„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

„Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte „drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, „I shall not bend or break against anything or anyone„, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de „butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: „tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul „ştiam că din orice se învaţă„.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!„.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)