Articole Etichetate ‘orgoliu

20
Aug
09

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.

Clouds_by_omlette_du_fromage “Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr

Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel…
Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spuneaar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…

Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,

uitaţi-vă la ce face o femeie!

Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.

Be_carefull_by_rimolyne

Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.

Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţii ce vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte.  Acesta poate fi  un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra  unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai  complecşi .

"Self. Seaside." Copyright (C) Lorena Lazăr“Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr

Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.

Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul “Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea “Arborele care dăruieşte“.

Linkin Park – “In the End”

O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.

Aici ar merge poza Dorei Sârghi, “Threads of Imagination

De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.

Mike Oldfield – “To Be Free “

23
Iun
09

De ce (nu) (mă) cunoşti

 

Acum doi ani, m-am dus într-o seară la ea şi i-am cerut o îmbrăţişare…

Ea mi-a răspuns că este mai bine pentru mine să nu îmi dea o îmbrăţişare. Asta a contat pentru mine mai mult decât îmbrăţişarea propriu-zisă. Şi faptul că a ştiut cum să mi-o spună, privindu-mă în ochi… A fost o formă de a spune către mine: “ştiu mai bine decât tine de ce ai nevoie cu adevărat, te cunosc mai bine decât te cunoşti tu”. Aş fi putut să răspund cu orgoliu şi să fiu supărat că eu de fapt voiam îmbrăţişarea. Dar în schimb, m-am bucurat că am fost cunoscut cu adevărat.

Ca şi în “Body of Lies” (2008, R. Ridley Scott), cel care îi cunoaşte pe ceilalţi mai bine decât se cunosc ei înşişi câştigă… asta presupune desigur a trece peste orgoliul manifestat la ideea că altcineva ar putea să te cunoască mai bine decât te cunoşti chiar tu…

Hani Paşa jucat de Mark Strong în “Body of Lies” (2008, R. Ridley Scott)

10
Mar
09

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Care e deosebirea dintre centrare pe propriile interese şi egoism? D. nu o ştia. E de fapt diferenţa între singurătate şi sinergie.

"Solitude" Copyright (C) Roxana Enache

"Solitude" Copyright (C) Roxana Enache

“Good judgement comes from experience.

Experience comes from bad judgement.”

Centrarea pe sine poate însemna mai multe lucruri, fiecare la fel de valabile, în cadrul de referinţă din care alegem să le abordăm pe fiecare.

Centrarea pe sine poate însemna a şti ce anume contează pentru tine, ca persoană, la un moment dat, cu scopul de a-ţi îndeplini anumite necesităţi: emoţionale, sufleteşti, psihice, fizice / materiale etc. A şti ce vrei este o calitate. Această cunoaştere poate fi una profundă sau de suprafaţă. Modalitatea în care cineva foloseşte acest awareness este una la propria latitudine. Conştientizarea aduce responsabilitate. Aici apare limita între centrare pe sine şi egoism.

Este bine să ştii ce vrei. Este bine să ştii cum să obţii ce vrei. Este bine (?) să obţii ce vrei. “Toate sunt îngăduite, dar nu toate de folos”, scrie în Biblie. Ne învaţă ortodoxia, atunci când cerem ceva în rugăciune, şi nu este spre folosul nostru, să nu ne întristăm că nu primim, căci poate nici nu ne era hărăzit să avem parte.

"Vino" Copyright (C) Roxana Enache

"Vino" Copyright (C) Roxana Enache

Centrare pe sine mai poate însemna tendinţa de a exclude din atenţie situaţiile non-verbale în care cineva poate avea nevoie de ajutor, ceea ce poate duce la situaţii sociale interesante, cum sunt cele despre care am scris în “Respect Me, Respect You“.

“Centrare pe sine” e şi tendinţa de a nu reflecta nici o emoţie, nici o afişare exterioară a unor stări interioare, indiferent ce simte cineva, lucru care în psihologie mai este cunoscut şi sub forma de “alixitimie”.

Un alt lucru care se poate înţelege prin “centrare pe sine” este tendinţa de a vorbi foarte mult despre propria persoană, cu concentrare pe propriile experienţe şi cu abilităţi sau dorinţe reduse de a lua în considerare un subiect al interlocutorului.

Am veşti.

Nici una din formele de “centrare pe sine” de mai sus nu este egoism. Nu este egoism nici a şti ce vrei, nici să nu o ajuţi pe vecina când duce 7 cutii grele, nici să fii inexpresiv(ă), nici să vorbeşti doar despre tine. Că manifestarea acestora poate deranja… probabil, dar, atenţie!

Centrarea pe sine nu este egoism!

Să aflăm totuşi ce înseamnă egoismul.

Egoismul înseamnă a încerca să obţii ce vrei atunci când asta înseamnă a trece peste drepturile sau libertăţile altcuiva. Înseamnă să fii dispus(ă) să calci peste cadavre şi să nu te intereseze ce sau pe cine laşi în urmă, atâta vreme cât scopul este atins cu orice preţ. Egoism înseamnă să-ţi justifici interesele proprii şi să diminuezi sau să ignori complet interesele partenerului. Egoism înseamnă să continui într-un comportament prin care obţii ceva de preţ numai şi numai pentru propria persoană, dar care răneşte pe altcineva, după ce ai aflat aceasta.

Rolul sacrificiului în dragostea pentru cineva care manifestă un comportament egoist (în care se uită şi poate se pierde…) nu este pentru persoana iubită, ci pentru cel/cea care iubeşte !!!

Într-un anumit sens, chiar şi atunci când facem un gest “caritabil”, avem un beneficiu: ne simţim mai bine cu noi înşine. Este un lucru pe care îl facem pentru noi, oricât de dezinteresat ar părea în exterior sau l-am justifica faţă de alţii sau faţă chiar de propria persoană.

Înseamnă asta egoism?

Mai există o graniţă importantă de subliniat aici. În demersurile mele de a deveni “un iubit mai bun”, de a-mi corecta propriile greşeli, D. s-a grăbit să-mi arunce în ochi anumite lucruri: “sunt problemele tale!”, “dacă vrei să corectezi anumite lucruri la tine, îţi spun eu care sunt!”. În legatura cu lucrurile pe care le-am observat spre corectie, in relatia mea cu D., am scris in “Paiul si barna” si in “Lucurile care ne deranjeaza la altii“. O povata ortodoxa scrisa dupa Filocalie spune că “pe omul care se judecă singur nu îl mai judecă Dumnezeu”.

Dacă fiecare am fi atenţi la propriile greşeli, poate că lumea ar fi mai frumoasă.

Nu crezi?

"Shine Like a Star" Copyright (C) Roxana Enache

"Shine Like a Star" Copyright (C) Roxana Enache

La un moment dat, în filmul “Analyse This”, personajul naşului jucat de Robert DeNiro îi spune psihiatrului jucat de Billy Crystal că una e să îşi aducă el singur o critică, şi alta e să îi fie repetată de altcineva.

O metodă de a filtra informaţiile dintr-o perspectivă centrata pe sine este de a selecta din exterior doar acele lucruri care susţin în conţinut superioritatea propriilor interese faţă de a altora. Numai că anumite argumente, deşi în conţinut susţin aceasta, prin modul în care sunt alese si folsite, suţin mult mai multe decat centrare pe sine despre cel/cea care le alege si foloseste.

Egoismul este în directă legătură cu orgoliul, despre care am mai scris şi în “Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste .

Orgoliul este cel care împiedică sinele adevărat să se bucure de ceea ce merită cu iubire şi încearcă să obţină prin forţă, prin impunere, prin evitarea de a recunoaşte frica şi manifestă egoism în speranţa de a obţine ceea ce de fapt ar putea obţine prin expresia concisă a iubirii.

Într-o lume cu atâte feţe, cui îi mai pasă de sinele real?

Mai ales când este înconjurat de o masă de egouri?

"Me and You. Us." Copyright (C) Dora Sârghi

"Me and You. Us." Copyright (C) Dora Sârghi

08
Mar
09

Respect Me, Respect You

Nu de puţine ori s-a întâmplat că, în timp ce vorbeam cu D., o altă persoană încerca să deschidă o uşă sau căra ceva greu, iar eu nu m-am oferit să o ajut, lucru etichetat drept egoism, lipsă de bun-simţ şi atenţie în societate.

Eu am etichetat asta ca pitici pe creier la D. Să vă spun şi on what ground.

"Freedom" Copyright (c) Roxana Enache

"Freedom" Copyright (c) Roxana Enache

Se face tam-tam că 8 martie este ziua femeii, dar se uită evenimentul comemorat cu această ocazie, cel ocazionat de faptul că femeile au primit prima oară în istorie dreptul să voteze. Adică de a-şi manifesta o libertate cetăţenească fără vreo restricţie.

Revenind la ideea cu căratul cutiilor şi legătura cu bunul simţ, din întâmplare, după cum experienţa arată, oamenii din jur mă apreciază mult mai mult când sunt autentic, iar o formă de a fi autentic este de a nu ajuta baba să treacă strada fără să vrea, sau să fac presupuneri.

Consider că fiecare persoană, atunci când are nevoie de ajutor, poate folosi comunicarea umană articulată. Of course, sunt unii care consideră că unele lucruri “se înţeleg de la sine”. E simplu. Eu nu mă număr printre ei.

După cum se înţelege… de la sine…

“înţelegerea de la sine” este sursa multor neînţelegeri.

Desigur, mai există ipoteza în cadrul căreia femeile fiind fiinţe mai firave, ar beneficia sau ar merita de un tratament care să le menajeze. Cu toate acestea, bărbaţii sunt predispuşi la riscuri de 2.61 de ori decât femeile. Acesta este coeficientul cu care se lucrează în asigurări – mi-a spus un amic ce lucrează în domeniu.

Acum… să fim serioşi, nu am să spun acum că femeile bagă în groapă bărbaţii înante de vreme, să spunem doar că femeile având drepturi egale, au şi obligaţii egale. Care poate include a-şi căra propriile lucruri atunci când nu sunt în stare să deschidă gura faţă de vreun neavenit care preţuieşte mai mult respectul autentic. Genul de respect care se câştigă, nu cel dat de imaginea în oglindă, cel de faţadă sau obţinut prin tot felul de echivalări complexe.

D. mi-a făcut cadou de Crăciun anul trecut “Codul bunelor maniere”. :)

I-am răspuns că acea carte se bazează pe anumite valori, precum respect, toleranţă, moderaţie, disciplină, din care ea nu le are pe nici una. În schimb, are “bun simţ”.

O altă fostă iubită avea o vorbă dragă mie: “Of, of, măi, măi!“.:)

După ce ne-am despărţit, am întrebat-o ce voia să spună cu asta. Şi mi-a răspuns: “Fiecare primeşte ce merită!“. :)

Şi asta e o chestie de bun simţ, numai că mai… subtilă (!).

"Rezolvarea problemei" Copyright (c) Roxana Enache

"Rezolvarea problemei" Copyright (c) Roxana Enache

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Femeia, pe un piedestal?

Dragoste cu zecimală

14
Feb
09

Iubita mea colivie…

De ziua zisă a îndrăgostiţilor, ţin să vă povestesc despre un incident interesant, din decembrie 2008.

Într-o zi, eram pe la D. la servici doar eu cu ea. Pe mess, S., o cunoştinţă din grupul social al lui D. ,îi adresează invitaţia de a veni în weekend la ziua ei. S. era iubita lui I., un prieten comun de-al lui D. şi A.

D. a acceptat şi s-a dus la petrecere în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică.

Recapitulare… I. este prieten cu D. şi A. El practic a intermediat şi a confirmat invitaţia şi legătura pentru petrecerea de ziua lui S. Ce face I. la petrecere? Se dă la D. Nu oricum, ci intrând peste ea efectiv (nu voi intra în detalii).

Ea l-a respins, şi a “încercat” să îi “explice” după ce îi spusese că “poţi să mă alergi, dar nu o să mă prinzi” că de fapt ea are o relaţie stabilă cu A. (pe care de fapt îl înşela cu mine pe faţă) şi că gluma e glumă.

Acum… părţile şi mai interesante sunt că nici S. şi nici A. nu au aflat (din câte ştiu) nici până în ziua de astăzi despre respectiva situaţie. Un prieten de-al meu mi-a spus: “dacă iubita mea se dă la tine şi tu nu îmi spui, înseamnă că nu-mi eşti prieten“, care mi se pare o abordare cât se poate de normală şi sinceră.

Cu o altă ocazie în care eram tot aşa, după ce plecase toată lumea din biroul lui D., cu ceva luni în urmă, îi recomandasem lui I. pe mess, din fereastra lui D., un site care să îl ajute să-şi îmbunătăţească performanţa în ce priveşte femeile. It was an act of kindness. Bineînţeles că nu l-a folosit.

La vreo săptămână după incidentul în care I. s-a dat la D. la petrecere, într-o noapte în care dormeam cu ea, pe la 4 dimineaţa, primeşte mesaj de la I. cu subiectul “ce mai faci?“.

Ce mai faci?”, huh?

“CE MAI FACI?”

WTF ?!?!?!

Dacă nu aveam o reacţie de văzut roşu în faţa ochilor, probabil că aş fi fost pe fază, să-i fi reţinut numărul de telefon ca să îl întreb de unde şi până unde are tupeul să îi trimită iubitei mele asemenea mesaje în timpul nopţii.

D. mi-a trimis nişte poze de la petrecere, cu I. şi S., foarte veselă. Bineînţeles, primul meu impuls la genul ăsta de comportament era că îmi venea să crăp ecranul. Concluziile lui D., glumeaţă, ca de obicei (jumătate din lucrurile care se spun în glumă sunt de fapt în serios, şi chiar mai mult în cazul persoanelor care au tendinţa de autominţire), este “asta este colivia în care îmi voi petrece Revelionul“.

Acum… se ridică următoarea întrebare… într-un asemenea grup de “prieteni”, dacă moneda curentă este să se înşele pe la spate în felul acesta, într-un mediu în care toată lumea de fapt se minte frumos de dragul aparenţelor, cine acceptă să continue să stea în aceste condiţii, probabil că le împărtăşeşte valorile, nu?

Sau, dacă această atitudine autoironică era una de faţadă, de ce ruşinea de a recunoaşte/necesitatea de a masca situaţia printr-o neacceptare?

Acum… partea şi mai interesantă este că I. îi spune lui D. că în locul lui A. nu ar fi iertat-o pe D. pentru relaţia cu mine… dar că îi place firea ei. Şi D. mă întreabă pe mine ce înseamnă comportamentul lui I. şi încerc să îi explic cu îngăduinţă cum vine cu vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri.

Adevărul este că fiecare ne construim propriile colivii sociale. Iar ele sunt cu atât mai puternice cu cât oamenii din ele continuă să îşi întreţină unii altora aceleaşi iluzii prin care se fac dependenţi unii de ceilalţi, pentru a-şi construi o scuză şi o ocupaţie în timp ce trăiesc de fapt nefericirea ca un mucegai peste care tot dau cu var ca să nu se mai vadă, dar fără să repare cauza de fond…

Sau poate ar fi trebuit să o sărut părinteşte pe frunte pe D. şi să-mi aduc aminte de replica finală din “De ce trag clopotele, Mitică?” (1982, R. Lucian Pintilie)…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Te descurci… binişor?

Finder’s Keeper’s

Cine sunt eu

Diferenţa între încredere şi naivitate

13
Feb
09

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă

Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.

Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.

Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în “The Insider” (1999, R. Michael Mann): “I won, but what did I win?“.

If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”

Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.

Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…

A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect (“nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt (“eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă“), eventual dublată de un cric pentru stima de sine (“iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine“), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.

Prima despărţire între Dan şi Alice

“Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate “motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.

Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. “Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.

“I don’t love you anymore”

Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.

Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.

Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.

Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a “câştiga” şi a “pierde” în dragoste.

La sfârşit, “câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca “trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost “păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…

Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…

“I would have loved you forever”

Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…

nu să le jucăm în viaţă !

PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, “Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Triunghiul dramatic

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

O reţetă de succes pentru cum să fii minţit(ă) şi înşelat(ă)

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Finder’s Keeper’s (?)

Linkuri externe:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula “K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum


11
Feb
09

“Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste

Motto: ” Nu este niciodată bine să-ţi doreşti moartea şefului. Este mai bine să faci în aşa fel încât să şi-o dorească singur!

Motto: ” De ce să se ducă Mahomed la munte când poate să vină muntele la Mahomed?”

Un amic de-al meu mi-a povestit că s-a despărţit de iubita lui pentru că frazele ei începeau cu “vreau… (!)”; “fă-mi… (!)”; “dă-mi… (!)”.

Pornind de la o discuţie cu el, mi-a venit o idee acum vreo două luni şi jumătate, să-i interzic în relaţie lui D. să mai folosească expresiile “Nu ştiu“, “poate“, “dacă“, “mai vedem” şi “mai vorbim“. Factual, după 4 zile, D. s-a despărţit de mine. :)

OK, just follow the lead… Intenţionez să surprind un aspect fiiiiiin de psihologie umană.

Am să vă spun o poveste. Inainte de asta, ia-ti un ceai cald, pentru a savura articolul pe deplin…

Cam acum o lună, o tipă pe care nu o cunoşteam, răsărită din neantul internetului, să-i zicem Y., mi-a scris foarte încântată că a citit despre mine ceva profesional şi a fost impresionată şi ar vrea să mă cunoască. Deja din entuziasmul vocii la telefon aveam o impresie… deranjantă (!).

Ştiţi… persoanele acelea despre care aveţi senzaţia că vor să îmbrăţişeze pe toaaaaată lumea şi cred că lumea e un loc magic în care pot obţine tot ce li se năzare, şi se entuziasmează atât de puternic de dragul de a-şi consuma energia şi apoi nu mai fac nimic în sensul dorit? Well, that’s the sensation! :)

Dar, hei, să dăm omului o şansă! :) Mă întâlnesc cu Y. La urma urmei, s-ar putea chiar să găsesc un client sau un colaborator, mai ştii? În fine. La prima întâlnire, mi-a adus un Kinder surprise şi o ciocolată (pe care mi-a luat o săptămână să le mănânc – eu, acum , în februarie, încă mai am bucăţi din ciocolata pe care mi-a dat-o Pete de culoare în octombrie…), m-a întrebat câţi copii vreau să am şi m-a îmbrăţişat la final. Needless to say, lucrurile nu prea mergeau în direcţia în care eu speram. Dar, lucrurile cele mai bune, care contează în viaţă, se obţin prin dragoste sau prin negociere, îmi zic.

La a doua întâlnire i-am adus un DVD cu documentaţie şi i-am împrumutat o carte de specialitate care o interesa. Ea îmi spune că vrea să fie hipnotizată pe ceva incitant şi că mă consideră un magician. Ador comportamentul femeilor încăpăţânate, care îşi imaginează că pot obţine ce vor zâmbind larg şi făcând clipoc-clipoc (expresie preluată de la Andressa).

Mă întreb dacă femeile îşi dau seama cât de ridicol este de fapt acest comportament. Aş putea să mănânc câte una pe pâine la micul dejun în fiecare dimineaţă pentru asta. Bineîneţeles, intuiţia îmi spunea încă de pe atunci că toată situaţia putea să devină distractivă.

Încă mai era o luminiţă la capătul tunelului că poate această persoană va reuşi să îmi demonstreze că de fapt am făcut nişte judecăţi de valoare asupra ei bazate pe concluzii pripite şi că de fapt va reuşi să-mi arate dincolo de aceste aparenţe, dacă îi dau şansa, că este o persoană minunată, frumoasă şi unică ce merită aprecierea mea. Sure thing.

Buuun. A treia întâlnire cu Y., la ea acasă. Deja pretextul sub care mă invitase era destul de palid şi de neclar formulat oficial. Totuşi, trebuie să recunosc că supa-de-ce-o-fi-fost-aia era destul de bună. Oricum, pentru mine activitatea asta se găsea pe undeva în “to do list” între întinsul rufelor şi curăţatul unei cratiţe care s-a ars în timp ce am uitat-o pe foc scriind pe blog. By the way, pont pentru bărbaţii care citesc acest post, dacă femeile ajung să treacă întâlnirea cu voi între aceleaşi activităţi, you know you’re in big trouble!

Aşadar, într-o ploioasă zi de iarnă de ianuarie, într-o luni merg până la Y. acasă. (Cine şi-a imaginat că va vedea zăpadă naturală mai mult decât câteva ore în Bucureşti iarna asta probabil încă mai crede în Moş Crăciun…)

Y. mă invită la masă, apoi în sufragerie, unde din fericire pentru mine canapeaua pe care ne-am aşezat era suficient de lungă încât să nu aibă posibilitatea să sară pe mine (femeile şi poziţionarea logistică a spaţiului, unii spun “două mulţimi disjuncte”… dar să nu fiu misogin, cred că s-ar putea să mai rămână o urmă de gentleman în mine până la sfârşitul postului – poate s-a prins ceva de mine din cartea pe care mi-a făcut-o D. cadou de Crăciun, “Codul bunelor maniere”).

Y. începe să îmi povestească despre o problemă de-a ei de sănătate (nu voi intra în detalii personale), pe care apoi o leagă nu ştiu cum de dorinţa ei de dragoste (apoi sex, evident) în viaţa ei, dragoste cu un bărbat care să-i întrunească o mulţime de aşteptări (ca să vă faceţi o imagine, Superman nu avea nici o şansă), inclusiv cea de confort (se poate altfel?).

Şi apoi, nu ştiu de ce, s-a uitat în direcţia mea şi m-a întrebat, între altele, cum mi se pare parfumul ei. Ce bine că aveam nasul înfundat de la răceala pe care nu avusesem chef să o tratez! Aşa că ce am făcut a fost să-i cer o foaie şi un pix şi vreme de o oră i-am făcut o analiză a necesităţilor… pe plan sentimental, într-o manieră precisă şi sistemică, determinat să ucid orice urmă de sălbăticiune care ar fi putut exista vreodată în femeia asta.

După o oră în care strecurase un “dar parcă spuneai că eşti pasional” mieunat şi pronunţase de vreo 20 de ori cuvântul “sex”, era cam frustrată, iar eu începusem să înţeleg ce îmi spunea mama că te distrezi mult mai fain atunci când o faci cu cap, după 20 de ani.

Aşa că am început să-i spun lui Y. în linii mari că am avut o relaţie cu cineva şi acum nu mă simt chiar OK cu ideea de a începe o alta, încerc să bag pe sub uşă ideea unui făgaş  amical, profesional,  whatever, numai în pat cu ea nu… apoi spun că e târziu şi e cazul să mă duc acasă să-mi iau antibioticul. Spre plecare, ţine să-mi împărtăşească părerile ei, că din orice relaţie se învaţă câte ceva şi că este bine să trec repede peste (D…).

În drumul spre casă, îi trimit un sms: “Dragostea dintre doi oameni este ca o apă, care este pentru amândoi. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic.“, încercând să-i transmit un mesaj subtil ca să înveţe şi fără să intre într-o relaţie…

Ea îmi răspunde: “Nu cred în iubire limitată. Cred în iubire imensă şi fără ţărm. Iubire asemănătoare cerului, universului. Iubire infinită. Un cer cu stele şi lună plină – consecinta sau premiza pentru o zi cu soare :) Peace“.

Wrong answer. :( Însemna că nu a înţeles mesajul.

Pe la sfârşitul săptămânii, mă invită la un ceai, cu care ocazie să-mi dea înapoi cartea împrumutată şi foile cu analiza. Aşa că m-am gândit că ar fi o bună oportunitate să-i fac cunoştinţă cu Adi al nostru, care, da, încă rămăsese sătul de   “Vreau, fă-mi, dă-mi”.

I-am spus despre ea nişte lucruri perfect adevărate. Că e o femeie pe la 26-28 de ani, inteligentă, atrăgătoare, independentă financiar, care caută o relaţie.

Stabilisem cu ea să îşi tragă la xerox analiza făcută şi să-mi dea şi mie un exemplar. De obicei, păstrez un exemplar pentru toată lumea cărora fac asemenea analize si le fac eu copii xerox si sa pastrez originalul. Dar ea a insistat să se mai uite pe ea în acea seară…

Evident, Y. nu a adus nici o foaie şi nici o carte la ceai. Evident, nici eu nu am ajuns la timp, ci i-am lăsat să se cunoască întârziind vreo 20 de minute. Atunci când am ajuns la masă, ea s-a scuzat puţin, ocazie cu care l-am întrebat pe Adi cum merge treaba, ce a apucat să îi spună despre el. Mi-a răspuns că nu a reuşit nimic, “tipa vorbeşte despre ea şi despre tine”.

Cu ocazia aducerii în idee a unei colaborări între ei doi, el o întreabă pe ce ar putea lucra, concret. Eu le-am vândut un pont, ea a spus că se va gândi. Ce mi-a plăcut a fost cartea ei de vizită, (I don’t believe in such things) care avea întinse de la un cap la celălalt 7 atribute (!) de brand personal – valori pe care le are sau pe care i-ar place să le aibă. Ca o glumă, am spus: “dacă am avea o piramidă, şi am avea 7 laturi cu aceste valori, spre ce anume ar converge ele în vârf?”. Gluma ca glumă, dar dacă într-adevăr s-ar fi cunoscut, ar fi ştiut să răspundă.

O întrebare de logică mi s-a părut cum ştie ea să facă networking, ca o persoană care lucrează în relaţii publice. Şi ne-a povestit o fază de la o petrecere, la care mare parte din oameni erau de la una din două agenţii de relaţii publice. S-a apropiat de una din persoane şi a întrebat-o: “Bună, eşti de la agenţia X?” “Nu, sunt de la agenţia Z.”. “Bine.”. Acesta a fost sfârşitul încercării de networking. Probabil că ei i s-a părut o chestie nostimă. Mie mi s-a părut tembelă situaţia descrisă. În fine. O chestiune de perspective.

Eu o întreb de foi, de ce nu le-a adus. Ea a spus că nu se simte confortabil să mi le mai dea înapoi, pentru că i se pare că am avut o perspectivă prea profesională (deci se pare că în cele din urmă a prins mesajul), iar ea m-a perceput mai degrabă ca pe un “confident” în acea seară (sună amical, nu?).

Eu: “Aham, înţeleg că asta a fost perspectiva ta. Ai verificat-o cu mine?”

Ea (cu o privire tembelă de căprioară duioasă): “Nu…”.

În schimb, se aştepta ca eu să am încredere în ea, având în vedere că schimbase de atâtea ori ce spusese… Aceasta este o situaţie care descrie prin excelenţă cum frica de limitări duce la limitări.

În cele din urmă, la sfârşitul serii stabilim să mergem a doua zi acasă la Adi şi să-i vedem biblioteca. Sure thing. A doua zi, pe la prânz, ea contramandează şi mă sună cu o falcă în cer şi una în pământ şi mă întreabă cu ce scop i-am făcut cunoştinţă cu el. Eu i-am spus, deschis, că am vrut să le fac cunoştinţă, să facă networking (bineînţeles scopul era să mi-o ia de pe cap), dar ea nu a fost prea interesată de asta.

În scurt timp, vorbesc cu Adi pe messenger şi îmi spune despre ea că i se pare că e o femeie prea arogantă, cu tupeu, fără prea multe care să spună ceva relevant sau concret despre ea, că într-adevăr este îngrijită şi preocupată de imaginea ei (doar o femeie trebuie să facă ceva pentru a-şi crea impresia că se respectă, nu?), dar că asta nu e de ajuns. Mai mult, şi-a dat seama din scurt că este o persoană care mimează emoţii, nu le trăieşte. Şi că nu pare să aibă prea multe în cap.

Şi mi-am pus problema: de ce a fost important (?) pentru mine să dau atât de multe şanse, în loc să mă bazez pe nişte observaţii de amănunt şi comportament, dincolo de faptul ca ceea ce reproşez unor persoane este faptul că iau decizii bazându-se pe observaţii de amănunt, dar care nu spun lucruri fundamentale despre persoana respectivă.

De fapt, motivaţia mea a stat într-una din afirmaţiile perfect juste pe care mi le-a facut un profesor  în liceu: “dacă vrei sa lucrezi în domeniul economic, ar trebui să fii în stare să spui o mulţime de lucruri despre o persoană din momentul în care pune mana pe clanţă şi intră într-o camera până când se aşează pe scaun”.

Un alt răspuns este posibilitatea ca cei cărora le reproşez faptul că nu se concentrează pe detaliile care contează, nu ştiu să aleagă detaliile care contează, altfel spus, nu filtrează corect informaţiile despre ceilalţi (“corect” însemnând că pe baza unor observaţii, se pot face predicţii care se verifică în practică).

De asemenea, poate că m-am învăţat să dau şanse din speranţa sau din dorinţa de a vedea partea bună din oameni, şi datorită imaginaţiei să ofer posibilitatea de a fi plăcut surprins.

Adevărul este, cum spunea tranşant Donald Trump “People don’t really change”, adică, altfel spus, “da, oamenii pot să se schimbe, dar concret raportându-ne la realitate, chestia asta nu prea se întâmplă”. Iar asta… nu pentru că le-ar lipsi capacitatea de a-şi schimba nişte comportamente, sau capacitatea de a se vedea pe sine ca şi indivizi, ca identitate, separat de modul în care se comportă (şi să se accepte şi să se iubească pe sine pentru ce sunt, nu pentru ce fac, şi să conştientizeze diferenţa dintre cele două), ci pentru ca presupune un efort a descoperi, dezvolta si folosi aceasta capacitate.

Ce a spus Y este adevărat: din orice relaţie înveţi ceva. Ştiam că din orice se învaţă. Şi mai e adevărat că nu trebuie să bagi mâna în foc ca să ştii că arde. Ajunge să observi căldura degajată când te apropii puţin.

Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Lipsa stimei de sine poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul asupra unei relaţii şi asupra persoanei cu care eşti împreună. Prezenţa stimei de sine este a lăsa partenera liberă a se manifesta în propriile ei limite pentru a se simţi în largul ei.

Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Poate fi o formă de spune: “am nevoie de tine ca să îmi umplu golul de iubire, pentru că eu nu mă iubesc suficient pe mine, drept pentru care sunt dependent(ă) de iubirea ta”.

Dar dragostea nu este o cârjă. Nu este un cric. Nu este o pompă cu care umflăm stima de sine a partenerului. Dragostea este o încununare a cine sunt două persoane independente. Dacă umbli tot timpul cu o pompă după tine, înseamnă că nu ştii niciodată când vei rămâne în pană… dar te temi de asta. Şi de ce te temi, de aceea nu scapi, pentru că pe asta te concentrezi.

Fiecare înţelege lucruri diferite prin “dragoste”. Am citit că s-a realizat în SUA un studiu şi s-a făcut o listă de nu ştiu câte zeci de lucruri însemnă sau înţeleg diferit oamenii prin “dragoste”. În Texas, de exemplu, înseamnă “nice ass, get in the truck!”.

Data viitoare când cineva îţi vorbeşte despre dragoste, sau spune “te iubesc”, întreabă persoana “ce înseamnă, asta mai concret, pentru tine?”şi vei observa cum în multe cazuri magia dispare. Ştiu. E frumos să fie magie. Dar despre asta, într-un alt articol.

Dragostea poate să existe fără o relaţie.

Poţi iubi pe cineva fără să fii în relaţie cu acea persoană, atâta vreme cât eşti lăsat(ă) să-ţi exprimi iubirea. Doi oameni se pot iubi fără să fie într-o relaţie. La urma urmei, “Dragostea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”. Tocmai de aceea, nu eşti obligat(ă) să accepţi orice. De altfel, D. mi-a şi spus, în discuţia de acum 2 săptămâni, despre care am scris în “Frumuseţea sufletului şi imaginaţia“, că ea consideră faptul că am rămas în relaţie deşi erau aspecte care nu îmi conveneau, problema mea. Iubeşti o persoană ca cine este, dar eşti într-o relaţie în funcţie şi de cum se comportă acea persoană.

Acestea fiind tratate, ţin minte că D. mi-a spus că pentru ea este important să poată oferi iubire. Cui îi va mai oferi D. iubire acum?

Sau… mai bine spus, cum poţi să oferi necondiţionat din ceea ce aştepţi să primeşti condiţionat?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, publicat şi pe yuppy.ro şi pe lovesite.ro., îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Te descurci… binişor?

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric





Blog Stats

  • 76,675 afisari din 8 oct 2008

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.