Cam acum fix jumătate de an pe vremea asta am cunoscut-o pe D. De atunci, s-au petrecut multe, despre care am scris în posturile din categoria “Povestea între D. şi mine“, listate la “Arhivă“. Mulţi prieteni, apropiaţi, cunoscuţi, mi-au spus multe lucruri extrem de dure despre ea, despre relaţia noastră, despre facultăţile mele intelectuale ş.a.
Ea a ales să rămână cu cel care are o situaţie materială mai bună (cel puţin deocamdată). Pare că am avut o percepţie denaturată asupra realităţii şi că m-am minţit pe mine, că m-am îndrăgostit de o iluzie. În realitate, am conştiinţa împăcată acum din considerentele pe care le prezint după un mic rezumat al relaţiei.
La începutul relaţiei (august- septembrie, dar şi “săptămâna de miere” care a fost în decembrie), D. a reacţionat mai puternic la emoţiile şi gândurile mele pozitive. Apoi (octombrie-noiembrie, ulterior ianuarie), a fost stârnită furtuna de furie, frică şi aşteptări nerealiste (şi, evident, neîndeplinite) din partea ei, la care îmi place să cred că am făcut faţă destul de bine: de fiecare dată când a venit cu o falcă în cer şi cu una în pământ, ba că nu i-am plătit masa la restaurant, ba că i-a făcut scandal A., ba că s-a certat ea cu el, ba că vrea A. să iasă cu alta.
I-am prezentat scurt argumentele faptice (pe care le-a ignorat de fiecare dată pentru că nu se regăseau în ce voia ea să creadă), i-am spus ce simt, am trimis-o înapoi acasă cu inelul în traistă şi am aşteptat-o să se întoarcă atunci când se linişteşte şi îi trec pandaliile.
Cu cât oferi mai multă importanţă unui lucru, chiar dacă nu o are, îi oferi putere. Mi se pare plictisitor cu câtă insistenţă încearcă uneori unii să atragă atenţia asupra lor creând tot felul de conflicte. Mi se pare o formă stupidă şi risipitoare de a consuma energia.
Lui D. nu i-am tolerat decât până în anumite puncte comportamentul de copil răsfăţat, dar eu nu am de gând să fac cu ea educaţia pe care nu au fost în stare să i-o facă părinţii. Dacă a mai dat şi peste unul care îi întreţine iluziile (mai pe româneşte spus, “îi suflă în borş”), ghinionul ei. Cu mine nu îi merge şi ea ştie asta şi a recunoscut-o deschis faţă de mine. Acest a fost şi unul din avantajele întoarcerii la cineva care poate suporta (şi o face cu braţele deschise) să fie folosit drept preş tot restul vieţii, nu doar ca mine, până să aştepte să se schimbe ceva în comportamentul ei.
Poate fi servit argumentul: “dar el o acceptă ca ceea ce este“, iar răspunsul meu este: dacă tot ce este D. este un copil răsfăţat pe care îl poate manipula prin emoţii negative, atunci da, o acceptă ca ceea ce este.
O compatibilitate relaţională există din foarte multe puncte de vedere între mine şi D., ca dovadă modul în care a funcţionat relaţia noastră în absenţa lui A. din viaţa noastră.
Nu m-am iluzionat niciodată cu privire la D. Mi-am asumat (şi am experimentat în cele din urmă) un risc al unei dualităţi pe care D. o manifesta atunci când credea că nu ştia ce voia. De fapt, nici atunci şi nici acum nu ştie ce vrea, dar acum afirmă că ştie.
Atunci când am întrebat-o ce înseamnă pentru ea iubirea sau cum îşi dă seama că are parte de asta, nu am obţinut decât tăcere, priviri în zig-zag, răspunsuri în ping-pong, pe jumătate, “pur şi simplu” (are un absolut fascinant tic verbal cu asta). De fapt, acum dacă mă gândesc mai bine, cred că îi era mai clar în august, când era mai calmă, mai puţin agitată.
Nu, nu am fost “dez-amăgit”. Singurul care s-a amăgit a fost A.
Am afirmat în articolul “Iubirea nu este un sentiment, este o calitate a unei relaţii” şi am elaborat mai apoi în “O reţetă de succes pentru a fi minţit(ă) şi înşelat (ă)” că cel/cea părăsit(ă) într-o relaţie este vinovat pentru asta fie pentru că nu a ştiut să întrunească aşteptările partenerului, fie pentru că nu a ştiut să aleagă partenerul în primă instanţă.
Îmi asum responsabilitatea pentru faptul că nu i-am oferit lui D. ceea ce îşi dorea, în primul rând din punct de vedere material. E adevărat că era cam greu, motivaţional, având în vedere că ea păstra licitaţia, ăăăăă, pardon, relaţia şi cu A. , dar na, asta nu e o scuză. Bineînţeles, dacă a rămas cu el (deocamdată) asta nu înseamnă că se va mulţumi doar cu ce are. Va dori mai mult, în continuare, tot de-a gata, fără efort. Mai este vina mea şi în alt sens. La începutul relaţiei, ea a promovat ideea de a împărţi responsabilităţile, că nu a fost obişnuită să lucreze cot la cot cu cineva, mi-a creat în mod sistemic iluzia că ea ar fi dispusă să muncească alături de partener într-o relaţie, fie cu mine, fie cu A. .
Nu am observat nimic de genul celor de mai sus faptic decât ocazional (accidental…?). Ce am observat în schimb a fost scandal şi fiţe, ceea ce mie îmi transmite un mesaj clar: D. încă nu vrea să se maturizeze. Încă nu vrea să fie o femeie.
Vina mea e că am subestimat abilitatea ei de a se autominţi. Cu o francheţe excesiv de ironică, trebuie să înţelegeţi un lucru fundamental. D. este o femeie foarte sinceră şi care ştie ce vrea în fiecare moment. Doar că ce crede, simte şi vrea se schimbă foarte puternic de la un moment la altul. Dacă mai stătea jumătate de oră de vorbă cu mine vineri, probabil că iar se răzgândea.
Am vrut să observ până unde poate să meargă, pentru a avea nişte argumente concrete care ţin de fapte. Am vrut să văd cât de mult este în stare să calce în picioare, dacă este lăsată. Există anumite valori, care ţin de bun simţ şi bunele maniere despre care ea vorbeşte la nivel atât de formal, cum ar fi respectul, răbdarea, a nu face rău, corectitudinea, sinceritatea, a face ce spui, pe care ea “pur şi simplu” (că tot îi place expresia) nu le are. Şi când spun că nu le are, mă refer la comportamente faptice, pe care le-am observat atât faţă de mine, cât şi faţă de alţii, care contrazic în mod frapant ceea ce s-ar înţelege (în mod statistic în urma unei cercetări pe un eşantion reprezentativ sau chiar prin confruntare cu o definiţie din dicţionar) prin reprezentări ale acestor valori.
Şi… toate acestea sunt OK. Sunt perfect OK. D. este o persoană minunată, frumoasă şi unică aşa cum este şi o iubesc. Dar dacă doreşte să rămână la acest nivel de valori fără să-şi schimbe atitudinea şi mediul, după cum spunea Danny DeVito ca să-l parafrezez în discursul său memorabil despre caracter “until that day, however, she cannot expect to go beyond a certain point“.
Aşadar, pentru toţi cei care au de gând să-mi spună (şi deja au început) “Ţi-am spus eu”, răspsunsul de pe acum este “ai avut parţial dreptate şi te-ai înşelat pe jumătate”. Pentru că au fost multe lucruri pozitive pe care le-am intuit şi le-am demonstrat corect în relaţia cu D., după cum faptele au confirmat, riscul asumat a fost unul încasat, cu consecinţe, e adevărat, destul de dureroase, dar… adevărul este că am avut parte de o iubire împărtăşită, pentru cât a fost, de o pasiune nebună, de o experienţă de viaţă pe care mulţi îşi doresc măcar să o citească dacă nu să o trăiască şi asta va rămâne în sufletelen noastre să ne amintim de ea din nou şi din nou şi din nou, în fiecare clipă.
Am citit despre sufletele pereche că nu este neapărat necesar ca ele să rămână împreună tot restul vieţii, ele se întâlnesc pentru că au ceva de învăţat. Povestindu-i unui amic despre experienţa cu D., mi-a spus: “nici tu nu ai ştiut cândva să răspunzi la întrebările pe care tu i le-ai pus“, iar eu am recunoscut: “da, şi am învăţat“. “ei bine“, îmi răspunde, “este timpul şi pentru ea să înveţe, dacă vrea…”.
Dar dincolo de morală şi dreptate, dincolo de judecată şi pedeapsă, există a trăi din plin iubirea. Şi, fie că a fost împărtăşită, fie că nu a fost, nimeni nu poate să-mi ia ceea ce simt pentru D. , chiar dacă ea nu înţelege şi nu simte (încă) această iubire aşa cum o exprim eu.
O va percepe, într-o zi.
Vă doresc din suflet să fiţi frumoşi, pe orice drum aţi merge, şi să vă păstraţi frumuseţea interioară. Da, aceea pe care o văd ceilalţi în voi. Iar dacă nu o văd, mutaţi-vă mai aproape de cineva care o vede. Are un efect de oglindă 
.
