Farmecul oamenilor este că nu se schimbă. Tragedia este că rămân la fel.

Opening statement: Am cunoscut odată un om care mi-a spus că a renunţat să mai joace în trupa de teatru în care fusese mulţi ani pentru că a ales să joace teatru în viaţa lui. Nu am reuşit cu adevărat să înţeleg ce voia să spunămultă vreme, până acum…

Zilele astea mi-am călcat peste cuvânt şi m-am întâlnit cu o cititoare fidelă a blogului “Din Dragoste” pentru D. Sssst, nu spui care, secret mare!

Acum, că ţi-am stârnit curiozitatea şi ţi-am aprins imaginaţia, trebuie să menţionez că e vorba de o cunoştinţă mai veche… cu care nu m-am mai văzut de câţiva ani. De ce? Ai să afli îndată.

Poate că acum câţiva ani mă impresionau asemenea poveşti până la a auzi pe fundal o vioară scârţâită, trebuie să recunosc că de data aceasta mai-mai că m-a pufnit râsul. Fătuca din faţa mea era o adevărată campioană a triunghiului dramatic! O jucătoare “grea”, cum se spune, parcă descinsă din paginile manualului de analiză tranzacţională, care o depăşea pe D. a noastră!

Şi atunci m-a lovit o revelaţie: există anumite persoane care trăiesc într-o stratosferă a devierii de la normalitatea psihologică şi care de fapt nu produc prea mult rău planetei – întrucât reuşesc să îşi găsească parteneri pe măsură. Fătuca îmi povestea cu spor şi cu entuziasm iţele diverse şi colorate ale încrengăturilor telenovelistice pe care le crease în viaţa ei, mai-mai să se se împiedice în alergătura emoţiilor! Mi-a creat senzaţia unui DJ care mixează jumătăţi de sensuri de cuvinte aruncate prin aer – iubire, fericire, respect, încredere, iertare…

Unul dintre dezavantajele majore ale femeilor care arată bine fizic este faptul că nu trebuie să se uite prea des în oglinda sufletului, se găseşte mereu câte vreun fraier care să le pupe în cur, să le sufle şi-n iaurt,  şi să le facă să se simtă precum nişte regine – ba chiar! – ca nişte împărătese, căci cuceresc fără drept de apel întreaga viaţă a bărbatului.  Iar ele rămân singure pe un piedestal în care din când în când îşi dau seama cât de singure sunt de fapt. Trist? Nicidecum! Chiar extraordinar de entertaining!

Drama este o poveste care spune cât de bine reuşesc să se descurce anumite personaje în cele mai vitrege situaţii. Comedia… ah, comedia însă, este despre cât de prost reuşesc să se descurce nişte personaje în cele mai bune situaţii… Data viitoare când te bate gândul ce tragedie mare a venit peste cutare ce îşi plânge viaţa, adu-ţi aminte… pentru personajele de comedie, situaţia în care se găsesc e o adevărată tragedie!

Ţi-ai luat paralelilipipedul din care intri şi ieşi, paralelilipedul pe roţi (mergând agale către paralelipipedul final – cel mai ieftin dintre toate, raportat la primele…). Cumva, între toate astea, trebuie să înghesui un surogat de viaţă, fiecare ştie cum mai bine. Da, da!!!  Fiecare ştie ce-i mai bine pentru el, şi pentru tot neamul lui, precum şi pentru toţi neaveniţii care se întâmplă să gravitaţioneze în câmpul social al acestuia. Nu ştiai?

Oricum, este de apreciat că dragălaşa, mirifica, mirobolanta fătucă a noastră cea de acest post se întâlnise cu mine ca să îmi ceară un sfat. Pentru ce? Dracu’ mai ştie, că m-am pierdut în poveste…

Aaaaaa, povestea acestei iubitoare a teatrului?

Vreţi să v-o spuuuun?

Nţţţţ.

Acest blog este doar pentru povestea între mine şi D. Mă tem că bijuteria teatrului de fiecare zi a vieţii protagonistei acestui articol nu se compară cu ce am scris până acum (şi acum, ca un demiurg rău ce sunt – aş putea spune că e o variaţie sordidă pe o temă asemănătoare)…

Totuşi, concluzia ce merită desprinsă este că îi apreciem pe oameni pentru previzibilitatea lor, pentru simţul lor pe care îl cultivă în propria inocenţă de a face rău vrând să facă bine şi urmărindu-şi interesele. Îi apreciem pe oameni pentru potenţialul pe care uneori aleg să şi-l folosească dând cu băţul în baltă (creativ, ma cherie, nimic de spus!). Îi apreciem pe oameni pentru nebunia lor, pentru simţul lor unic şi inconfundabil pe care îl zărim de la o poştă mergând pe stradă. Rămân “aşa cum îi ştim noi”. (Evident,  de aceea mai traversăm din când în când şi pe partea cealaltă…)

Farmecul pentru noi şi tragedia pentru ei este că (mai curând decât altfel), nu prea învaţă din greşeli. Schimbarea se produce la nivel de salariu – iată – careva câştigă 5000 de euro pe lună în loc de 3000, se duce la Rio de Janeiro în loc de Paris şi are Toyota în loc de Dacia – dar esenţa nu s-a schimbat. Calitatea vieţii nu s-a îmbunătăţit fundamental. Fericirea pare un concept dosit în spatele datului cu băţul în baltă.

Are we there yet?

Nope, no end in sight. Just Play, my dear!

Play (2011, R. Ruben Östlund - premiu la Cannes)

Triunghiul dramatic

Am scris mai multe articole despre triunghiul dramatic şi aş vrea să dau ceva mai multe referinţe (vezi la sfârşitul articolului) şi exemple privind acest concept din analiza tranzacţională.

Actul I. Contractul implicit. Contractul implicit cu D. la începutul relaţiei a fost acela că avem o relţie sentimentală. Un contract pe care ea a încercat să mi-l bage pe uşă şi pe care nu l-am acceptat este acela că dacă lucrurile nu vor merge între noi, voi accepta să rămânem doar prieteni. Al doilea contract implicit a fost ca eu să accept să continui relaţia după ce ea a ales să continue relaţia cu A. Contractul implicit între D. şi A. a fost “D. stă în casă la A. şi nu trebuie să plătească chirie, luând-o pe D. de pe capul unei mătuşi care nu a ştiut cum să se debaraseze de ea, şi în acest timp, cei doi au o relaţie”. Ca dovadă, de 3 ori când s-a pus problema finalizării relaţiei între D. şi A., aceasta implica foarte clar ca ea să plece sau să fie dată afară. Ţin minte un schimb de replici povestit de D. , că D. i-a spus: “Bine. Ne despărţim”. A zice: “Bine. Când pleci?” D: “Poftim???”

Actul II Încălcarea percepută a contractului. D afirmă “dar nu ţi-am ascuns de la bun început cine sunt şi ce aşteptări am de la bărbatul de lângă mine”. A încalcă contractul de a nu mă contacta şi mă sună la o lună după începerea relaţiei cu D. A. iese în decembrie cu o altă tipă, lucru iniţial ascuns lui D.

Actul III. Dubla descalificare. D. este rănită să constate că A. are nişte percepţii total diferite în viaţă, faţă de ea şi renunţă la relaţie. El, la rândul lui, o critică pe ea pentru relaţia cu mine şi pentru comportamentul ei faţă de el. În cele din urmă, între mine şi D., se produce dubla descalificare în discuţia din ianuarie. Ea se arată nemulţumită de comportamentul pe care nu îl consideră ca identificând un bărbat în faţa unei femei, iar eu mă arăt nemulţumit de laşitatea ei în abordarea faţă în faţă şi evitarea unei confruntări a ideilor şi sentimentelor, vreme de o lună, precum şi de faptul că mi-a trădat imaginaţia (atenţie, nu aştepătrile).

Actul IV. Ruptura. Între D. şi mine, o dată în octombrie când a avut iniţiativa să ne despărţim; altă dată în noiembrie, când chiar ne-am despărţit 3 săptămâni; în decembrie înainte de sărbători prin ruperea bruscă a contactului; în ianuarie prin discuţie. Între D şi A., în momentul fiecăreia dintre cele 3 certuri care erau pe punctul de a rupe relaţia şi în care cel puţin unul dintre parteneri a afirmat acordul.

Actul V. Beneficiul negativ. D. îmi trimite mesajele de aici, eu rup orice comunicare cu ea, A. continuă să îmi trimită mesaje de urare de sărbători şi de ziua mea, eu renunţa să mai tratez relaţia cu corectitudine şi promovez în lumea largă blogul pe care îmi permit să scriu despre şi din relaţia cu D., ca o formă de împărtăşire a experienţei, chiar cu riscul ca ei să nu-i placă unele din lucrurile pe care le scriu.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie)

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă (13 februarie)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie)

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!” (17 decembrie)

Paiul si barna… (4 decembrie)

Referinţe exterioare:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula “K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Motto: „Oamenii sunt mai preocupaţi de durerea de acum din cot
decât de taifunul care a măturat coasta populată a Pacificului”
după Ross Jeffries, expert american în seducţie

Uneori, o anumită suferinţă pare prea multă suferinţă…
„Vai, ce poveste tristă! Dar… este îngrozitor cum o persoană poate să sufere atât! Trebuie să facem ceva pentru ea, nu se poate să o lăsăm aşa!”. Nu sunt absolut cele mai frumoase gânduri care îţi pot trece prin minte atunci când vezi o persoană neajutorată într-o situaţie dificilă?

"The Hell Above Your Head" Copyright (C) Lorena Lazăr

Ei bine, nu tocmai… şi nu întotdeauna! Aş vrea să scriu puţin despre câteva din principalele motive pentru care „dezastrele par a-i urmări pe unii oameni” şi aceştia nu învaţă nişte lecţii importante la timpul potrivit.
Probabil că una din cele mai interesante tendinţe generate de înţelegerea problemelor celuilalt este aceea de a ajuta persoana respectivă, de a o salva. Cu toate acestea, acest ajutor maschează de multe ori anumite lucruri care sunt departe de a constitui un real ajutor. Din păcate, de foarte, foarte multe ori nu ne dăm seama seama de ce poate însemna acest ajutor. Acesta poate constitui chiar o formă foarte subtilă de egoism şi/sau dominare prin încercarea de a-l controla pe celălalt influenţându-l să se schimbe într-o anumită formă, fără ca acea persoană să ceară acest lucru.
La un moment dat, acum vreo 2 ani, am cunoscut-o pe S, pe un site de întâlniri. Am schimbat vreo câteva mesaje, apoi numere de telefon şi ne-am întâlnit, în cele din urmă. Atunci când ne-am întâlnit, aprope imediat, a început să-mi povestească despre ea, făcând o scurtă menţionare a faptului „ştii, eu am tendinţa să fiu foarte deschisă şi îmi place să povestesc despre mine”. Eu am ascultat, fiind conştient că „cine vorbeşte, seamănă, iar cine ascultă, culege”. Am continuat să ascult, oprindu-mi impulsurile de a o întrerupe, chiar şi pentru a-i oferi o altă perspectivă.
Mi se pare interesant să comentez, în acest context, faptul că mi-a stârnit o reacţie interesantă, pe un plan foarte personal. Încă de acum vreo 4 ani, de când m-am apucat să ofer servicii de consultanţă în PR & Marketing, aveam o problemă cu feed-back-ul şi empatia. Mai exact, capacitatea foarte bună de a îmi da seama de starea în care era celălalt. Dar nu mă interesa foarte tare, pentru că eu acţionam tot aşa cum îmi propuneam. Iar aici, aş vrea să fac o distincţie care iarăşi multora s-ar putea să li se pară răutăcioasă.
Povestea era tristă. Nu am de gând să povestesc conţinutul. Pot doar să spun că S. se victimiza într-o manieră foarte clară, având un comportament tipic de persoană neajutorată care simte nevoia să sufere pentru a-şi justifica prin aceasta importanţa, bineînţeles, la un nivel subconştient, suficient de adânc încât să îi fie extrem de greu să realizeze aceasta. Ce mai lipsea era cineva cu o vioară alături care să cânte povestea… (asta nu e o problemă, pentru că oricum regizorul simpatic din capul meu a visat povestea lui S. pe scârţâit patetic de vioară la câteva zile apoi…)

"Shadow on the Sun" Copyright (C) Lorena Lazăr

Adeseori, oamenii se concentrează în lucrurile pe care le urmăresc în viaţă pe ceva care vor să evite, spre exemplu sunt unii care urmăresc să câştige bani pentru a scăpa de sărăcie. Sau să fie împreună cu cineva pentru a scăpa de singurătate. Ce se întâmplă? Acest lucru îi ajută uneori, într-adevăr să îşi mobilizeze energia pentru a scăpa de o anumită situaţie, dar ce se întâmplă în momentul în care au suficienţi bani cât să considere că au scăpat de sărăcie? Sau sunt într-o relaţie şi au scăpat astfel de singurătate?

Păi foarte simplu… energia lor nu mai are spre ce să se consume, pentru că „obiectivul” a fost atins. Aşa că, cel mai adesea, inventează lucruri, găsesc tot felul de chichiţe de care să se lege şi pe care să le transforme într-o tragedie şi un subiect de suferinţă. Bineînţeles, dacă cineva va căuta să scape de suferinţă, va obţine în cele din urmă… ghici ce! Suferinţă! De ce? Pentru că pe ceea ce te concentrezi, aceea obţii, indiferent dacă e formulat negativ sau pozitiv. De aceea se spune că „de ce te temi, de aceea nu scapi!”.

La un moment dat, Richard Bandler, unul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, a lucrat cu un pacient care a încercat să se sinucidă, dar, din „greşeală”, nu a reuşit, ci a ajuns olog de mâna dreaptă şi se simţea foarte mizerabil şi frustrat. Avea nevoie să îşi reverse suferinţa verbal, când se trezeşte că Bandler începe să râdă şi să-l ia peste picior spunând-i: „Mişto. Dacă ai încercat o dată să te sinucizi o dată şi ai reuşit să te ologeşti de mâna dreptă, poate, dacă vei încerca din nou, vei nimeri cealaltă mână şi atunci o să-ţi spunem „ologuţul”!”. Acest comentariu pare părea foarte insensibil la adresa unei persoane aflate în suferinţă, dar de fapt are perfect sens în cadrul pe care îl voi creiona în continuare.
Astfel, în situaţia lui S., în ciuda faptului că aceasta ar fi fost o reacţie care mi-a trecut prin minte, am continuat să ascult, înţelegător, preferând să privesc lucrurile din perspectiva acestei persoane. Am explorat aceasta, având convingerea că există nişte lucruri care trebuie să aibă sens pentru această persoană, din moment ce se victimizează atât de mult, trebuie să existe nişte lucruri care determină acest gen de reacţie, această perspectivă.
La urma urmei, este normal pentru anumite persoane să aibă dificultăţi în a reuşi să realizeze lucruri care mie mi se par elementare pentru succesul în viaţă, cum ar fi: să-şi privească problemele cu umor, să de detaşeze de acestea, să privească partea plină a paharului păstrând realismul în acelaşi timp.

Cele mai comune motive ascunse pentru care oamenii intră în conflicte
Oamenii intră în conflicte din cele mai bizare posibil dintr-unul din aceste 2 motive foarte comune:

1. „Eu nu percep nimic din mine în tine. Tu îmi eşti străin(ă). Eşti atât de depărtat(ă) de realitatea mea încât nu reuşesc să percep ce cauţi în realitatea mea. Nu mă regăsesc câtuşi de puţin în tine. Nu percep nici un punct comun. Cum poţi să ai o asemenea perspectivă/asemenea sentimente?” De obicei, la aceste consideraţii, se adaugă şi anumite consideraţii extreem de judgemental, de tipul: „Cineva care se comportă astfel este un idiot!” sau „Cum poate să fie cineva atât de prost încât să nu îşi dea seama că…?”

2. „Eu percep ceva în tine care nu-mi place la mine, dar nu-mi place să recunosc. Tu reprezinţi o parte din mine pe care o dispreţuiesc cu desăvârşire. Ceea ce acuz la tine, am şi eu în mine, dar nu reuşesc să te iert pe tine, pentru că nu am reuşit să mă iert pe mine. Şi, ca să-mi păstrez totuşi iluzia stimei de sine la un nivel înalt, prefer să uit conştient că am această problemă!

Mai departe, ce alt mijloc e mai potrivit de a scăpa de o problemă decât să o plasezi pe altcineva?” Este exact proiecţia, în timp, a comportamentului copilului care răstoarnă din greşeală acvariu şi zice: „Nu eu am făcut-o! Pisica!”, evitând astfel, de cele mai multe ori, să înveţe ceva din greşeala respectivă. De ce? Pentru că ce motivaţie ai să înveţi dintr-o greşeală pentru care nu ţi-ai asumat responsabilitatea? Poate să scapi de, să eviţi sentimentul de vină şi de pedeapsă?

Modelul teoretic al lui Karpman , preluat apoi în analiza tranzacţională şi în psihologie, care conţine rolurile jocului „persecutor”, „victimă”, „salvator” (am găsit de asemenea o discuţie interesantă cu exemple aici ) conţine foarte multe explicaţii ca sistem structural cu privire la motivele pentru care unii oameni aleg să se comporte cum se comportă.

Morandi – “Save Me”

Hitul de anul trecut al celor de la Morandi, deşi în cadrul unui videoclip de cea mai înaltă calitate şi concepţie artistică, reflectă tendinţa de idealizare a poziţiei de salvator şi vine în întâmpinarea unei întregi populaţii bolnave de triunghiul dramatic.

Persoanele care joacă în acest triunghi dramatic rolul de victimă, bineînţeles inconştient, îşi manifestă foarte des necesitatea subconştientă prin aceasta de a câştiga atenţia celorlalţi. Cumva, mesajul pe care îl trasmit este „eu sunt o persoană importantă pentru că uite cât sufăr!”. Acuzate de aceasta pe faţă, manifestă indignare, argumentând că suferinţa lor e “reală“… prin umrare justificată să continue în manifestare.

Atunci când două persoane care au ca hobby împărtăşirea suferinţei se întâlnesc, există tendinţa naturală să se întâmple unul din aceste trei lucruri:

1. “Vai, suferinţa acestei persoane este nimic pe lângă suferinţa mea! Cum îşi poate permite să considere că tocmai ACESTEA sunt PROBLEME!?!?!”
2. “Vai, dar suferinţa acestei persoane este absolut extraordinară! Şi eu ce probleme mărunte aveam… Ar trebui să nu mă mai plâng atâta…”
3. “Empatizez atât de mult cu persoana aceasta, încât trebuie neapărat să o salvez, chiar cu preţul de a uita de problemele mele”

Oricare din acestea 3 reprezintă modalităţi extrem de imature de a trata jocul pe care cineva îl face din poziţia de victimă. O victimă caută, prin definiţie, un salvator. De care să fie dependentă.

Atenţie!

Din momentul în care persecuţia încetează, va căuta altă sursă de persecuţie. Dacă salvatorul încetează să o mai ajute, va căuta un alt salvator. În orice caz, va face un lucru pentru ca jocul să continue. În anumite cazuri, va apela la droguri, fie din cele nocive fizic în termen scurt (narcotice, alcool), fie din cele mai „acceptabile social” (ţigări, cafea, ceai negru, TV, internet, telefon).

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Iubirea necondiţionată

Povestea crucii

Triunghiul dramatic

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă

Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.

Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.

Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în “The Insider” (1999, R. Michael Mann): “I won, but what did I win?“.

“If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”

Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.

Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…

A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect (“nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt (“eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă“), eventual dublată de un cric pentru stima de sine (“iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine“), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.

Prima despărţire între Dan şi Alice

“Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate “motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.

Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. “Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.

“I don’t love you anymore”

Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.

Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.

Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.

Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a “câştiga” şi a “pierde” în dragoste.

La sfârşit, “câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca “trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost “păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…

Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…

“I would have loved you forever”

Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…

nu să le jucăm în viaţă !

PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, “Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Triunghiul dramatic

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

O reţetă de succes pentru cum să fii minţit(ă) şi înşelat(ă)

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Finder’s Keeper’s (?)

Linkuri externe:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula “K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum

Iubirea necondiţionată

“Se vorbeste tot mai rar despre iubirea neconditionata si tot mai des auzi: „Eu m-am sacrificat pentru cutare, am facut si am dres…”, de obicei pe un ton de repros. De fapt, ce suntem dispusi sa dam si cu ce pret?

Multi parinti au obiceiul sa le aduca aminte copiilor nerecunoscatori cate sacrificii au facut pentru ei, intr-o incercare (neizbutita) de a le induce sentimentul de datorie fata de aceste gesturi. Pentru acesti parinti, iluzia este mare: adevaratul sacrificiu trezeste respect si recunostinta tocmai prin natura sa, facand inutila orice activitate declarativa. De la ideea de sacrificiu, ei trec cu usurinta la cea de conditionare: „Vezi cat ma zbat pentru tine? Daca nu iei premiul I, nu te mai iubeste mama!”. Urmele santajului emotional raman puternic imprimate in sufletul unui copil cu astfel de parinti.

Afirmatii si comportamente aberante se regasesc insa la toate nivelurile interactiunii umane. In gesturi marunte- de exemplu, cand cumperi cuiva un cadou, de obicei ii cumperi ce iti place tie, preferand sa iti imaginezi ca ii va placea si sarbatoritului, in loc sa faci un mic efort sa ii indeplinesti o dorinta reala.

De asemenea, in gesturi cu impact mai mare pentru viata noastra: in relatiile afective, in casnicie, cand aruncam pe masa de joc anumite carti, fara sa ni se ceara si chiar fara a fi nevoie. Vrem sa atragem iubirea celorlalti, sau macar admiratia, fara sa lucram putin la cizelarea propriului egoism. Un sacrificiu este inteles ca un pretext de a cere totul in schimb.

De obicei, dam pentru a primi, asa ca evaluam puterea celuilalt de a returna intr-un fel sau altul ceea ce a primit de la noi. Chiar si cand credem ca iubim, se intampla sa ne facem socoteala de cat efort sau investitie ar fi nevoie pentru a primi ce dorim din partea celuilalt. Cand constientizam acest indiciu, avem sansa de a corecta s ceea ce aveam de gand sa facem.

Nu tot ce pierdem poate fi numit sacrificiu si nu toate sacrificiile sunt cele potrivite pentru persoana de langa. Faptul ca renuntam la alcool sau la fumat, pentru a-i face pe plac unei noi cuceriri, vi se pare un sacrificiu? Pentru cine este mai mare castigul- pentru propria persoana sau pentru cel/cea care a cerut schimbarea?

Se intampla totusi sa daruiesti sau sa cedezi ceva consideri cu adevarat important, pentru cei care-ti sunt dragi, pentru binele si pentru fericirea lor. Ajungi sa crezi ca te sacrifici pentru iubit/a, pentru copil, pentru frati sau pentru parinti, cand s-ar putea sa indeplinesti un simplu capriciu, o toana de moment destinata satisfacerii orgoliului. O minima chibzuinta este de folos atunci cand nu vezi prea clar scopul sacrificiului ce ti se cere. Fie ca este facut cu forta („Daca nu renunti la jobul tau, te parasesc”) sau cu santaj sentimental („Trebuie sa alegi intre mine si copiii tai”…) sau prin seductie, ganditi-va bine: ce folos ii va aduce sacrificiul meu persoanei care mi-l solicita?

Fie ca cedam ceva ce nu ne era oricum prea important, fie rupem de la noi pentru a avea celalalt, sacrificiul nu este complet si nici nu-si indeplineste menirea daca este facut fara cap. Putem darui sume de bani -de care si noi aveam nevoie sau obiecte la care tinem, putem sacrifica timp si energie pentru celalalt, ne putem dedica intreaga viata ingrijirii unui bolnav si multe altele. Din pacate, nu ne sta in putere sa-i dam celuilalt sanatate, intelepciune, viata buna, liniste sufleteasca, ci ei insisi trebuie sa si le procure. Prin intermediul sacrificiului nostru, aparent noi pierdem si celalalt castiga, dar de fapt ni se intampla lucruri mai frumoase decat banuim.

Renuntand la noi si la nevoile noastre, nu pierdem nimic esential, ci doar ne infrangem vointa, egoismul, amorul propriu, atasamentul de obiecte si altele care ne apasa sufletul. Privindu-l pe celalalt ca si cum ne-ar intermedia curatirea sufletului, sacrificiul se poate transforma in daruire..

Daruirea este singurul mod de a da fara a pierde nimic. Oricat am darui, putem castiga de o suta de ori mai mult. Desi nu e o conditie si nici o certitudine, putem obtine dragostea. Mai presus de iubirea celuilalt, ne putem castiga libertatea, iesirea din cercul vanitatii, puterea de a calca pe propriile dorinte si orgolii, puterea de a fi mai aproape de Dumnezeu si de asemanarea randuita de El fiintei.

Scopul fiintei umane nu este de a se bucura in singuratate de darurile primite, ci impreuna cu ceilalti. Sa nu uitam ca avem insusirea unica de a transforma un sacrificiu intr-o daruire.”

[Text primit pe mail, sursa necunoscută]

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o “recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de “dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o “solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte “încăpătânare”, la mine “perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: “ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic

Finder’s keeper’s (?)

Articol publicat şi pe kudika.ro la secţiunea “părerea lui”: Ce-am găsit al meu să fie (Autorul blogului Din Dragoste pentru D. a fost declarat vocea masculină a site-ului)

Există o diferenţa între antimarketing şi demarketing. Deosebirea este una subtilă şi destul de importantă.

De exemplu, avem două produse din aceeaşi categorie, să zicem detergenţi. Dacă detergentul A spune că scoate bine petele, iar detergetul B scoate şi mai bne petele, asta este concurenţă directă (antimarketing). Dacă detergentul A spune că scoate petele iar detergentul B spune că lucrul cel mai important referitor la un detergent este să miroasă parfumat, asta e concurenţă laterală (demarketing). Care este principiul? Fiecare persoană are nişte criterii după care cumpără ceva (o idee, un produs, un serviciu, etc.). Antimarketingul propune recunoaşterea ca front comun a aceloraşi criterii de bază ale unui client şi promovarea unor performanţe mai bune pe acele criterii. Demarketingul abordează o tactică laterală, încercând să identifice segmente de piaţă care au necesităţi diferite, propunând criterii diferite sau altfel ierarhizate.

Desigur că cel mai la îndemână atunci când partenerul înşeală este furia şi gelozia. Cam în aceeaşi gamă îşi fac simţite prezenţa şi reproşurile şi manipulările emoţionale, în care unii oameni sunt specialişti fără să ştie. Of course, acestea pot funcţiona, dar nu rezolvă problema, ci doar o amână. Gelozia înseamnă a admite faptul că nu eşti în stare să-i oferi partenerului lucrurile după care tânjeşte şi că nu ai capacitatea să lucrezi la relaţie, dar în schimb ai o foarte largă dărnicie de a-i scoate ochii partnerului cu această incapacitate proprie. Cine suportă asemenea gelozie, e problema lui/ei. În momentul în care apar gelozia, frica, constrângerea, partenerii nu se mai pot simţi în largul lor să ofere ce au mai bun pentru a-l face pe celălalt fericit, în schimb se crispeaza în propriile poziţii în care acumulează suferinţă din care, dacă nu a învaţat, îşi creează un cerc vicios.

Consider că libertatea, increderea si fidelitatea sunt niste practici care atata vreme cat exista, pot continua sa existe… (implicit, o condiţie pentru a continua să existe, este să fie prezente…)

Orice problemă nu poate fi rezolvată în adevăratul sens al cuvântului dacă nu e înţeleasă. Foarte puţini devin CURIOŞI. La capitolul curiozitate nu intră întrebarea pe tonul “dar ce-are X şi n-am eu?”.

Iubirea este ca o pasăre liberă, pe care dacă o laşi să zboare, se întoarce la tine. Observă că nu am afirmat că iubirea e ca o pasăre pe care dacă o laşi să zboare şi nu se întoarce la tine, o chinuieşti.

Pe de o parte, există persoane care reuşesc să descopere în noi adevărata fiinţă care aşteaptă să-şi împărtăşească sentimentele şi dorinţele cele mai profunde. Pe de altă parte, există persoane cu care putem să stăm în casă ani de zile, să ne împăcăm, să ne cunoască în cele mai mărunte detalii vieţile şi obiceiurile noastre şi să nu aibă nici o idee despre sufletele noastre.

Chiar şi aşa, să zicem că cineva care descoperă acea latură ascunsă într-un partener… is it enough? Is it… finder’s keeper’s? Din propria experienţă, pot să spun că nu.

Şi atunci, ce este sigur în iubire? Pe ce îşi iau oamenii angajamente? Lumea poate părea, din această perspectivă, înfricoşătoare şi plină de neprevăzut, cerând siguranţă, protecţie. După cum scriam şi în articolul “Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)“

Andre Moreau, psihoterapeutul francez de renume eruropean, a afirmat într-una din cărţile sale despre iubire şi relaţii „Eu sunt eu, iar tu eşti tu. Eu sunt aici ca să trăiesc după aşteptările mele, iar tu eşti aici ca să trăieşti după aşteptările tale. Dacă din întâmplare sau din dragoste ne regăsim, atunci e minunat.”

Ca să-l citez pe Einstein, “o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de inteligenţă la care s-a produs“… the solution is to upgrade. Dar nu mă refer doar la un nivel superior, ci la o nouă dimensiune, adică 2D vs. 3D. Numai că oamenii nu îşi doresc cu adevărat să înţeleagă problemele lor, pentru că omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare, nu o fiinţă raţională şi este mai uşor şi pe deasupra tentaţia de a cădea pradă emoţiilor negative este prea mare. It takes self-discipline to understand anger. Furia nu poate fi controlată, ea poate fi înţeleasă şi direcţionată.

Întorcându-mă la discuţia de care aminteam în deschidere şi trecând prin filtrul celor comentate până aici, o abordare laterală poate fi tocmai înţelegerea în locul raţionalizării, abordarea de noi perspective în locul cantonării în vechile tipare emoţionale, direcţionarea emoţiilor în locul inhibării/controlării lor, o abordare laterală poate fi o viziune n+1 dimensională în loc de n-dimensională: care este dimensiunea care lipeşte în relaţia ta?

Perspectiva pe care mi-aş fi putut-o aborda atunci când D. s-a despărţit de mine ar fi putut fi: “este alegerea ei să facă asta, eu nu sunt responsabil de această decizie.”. Şi aş fi putut merge mai departe, gândindu-mă că pot avea alte alternative mai puţin tracasante. Dar, cum ştiam deja că am ales ce am ales, tot ce mai rămânea de stabilit cât timp îmi mai puteam permite să pierd în depresii, autocompătimire, reproşuri inutile şi alte forme de prostie pe care ea le-a şi taxat din scurt pe bună dreptate, ca orice femeie care se respectă şi ştie ce vrea. So… the first thing I did… I got curious. Mi-am pus întrebarea: “ce anume din ceea ce fac, o stimulează pe D. să reacţioneze astfel? Ce aş putea să fac altfel, pentru a fi mai bine pentru amândoi?”.

Adesea, atunci când un el şi o ea se ceartă, nici unul nu înţelege că timpul petrecut în direcţia asta este unul în care nici unul nu-şi îndeplineşte poziţiile. Nu ar fi mai bine să negocieze? A se înţelege unul pe celălalt nu înseamnă a ceda.

Eşti stăpânul fiecărei relaţii în care te implici. Fiecare este 100% responsabil pentru relaţie, pentru că schimbând ceva în sine, poate schimba automat ceva la partener. După cum spune şi un principiu din programarea neuro-lingvistică, în relaţii, comunicăm şi acţionăm prin bucle de feed-back, iar sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei. Bineinţeles, trebuie să ştii şi ce să schimbi, cum să schimbi, să ai şi atitudinea şi mijloacele necesare.

Mi-am dat seama de câteva lucruri… În primul rând, persoana care se poziţionează ca victimă, după cum scria Alain Cardon în “Triunghiul dramatic“, conduce jocul puterii, atrăgând atenţia asupra sa. E simplu. Ignoră comportamentul de victimă, chiar dacă asta înseamnă să se rupă relaţia. O relaţie sentimentală se merită trăită ca relaţie de iubire, nu de dependenţă. Ruperea triunghiului dramatic se face prin conştientizare, iertare şi iubire. Şi cu terapie.

Bineînţeles, această abordare este una care implică un anumit angajament în direcţia unui efort constant. “A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder).

Liantul dintre doi oameni trebuie să fie mai puternic decât o maşină, o casă sau alte aspecte materiale care au un preţ incomparabil cu cel al sufletului, mai ales pus în faţa unei situaţii decisive în viaţă.

Şi aici ajung la un alt aspect extrem de important: dacă vrei să fii perfect congruent cu tine şi extrem de persuasiv, atunci poţi să iei într-o mână soluţia pe care încerci să o “vinzi” şi în cealaltă mână opusul ei şi în timp ce te uiţi la ele, să-ţi dai seama că eşti perfect OK indiferent ce alegere ar lua cealaltă persoană. Atunci când nu îţi este cu adevărat indiferent ce decizie ia persoana, ai cedat puterea. A ceda puterea este cea mai mare greşeală în persuasiune. Puterea nu se cedează când vine vorba de persuasiune (mai ales în dragoste), puterea se vinde, se cumpără sau se creează.

Nu crezi? Te invit să vizualizezi contraexemplul şi să faci singur(ă) legăturile:

Comportamentele cărora le acordăm importanţă, chiar şi prin negare (de fapt, mai ales), se REPETĂ.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău (17 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

“Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

“Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte “drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, “I shall not bend or break against anything or anyone“, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de “butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: “tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul “ştiam că din orice se învaţă“.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru “Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!“.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

“Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

paiul si barna…

Ce nu-mi place la D (dezvoltare, elaborare critică)

Ce anume din ce nu-mi place la D fie este o parte din mine pe care o neg, fie un aspect pe care îl consider complet străin mie, dar cel mai adesea complementar. În ce măsură ce apreciez mai puţin la ea nu-mi place de fapt la mine (fără să-i caut scuze)?

1. Lipsa de empatie din egoism (rezonanţă)

2. Ignorarea unor aspecte spirituale (defazaj pe prioritizare)

3. Ifosele, manifestate dramatic (rezonanţă)

4. Gelozia şi frica (rezonanţă)

5. Nesinceritatea, dualitatea (rezonanţă)

6. Proasta gestiune a banilor (rezonanţă)

7. Proasta gestiune a timpului (rezonanţă)

8. Comoditatea (complementaritate)

9. Sortarea după eşec în relaţi (complementaritate)

10. lipsa de responsabilitate în relaţie (complementaritate)

11. Îi este ruşine să ieşim în public (rezonanţă)

12. Lipsa de mişcare fizică (rezonanţă)

1.Lipsa de interes de a se pune în papucii mei din orgoliu, egoism, narcisism, aroganţă

Aici probabil rezonăm pe lipsa de empatie. Eu prefer uneori să nu empatizez cu anumite persoane pentru că mă face să simt lucruri care nu-mi plac, chiar dacă le înţeleg. Fac asta ca să mă protejez. Şi ea face la fel. Diferenţa este că ea nu are în funcţiune nişte mecanisme pentru a gestiona aceste lucruri, odată aduse în faţa conştiinţei, ci preferă să se mintă pe sine, iar modul în care mă tratează pe mine şi pe A., celălalt iubit al ei, este unul foarte egoist.

De fapt, problema de fundal nu este lipsa de empatie sau lipsa de obiectivare, ci preocuparea feroce pentru propriile interese, trecând peste tot şi peste toţi peste care i se permite să treacă pentru a avea parte de asta. Persoanele din jurul ei trebuie să aibă în funcţiune nişte mecanisme foarte puternice care să traseze limite pentru a nu fi folosite sau călcate în picioare.

Asta e de fapt o provocare constantă, la care eu trebuie să răspund prin trial & error. Of course, aici stă motivaţia pentru mine, cea de dezvoltare, pentru care întâmpin asta. Sunt convins că în momentul în care eu trag linie şi spun “ok, sunt mulţumit de câtă dezvoltare am obţinut până acum din asta, nu mai este ok să mă supun acestei situaţii pentru a obţine dezvoltare”, aceasta nu va mai fi pentru mine o provocare, ci ceea ce este în realitate, adică o problemă a ei pe care să şi-o rezolve. Singură. Iar în momentul respectiv, eu mă voi putea bucura de rezultatul răbdării pe care l-am avut . Bineînţeles, asta nu va fi un “Happily ever after”, pentru că în viaţă, atunci când rezolvi o problemă, apare mereu alta. Dar parcă e mai fain să le întâmpini cu iubire şi speranţă .

Mai este şi un alt aspect. Tendinţa de a face lucrurile în grabă şi bazându-se mai degrabă pe intuiţie. O situaţie recentă în care a făcut asta a fost chiar ieri, când mi-a povestit despre faptul că a reproşat (pe drept) cuiva ceva şi se temea ca persoana respectivă să nu se răzbune dacă ea nu îşi cere iertare. Eu i-am sugerat pur şi simplu să-şi comunice ferm şi agreabil dorinţele şi necesităţile ei, dar mi s-a părut că a comunicat mult dintr-o convingere de genul “everybody is out to get me”.

Nu, fată dragă. Poţi să te bucuri de viaţă. Gândirea pozitivă funcţionează şi în comunicarea cu oamenii. Da. Dar aşa se întâmplă când cuiva îi place să creadă că gândeşte pozitiv când de fapt doar se minte pe sine în legătură cu convingerile limitatoare care îi aduc reală nefericire în viaţă.

Din păcate, am observat că atunci când primeşte dragoste, nu este suficient pentru ea pentru a “topi” egoismul. Dimpotrivă, asta îi antrenează narcisismul. Poate că i-ar fi de folos nişte experienţe care s-o ajute să înţeleagă lucrul de care se teme, acela că nu e chiar aşa de unică atunci când ridică pretenţii şi trăieşte acea parte de copil răsfăţat şi femeie programată social. Aici intervine o altă provocare pentru mine, acela de a-i da şuturi suficient de puternice încât să o trezeacă şi cu suficientă dragoste încât să nu se mai zburlească.

2.Preocuparea excesivă de lucrurile materiale în detrimentul sufletului (mai ales ceea ce percep ca lipsa de implicare decât la suprafaţă în îmbunătăţirea condiţiei aproapelui), cu rezultatul că şi pe plan personal şi pe plan profesional încearcă să se limiteze la aspectele de suprafaţă şi nu merge în profunzime.

Din punctul meu de vedere, lucrurile materiale sunt importante pentru a putea realiza planul spiritual, dar nu sunt MAI importante decât planul spiritual. Aici există o falsă problemă, pentru că ambele lucruri sunt importante pentru amândoi, doar că într-o prioritizare diferită.

Eu nu percep cum anume ii ajuta ea pe ceilalti, avand ea complexul de salvator, iar ea nu pricepe cum anume ii ajut eu pe ceilati, avand complexul eu de salvator. Realitatea este că nici unul din noi nu ne obiectivăm suficient pentru a conştientiza că there is no true issue, amândoi vrem să ajunge în acelaşi punct si avem probleme relativ similare de rezolvat, doar că prin mijloace diferite.

Problema reală, chiar şi din punct de vedere obiectiv, este că modul prin care ea vrea să ajungă acolo este unul destul de… puţin conform realităţii. Iar cu cât eu acord mai multă importanţă acestei realităţi, cu atât ea mă va atrage şi pe mine în vârtejul ei.

3.Comportamentul de copil răsfăţat a cărui aceptare se încăpăţânează să mi-l impună în relaţie printr-un joc dramatic

Exemple/Variaţiuni pe această temă: Răspunsul emoţional şi lipsit de inteligenţă emoţională, şantajul emoţional, modul necontrolat în care îşi exprimă furia, lipsa de capacitate în a-şi gestiona/direcţiona conştient stările, inflexibilitatea în negociere şi comunicare, dorinţa de a-şi impune punctul de vedere pentru a fi recunoscută într-o poziţie psihologică de dominare.

Trebuie spus de la început că admir capacitatea de manipulare şi sunt înspăimântat de modul în care o foloseşte la modul negativ. Sper doar că va fi dispusă să înveţe să folosească asta şi într-o manieră constructivă. Există enorm de multă energie care mă atrage la ea. Ceea ce lipseşte cu desăvârşire este un set de valori care să respecte realimente limitele celorlalţi şi să o prevină prin a le face rău. Va trebui să înveţe aceste lucruri the hard way, adică şut şi învăţătură, şut şi învăţătură… O să crească şi mare…

Ce e valoros pentru mine in acest aspect e să observ cum anume stimulează la mine anumite reacţii care puse în double bind-urile ei mă pun şi pe mine într-o poziţie în triunghiul dramatic (vezi şi referinţe la sfârşitul articolului).

Îmi doresc să conştientizez ce anume la mine este important să rezolv pentru a preveni să mai pic în asemenea capcane.

4.Gelozia, paranoia, neîncrederea, manifestarea fricii

Asta este ceva care chiar nu pot să concep realmente, chiar dacă tolerez. Cred că este vorba despre ceva care este foarte diferit de cum percep eu normalitatea într-o relaţie. Desigur, cu o asemenea femeie lângă mine, trebuie întotdeauna să fiu cu un ochi în stânga sau în dreapta.

Dacă vom avea parte de o relaţie stabilă noi doi şi vom fi la casa noastră, o persoană care şi-ar imagina că poate să aibă parte de o aventură cu ea garantez că nu şi-ar mai imagina nimic multă vreme… if ever, cu atât mai mult cu cât ar îndrăzni să şi facă ceva în privinţa asta. Recunosc că îmi stârneşte şi mie gelozia. Dar acest aspect este unul împotriva căruia este important să lupt cu încredere. Unii spun, pe bună dreptate, la ce foloseşte încrederea, atunci când este trădată? Cred cu adevărat că cei care cred cel mai puternic construiesc realitatea pentru ceilalţi. Dintre două persoane care cred două lucruri diferite, realitatea va da câştig de cauză final celei care crede mai puternic decât cealaltă.

5.Lipsa de inteligenţă financiară şi lipsa de interes pentru a-şi gestiona banii planificat

Nici mie nu-mi place la mine modul in care imi gestionez banii. Nu-mi place faptul ca nu reusesc sa pun in aplicare lucrurile care sunt cele mai importante pentru mine referitor la acest aspect.

6.Minciuna şi nesinceritatea, dualitatea, modalitatea în care joacă un spectacol cu speranţa de a convinge, inclusiv pentru sine, lipsa de consecvenţă în afirmaţii, între afirmaţii şi fapte, faptul că mă înşeală în mod constant, deliberat, concertat, cu A. şi că trebuie să îi împart sufletul şi trupul cu un alt bărbat asupra căruia îmi este interzis să-mi manifest furia. Această rană este una care continuă să sângereze în sufletul meu şi nu se va vindeca multă vreme de acum încolo, chiar dacă s-ar opri relaţia lor definitiv acum.

Această duplicitaritate vine din mecanismul pe care l-a dezvoltat cu succes pentru a preveni să fie rănită de situaţiile lose-lose pe care s-a obişnuit să le creeze. Asta rezonează cu mine într-o manieră diferită. Eu sunt obişnuit să evaluez o situaţie din mai multe puncte de vedere (Oare cum e de aici? Dar de aici?), iar în lipsa unei laturi cu care să rezonez mai bine, chiar şi o atitudine înainte-înapoi poate fi suficientă pentru a creea iluzia de flexibilitate mentală cu care să lucrez. Partea reală din asta este că având flexibilitatea stărilor, D. poate avea şi flexibilitate gândirii, dar nu e încă suficient antrenată. Dacă va dori, o va realiza, pentru că o va ajuta. Dar eu nu sunt în relaţie cu ea ca să iau decizii pentru ea, ci pentru a o iubi şi a fi iubit şi a trăi această iubire într-o relaţie din fiecare zi. Şi, la urma urmei… “NU TE IUBESC PENTRU CINE EŞTI, CI PENTRU CINE SUNT EU CÂND SUNT CU TINE”.

7.Lipsa de interes şi efort concret pentru a gestiona timpul (mă deranjează mai ales timpul pe care consider că îl iroseşte în loc să îl petreacă cu mine) în aşa fel încât să putem discuta despre emoţii şi ce vrem în relaţia noastră.

Şi eu am o problemă în gestionarea propriului meu timp, stabilirea şi urmărirea propriilor obiective, dar la mine se întâmplă dintr-un motive diferit… oare? Oare nu cumva şi mie îmi place atât de mult să trăiesc clipa şi să fac ce îmi place în fiecare moment, şi de fapt nu suntem decât doi copii răsfăţaţi care îşi scot unul ochii celuilalt? CUM SE FACE CĂ CEEA CE ÎI REPROŞEZ EU SEAMĂNĂ ATÂT DE MULT CU CEEA CE EA ÎMI REPORŞEAZĂ MIE? Problema reală aici este că ea contează pe mine să fac ceva în legătură cu asta, şi aici ajungem la următorul aspect care nu-mi place la ea…

8. Comoditatea, lipsa de interes în a depune efort, mai ales pentru lucrurile pe care le percep ca oportunităţi necesare în dezvoltarea ei, mai ales faptul că nu îşi foloseşte potenţialul pe deplin la servici

Aici chiar nu percep nici o rezonaţă, însă există o puternică complementaritate şi contaminare reciprocă. Ea este foarte tentată de dezvoltare, eu sunt foarte tentat de confort. Pe undeva, există foarte multă energie care are şanse mari ca, pusă să lucreze, poate să genereze sinergie. Adică un mediu mai confortabil pentru mine să mă ajute să mă dezvolt mai bine, iar un mediu mai disconfortabil să o ajute pe ea să se dezvolte mai bine, iar dezvoltarea mea să-i producă suficient control încât să creeze un cerc pozitiv de autoîntreţinere.

Un lucru interesant este totuşi faptul că pentru mine nu este neapărat important să se dezvolte ea ca persoană, decât în măsura în care şi-o doreşte. Eu pot să obţin suficientă dezvoltare în ritmul meu, în şi în afara relaţiei, pentru că am dorinţa şi disponibilitatea de a lucra cu mine pe planul emoţiilor şi a modului în care ele se refletă în relaţionare. Dacă ea va alege să acorde de asemenea un timp pentru aceasta, foarte bine. Însemnă că mă va întâmpina, ceea ce până acum consider că nu s-a întâmplat decât tangenţial. Dar s-a întâmplat numai atunci când am creeat un cadru suficient de… confortabil încât ea să se simtă în siguranţă să discutăm ca doi adulţi. Ceea ce este important, evident, este ca ea să nu devină dependentă doar de mine ca să creez acest cadru. Frica, temerile, alungă iubirea. Alegând să mă concentrez pe partea mea de responsabilitate în comunicare, poate aceasta o va inspira şi pe ea să facă acelaşi lucru. Sigur, nimeni nu m-ar condmna să renunţ acum fără explicaţii şi să caut pe altcineva, dar responsabilitatea în relaţii implică şi abilitatea de a gestiona anumite lucruri ÎN MINE, din momentul în care există anumite aspecte negative. Ele nu există trezite de ea, ci ceea ce simt pentru ea şi ce simte ea pentru mine este ca o lumină care arată întunericul cu care am de lucrat în mine. Iar dacă de la această lumânare se va aprinde şi lumânarea mea şi ea va dori să păstreze lumânarea iubirii ei aprinsă, atunci ne vom lumina reciproc suficient încât în iubire şi nu în conflict să ne dezvoltăm şi să creştem împreună, decât să ne certăm de pe poziţii. Doi oameni care îşi scot ochii cu privire la acuzele mai mult sau mai puţin argumentate pot avea dreptate, dar nu pot fi fericiţi în acelaşi timp. Adevărul este o lumânarea albă, dar iubirea este fitilul. Fără fitil, nu există lumină.

9.Faptul că sortează după exemple de eşec în relaţii şi nu de succes

Aici există iarăşi ceva în care nu mă regăsesc deloc, dar asta este pur şi simplu datorită nivelului valorilor pe care îl foloseşte, dar mai ales unor convingeri limitative care se cer lucrate (o altă arie de provocare şi dezvoltare pentru mine).

Poate că îşi va da seama că sunt suficient de dedicat încât să rămân alături de ea, până totuşi ajunge să conştientizeze anumite lucruri. Valoarea angajamentului se măsoară în cât de mult este el oferit indiferent de situaţie, nu în cât de mult este el recunoscut sau apreciat de către partener.

Fiecare în relaţie nu trăieşte pentru celălalt, ci trăieşte pentru sine. De aceea, valoarea angajamentului pe care mi l-am luat, nu este dată de ea, ci de mine, iar importanţa lui se măsoară prin cât de oferit şi sigur împotriva vânturilor îndoielii este, fiind ignorat.

10.Lipsa de interes în a-şi asuma responsabilitatea pentru părţile ei, care îmi creează impresia de imaturitate

Lucrul cu care rezonez în acest sens este faptul că aşa cum dacă se întâmplă ceva cu D,. contează într-un anumit mod pe A., tot aşa dacă nu-mi asum responsabilitatea pentru ceva care ţine de mine, există mama care mă ajută. Dar asta nu are nici o legătură cu comportamentul în relaţie, care a fost îndreptat chiar spre rezolvarea părţilor care ţin şi de ea.

Problema, mi se pare, este că ea nu este învăţată să lupte pentru ce vrea. Chiar şi un pui de leu, când este hrănit, îşi pierde instinctul de a vâna. Este învăţată că dacă ceva nu merge din prima, să ridice din umeri şi să renunţe. Este obositor pentru mine să suport un asemenea tratament. Adoptă o atitudine fatalistă pe care o foloseşte ca să treacă cu şenilele peste orice fel de sentiment l-ar avea cei din jur care încearcă să construiască ceva, pentru că deh, oricum nu prea foloseşte empatia. Şi da, există imaturitate la ea în anumite sensuri. Şi există imaturitate şi la mine, în alte sensuri.

Un lucru fascinant, de fapt, care face această relaţie cu atât mai interesantă, complementară şi puternică, este modul în care aceste lipsuri se complementarizează: el are mult din ceea ce ei îi lipseşte, ea are mult din ceea ce îi lipseşte. Împreună, au probleme similare, dar fiecare din ei are mijloacele pentru a-l ajuta pe celălalt şi ar putea creşte împreună.

Numai că ea nu vrea (deocamdată). Şi o relaţie nu se poate ţine în echilibru câtă vreme stă doar într-un picior… pe care celălalt îl taie cu spor! Fiecare dintre noi suntem îngeri cu o aripă, şi putem zbura doar îmbrăţişaţi!

11.Faptul că îi este ruşine cu mine şi nu vrea să ieşim în public ca un cuplu, faptul că nu petrece timp cu prietenii mei şi cu mine, se jenează să-i cunoască sau să vorbească cu ei, faptul că nu mă prezintă prietenilor ei.

Fie că asta se întâmplă din comoditate, din paranoia, din lipsa de gestiune a timpului, din duplicitaritate, din lipsa de interes pentru dezvoltare, din convingeri limitatoare, sau este cumva un fel de sumă a tuturor lucrurilor prezentate mai sus, un efect natural, adevărul este că şi mie mi-ar fi teamă să ies cu ea în mediile în care umblu eu, pentru că sunt populate de oameni care s-ar putea să se îndoiască de inteligenţa mea şi respectul meu de sine (aşa cum deja a început să o facă cel mai bun prieten al meu) văzând un asemenea comportament din partea ei, tolerat de mine.

Nu ştiu cum se poate rezolva această situaţie, dacă ea nu este dipusă să petrecem timp în public. Cheia deblocării problemei este la ea. Iar în privinţa asta, chiar nu mă interesează să mai mişc vreun deget pentru că aş trece peste respectul meu de sine. Ce pot să fac este doar să-i comunic unde mă duc eu şi să fiu deschis în ideea în care ar putea să vină. Dacă nu cumva se va simţi prea ofensată de faptul că nu se simte ca mai ştiu eu ce prinţesă îşi închipuie că este.

12.Faptul că nu face mai multă mişcare fizică

Nici eu nu fac mai multă mişcare fizică, iar asta îmi afectează modul în care îmi gestionez energia. Şi acest aspect este unul capital, despre care nu am vorbit niciodată cu ea. Mi se pare că cel puţin jumătate din problemele pe care le are s-ar rezolva dacă ar face mai multă mişcare . Şi nu doar antrenamentul de la sală… Poate că atunci când vom locui împreună vom merge împreună la jogging şi am rezolva această problemă. Dar aici ar fi faptul că ei nu prea îi place să se trezească devreme. Dar asta este şi pentru că, de asemenea ca şi mie, îi este greu să adoarmă devreme pentru că îi lipseşte iubirea împărtăşită după care tânjeşte şi pentru că îşi gestionează prost timpul.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi…

Lucrurile care ne deranjează la alţii

În 10 puncte despre ce îmi place la D

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!” (17 decembrie 2008)

Referinţe exterioare:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

“Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David