Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie?

Am fost săptămâna asta la filmul lui Ken Loach, „Ae Fond Kiss/Un sărut tandru”(2004). Mi s-a părut dificil să-l cataloghez ca un film bun sau ca un film prost, pentru că m-am regăsit atât de mult în poveste, mi-a fost greu să fiu obiectiv.

Este vorba despre o poveste de dragoste în Marea Britanie între un antreprenor pakistanez (Casim) şi o profesoară irlandeză de muzică (Raisin), separaţi de convingeri, religie şi familie. El urmează să se căsătorească cu o verişoară, după cum este aranjat prin datina familiei musulmane ferm tradiţionaliste, dar nu îi spune asta lui Raisin de la începutul relaţiei. Ea este căsătorită legal şi religios cu un bărbat cu care nu trăieşte, dar care îi este mai mult un „prieten”. Aflaţi într-o vacanţă în Spania, el îi spune ei adevărul, precum şi intenţiile de a renunţa la planurile făcute de familia lui. Totuşi, întorşi, sunt confruntaţi cu presiunile membrilor familiei, precum şi ai societăţii, din care fac parte, prin toate mecanismele şi pârghiile care le afectează viaţa personală şi profesională.

Producţia a fost nominalizată la Ursul de Aur la Berlin, a câştigat premiul Juriului Ecumenic, premiul Cesar pentru cel mai bun film european şi a mai fost prezent în alte câteva competiţii internaţionale.
Conflictul nu e nou. Dar în mod deosebit, aş vrea să accentuez pe o anumită viziune. Această separaţie, această înfruntare, raportată la „dar ce ar crede lumea despre mine dacă aş fi cu tine”, dincolo de latura religioasă (pentru că, din punctul de vedere al religiei, filmul tratează superficial şi stereotipic conflictul, pe care îl lasă undeva în aer până la urmă – nici nu e de mirare că a câştigat premiul Juriului Ecumenical, cea mai uşoară miză e să treci adevărul religios sub preş şi să spui că toată lumea are dreptate) marchează trecerea la un nou nivel de valori.

Ceea ce se întâmplă atunci când oamenii trec de la o etapă a dezvoltării la cealaltă în viaţa lor este că unii oameni apropiaţi rămân blocaţi la nivelul de înţelegere pe care îl deţin. În acest caz, părinţii lui Casim sunt indignaţi şi încearcă să împingă evenimentul nunţii în faţă, simţindu-se trădaţi. La un moment dat, într-o discuţie dintre Casim şi tatăl lui, există acest schimb de replici, surprins  într-una din cele mai bune scene (şi cam singura care se găseşte pe youtube)

Asta e ceea ce în analiza tranzacţională se numeşte careful confrontation. E adevărat că după aceea, tatăl lui Casim se duce să spargă nişte geamuri cu o rangă, dar asta e partea a doua – e propria furie cauzată de percepţia asupra încălcării aşteptărilor sale. E ca şi cum ai spune unui copil: “eu te-am crescut, prin urmare sunt stăpân pe sufletul tău!”. Asta e o idee predominantă şi larg acceptată şi în societatea românească, drept model cultural, dusă la extrem prin mesajul subconştient “copiii trebuie să aibă grijă de părinţi la bătrâneţe”.
Această putere a confruntării D. nu a a avut-o până la capăt. Ea nu a reuşit să se rupă de lumea din care făcea parte, iar eu nu am reuşit să îi fac cunoştinţă cu lumea mea, cu mediul meu. Ea a rămas într-o lume în care cuplurile şi-o trag pe la spate, înşeală după cum apucă, muncesc pe vreo 1000 de euro pe lună ca sclavii pentru o multinaţională ca să alerge nişte câini pe coclauri în weekend, meditând asupra faptului că dragostea nu există. Desigur că nu există. În lumea aceasta, dragostea chiar nu există.
O tendinţă care apare este aceea de a folosi acest factor de presiune socială drept un pretext pentru a avea un amant/o amantă. Desigur, cunosc şi persoane care au anumite valori şi s-au reţinut de la asta, atunci când au intuit că au făcut greşit o alegere de viaţă. Şi-au luat o pisică. Sau un câine.
Ceea ce se scapă din vedere atunci când apare această presiune ca scuză acceptată este faptul că cine beneficiază de pe urma situaţiei este tot propria persoană, altfel spus, la un moment dat, emfaza trece de pe „nu vreau să fac familia de râs” la „nu vreau să mă fac de râs în faţa familiei”, ca şi cum a-ţi apăra alegerile şi a aştepta din partea celor dragi să le respecte este un fel de zăhărel pe care îl primeşti doar dacă te comporţi cum trebuie, sau dacă dansezi aşa cum se cântă. Asta se numeşte dresaj – motiv din care unii oameni preferă în situaţia de care scriam mai sus pisicile sau câinii – e mai uşor să ai controlul asupra unui animal decât asupra unui/unei amant(e). Aşa cum au învăţat să fie dresaţi în familie şi în societate, tot astfel reuşesc să-şi defuleze cu excelenţă abilitatea de a dresa cu animale. Doar n-o să se supere. Dar oamenii se vor supăra.
Totuşi, m-am întrebat ce există în mediul meu şi nu există în mediul lui D. Este vorba despre oameni care nu au uitat cine sunt. Oameni care îşi trăiesc existenţa cu pasiune. Nu ştiu ce fac pe plan personal, dar pe plan profesional sunt activi, cel puţin PAR mulţumiţi şi ce este mai important, inspiră speranţă. Ei cred în ceea ce fac, pentru că se leagă de misiunea lor, de o cauză. Nu este doar pentru a susţine o existenţă materială – este vorba şi despre ce laşi în urmă, şi aici nu mă refer la copii. Pentru că prin ceea ce fac, reuşesc să transmită cine sunt. Reuşesc să transmită o parte din personalitatea lor şi să facă o diferenţă. Nu există obligaţii şi necesităţi,nu există nici siguranţă sau certitudine. Există dorinţa de a-şi realiza visele, manifestată într-o manieră foarte concretă, orientată spre obiective, dar insuflată cu pasiune.

“Imaginary/ Heart Against My Skin” Copyright (C) Lorena Lazăr

Încerc să îmi dau seama ce m-a supărat atât de tare încât să arunc o lumină atât de sumbră asupra deciziei unor persoane de a nu-şi urma sufletul în ceea ce priveşte dragostea pe pretexte de societate sau de familie. Îmi dau seama că mă doare de fiecare dată când văd din nou şi din nou asta sub diferite forme – iar cu ocazia acestui film, în forma unei opere de artă care surprinde atât de bine un conflict pe care l-am resimţit – nu în aceleaşi situaţii exacte, dar la acelaşi nivel.

Întrebarea pe care mi-o pun este: chiar nu se poate? Ori mai degrabă nu am întâlnit personal pe nimeni care să VREA să facă asta? Să fie oare toţi nişte morţi pe care trebuie să-i lăs să-şi îngroape morţii?

Am senzaţia că de fiecare dată când văd pe cineva care are posibilitatea de a se exprima pe sine, potenţialul său, personalitatea sa, într-o relaţie, sau o poziţie, sau un proiect, şi nu o face, sub influenţa sau pretextul unor presiuni sau inconveniente sociale, am senzaţia că mai moare o părticică din mine.

“Silence” Copyright (C) Lorena Lazăr

În acelaşi timp, din punct de vedere obiectiv, şi mai ales al experienţei, nu îmi permit să transmit asemenea idei celor pe care îi întâlnesc şi la care observ aceste lucruri… pentru că încă nu sunt pregătiţi să le afle. Nici eu nu eram, pe vremea când aveam această viziune.

Am învăţat să descopăr şi să respect în fiecare persoană ce este unic şi ce le diferenţiază, nu doar ce mă interesează pe mine, punctual de la ei. Chiar dacă nu am reuşit întotdeauna să transmit asta. Dar dincolo de asta, în anumite persoane, aşa cum a fost şi D., am privit dincolo de aparenţe, dincolo de ceea ce se „vinde” ca imagine, şi am dorit să descopăr mai mult… În unele cazuri, chiar aşa a fost… Dar în cazul lui D., din păcate, prima impresie a fost corectă. Nu înseamnă neapărat că asta e o regulă, dar nici nu e de neglijat ce aş putea să învăţ din asta pe viitor, la ce să-mi folosească această experienţă, ce convingere utilă, ce principiu, aş putea să-mi formulez pornind de la această situaţie de viaţă.
Poate că ceea ce scria Lolita26 în comentariul din 8 august de la articolul “Tu ce vrei să schimbi?“: “atâta timp cât D. este centrul universului tău, atâta timp cât o iubeşti pe ea şi implicit o vrei pe ea, nu va veni altcineva” era adevărat (cu diferenţa clară că Lolita26 evident nu înţelege că pot să iubesc pe cineva fără să o mai vreau - percepţii diferite bazate pe experienţe diferite).

Poate că într-adevăr din moment ce ţin acest blog încă nu am trecut peste D. nici după un an. Poate de aceea am şi fost singur să văd „Ae Fond Kiss” şi nu însoţit măcar de o amică. Sau poate din cauza faptului că am cam obosit să mai caut frumuseţea interioară dincolo de imagine. Poate din cauza faptului că de obicei, caut ceva care nu există.

“Lost Within a Dream” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Fiecare persoană are nevoie de certitudine, de securitate. Şi obţine acest lucru într-un anumit mod. Fiecare are această capacitate. Problema este, spune Anthony Robbins, dacă această securitate este obtenabilă sau sustenabilă. Şi mai ales cu ce cost. Desigur, pot exista foarte multe explicaţii, pretexte, scuze. Dar în cele din urmă, rămâne realitatea concretă pe care şi-o construieşte fiecare şi cu care se trezeşte dimineaţa. Iar viaţa are darul de a-i pune pe fiecare, mai devreme sau mai târziu, să plătească facturile. Chiar şi cele cu penalizare.

Discursul de mai jos, narat de Baz Luhrmann (regizorul filmelor “Strictly Ballroom” -1994, “William Shakespeare’s Romeo+Juliet” – 1997 şi “Moulin Rouge” – 2001) pe fundalul de final al filmului “The Big Kahuna” (1999, R. John Swanbeck) mai este cunoscut pe internet şi sub denumirea “Everybody’s Free”. Conţine foarte multe idei înţelepte cu referire la viaţă care mi se pare că se merită aprofundate…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Postul nr. 140 (25 septembrie 2009)

Video-clipuri inspiraţie (23 august 2009)

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric? (20 august 2009)

Iubita mea colivie… (14 februarie 2009)

Iubirea nu e un sentiment, ci o calitate a unei relaţii (21 decembrie 2008)

Tu ce vrei să schimbi?

Motto: ”Doamne, dă-mi seninătatea să pot accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, dă-mi curajul de-a schimba lucrurile pe care le pot schimba, dar, înainte de toate, dă-mi Doamne înţelepciunea de-a putea şti ce trebuie schimbat şi ce nu.“

Sf. Francisc de Assisi

Cu ocazia împlinirii a 8 luni de la lansarea blogului, am să scriu despre aşteptări neîmplinite.

Pe 1 august 2008 am avut prima întâlnire cu D. , despre care am scris aici şi aici. A doua zi, ea nici nu mi-a răspuns la telefon. Atunci când totul merge bine şi persoana cu care te-ai întâlnit nu-ţi răspunde la telefon, e cazul să-ţi ridici semne de întrebare.

Totuşi, în seara celei de-a treia zi, ne-am văzut din nou,  ne-am plimbat prin parcul “Titan”. Am ascultat pe mp3 player muzica lui Michael Nyman compusă pentru The Piano, care i s-a părut atât de liniştitoare…

Stând pe iarbă, cu D. alături, uitându-mă la cerul viselor nepictat cum se întuneca şi povestind despre copii răsfăţaţi, aveam intuiţia unei fericiri. A unei fericiri care era dincolo de ceea ce se vedea cu această femeie. Întrebarea mea era: putea ea să depăşească tot ceea ce fusese condiţionată ca fiind un lucru necesar sau obişnuit? Desigur că putea. Întrebarea era dacă avea şi motivaţia necesară.

Atunci când am hotărât să las prima oară pe mâna altcuiva organizarea unui eveniment pentru Din Dragoste pentru D. , respectiv expoziţia de fotografie la metrou, am avut neplăcerea să constat că fotografiile au fost rupte aproape în totalitate până a doua zi. Nu înseamnă că cei care s-au ocupat de organizare au făcut ceva greşit. Dimpotrivă. Voi mai merge pe mâna lor şi altă dată. Nu înseamnă că toţi cei care merg la metrou sunt nişte vandali care nu sunt în stare să aprecieze cultura, doar pentru că una sau câteva persoane din jumătate de milion cât folosesc zilnic Magistrala 2 de metrou din Bucureşti au rupt planşele fotografice a doua zi după ce au fost lipite.

În luna iulie, blogul a fost aproape de două ori mai puţin citit decât în iunie. În ziua expoziţiei, au intrat pe blog  de două ori mai puţini oameni decât în ziua anterioară. Dezamăgire? Oare a fost ce am scris mai puţin interesant? A afectat faptul că am scris mai rar? Nu cred.

Există o anumită adaptare pe care fiecare din noi o facem. Ne adaptăm la mediu. La perioadă. La ceilalţi.

Numai că există o diferenţă care este făcută între a şti când să te adaptezi şi când să schimbi. Să ştii când să fii un morcov şi când să fii nişte boabe de cafea. Să ştii să faci diferenţa atunci când contează.

Al Pacino – discursul „Peace with Inches” din „Any Given Sunday” (1999, R. Oliver Stone)

Refuz să cred într-o lume în care  dacă o experienţă s-a demonstrat neconformă aşteptărilor, trebuie să te fereşti de mediul acelei experienţe. Refuz să cred într-o lume în care oamenii renunţă după ce au încercat doar o dată. Refuz să cred că oamenii nu reuşesc să vadă frumuseţea din sufletele lor. Refuz să cred că oamenii nu se pot schimba. Refuz să cred că banii contează mai mult decât dragostea. Refuz să cred că imaginea contează mai mult decât identitatea.

Vreau şi pot să am o relaţie sentimentală care să dureze, chiar dacă nu am mai avut una de când s-a terminat cea cu D. în decembrie.

Acea expoziţie de fotografie se va realiza.

Vreau şi pot să cred în puterea fiecăruia de a-şi schimba comportamentul

şi de a privi în sufletul lor dincolo de acesta, în identitate.

"Stabbing the Sky" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Fii atent(ă) la gândurile tale

pentru că ele vor deveni cuvinte!

Fii atent(ă) la cuvintele tale

Pentru că ele vor deveni fapte!

Fii atent la faptele tale

Pentru că ele vor deveni obiceiuri!

Fii atent la obiceiurile tale

Pentru că ele vor deveni caracterul tău!

Fii atent la caracterul tău

Pentru că el va deveni destinul tău!

DARE

DARE TO BE WHO YOU FORGOT TO BE.

NOW !

“Cine eşti spune prin cum faci” sau “Cum faci spune despre cine eşti?”, altfel spus: “mergem de la cognitiv la comportamental sau de la comportamental la cognitiv?” – a fost mereu o formă a psihologilor de a întreba “ce a fost mai întîi, oul sau găina?”.

D A R E

“DARE” Copyright (C) Lorena Lazăr

A îndrăzni să fie cu adevărat provocatoare este un lucru pe care orice femeie ştie să îl facă, dar nu orice femeie ştie să îl realizeze cu stil.

Sau hai să luăm lucrurile altfel. D. căuta, nici ea nu ştia ce. O femeie care caută ştie să atragă în viaţa ei situaţiile şi oportunităţile după care tânjeşte. Mă căuta pe mine. Replica a fost doar elementul care să creeze contactul. Faptul că s-a “lăsat agăţată spune multe despre ea” pare a fi genul de comentariu foarte judgemental. În momentul în care judecăm, nu putem înţelege. Rămânem la un nivel de suprafaţă, de imagine, de impresie, ori articolul “Femeia, pe un piedestal?” provoacă exact la o privire dincolo de ceea ce se afişează la nivelul imaginii. În mod paradoxal, imaginea blondei îmbrăcate în roz despre care scriam, a fost o provocare pentru mine pentru a afla dacă nu cumva există ceva dincolo de respectiva imagine.

D. răspundea la rândul ei la provocări. Din orgoliu, din ambiţie, din dorinţa de a demonstra celorlalţi că poate să fie valoroasă prin ceea ce poate face. A încercat să joace şi cu mine acest joc de câteva ori, dar nu i-a mers.

La rândul ei, în mod subconştient, fiecare femeie încearcă să îl testeze pe bărbatul de care este interesată luând-o razna, fiind isterică, aruncând vorbe dureroase, ca să verifice dacă se poate baza pe el în situaţii stresante, sau ca să se simtă iubită. Acestea sunt provocări. Este modul unei femei de a “face pe nebuna”, care i se întâmplă fiecăreia, mai devreme sau mai târziu.

Prin inerenţa informaţiilor la care am acces când vorbesc cu cineva, îmi place să lansez provocări care să ridice ştacheta, care să provoace dezvoltare.

Seducţia, în esenţă, este o formă prin care un bărbat o face pe o femeie să se simtă iubită pentru cine este, nu pentru cine se arată a fi, pentru cine tânjeşte să fie recunoscută, nu pentru ceea ce afişează în exterior, de tipul: “dacă am să fiu drăguţă şi simpatică, lumea o să mă placă” – acelaşi lucru e valabil pentru căţei şi clovni. Am dat doar un exemplu. E provocator, nu-i aşa ?

Dar, în cele din urmă, seducţia este marketing. Adică să ştii să îţi plasezi sentimentele în sufletul partenerului în aşa fel încât acestea să reprezinte împlinirea necesităţilor sale, şi să le comunici pe canalele potrivite.

Vai, “ce percepţie lipsită de magie asupra iubirii!” – dar iubirea trebuie să funcţioneze în relaţii, remember? Care persoană sănătoasă la cap se aşteaptă ca o relaţie să funcţioneze doar pe baza implicării emoţionale, fără raţiune?

“Lemonade” Copyright (C) Lorena Lazăr

Îndeosebi, pentru cititoarele acestui blog, am câteva provocări:

Te provoc să fii femeia care ţi-ai dorit să fii, autentică, apreciată pentru cine eşti, şi nu condiţionată pentru cum te comporţi.

Te provoc să cauţi ce îţi doreşti şi să recunoşti cu inima deschisă atunci când găseşti că e ceea ce ai căutat.

Te provoc să ai grijă de sufletul tău şi să te eliberezi de orice fel de lucruri materiale la care ţii pe pământ.

Te provoc să renunţi să mai investeşti în cum arăţi şi să te respecţi pe tine nu prin imaginea pe care încerci să o vinzi.

Te provoc să arăţi cine eşti şi să fii iubită pentru aceasta.

Te provoc să rezişti provocărilor din orgoliu. Nu ai nimic de demonstrat nimănui. Cine te iubeşte, te iubeşte necondiţionat şi are încredere în tine.

Te provoc să te uiţi pătrunzător în ochii unei persoane pe care vrei să o cunoşti.

TE  PROVOC  SĂ  FII  CINE AI  UITAT  SĂ  FII !

Societatea contemporană pare a învăţa femeile că trebuie să arate bine şi există o întreagă industrie care deserveşte această dorinţă. Ca răspuns, bărbaţii trebuie să cumpere mese la restaurant, să plătească benzină pentru plimbări, ieşiri în oraş, un întreg ritual menit să deservească o foame tot mai mare de apreciere condiţionată de investiţia în imagine. Femeile vând imagine şi bărbaţii cumpără această imagine. Ceea ce rezultă sunt relaţii la suprafaţă. Şi îţi dai seama la un moment dat: “hmmmm, parcă nu asta voiam… deşi m-am simţit bine o vreme”.

Unora ca aceştia care caută aparenţele le spune Iisus Hristos unora ca aceştia în continuarea fericirilor: (Evanghelia după Luca 6.25-26): “Vai, vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai, vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; că părinţii lor aşa le făceau proorocilor mincinoşi.”

Te provoc să trăieşti, nu să supravieţuieşti.

Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

După ce vei muri, de ce preferi să-ţi aduci aminte?

Te provoc… să descoperi cu imaginaţie frumuseţea din sufletul tău dincolo de imagine

DARE  to Look   C L O S E R !

[later edit] Aceast articol în continuă pe cel mai vizualizat de pe blog (peste 1000 de afişări unice), “Femeia, pe un piedestal?“. Articolul a fost scris şi publicat iniţial pe 30 mai, apoi reeditat pe 26 septembrie 2009. Am preferat să păstrez varianta aceasta, pentru că e unul din articolele cu cele mai multe comentarii de pe blog, şi l-am scris pornind de la comentariul Lolitei26 la “Femeia, pe un piedestal?“. “Faptul că D. s-a lăsat agaţată de tine în metrou, indiferent cât de impresionabilă a fost replica ta, spune foarte multe despre ea.”

Nu am vrut să las o asemenea provocare fără un răspuns într-un post pe măsură, aşa cum am făcut-o şi pentru Cristina în “Dragoste de zăpadă (?)” …

A da o şansă între doi oameni

Acest articol a fost publicat şi pe yuppy.ro

Adeseori ne întrebăm: “oare merită X eforturile noastre?“, “Merită iubirea noastră?“. Prin aceasta, eu cred că ne arogăm o poziţie din care nu recunoaştem fragilitatea sentimentelor. A tuturor emoţiilor pe care nu îndrăznim să le împărtăşim.

Apare întrebarea: Cine vrea nişte sentimente fragile, daca acestea trezesc nesiguranţă? Este cineva care cu adevărat nu merită să fie iubit (ă)? Oare nu cumva fiecare din noi merităm iubirea? Şi atunci ce se întâmplă când renunţăm?

D. mă considera nebun pentru că nu am renunţat mai devreme la relaţia cu ea, deşi îmi făcea rău. Sunt unii care îmi spun: “bine, dar până la urmă lucrurile s-au sfârşit, la ce ţi-a folosit să insişti atâta?“.

Unii au o altă viziune decât a mea. Este dreptul lor. Viziunea mea a fost întărită în această experienţă prin adeversităţile cărora le-am făcut faţă. În iubire oferi ce ai mai bun în suflet şi-l faci pe celălalt să simtă asta, până în profunzimea sufletului. Îi transcenzi fiinţa printr-un gând sau o privire. Când ştii  şi ţii minte că acea persoană îţi răspunde şi este a ta, indiferent ce îţi aruncă în drum, găseşti în tine  motivaţia de a depune efortul să cureţi din comportament manifestările de energie negativă şi să oferi iubirea adevărată.

Lumea mi se pare prea plină de oameni care se cantonează în comportamente prin aşteaptă să le fie îndeplinite  dorinţele şi aşteptările proprii, poate frustraţi, poate înşelaţi, poate copleşiţi cu dezamăgire, şi prea goală de sensuri profunde care să mai surescite un interes, care să îi facă pe oameni să simtă că trăiesc cu adevărat, şi nu doar supravieţuiesc.

Eu nu vreau să fiu unul din ei. Mai mult, vreau să NU fiu unul din ei. Şi mai corect formulat, vreau altceva. Citeam un post pe un blog al unei tinere deziluzionate care descria cum ar trebui să arate ce doreşte ea să primească…

Eu  cred în a oferi ce pot şi ce vreau eu şi ce am mai preţios în suflet cu pasiune şi perseverenţă. Deşi o viziune este după ce “te-ai ars punându-ţi sufletul pe tavă“, nu este viziunea mea.

Cred în a fi alături de partener mai ales în momentele în care îţi pune obstacole: când nu vrea să te vadă, când îţi spune că nu te iubeşte, când îţi spune cele mai îngrozitoare lucruri.

Fiecare persoană merită iubită pentru cine este, pentru acea fărâmă de conştiinţă care mai rămâne în spiritul care leagă trupul de suflet. Unii spun că iubirea “adevărată” este cea împărtăşită, dar eu cred că iubirea “adevărată” este cea dăruită. Fără oprelişti, fără regrete, fără jumătăţi de măsură.

D. ar fi preferat poate, să renunţ. Ar fi preferat, poate, să o înşel. Ar fi preferat, poate să-şi găsească o scuză în faţa propriei conştiinţe sau o justificare pentru ceea ce a făcut. Dar adevărul este că ce simt a rămas şi va rămâne şi nimic nu poate şterge din istorie aceasta.

Mă simt ca un învingător.

Mă simt ca un învingător pentru că am continuat să cred atunci când aproape nimeni nu mai credea în mine, atunci când faptele păreau să fie împotriva mea. Şi am câştigat. Ştii ce am câştigat? M-am câştigat pe mine în faţa mea. Am fost fidel conştiinţei şi sentimentelor mele. Am câştigat iubirea lui D., aşa cum a fost ea în stare să mi-o ofere.

Iubirea cuiva, chiar dacă nu e cum m-aş aştepta, este minunată şi m-am simţit onorat să o primesc cât a durat relaţia.

Am rămas alături de ea în ciuda tuturor comportamentelor ei şi nu am renunţat niciodată la ea. Niciodată nu doresc să mă mulţumesc cu mai puţin decât cu tot ceea ce îmi doresc… să ofer. Oamenii te pot împiedica să primeşti, dar nu te pot împiedica să oferi.

Atunci când cauţi să oferi în iubire, o premisă falsă este că se va găsi cineva să primească. Fals. Cei care caută să primească sunt concentraţi prea mult pe a primi ceea ce cred că au nevoie şi prea orbi ca să primească ceea ce au îşi doresc în realitate, sau să-şi dea seama când se întâmplă.

But it’s fine. It’s a journey. Şi, dincolo de toate, are frumuseţea ei. Să o simţim cât trăim. Să descoperim echilibrul din sufletele noastre care ne permite să iubim şi să continuăm să iubim.

Jem – “Just a Ride”

A da o şansă între doi oameni înseamnă să mergi până la capăt.

Să nu îţi pui niciodată întrebarea “oare am oferit prea mult, pentru că nu a fost preţuit?“.

Să nu consideri niciodată că frumuseţea a ceea trăieşti se umbreşte prin ceea ce decide altcineva că nu ai dreptul să simţi.

True love always finds a way.

Chiar dacă atunci când am scris articolul acesta, aveam inima zdrobită.

Iar atunci când l-am rescris, de asemenea.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Privirea care contează

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Curaj

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

 

 

“Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste

Motto: ” Nu este niciodată bine să-ţi doreşti moartea şefului. Este mai bine să faci în aşa fel încât să şi-o dorească singur!“

Motto: ” De ce să se ducă Mahomed la munte când poate să vină muntele la Mahomed?”

Un amic de-al meu mi-a povestit că s-a despărţit de iubita lui pentru că frazele ei începeau cu “vreau… (!)”; “fă-mi… (!)”; “dă-mi… (!)”.

Pornind de la o discuţie cu el, mi-a venit o idee acum vreo două luni şi jumătate, să-i interzic în relaţie lui D. să mai folosească expresiile “Nu ştiu“, “poate“, “dacă“, “mai vedem” şi “mai vorbim“. Factual, după 4 zile, D. s-a despărţit de mine.

OK, just follow the lead… Intenţionez să surprind un aspect fiiiiiin de psihologie umană.

Am să vă spun o poveste. Inainte de asta, ia-ti un ceai cald, pentru a savura articolul pe deplin…

Cam acum o lună, o tipă pe care nu o cunoşteam, răsărită din neantul internetului, să-i zicem Y., mi-a scris foarte încântată că a citit despre mine ceva profesional şi a fost impresionată şi ar vrea să mă cunoască. Deja din entuziasmul vocii la telefon aveam o impresie… deranjantă (!).

Ştiţi… persoanele acelea despre care aveţi senzaţia că vor să îmbrăţişeze pe toaaaaată lumea şi cred că lumea e un loc magic în care pot obţine tot ce li se năzare, şi se entuziasmează atât de puternic de dragul de a-şi consuma energia şi apoi nu mai fac nimic în sensul dorit? Well, that’s the sensation!

Dar, hei, să dăm omului o şansă! Mă întâlnesc cu Y. La urma urmei, s-ar putea chiar să găsesc un client sau un colaborator, mai ştii? În fine. La prima întâlnire, mi-a adus un Kinder surprise şi o ciocolată (pe care mi-a luat o săptămână să le mănânc – eu, acum , în februarie, încă mai am bucăţi din ciocolata pe care mi-a dat-o Pete de culoare în octombrie…), m-a întrebat câţi copii vreau să am şi m-a îmbrăţişat la final. Needless to say, lucrurile nu prea mergeau în direcţia în care eu speram. Dar, lucrurile cele mai bune, care contează în viaţă, se obţin prin dragoste sau prin negociere, îmi zic.

La a doua întâlnire i-am adus un DVD cu documentaţie şi i-am împrumutat o carte de specialitate care o interesa. Ea îmi spune că vrea să fie hipnotizată pe ceva incitant şi că mă consideră un magician. Ador comportamentul femeilor încăpăţânate, care îşi imaginează că pot obţine ce vor zâmbind larg şi făcând clipoc-clipoc (expresie preluată de la Andressa).

Mă întreb dacă femeile îşi dau seama cât de ridicol este de fapt acest comportament. Aş putea să mănânc câte una pe pâine la micul dejun în fiecare dimineaţă pentru asta. Bineîneţeles, intuiţia îmi spunea încă de pe atunci că toată situaţia putea să devină distractivă.

Încă mai era o luminiţă la capătul tunelului că poate această persoană va reuşi să îmi demonstreze că de fapt am făcut nişte judecăţi de valoare asupra ei bazate pe concluzii pripite şi că de fapt va reuşi să-mi arate dincolo de aceste aparenţe, dacă îi dau şansa, că este o persoană minunată, frumoasă şi unică ce merită aprecierea mea. Sure thing.

Buuun. A treia întâlnire cu Y., la ea acasă. Deja pretextul sub care mă invitase era destul de palid şi de neclar formulat oficial. Totuşi, trebuie să recunosc că supa-de-ce-o-fi-fost-aia era destul de bună. Oricum, pentru mine activitatea asta se găsea pe undeva în “to do list” între întinsul rufelor şi curăţatul unei cratiţe care s-a ars în timp ce am uitat-o pe foc scriind pe blog. By the way, pont pentru bărbaţii care citesc acest post, dacă femeile ajung să treacă întâlnirea cu voi între aceleaşi activităţi, you know you’re in big trouble!

Aşadar, într-o ploioasă zi de iarnă de ianuarie, într-o luni merg până la Y. acasă. (Cine şi-a imaginat că va vedea zăpadă naturală mai mult decât câteva ore în Bucureşti iarna asta probabil încă mai crede în Moş Crăciun…)

Y. mă invită la masă, apoi în sufragerie, unde din fericire pentru mine canapeaua pe care ne-am aşezat era suficient de lungă încât să nu aibă posibilitatea să sară pe mine (femeile şi poziţionarea logistică a spaţiului, unii spun “două mulţimi disjuncte”… dar să nu fiu misogin, cred că s-ar putea să mai rămână o urmă de gentleman în mine până la sfârşitul postului – poate s-a prins ceva de mine din cartea pe care mi-a făcut-o D. cadou de Crăciun, “Codul bunelor maniere”).

Y. începe să îmi povestească despre o problemă de-a ei de sănătate (nu voi intra în detalii personale), pe care apoi o leagă nu ştiu cum de dorinţa ei de dragoste (apoi sex, evident) în viaţa ei, dragoste cu un bărbat care să-i întrunească o mulţime de aşteptări (ca să vă faceţi o imagine, Superman nu avea nici o şansă), inclusiv cea de confort (se poate altfel?).

Şi apoi, nu ştiu de ce, s-a uitat în direcţia mea şi m-a întrebat, între altele, cum mi se pare parfumul ei. Ce bine că aveam nasul înfundat de la răceala pe care nu avusesem chef să o tratez! Aşa că ce am făcut a fost să-i cer o foaie şi un pix şi vreme de o oră i-am făcut o analiză a necesităţilor… pe plan sentimental, într-o manieră precisă şi sistemică, determinat să ucid orice urmă de sălbăticiune care ar fi putut exista vreodată în femeia asta.

După o oră în care strecurase un “dar parcă spuneai că eşti pasional” mieunat şi pronunţase de vreo 20 de ori cuvântul “sex”, era cam frustrată, iar eu începusem să înţeleg ce îmi spunea mama că te distrezi mult mai fain atunci când o faci cu cap, după 20 de ani.

Aşa că am început să-i spun lui Y. în linii mari că am avut o relaţie cu cineva şi acum nu mă simt chiar OK cu ideea de a începe o alta, încerc să bag pe sub uşă ideea unui făgaş  amical, profesional,  whatever, numai în pat cu ea nu… apoi spun că e târziu şi e cazul să mă duc acasă să-mi iau antibioticul. Spre plecare, ţine să-mi împărtăşească părerile ei, că din orice relaţie se învaţă câte ceva şi că este bine să trec repede peste (D…).

În drumul spre casă, îi trimit un sms: “Dragostea dintre doi oameni este ca o apă, care este pentru amândoi. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic.“, încercând să-i transmit un mesaj subtil ca să înveţe şi fără să intre într-o relaţie…

Ea îmi răspunde: “Nu cred în iubire limitată. Cred în iubire imensă şi fără ţărm. Iubire asemănătoare cerului, universului. Iubire infinită. Un cer cu stele şi lună plină – consecinta sau premiza pentru o zi cu soare Peace“.

Wrong answer. Însemna că nu a înţeles mesajul.

Pe la sfârşitul săptămânii, mă invită la un ceai, cu care ocazie să-mi dea înapoi cartea împrumutată şi foile cu analiza. Aşa că m-am gândit că ar fi o bună oportunitate să-i fac cunoştinţă cu Adi al nostru, care, da, încă rămăsese sătul de   “Vreau, fă-mi, dă-mi”.

I-am spus despre ea nişte lucruri perfect adevărate. Că e o femeie pe la 26-28 de ani, inteligentă, atrăgătoare, independentă financiar, care caută o relaţie.

Stabilisem cu ea să îşi tragă la xerox analiza făcută şi să-mi dea şi mie un exemplar. De obicei, păstrez un exemplar pentru toată lumea cărora fac asemenea analize si le fac eu copii xerox si sa pastrez originalul. Dar ea a insistat să se mai uite pe ea în acea seară…

Evident, Y. nu a adus nici o foaie şi nici o carte la ceai. Evident, nici eu nu am ajuns la timp, ci i-am lăsat să se cunoască întârziind vreo 20 de minute. Atunci când am ajuns la masă, ea s-a scuzat puţin, ocazie cu care l-am întrebat pe Adi cum merge treaba, ce a apucat să îi spună despre el. Mi-a răspuns că nu a reuşit nimic, “tipa vorbeşte despre ea şi despre tine”.

Cu ocazia aducerii în idee a unei colaborări între ei doi, el o întreabă pe ce ar putea lucra, concret. Eu le-am vândut un pont, ea a spus că se va gândi. Ce mi-a plăcut a fost cartea ei de vizită, (I don’t believe in such things) care avea întinse de la un cap la celălalt 7 atribute (!) de brand personal – valori pe care le are sau pe care i-ar place să le aibă. Ca o glumă, am spus: “dacă am avea o piramidă, şi am avea 7 laturi cu aceste valori, spre ce anume ar converge ele în vârf?”. Gluma ca glumă, dar dacă într-adevăr s-ar fi cunoscut, ar fi ştiut să răspundă.

O întrebare de logică mi s-a părut cum ştie ea să facă networking, ca o persoană care lucrează în relaţii publice. Şi ne-a povestit o fază de la o petrecere, la care mare parte din oameni erau de la una din două agenţii de relaţii publice. S-a apropiat de una din persoane şi a întrebat-o: “Bună, eşti de la agenţia X?” “Nu, sunt de la agenţia Z.”. “Bine.”. Acesta a fost sfârşitul încercării de networking. Probabil că ei i s-a părut o chestie nostimă. Mie mi s-a părut tembelă situaţia descrisă. În fine. O chestiune de perspective.

Eu o întreb de foi, de ce nu le-a adus. Ea a spus că nu se simte confortabil să mi le mai dea înapoi, pentru că i se pare că am avut o perspectivă prea profesională (deci se pare că în cele din urmă a prins mesajul), iar ea m-a perceput mai degrabă ca pe un “confident” în acea seară (sună amical, nu?).

Eu: “Aham, înţeleg că asta a fost perspectiva ta. Ai verificat-o cu mine?”

Ea (cu o privire tembelă de căprioară duioasă): “Nu…”.

În schimb, se aştepta ca eu să am încredere în ea, având în vedere că schimbase de atâtea ori ce spusese… Aceasta este o situaţie care descrie prin excelenţă cum frica de limitări duce la limitări.

În cele din urmă, la sfârşitul serii stabilim să mergem a doua zi acasă la Adi şi să-i vedem biblioteca. Sure thing. A doua zi, pe la prânz, ea contramandează şi mă sună cu o falcă în cer şi una în pământ şi mă întreabă cu ce scop i-am făcut cunoştinţă cu el. Eu i-am spus, deschis, că am vrut să le fac cunoştinţă, să facă networking (bineînţeles scopul era să mi-o ia de pe cap), dar ea nu a fost prea interesată de asta.

În scurt timp, vorbesc cu Adi pe messenger şi îmi spune despre ea că i se pare că e o femeie prea arogantă, cu tupeu, fără prea multe care să spună ceva relevant sau concret despre ea, că într-adevăr este îngrijită şi preocupată de imaginea ei (doar o femeie trebuie să facă ceva pentru a-şi crea impresia că se respectă, nu?), dar că asta nu e de ajuns. Mai mult, şi-a dat seama din scurt că este o persoană care mimează emoţii, nu le trăieşte. Şi că nu pare să aibă prea multe în cap.

Şi mi-am pus problema: de ce a fost important (?) pentru mine să dau atât de multe şanse, în loc să mă bazez pe nişte observaţii de amănunt şi comportament, dincolo de faptul ca ceea ce reproşez unor persoane este faptul că iau decizii bazându-se pe observaţii de amănunt, dar care nu spun lucruri fundamentale despre persoana respectivă.

De fapt, motivaţia mea a stat într-una din afirmaţiile perfect juste pe care mi le-a facut un profesor  în liceu: “dacă vrei sa lucrezi în domeniul economic, ar trebui să fii în stare să spui o mulţime de lucruri despre o persoană din momentul în care pune mana pe clanţă şi intră într-o camera până când se aşează pe scaun”.

Un alt răspuns este posibilitatea ca cei cărora le reproşez faptul că nu se concentrează pe detaliile care contează, nu ştiu să aleagă detaliile care contează, altfel spus, nu filtrează corect informaţiile despre ceilalţi (“corect” însemnând că pe baza unor observaţii, se pot face predicţii care se verifică în practică).

De asemenea, poate că m-am învăţat să dau şanse din speranţa sau din dorinţa de a vedea partea bună din oameni, şi datorită imaginaţiei să ofer posibilitatea de a fi plăcut surprins.

Adevărul este, cum spunea tranşant Donald Trump “People don’t really change”, adică, altfel spus, “da, oamenii pot să se schimbe, dar concret raportându-ne la realitate, chestia asta nu prea se întâmplă”. Iar asta… nu pentru că le-ar lipsi capacitatea de a-şi schimba nişte comportamente, sau capacitatea de a se vedea pe sine ca şi indivizi, ca identitate, separat de modul în care se comportă (şi să se accepte şi să se iubească pe sine pentru ce sunt, nu pentru ce fac, şi să conştientizeze diferenţa dintre cele două), ci pentru ca presupune un efort a descoperi, dezvolta si folosi aceasta capacitate.

Ce a spus Y este adevărat: din orice relaţie înveţi ceva. Ştiam că din orice se învaţă. Şi mai e adevărat că nu trebuie să bagi mâna în foc ca să ştii că arde. Ajunge să observi căldura degajată când te apropii puţin.

Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Lipsa stimei de sine poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul asupra unei relaţii şi asupra persoanei cu care eşti împreună. Prezenţa stimei de sine este a lăsa partenera liberă a se manifesta în propriile ei limite pentru a se simţi în largul ei.

Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Poate fi o formă de spune: “am nevoie de tine ca să îmi umplu golul de iubire, pentru că eu nu mă iubesc suficient pe mine, drept pentru care sunt dependent(ă) de iubirea ta”.

Dar dragostea nu este o cârjă. Nu este un cric. Nu este o pompă cu care umflăm stima de sine a partenerului. Dragostea este o încununare a cine sunt două persoane independente. Dacă umbli tot timpul cu o pompă după tine, înseamnă că nu ştii niciodată când vei rămâne în pană… dar te temi de asta. Şi de ce te temi, de aceea nu scapi, pentru că pe asta te concentrezi.

Fiecare înţelege lucruri diferite prin “dragoste”. Am citit că s-a realizat în SUA un studiu şi s-a făcut o listă de nu ştiu câte zeci de lucruri însemnă sau înţeleg diferit oamenii prin “dragoste”. În Texas, de exemplu, înseamnă “nice ass, get in the truck!”.

Data viitoare când cineva îţi vorbeşte despre dragoste, sau spune “te iubesc”, întreabă persoana “ce înseamnă, asta mai concret, pentru tine?”şi vei observa cum în multe cazuri magia dispare. Ştiu. E frumos să fie magie. Dar despre asta, într-un alt articol.

Dragostea poate să existe fără o relaţie.

Poţi iubi pe cineva fără să fii în relaţie cu acea persoană, atâta vreme cât eşti lăsat(ă) să-ţi exprimi iubirea. Doi oameni se pot iubi fără să fie într-o relaţie. La urma urmei, “Dragostea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”. Tocmai de aceea, nu eşti obligat(ă) să accepţi orice. De altfel, D. mi-a şi spus, în discuţia de acum 2 săptămâni, despre care am scris în “Frumuseţea sufletului şi imaginaţia“, că ea consideră faptul că am rămas în relaţie deşi erau aspecte care nu îmi conveneau, problema mea. Iubeşti o persoană ca cine este, dar eşti într-o relaţie în funcţie şi de cum se comportă acea persoană.

Acestea fiind tratate, ţin minte că D. mi-a spus că pentru ea este important să poată oferi iubire. Cui îi va mai oferi D. iubire acum?

Sau… mai bine spus, cum poţi să oferi necondiţionat din ceea ce aştepţi să primeşti condiţionat?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, publicat şi pe yuppy.ro şi pe lovesite.ro., îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Te descurci… binişor?

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o “recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de “dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o “solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte “încăpătânare”, la mine “perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: “ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic

Finder’s keeper’s (?)

Articol publicat şi pe kudika.ro la secţiunea “părerea lui”: Ce-am găsit al meu să fie (Autorul blogului Din Dragoste pentru D. a fost declarat vocea masculină a site-ului)

Există o diferenţa între antimarketing şi demarketing. Deosebirea este una subtilă şi destul de importantă.

De exemplu, avem două produse din aceeaşi categorie, să zicem detergenţi. Dacă detergentul A spune că scoate bine petele, iar detergetul B scoate şi mai bne petele, asta este concurenţă directă (antimarketing). Dacă detergentul A spune că scoate petele iar detergentul B spune că lucrul cel mai important referitor la un detergent este să miroasă parfumat, asta e concurenţă laterală (demarketing). Care este principiul? Fiecare persoană are nişte criterii după care cumpără ceva (o idee, un produs, un serviciu, etc.). Antimarketingul propune recunoaşterea ca front comun a aceloraşi criterii de bază ale unui client şi promovarea unor performanţe mai bune pe acele criterii. Demarketingul abordează o tactică laterală, încercând să identifice segmente de piaţă care au necesităţi diferite, propunând criterii diferite sau altfel ierarhizate.

Desigur că cel mai la îndemână atunci când partenerul înşeală este furia şi gelozia. Cam în aceeaşi gamă îşi fac simţite prezenţa şi reproşurile şi manipulările emoţionale, în care unii oameni sunt specialişti fără să ştie. Of course, acestea pot funcţiona, dar nu rezolvă problema, ci doar o amână. Gelozia înseamnă a admite faptul că nu eşti în stare să-i oferi partenerului lucrurile după care tânjeşte şi că nu ai capacitatea să lucrezi la relaţie, dar în schimb ai o foarte largă dărnicie de a-i scoate ochii partnerului cu această incapacitate proprie. Cine suportă asemenea gelozie, e problema lui/ei. În momentul în care apar gelozia, frica, constrângerea, partenerii nu se mai pot simţi în largul lor să ofere ce au mai bun pentru a-l face pe celălalt fericit, în schimb se crispeaza în propriile poziţii în care acumulează suferinţă din care, dacă nu a învaţat, îşi creează un cerc vicios.

Consider că libertatea, increderea si fidelitatea sunt niste practici care atata vreme cat exista, pot continua sa existe… (implicit, o condiţie pentru a continua să existe, este să fie prezente…)

Orice problemă nu poate fi rezolvată în adevăratul sens al cuvântului dacă nu e înţeleasă. Foarte puţini devin CURIOŞI. La capitolul curiozitate nu intră întrebarea pe tonul “dar ce-are X şi n-am eu?”.

Iubirea este ca o pasăre liberă, pe care dacă o laşi să zboare, se întoarce la tine. Observă că nu am afirmat că iubirea e ca o pasăre pe care dacă o laşi să zboare şi nu se întoarce la tine, o chinuieşti.

Pe de o parte, există persoane care reuşesc să descopere în noi adevărata fiinţă care aşteaptă să-şi împărtăşească sentimentele şi dorinţele cele mai profunde. Pe de altă parte, există persoane cu care putem să stăm în casă ani de zile, să ne împăcăm, să ne cunoască în cele mai mărunte detalii vieţile şi obiceiurile noastre şi să nu aibă nici o idee despre sufletele noastre.

Chiar şi aşa, să zicem că cineva care descoperă acea latură ascunsă într-un partener… is it enough? Is it… finder’s keeper’s? Din propria experienţă, pot să spun că nu.

Şi atunci, ce este sigur în iubire? Pe ce îşi iau oamenii angajamente? Lumea poate părea, din această perspectivă, înfricoşătoare şi plină de neprevăzut, cerând siguranţă, protecţie. După cum scriam şi în articolul “Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)“

Andre Moreau, psihoterapeutul francez de renume eruropean, a afirmat într-una din cărţile sale despre iubire şi relaţii „Eu sunt eu, iar tu eşti tu. Eu sunt aici ca să trăiesc după aşteptările mele, iar tu eşti aici ca să trăieşti după aşteptările tale. Dacă din întâmplare sau din dragoste ne regăsim, atunci e minunat.”

Ca să-l citez pe Einstein, “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de inteligenţă la care s-a produs“… the solution is to upgrade. Dar nu mă refer doar la un nivel superior, ci la o nouă dimensiune, adică 2D vs. 3D. Numai că oamenii nu îşi doresc cu adevărat să înţeleagă problemele lor, pentru că omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare, nu o fiinţă raţională şi este mai uşor şi pe deasupra tentaţia de a cădea pradă emoţiilor negative este prea mare. It takes self-discipline to understand anger. Furia nu poate fi controlată, ea poate fi înţeleasă şi direcţionată.

Întorcându-mă la discuţia de care aminteam în deschidere şi trecând prin filtrul celor comentate până aici, o abordare laterală poate fi tocmai înţelegerea în locul raţionalizării, abordarea de noi perspective în locul cantonării în vechile tipare emoţionale, direcţionarea emoţiilor în locul inhibării/controlării lor, o abordare laterală poate fi o viziune n+1 dimensională în loc de n-dimensională: care este dimensiunea care lipeşte în relaţia ta?

Perspectiva pe care mi-aş fi putut-o aborda atunci când D. s-a despărţit de mine ar fi putut fi: “este alegerea ei să facă asta, eu nu sunt responsabil de această decizie.”. Şi aş fi putut merge mai departe, gândindu-mă că pot avea alte alternative mai puţin tracasante. Dar, cum ştiam deja că am ales ce am ales, tot ce mai rămânea de stabilit cât timp îmi mai puteam permite să pierd în depresii, autocompătimire, reproşuri inutile şi alte forme de prostie pe care ea le-a şi taxat din scurt pe bună dreptate, ca orice femeie care se respectă şi ştie ce vrea. So… the first thing I did… I got curious. Mi-am pus întrebarea: “ce anume din ceea ce fac, o stimulează pe D. să reacţioneze astfel? Ce aş putea să fac altfel, pentru a fi mai bine pentru amândoi?”.

Adesea, atunci când un el şi o ea se ceartă, nici unul nu înţelege că timpul petrecut în direcţia asta este unul în care nici unul nu-şi îndeplineşte poziţiile. Nu ar fi mai bine să negocieze? A se înţelege unul pe celălalt nu înseamnă a ceda.

Eşti stăpânul fiecărei relaţii în care te implici. Fiecare este 100% responsabil pentru relaţie, pentru că schimbând ceva în sine, poate schimba automat ceva la partener. După cum spune şi un principiu din programarea neuro-lingvistică, în relaţii, comunicăm şi acţionăm prin bucle de feed-back, iar sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei. Bineinţeles, trebuie să ştii şi ce să schimbi, cum să schimbi, să ai şi atitudinea şi mijloacele necesare.

Mi-am dat seama de câteva lucruri… În primul rând, persoana care se poziţionează ca victimă, după cum scria Alain Cardon în “Triunghiul dramatic“, conduce jocul puterii, atrăgând atenţia asupra sa. E simplu. Ignoră comportamentul de victimă, chiar dacă asta înseamnă să se rupă relaţia. O relaţie sentimentală se merită trăită ca relaţie de iubire, nu de dependenţă. Ruperea triunghiului dramatic se face prin conştientizare, iertare şi iubire. Şi cu terapie.

Bineînţeles, această abordare este una care implică un anumit angajament în direcţia unui efort constant. “A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder).

Liantul dintre doi oameni trebuie să fie mai puternic decât o maşină, o casă sau alte aspecte materiale care au un preţ incomparabil cu cel al sufletului, mai ales pus în faţa unei situaţii decisive în viaţă.

Şi aici ajung la un alt aspect extrem de important: dacă vrei să fii perfect congruent cu tine şi extrem de persuasiv, atunci poţi să iei într-o mână soluţia pe care încerci să o “vinzi” şi în cealaltă mână opusul ei şi în timp ce te uiţi la ele, să-ţi dai seama că eşti perfect OK indiferent ce alegere ar lua cealaltă persoană. Atunci când nu îţi este cu adevărat indiferent ce decizie ia persoana, ai cedat puterea. A ceda puterea este cea mai mare greşeală în persuasiune. Puterea nu se cedează când vine vorba de persuasiune (mai ales în dragoste), puterea se vinde, se cumpără sau se creează.

Nu crezi? Te invit să vizualizezi contraexemplul şi să faci singur(ă) legăturile:

Comportamentele cărora le acordăm importanţă, chiar şi prin negare (de fapt, mai ales), se REPETĂ.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău (17 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

“Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

Faptele bune si ce spun ele

“Daca ai face în fiecare zi câte o faptă bună, atunci

ai să fii impăcat cu tine însuţi şi o sa ai şi sufletul curat.” D.

(Oare?)

1. Spui asta doar pentru că ai învăţat să-ţi minţi conştiinţa că la sfârşitul fiecărei zile ai făcut mai mult rău decât bine, ignorând faptul că ai trădat femeia naturală din tine.

2. Cum anume a avea sufletul curat echivalează sau este acoperit cu desăvârşire de a face câte o faptă bună în fiecare zi?

3. Poate că în modelul tău asupra lumii a face câte o faptă bună în fiecare zi ajunge pentru a fi împăcată cu tine, dar pentru alte persoane a avea sufletul curat este ceva care se extinde pe parcursul întregii zile în fiecare lucru pe care îl gândeşti şi îl faci.

4. Mă bucur că ţi-am oferit posibilitatea să faci o faptă bună pe ziua de astăzi spunându-mi asta. Acum poţi să faci orice vrei, ai să fii împăcată cu tine.

5. Mi se pare că această convingere este foarte probabil să vină din partea unei persoane care doreşte să-şi împace sufletul cu principii care nu-i obligă să muncească prea mult.

6. Sufletul curat? Pentru cât timp?

7. Nu crezi că este mai important să te îngrijeşti mai întâi de a-ţi oferi ţie ceea ce contează cu adevărat pentru tine înainte să îţi imaginezi că oferi ceva de valoare celorlalţi?

8. Dacă vei continua să crezi că o faptă bună în fiecare zi ajunge pentru a avea sufletul curat, atunci de ce nu ai da doar bani în fiecare zi la biserică? Este o faptă bună şi-ţi asigură curăţenia sufletului fără prea mult efort.

9. Aici nu este vorba despre faptele bune pe care le faci, ci modul în care ştii să afli, să te intereseze şi să respecţi necesităţile, dorinţele şi aşteptările persoanelor cu care relaţionezi, înainte de a condiţiona comunicarea cu a primi ceea ce nici nu comunici că aştepţi.

10. Bumpy Johnson a fost un mafiot care în anii ‘60 şi-a impus un cartel al crimei organizate care domina cartierul Harlem din New York, fiind principalul distribuitor de droguri şi eliminând prin atacuri sângeroase concurenţa. El dădea în acelaşi timp în fiecare săptămână, sute de pungi cu mâncare şi haine nevoiaşilor din cartier, astfel cumpărându-le tăcerea. Poliţia nu a reuşit niciodată să-l acuze cu ceva substanţial. Bumpy Johnson făcea în fiecare săptămână sute de fapte bune. A murit de infarct. Toată afacerea lui a fost preluată de şoferul lui, Frank Lucas. Primele lucruri pe care le-a făcut acesta a fost să-şi elimine concurenţa, să cumpere poliţia şi să cumpere o casă mare pentru părinţii şi fraţii lui. În tot acest timp, a continuat practica lui Bumpy Johnson de a oferi ajutoare săracilor. În cele din urmă, a fost prins datorită unei neatenţii a unui frate de-al lui. Poliţistul care l-a prins i-a spus că poate să citeze sute de martori victime ale traficului de droguri pe care îl făcea. Toată averea lui a fost confiscată, iar el a fost condamnat la 70 de ani de închisoare.

11. Şi nu a face fapte bune asigură împăcarea cu sine, ci trăirea esenţei a cine eşti cu adevărat în locul unui robot programat social.

    Nu a face fapte bune asigură un suflet curat, ci spovedania.

12. A face fapte bune nu înseamnă a fi împăcată cu tine sau a avea un suflet curat, ci doar a cumpăra iluzia că ai dreptul să îţi adormi conştiinţa ca să poţi să adormi noaptea crezând că ai realizat pe parcursul zilei mai mult decât să te minţi pe tine.

13. Dacă ai făcut mai mult de o faptă bună într-o zi, se reportează şi pentru ziua următoare dacă vrei să faci pauză şi să ai sufletul curat? Şi dacă spui şi o rugăciune şi te dai cu mir, o să miroasă şi frumos, nu o să fie doar curat?

    Cât de multe fapte bune ai nevoie să faci după o perioadă de timp de pauză ca să fii sigură că eşti împăcată cu tine? Se calculează numărul de zile sau se aplică şi o rată de penalizare?

14. Vrei să spui că tot ce are nevoie cineva să facă pentru a avea sufletul curat este o faptă pe zi? Măi să fie, şi când te gândeşti de ce s-or fi chinuind pustnicii să stea izolaţi atâta timp şi să postească şi să se roage şi să se spovedească, dacă ajunge să facă o faptă bună, pe care nici nu o fac, pentru a avea sufletul curat?

15. A. Cum ai şti că este posibil să faci o faptă bună în fiecare zi şi în acelaşi timp să ai parte de neîmpăcare cu tine?

B. Cum ai şti că este posibil să faci o faptă bună în fiecare zi şi în acelaşi timp să fii lipsită de un suflet curat?

C. Cum ai şti că este posibil să nu faci în fiecare zi câte o faptă bună şi să fii în acelaşi timp împăcată cu tine şi să ai sufletul curat?

D. Cum ai şti că este posibil să faci în fiecare zi o faptă rea şi să fii în acelaşi timp împăcată cu tine şi să ai sufletul curat?

E. Cum ai şti că ar fi posibil să nu faci o faptă bună în fiecare zi şi să ai în acelaşi timp parte de neîmpăcare cu tine şi de lipsa unui suflet curat?

F. Cum ai şti că ar fi posibil să faci în fiecare zi o faptă rea şi să ai în acelaşi timp parte de neîmpăcare cu tine şi de lipsa unui suflet curat?

“ Ma străduiesc în fiecare zi să fiu o persoană mai bună şi mai tolerantă cu oamenii şi asta o dovedesc prin faptele bune pe care le fac.” D.

(Oare?)

1. A. Mă întreb dacă nu cumva spui asta pentru că nu ştii cu adevărat care este sensul cuvintelor pe care le foloseşti.

B. Mă întreb dacă nu cumva spui asta doar pentru că ai tendinţa naturală de a-ţi construi aşteptări nerealiste asupra celorlalţi şi apoi să dai vina pe ei pentru că te-au dezamăgit.

2. Ce legătură există în realitate între toleranţă şi fapte bune?

3.A. Poate în modelul tău asupra lumii, a fi tolerantă înseamnă să nu îi taxezi pe ceilalţi pentru că nu se ridică la standardele tale în fiecare secundă. Însă după alte sisteme de referinţă, poate însemna disponibilitatea de a asculta, înţelege, respecta şi accepta (ca 4 trepte diferite şi nu implicite sau sinonime) modalitatea cuiva de a gândi diferit de tine.

B. Dacă vrei să începi de undeva cu toleranţa, de ce nu ai face-o pornind de la relaţionarea cu persoana care te iubeşte şi pe care o iubeşti? Oare nu ar merita această relaţie cea mai mare toleranţă, în aşa fel încât să devii o persoană cu mult mai bună oferind? Dragostea nu se măsoară în cât de mult aştepţi să primeşti, ci în cât de mult eşti dispusă să dăruieşti fără să aştepţi ceva în schimb, condiţionând sentimentele pe care le oferi prin aşteptarea unor comportamente.

C. Înţeleg cum în modelul tău asupra lumii, ceea ce faci te transformă ca persoană. În modelele pe care le-ar putea avea ceilalţi asupra lumii (cum ar fi majoritatea covârşitoare a celor care studiază, folosesc şi dezvoltă ariile psihologieie, terapiei şi ale dezvoltării şi gestiunii personale şi profesionale, comportamentele sunt separate de identitate.

D. Dacă tot vrei să începi de undeva cu tolereanţa, de ce nu începi de la a fi mai tolerantă cu tine în compromisurile iluzorii pe care le faci în legătură cu necesităţile tale fundamentale?

4.Îţi mulţumesc pentru faptele bune pe care le faci faţă de mine atunci când eşti binedispusă. În restul timpului, nu e nevoie să te respecţi suficient de mult încât să îmi tolerezi atitudinile şi comportamentele diferite de aştepările tele.

5. Oamenii intoleranţi întotdeauna caută să demonstreze celorlalţi cât de buni îşi doresc să pară sau îşi imaginează că sunt.

6. Nu crezi că este mai util pentru comunicările tale cu ceilalţi mai degrabă să fii mai îngăduitoare în aşteptările pe care ţi le creezi referitor la cei apropiaţi decât ca aceştia să aştepte să-ţi intre în graţii?

7. Dacă ai să continui să crezi asta, vei atrage în viaţa ta doar acele persoane care sunt suficient de asemănătoare ţie încât să folosească faptele pe care le fac ca să-şi justifice faţă de sine impresia că manifestă toleranţă şi în acelaşi timp să se păstreze pe un piedestal unde să nu fie atinse decât de cei pe care îi consideră vrednici a se ridica la nivelul lor. Aceasta nu este toleranţă, ci o cale spre izolare sau spre schizofrednie.

8. Aici nu este vorba despre fapte bune sau despre toleranţă, ci despre abilitatea de te bucura de prezenţa celorlalţi fără a avea aştepătri din partea lor, care se construieşte prin exerciţiu.

9. Amon Goeth este personajul unui ofiţer nazist în cartea şi filmul “Lista lui Schindler”, de Thomas Kenneally. La un moment dat, Oskar Schindler, îi vorbeşte despre puterea pe care o are cineva de a tolera (”to pardon”) pe unul din evreii care îi greşeşte cu ceva. La un moment dat, un copil evreu care servea la casa lui răstoarnă din greşeală un vas cu mâncare caldă în poala lui Amon Goeth. Servitorii se uită îngroziţi, băiatul a încremenit, aşteptându-se să fie executat pe loc. Cu un gest teatral, Amon Goeth spune: “Am să-ţi tolerez asta!”. Câteva zile mai târziu, acelaşi copil îi mai greşeşte cu ceva, mult mai mărunt. De la fereastra lui, Amon Goeth îl caută prin lunetă cu puşca pe băiat în curtea lagărului de muncă forţată şi, când îl găseşte, îl împuşcă. La fel de relaxat, îşi exersează în aer gestul “I… pardon you” şi îi spune lui Schindler cu prima ocazie că a încercat chestia cu toleratul şi e faină. După sfârşitul războiului, în urma procesului, Amon Goeth a fost spânzurat pentru crime împotriva umanităţii.

10. Nu faptele bune dovedesc toleranţă, ci cât de mult sunt în stare ceilalţi să te cunoască şi să te aprecieze pe tine aşa cum eşti cu adevărat şi nu aşa cum îţi place să creezi impresia că eşti.

11. Faptele bune folosite ca dovadă nu însemnă toleranţă, ci fariseism.

12. Cât de multe fapte bune ar trebui să faci faţă de o persoană pentru ca această să te evalueze la nivelul 5 din 5 de toleranţă?

13. Vrei să spui că simplul fapt de a face fapte bune este o dovadă pentru toleranţă? Şi membrii Ku Klux Klan-ului dădeau de pomană persoanelor de culoare când mergeau duminica la biserică.

14. A. Cum ai şti că este posibil să faci fapte bune şi în acelaşi timp să nu fii o persoană mai bună sau mai tolerantă?

B. Cum ai şti că e posibil să faci fapte bune şi în acelaşi timp să fii o persoană mai rea şi mai intolerantă?

C. Cum ai şti că este posibil să nu faci fapte bune şi în acelaşi timp să fii o persoană mai bună şi mai tolerentă?

D. Cum ai şti că este posibil să faci fapte rele şi în acelaşi timp să fii în acelaşi timp o persoană mai bună şi mai tolerentă?

E. Cum ai şti că este posibil să faci fapte rele şi în acelaşi timp să fii o persoană mai rea şi mai intolerantă?

F. Cum ai şti că este posibil să nu faci fapte bune şi în acelaşi timp să nu fii o persoană mai bună sau mai tolerantă?

15. Înţeleg cum intenţia ta este să câştigi toleranţă, dar pentru a avea parte de asta este oare o soluţie să înghiţi lucruri care nu-ţi plac fără să comunici că acestea te deranjează sau să îţi cobori aşteptările pentru a relaţiona mai bine cu oamenii, indiferent dacă îţi satisfac sau nu standardele?