04
Mar
09

A da o şansă între doi oameni

Acest articol a fost publicat şi pe yuppy.ro

Adeseori ne întrebăm: „oare merită X eforturile noastre?„, „Merită iubirea noastră?„. Prin aceasta, eu cred că ne arogăm o poziţie din care nu recunoaştem fragilitatea sentimentelor. A tuturor emoţiilor pe care nu îndrăznim să le împărtăşim.

Apare întrebarea: Cine vrea nişte sentimente fragile, daca acestea trezesc nesiguranţă? Este cineva care cu adevărat nu merită să fie iubit (ă)? Oare nu cumva fiecare din noi merităm iubirea? Şi atunci ce se întâmplă când renunţăm?

D. mă considera nebun pentru că nu am renunţat mai devreme la relaţia cu ea, deşi îmi făcea rău. Sunt unii care îmi spun: „bine, dar până la urmă lucrurile s-au sfârşit, la ce ţi-a folosit să insişti atâta?„.

Unii au o altă viziune decât a mea. Este dreptul lor. Viziunea mea a fost întărită în această experienţă prin adeversităţile cărora le-am făcut faţă. În iubire oferi ce ai mai bun în suflet şi-l faci pe celălalt să simtă asta, până în profunzimea sufletului. Îi transcenzi fiinţa printr-un gând sau o privire. Când ştii  şi ţii minte că acea persoană îţi răspunde şi este a ta, indiferent ce îţi aruncă în drum, găseşti în tine  motivaţia de a depune efortul să cureţi din comportament manifestările de energie negativă şi să oferi iubirea adevărată.

Lumea mi se pare prea plină de oameni care se cantonează în comportamente prin aşteaptă să le fie îndeplinite  dorinţele şi aşteptările proprii, poate frustraţi, poate înşelaţi, poate copleşiţi cu dezamăgire, şi prea goală de sensuri profunde care să mai surescite un interes, care să îi facă pe oameni să simtă că trăiesc cu adevărat, şi nu doar supravieţuiesc.

Eu nu vreau să fiu unul din ei. Mai mult, vreau să NU fiu unul din ei. Şi mai corect formulat, vreau altceva. Citeam un post pe un blog al unei tinere deziluzionate care descria cum ar trebui să arate ce doreşte ea să primească…

Eu  cred în a oferi ce pot şi ce vreau eu şi ce am mai preţios în suflet cu pasiune şi perseverenţă. Deşi o viziune este după ce „te-ai ars punându-ţi sufletul pe tavă„, nu este viziunea mea.

Cred în a fi alături de partener mai ales în momentele în care îţi pune obstacole: când nu vrea să te vadă, când îţi spune că nu te iubeşte, când îţi spune cele mai îngrozitoare lucruri.

Fiecare persoană merită iubită pentru cine este, pentru acea fărâmă de conştiinţă care mai rămâne în spiritul care leagă trupul de suflet. Unii spun că iubirea „adevărată” este cea împărtăşită, dar eu cred că iubirea „adevărată” este cea dăruită. Fără oprelişti, fără regrete, fără jumătăţi de măsură.

D. ar fi preferat poate, să renunţ. Ar fi preferat, poate, să o înşel. Ar fi preferat, poate să-şi găsească o scuză în faţa propriei conştiinţe sau o justificare pentru ceea ce a făcut. Dar adevărul este că ce simt a rămas şi va rămâne şi nimic nu poate şterge din istorie aceasta.

Mă simt ca un învingător.

Mă simt ca un învingător pentru că am continuat să cred atunci când aproape nimeni nu mai credea în mine, atunci când faptele păreau să fie împotriva mea. Şi am câştigat. Ştii ce am câştigat? M-am câştigat pe mine în faţa mea. Am fost fidel conştiinţei şi sentimentelor mele. Am câştigat iubirea lui D., aşa cum a fost ea în stare să mi-o ofere.

Iubirea cuiva, chiar dacă nu e cum m-aş aştepta, este minunată şi m-am simţit onorat să o primesc cât a durat relaţia.

Am rămas alături de ea în ciuda tuturor comportamentelor ei şi nu am renunţat niciodată la ea. Niciodată nu doresc să mă mulţumesc cu mai puţin decât cu tot ceea ce îmi doresc… să ofer. Oamenii te pot împiedica să primeşti, dar nu te pot împiedica să oferi.

Atunci când cauţi să oferi în iubire, o premisă falsă este că se va găsi cineva să primească. Fals. Cei care caută să primească sunt concentraţi prea mult pe a primi ceea ce cred că au nevoie şi prea orbi ca să primească ceea ce au îşi doresc în realitate, sau să-şi dea seama când se întâmplă.

But it’s fine. It’s a journey. Şi, dincolo de toate, are frumuseţea ei. Să o simţim cât trăim. Să descoperim echilibrul din sufletele noastre care ne permite să iubim şi să continuăm să iubim.

Jem – „Just a Ride”

A da o şansă între doi oameni înseamnă să mergi până la capăt.

Să nu îţi pui niciodată întrebarea „oare am oferit prea mult, pentru că nu a fost preţuit?„.

Să nu consideri niciodată că frumuseţea a ceea trăieşti se umbreşte prin ceea ce decide altcineva că nu ai dreptul să simţi.

True love always finds a way.

Chiar dacă atunci când am scris articolul acesta, aveam inima zdrobită.

Iar atunci când l-am rescris, de asemenea.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Privirea care contează

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Curaj

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

 

 


4 Responses to “A da o şansă între doi oameni”


  1. 1 feramirela
    17/06/2009 la 12:21 PM

    sunt in totalitate de acord cu tine…dar cand nu o mai poti vedea(sau il vedea,in cazul meu),cand nu mai ai nici o posibilitate de a afla cum se simte,ce face…cum ii mai poti darui ceea ce ai tu..ceea ce reprezinti tu..nu neaparat sa simta prezentza ta…dar pentru linistea ta sufleteasca de a stii ca e totul ok

  2. 2 dindragostepentrud
    17/06/2009 la 1:32 PM

    Îţi mulţumesc pentru comentariu, Mirela. Pentru liniştea mea sufletească nu ştiu că totul e OK… ştiu că am făcut ce mi-a stat în putinţă, atunci, acolo. Şi uitându-mă la alte persoane în jur, îmi dau seama că a fost ceva. E adevărat, nu suficient. Dar mai ştiu şi că viaţa este un profesor răbdător… te pocneşte până înveţi. Prietena mea cea mai bună, când i-am spus că D. l-a ales pe A., mi-a răspuns: \”ghibionul lui!\”. Nu am nevoie să aflu dacă D. a învăţat ceva din această experienţă – sunt convins că draga de ea îşi închipuie că a învăţat, but she doesn\’t know shit. Sunt convins că viaţa îmi va scoate în cale un răspuns în această privinţă, peste ceva timp…

  3. 3 beyondo
    03/07/2009 la 5:40 AM

    relativ te inteleg, relativ e un mod ciudat de a o spune, sunt poate intro situatie aproapiata, prietena mea, chiar daca suntem de putine luni impreuna , se comporta ciudat, incerc sa nu o plictisesc sa o stimulez dar nu prea reusesc din pacate, parerea mea e ca sa plictisit desi nu vrea sa o recunoasca, e foarte inchisa in ea si nu imi spune ce o deranjeaza, trebuie sa folosesc cearta pe post de forceps ca sa o pot face sa vorbeasca cu mine despre ce nu ii convine, desi cam este trasa de par relatia in acest punct, dupa punctul meu de vedere, inca imi dau toata silinta si incerc tot posibilul, dar in final ce va fi va fi stiu ca am dat 100% din arsenalul meu de sentimente, oricare ar fi finalul.

  4. 4 dindragostepentrud
    25/10/2009 la 5:29 AM

    Felicitari, Beyondo, pentru modul in care privesti lucrurile.
    O femeie care nu stie sa se faca inteleasa trebuie sa fie tratata cu multa intelegere si caldura sufleteasca, pentru a se deschide ca o floare.
    Try careful confrontation.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: