interes în a depune efort, mai ales pentru lucrurile pe care le percep ca oportunităţi necesare în dezvoltarea ei, mai ales faptul că nu îşi foloseşte potenţialul pe deplin la servici

Aici chiar nu percep nici o rezonaţă, însă există o puternică complementaritate şi contaminare reciprocă. Ea este foarte tentată de dezvoltare, eu sunt foarte tentat de confort. Pe undeva, există foarte multă energie care are şanse mari ca, pusă să lucreze, poate să genereze sinergie. Adică un mediu mai confortabil pentru mine să mă ajute să mă dezvolt mai bine, iar un mediu mai disconfortabil să o ajute pe ea să se dezvolte mai bine, iar dezvoltarea mea să-i producă suficient control încât să creeze un cerc pozitiv de autoîntreţinere.

Un lucru interesant este totuşi faptul că pentru mine nu este neapărat important să se dezvolte ea ca persoană, decât în măsura în care şi-o doreşte. Eu pot să obţin suficientă dezvoltare în ritmul meu, în şi în afara relaţiei, pentru că am dorinţa şi disponibilitatea de a lucra cu mine pe planul emoţiilor şi a modului în care ele se refletă în relaţionare. Dacă ea va alege să acorde de asemenea un timp pentru aceasta, foarte bine. Însemnă că mă va întâmpina, ceea ce până acum consider că nu s-a întâmplat decât tangenţial. Dar s-a întâmplat numai atunci când am creeat un cadru suficient de… confortabil încât ea să se simtă în siguranţă să discutăm ca doi adulţi. Ceea ce este important, evident, este ca ea să nu devină dependentă doar de mine ca să creez acest cadru. Frica, temerile, alungă iubirea. Alegând să mă concentrez pe partea mea de responsabilitate în comunicare, poate aceasta o va inspira şi pe ea să facă acelaşi lucru. Sigur, nimeni nu m-ar condmna să renunţ acum fără explicaţii şi să caut pe altcineva, dar responsabilitatea în relaţii implică şi abilitatea de a gestiona anumite lucruri ÎN MINE, din momentul în care există anumite aspecte negative. Ele nu există trezite de ea, ci ceea ce simt pentru ea şi ce simte ea pentru mine este ca o lumină care arată întunericul cu care am de lucrat în mine. Iar dacă de la această lumânare se va aprinde şi lumânarea mea şi ea va dori să păstreze lumânarea iubirii ei aprinsă, atunci ne vom lumina reciproc suficient încât în iubire şi nu în conflict să ne dezvoltăm şi să creştem împreună, decât să ne certăm de pe poziţii. Doi oameni care îşi scot ochii cu privire la acuzele mai mult sau mai puţin argumentate pot avea dreptate, dar nu pot fi fericiţi în acelaşi timp. Adevărul este o lumânarea albă, dar iubirea este fitilul. Fără fitil, nu există lumină.

9.Faptul că sortează după exemple de eşec în relaţii şi nu de succes

Aici există iarăşi ceva în care nu mă regăsesc deloc, dar asta este pur şi simplu datorită nivelului valorilor pe care îl foloseşte, dar mai ales unor convingeri limitative care se cer lucrate (o altă arie de provocare şi dezvoltare pentru mine).

Poate că îşi va da seama că sunt suficient de dedicat încât să rămân alături de ea, până totuşi ajunge să conştientizeze anumite lucruri. Valoarea angajamentului se măsoară în cât de mult este el oferit indiferent de situaţie, nu în cât de mult este el recunoscut sau apreciat de către partener.

Fiecare în relaţie nu trăieşte pentru celălalt, ci trăieşte pentru sine. De aceea, valoarea angajamentului pe care mi l-am luat, nu este dată de ea, ci de mine, iar importanţa lui se măsoară prin cât de oferit şi sigur împotriva vânturilor îndoielii este, fiind ignorat.

10.Lipsa de interes în a-şi asuma responsabilitatea pentru părţile ei, care îmi creează impresia de imaturitate

Lucrul cu care rezonez în acest sens este faptul că aşa cum dacă se întâmplă ceva cu D,. contează într-un anumit mod pe A., tot aşa dacă nu-mi asum responsabilitatea pentru ceva care ţine de mine, există mama care mă ajută. Dar asta nu are nici o legătură cu comportamentul în relaţie, care a fost îndreptat chiar spre rezolvarea părţilor care ţin şi de ea.

Problema, mi se pare, este că ea nu este învăţată să lupte pentru ce vrea. Chiar şi un pui de leu, când este hrănit, îşi pierde instinctul de a vâna. Este învăţată că dacă ceva nu merge din prima, să ridice din umeri şi să renunţe. Este obositor pentru mine să suport un asemenea tratament. Adoptă o atitudine fatalistă pe care o foloseşte ca să treacă cu şenilele peste orice fel de sentiment l-ar avea cei din jur care încearcă să construiască ceva, pentru că deh, oricum nu prea foloseşte empatia. Şi da, există imaturitate la ea în anumite sensuri. Şi există imaturitate şi la mine, în alte sensuri.

Un lucru fascinant, de fapt, care face această relaţie cu atât mai interesantă, complementară şi puternică, este modul în care aceste lipsuri se complementarizează: el are mult din ceea ce ei îi lipseşte, ea are mult din ceea ce îi lipseşte. Împreună, au probleme similare, dar fiecare din ei are mijloacele pentru a-l ajuta pe celălalt şi ar putea creşte împreună.

Numai că ea nu vrea (deocamdată). Şi o relaţie nu se poate ţine în echilibru câtă vreme stă doar într-un picior… pe care celălalt îl taie cu spor! Fiecare dintre noi suntem îngeri cu o aripă, şi putem zbura doar îmbrăţişaţi!

11.Faptul că îi este ruşine cu mine şi nu vrea să ieşim în public ca un cuplu, faptul că nu petrece timp cu prietenii mei şi cu mine, se jenează să-i cunoască sau să vorbească cu ei, faptul că nu mă prezintă prietenilor ei.

Fie că asta se întâmplă din comoditate, din paranoia, din lipsa de gestiune a timpului, din duplicitaritate, din lipsa de interes pentru dezvoltare, din convingeri limitatoare, sau este cumva un fel de sumă a tuturor lucrurilor prezentate mai sus, un efect natural, adevărul este că şi mie mi-ar fi teamă să ies cu ea în mediile în care umblu eu, pentru că sunt populate de oameni care s-ar putea să se îndoiască de inteligenţa mea şi respectul meu de sine (aşa cum deja a început să o facă cel mai bun prieten al meu) văzând un asemenea comportament din partea ei, tolerat de mine.

Nu ştiu cum se poate rezolva această situaţie, dacă ea nu este dipusă să petrecem timp în public. Cheia deblocării problemei este la ea. Iar în privinţa asta, chiar nu mă interesează să mai mişc vreun deget pentru că aş trece peste respectul meu de sine. Ce pot să fac este doar să-i comunic unde mă duc eu şi să fiu deschis în ideea în care ar putea să vină. Dacă nu cumva se va simţi prea ofensată de faptul că nu se simte ca mai ştiu eu ce prinţesă îşi închipuie că este.

12.Faptul că nu face mai multă mişcare fizică

Nici eu nu fac mai multă mişcare fizică, iar asta îmi afectează modul în care îmi gestionez energia. Şi acest aspect este unul capital, despre care nu am vorbit niciodată cu ea. Mi se pare că cel puţin jumătate din problemele pe care le are s-ar rezolva dacă ar face mai multă mişcare . Şi nu doar antrenamentul de la sală… Poate că atunci când vom locui împreună vom merge împreună la jogging şi am rezolva această problemă. Dar aici ar fi faptul că ei nu prea îi place să se trezească devreme. Dar asta este şi pentru că, de asemenea ca şi mie, îi este greu să adoarmă devreme pentru că îi lipseşte iubirea împărtăşită după care tânjeşte şi pentru că îşi gestionează prost timpul.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi…

Lucrurile care ne deranjează la alţii

În 10 puncte despre ce îmi place la D

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!” (17 decembrie 2008)

Referinţe exterioare:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

„Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David