Cererea în căsătorie – după un an

Motto: “Cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi!“

Oracolul din Delphi

Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.

În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie.  Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.

Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi “mare” D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.

Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine.

Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.

Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.

Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.

Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.

Şpilul este că…

atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!

Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.

Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:

Ţi-am spus eu!

De ce (nu) (mă) cunoşti

Scrisoare peste timp pentru D.

Aceasta scrisoare este din perspectiva copilului meu si al lui D., din perspectiva acestor peisaje… (auditie, lectura si vizionare placuta!)

ATB – Trilogy: Flight of the Angel

28 iulie 2015

Draga mami,

Stiu de la tati ca este azi e o zi importanta pentru voi, pentru ca acum 7 ani v-ati cunoscut. Tati spune ca oricum timpul se comprima si anii nu mai sunt asa de lungi cum erau inainte… observ ca e putin mai trist pentru ca tu nu esti aici acum…

As vrea sa iti spun mai intai ca esti cea mai iubita mamica din lume, de mine si de tati. Si sa ai incredere in tine, stiu ca poti sa fii o mamica mai buna decat iti imaginezi. Conteaza sa iubesti din suflet si sa lasi emotiile din inima ta sa curga. Asta am invatat-o de la tine… Cand imi amintesc, abia astept sa ne jucam…

Astazi e o zi mai frumoasa si mai calda decat in ultima vreme. Tati imi spune sa am grija pe unde alerg pe plaja pentru ca trebuie sa nu ma intep. Ieri totusi a fost amuzant, pentru ca s-a intepat el in timp ce-mi spunea, dar nu a clintit si a spus ca nu-l doare, a spus ca s-a mai intepat in viata si mai tare. Mie tot mi-a venit sa rad, pentru ca era asa de serios. Dar cred ca e OK sa iti mai permiti sa mai gresesti uneori si sa spui “asta ma doare”.

Imi place cand ma plimb cu tata pentru ca e senin si impacat. Cateodata, cand privesc in ochii lui mi se pare ca simt valurile, chiar daca suntem in casa, dar el spune ca a vrut special sa avem o casa unde tu sa poti sa asculti valurile si de aceea se aud iar mie mi se pare ca le simt in ochii lui. Dar chiar uneori asa imi pare, orice ar spune el.

Imi este dor de momentele in care ma tineai in brate si mangaiai usor… Tati spune ca de cand am aparut eu pe lume, asta ti-a vindecat sufletul.

Ieri, cand am fost in oras, l-am scapat pe Micky din lesa si s-a dus sa alerge singur si s-a ratacit prin piata. Tati m-a ajutat sa-l cautam si am facut asta pana a apus soarele. Eu m-am suparat foarte tare si am vrut foarte foarte tare sa-l gasim, dar tati a spus ca daca aleg sa ma gandesc la nesiguranta, exact asta voi spune in afara, fara sa-mi dau seama. Daca ma gandesc ferm ca o sa-l gasim si ma concentrez la asta, voi reusi. Tati mi-a spus ca stau bine cu concentrarea, ca am mostenit-o de la tine si e pacat sa nu folosesc daca am ceva de pret, atunci cand chiar conteaza.

Asa ca dupa ce nu am reusit sa-l gasim, am mers si am listat niste poze si am facut niste afise cu el pe care le avea tata pe telefon si am pus afise pe unde s-a pierdut, poate o sa il  gaseasca cineva. Tati a facut un afis destul de repede si a folosit si frumos cuvintele, ca sa iasa in evidenta. Imi place cum se joaca cu cuvintele, chiar e mester, zice ca asta te-a cucerit si pe tine…

ATB – Trilogy: Part 2

Dupa asta, ne-am asezat sa stam acolo unde stateai tu cu tata ca sa priviti stelele, la marginea orasului si unde ma gandeam ca s-ar putea sa vina Micky, pentru ca acolo il asteptam pe drumul inapoi, cand mai ramaneam in urma si mergeam pe jos. Mie imi place foarte mult aici, chiar daca seara e mai frig, pentru ca pot sa am o perspectiva mult mai ampla si lucrurile care candva le vedeam de aproape acum pot sale vad in peisaj si sunt mai frumoase, pot sa le vad stralucirea si apoi sa ma intorc si sa ma uit la stele. In timp ce ma uitam la stele, am inceput sa cant versurile alea de la melodia preferata pe care o ai cu tata, “Deoarece” : “Singurul lucru care tot fuge de mine e orizooooontul, pergamentul pe care scriu, singurul lucru care se tine de mine e umbra mea…” restul nu le mai stiu si le tot fredonez, dar tata a zis deja ca nu mai am voie sa folosesc mp3 playerul o saptamana, cat l-am innebunit cu refrenul asta… probabil ca glumeste, am sa mai negociez cu el…

Se facuse tarziu si nu mai puteam sa stam, si eu m-am intristat ca tot nu reusisem sa il gasim pe Micky, dar tati mi-a spus ca nu trebuie sa ne ingrijoram atunci cand pierdem pe cineva sau ceva, pentru ca viata e ca un tren cu multe vagoane si unele persoane urca si coboara si este Ok sa ne luam la revedere de la anumite persoane chiar daca gresim. Uneori, e mai bine sa renunti initial ca apoi sa recuperezi, pentru ca altfel s-ar putea sa te chinui mai mult.

Am observat asta si eu azi dimineata. In timp ce mancam si ma uitam la niste poze cu tine si tata de la nunta (in general cand este pe langa tine, tata este luminos, si tu in prezenta ta, dar parca la nunta straluceati amandoi de fericire!), mi-am prins slapii de marginea mesei si am incercat mai intai sa il scot pe unul, pe unde il bagasem, dar asa l-am rupt. Cand am vrut sa il scot pe celalalt, l-am last pur si simplu sa-mi cada din picior si l-am luat de dupa masa de jos. Si a fost mai simplu. Pentru ca am avut siguranta ca il pot lua de acolo. Poate că uneori e mai uşor să renunţi la unele lucruri, pentru ca mai apoi să le culegi în linişte.

Noaptea nu am dormit prea bine, iar azi dimineata am plans pentru ca l-am pierdut pe Micky in oras ieri si am spus ca e important sa fiu puternic si sa-mi controlez emotiile, asa cum face tata uneori, dar el mi-a spus ca e normal sa ma afecteze asta, pentru ca tineam la el. It’s alright to fall apart sometimes…

Asa ca eu sunt impacat cu ideea ca l-am pierdut pe Micky in oras, daca el a ales sa se duca in alta parte si sa nu se intoarca. Asta nu inseamna ca nu il iubesc. Poate ii este mai bine. Sper ca ii este mai bine.

In timp ce vorbeam ieri cu tati si ne uitam la stele, a spus ca atunci cand voi erati la inceput, ati avut multe momente in care v-ati suparat unul pe altul si chiar daca si acum va mai certati din cand in cand, stiu ca nu o faceti din suflet. Tata imi spune ca intotdeauna in spatele unei emotii sau in spatele unei stari se afla o necesitate. Si daca iti dai seama care e necesitatea, atunci poti sa te linistesti si sa o rezolvi.

Mie mi-a fost frica sa nu ma pedepseasca tati sau sa se supere pe mine pentru ca l-am pierdut pe Micky, pentru ca spunea atunci cand am zis ca vreau sa-l tin ca e de acord, cu conditia sa-mi asum responsabilitatea sa am grija de el si ca o sa imi respect obligatiile. Si uneori nu e placut, mai ales cand trebuie sa il spal, de exemplu, chiar daca ma mai ajuti si tu (chiar daca stiu ca nu-ti place), dar de fapt nu-i chiar asa de greu. Daca iubesti fiinta de care ai grija, o faci din placere, si nu pentru ca te simti vinovat sau obligat, sau pentru ca ti-e frica sa nu-l pierzi daca te porti cu el neatent. Dar tati nu a spus nici un cuvant. Cred ca era mai degraba preocupat sa ma linisteasca pe mine. Dar eu m-am linistit imediat, cand ma uitam la stele cu el… si cand ma gandeam cat de frumos e… mi-am dat seama ca ar fi nerecunostinta sa nu ne bucuram de ceea ce avem…

Azi la pranz, tati a insistat sa gateasca si eu i-am spus ca nu cred ca e o idee buna, pentru ca dureaza foarte mult… mai ales cand gateste el, si nu e eficient… dar a vrut sa faca niste cartofi prajiti si i-a uitat pe foc in timp ce lucra la un proiect si eu ma jucam. A afumat bucataria. Ce-i drept, nu toti au iesit asa, dar eu i-am spus frumos ca prefer sa mananc ceea ce aveam deja. E OK sa-i spui “nu” unei persoane care iti face rau, asa spunea la trainingurile audio pe care le ascult cand desenez, pentru ca s-ar putea ca cineva sa nu-si dea seama ca iti face rau si atunci este important sa il ajuti sa inteleaga cum si asta e o forma a iubirii, sa-ti spuna sa te opresti. Cred ca tata s-a simtit putin jenat ca nu a invatat pana acum sa gateasca… a propos, abia astept, cand te intorci, sa mai facem ciupercute umplute cu branza, poate a saptea oara invata si tata… dar cred ca doar vrea sa stea cu noi si de fapt se preface… Sunt convins ca in curand o sa ne faca la amandoi o surpriza si o sa faca o masa grozava… consistenta, cum vrea el si delicioasa, cum vrem noi

Te pup cu dragoste, imbratisari calde si te astept sa vii cat mai repede acasa!

PS: Am gasit cercelul acela pe care l-a cautat tata de a innebunit. Cand ai sa afli unde era am sa-ti zic de ce m-am distrat asa de tare cand am vazut fata lui tata…  Cred ca e mai bine sa astepti sa mai treaca o vreme pana ii spui de cel pe care l-ai pierdut luna trecuta.

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

“Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte “drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, “I shall not bend or break against anything or anyone“, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de “butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: “tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul “ştiam că din orice se învaţă“.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru “Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!“.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

“Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

Lucrurile care ne deranjează la alţii

Sursa necunoscută (notă: pornind de la introspecţiile la care se invită aici, a scris săptămâna trecută post-ul “Paiul si bârna “

Am stat sa ma gandesc ca lucrurile care ma deranjeaza cel mai mult la altcineva, sunt, probabil, propriile mele defecte de caracter.

Cei care-ti provoaca iritarea si resentimentele cele mai puternice, sunt adesea cei care te reprezinta cel mai bine pe tine – ei intrupeaza chiar acea trasatura de caracter pe care o ai, pe care ti se cere s-o observi, la care ti se cere sa reflectezi, pe care trebuie, prin urmare, s-o vindeci.

Toate sufletele de pretutindeni au organizat lucrurile astfel. Acei “altii” pe care ii judeci si ii respingi cat se poate de zgomotos, iti zgandaresc cel mai mult propria rana dureroasa, recunoasterea ta defensiva ca privesti la parti din tine insati, despre care iti dai seama, la un anumit nivel, sa au foarte mare nevoie de ajustari.

Cand acele caracteristici isi fac aparitia in alta persoana, si declanseaza in tine aceasta reactie, multumeste-i acelei persoane, pentru ca iti ofera darul auto-examinarii. Cum altfel s-ar putea trezi o persoana adormita, decat daca primeste un ghiont ca sa se trezeasca din atipeala – ghiontul fiind lucrurile pe care le resimtiti ca iritare, prejudecata, critica si fatarnicie?

Desigur, in mare parte a timpului, nu esti constienta de darul pe care ti-l aduce altcineva si, in schimb, incerci sa-i eviti pe cei despre care spui ca-ti displac. Atunci cum sa rezolvam acest paradox – faptul ca ii evitam pe cei pe care ii atrag sufletele noastre? Mai intai, sufletul atrage spre tine, prin intermediul altcuiva, ceea ce iti seamana – iar apoi, mintea supervizeaza respingerea, pentru ca sufletul nu are dusmani, in schimb intelectul, da.

Intelectul este cel care tine pe raboj socoteala celor despre care crezi ca te-au nedreptatit, in timp ce latura ta superioara nu are nici o obiectiune fata de nimeni. Asa ca mintea judeca, apoi condamna, descopera prostia, gaseste defecte si se opune, respinge, se fereste, dispretuieste – si face toate astea, in timp ce sufletul asteapta cu rabdare si cheama spre sine inca o persoana, din alt loc, la alt moment, pentru a te imboldi din nou, pana ce ajungi sa observi celalalt eu din fiinta ta.

Astfel te indrepti spre acele laturi ale tale pe care nu le recunosti, pentru care esti pregatita. Cu siguranta, insa, ca nu toate trasaturile de caracter pe care le consideram neplacute la altii, reflecta ori oglindesc acelasi lucru in propria noastra persoana… (?). Sa luam, de exemplu, trasaturile unui alcoolic, casatorit cu o femeie care se opune obiceiului sau de a bea. Daca ea nu bea de loc, cum sa se reflecte asta asupra ei? Pentru ca, in viata cuiva, sa-si faca aparitia unele trasaturi de caracter “enervante”, care sa declanseze astfel o reactie de judecata, critica, resentiment, ori automultumire, inseamna ca se intampla ceva cu planurile sufletului.

Trebuie sa recunoastem ca aceste idei nu sunt pentru cei prea sensibili, dar daca viata ta functioneaza cum trebuie si crezi ca esti pregatit pentru marea liga spirituala, gandeste-te ca maestrul nu se enerveaza pe nimeni, in nici un fel de conditii si de aceea poate chema la el orice experienta, fara prejudecati ori sentimente de superioritate. Prin intermediul prietenilor, al colegilor, chiriasilor, patronilor, copiilor si vecinilor, sufletul atrage adesea catre el trasaturi si caracteristici comune – dar care par a fi disimulate in altcineva. S-ar putea ca particularitatile modului in care sunt impartasite aceste caracteristici si trasaturi sa nu fie identice.

Femeia din exemplul dat se poate intreba unde manifesta si ea comportamente specifice unei dependente, pierderea stapanirii de sine, sau manifestarea unei anumite slabiciuni. Cercetand prin introspectie, va vedea in ce mod da dovada de dependenta fata de vreo substanta, de alimente sau sex, ori poate are obiceiul prost de a-i teroriza emotional pe altii, sau de a-i judeca pe ceilalti.

Prin acest mesaj, incercam o actiune foarte personala, asa ca fii atenta la el. In exemplul tau, sufletul intreaba de ce ar trebui cineva sa-l judece atat de aspru pe un alcoolic, atunci cand ai si tu aceeasi caracteristica in comun cu el, doar cu detalii diferite. Invers, adesea intruchipezi chiar tu, macar intr-o anume masura, acele trasaturi pe care te simti indemnata sa le indragesti si sa le admiri la ceilalti.

Vezi, iti ajunge sa privesti in jur ca sa vezi de cine esti inconjurata – iar dintre acestia, cine iti starneste vreo reactie – si vei descoperi zone ale propriei tale dezvoltari spirituale, care solicita sa fie abordate si vindecate. Ce spui, insa, de un om de afaceri posomorat, prost-dispus, care este enervat si deranjat de giumbuslucurile adolescentilor zgomotosi din apropiere? Vrei sa spui ca acesti adolescenti au caracteristici comune cu ale omului de afaceri? Cand altcineva iti declanseaza o reactie de furie sau iritare, de enervare, de judecata sau gelozie, este posibil sa detii si tu, in personalitatea ta, caracteristici similare, care trebuie vindecate – sau poate ca ai atras spre tine trasaturi pe care eul tau superior iti cere sa le dezvolti, trasaturi pe care nu le arati de obicei.

In cazul omului de afaceri, sufletul lui poate ca-i cere sa “se lumineze”, sa regaseasca bucuria, rasul si umorul, asa cum sunt intrupate de tinerii din jurul lui. Cu cat este mai rigid, cu atat va constata ca este mai mult inconjurat de cei care reprezinta veselie si jovialitate. In cazul lui, caracteristicile din celalalt pot parea chiar ca au aspectul de iresponsabilitate, pentru ca sufletul ii cere ca tendintele sale rigide sa se destinda si sa fie echilibrate prin veselie.

De aceea, cei care sunt de obicei punctuali, ajung pana la urma sa se casatoreasca cu cineva care este permanent in intarziere. Contrariile se atrag, dintr-o ratiune minunata, plina de suflet.”

Nota: daca 5 pers spun ca ne percep ca fiind “reci” poate ca asa e…:)

“Ştiam că din orice se învaţă”

“Atunci când vrei să sari de pe un pod, cineva care te iubeşte, nu stă cu tine de mână pe pod când vrei să sari, ci este jos şi aşteaptă să te prindă…“

La un moment dat, un cunoscut de-al meu a luat un tramvai într-o direcţie, convins fiind că va ajunge într-o zonă pe care să o recunoască, pentru că a mai fost acolo. A mers vreo 3-4 staţii şi peisajul i se părea tot mai nefamiliar. A început să întrebe lumea pe unde era apropierea de unde voia el să ajungă şi nimeni nu ştia.

A continuat să mai meargă cu tramvaiul, pentru că nu voia să accepte că a greşit şi că trebuia sa se întoarcă înapoi de unde plecase şi să o ia de la început, într-o altă direcţie, pentru că ar fi însemnat pentru el că tot acest timp a fost pierdut (ca şi cum dacă nu realizăm ce ne propunem într-o acţiune, ar însemna că am eşuat – experienţa nu este ce ţi se întâmplă, ci ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă). S-a încăpăţânat să meargă 6 (!) staţii de tramvai aiurea, apoi a coborât şi a luat tramvaiul în sens invers.

Cu cât ar fi mers mai departe, cu atât i-ar fi fost mai greu şi i-ar fi luat mai mult să se întoarcă. Iar drumul înapoi a fost foarte neplăcut, lung şi înghesuit. Când mi-a povestit, i-am spus: “Nu ştiai că prostia se plăteşte?”. Şi el mi-a răspuns senin: “Nu, ştiam că din orice se învaţă”.