07
Aug
09

„Poveste cu veveriţe” a.k.a. „Noi avem o relaţie?”

Motto: „Marea majoritate a tuturor relaţiilor sentimentale se sfârşesc din unul sau două din aceste motive: asocieri negative şi neîndeplinirea aşteptărilor profunde ale partenerilor.

Christopher Howard, trainer american

Îmi plac veveriţele. Când eram mic, aveam o carte de colorat cu veveriţe. Ce-mi place la veveriţe este vioiciunea, prezenţa, ochii mari şi generoşi, şi spiritul jucăuş. Multe femei se comportă ca nişte veveriţe. În acest caz, dacă o vrei, totul este să fii o ghindă. Ah, şi încă o chestie. Veveriţele sunt im-pre-vi-zi-bi-le!

Mi-am propus să reiau, pe baza notiţelor din jurnal, impresiile de pe vremea comunicării de acum un an cu D., povestea de la care a pornit blogul, lăsând, desigur… muuuulte, muuuulte ghinde pentru cititori/oare, pe care să le folosească drept provizii în calea lungă către coroana spre lumină. Care lumină ? cea din vârful copacului, evident.

Ca de altfel acest blog, acest articol este nu despre prezenţa lui D. în viaţa mea, ci despre absenţa ei. La începutul lui august 2008, după un schimb de mesaje pe telefon şi încă vreo câteva discuţii scurte pe messenger, D. dădea semne clare că evită să ne întâlnim. Scuza operaţiei mereu amânată deja începuse să devină străvezie, iar eu începusem să mă uit prin alte părţi, oricât de mirifice fuseseră primele întâlniri cu D.

La un moment dat, pe la vreo 11 noaptea, primesc un sms de la o tipă, identificată prin autoproclamarea „fata de la metrou”. Oricât de greu i-ar fi putut veni acelei fătuci să creadă, această distincţie nu m-a ajutat în a-mi aduce aminte exact cine era. Trecând peste efuzia de orgoliu declanşată de solicitarea mea de informaţii suplimentare pentru identificare (era vorba de altă tipă care avea prieten, cel puţin aşa mi-a spus când i-am dat datele mele de contact), faza era că atunci nu eram în Bucureşti. Şi cum nerăbdarea ei nu a putut fi consolată, nu am mai auzit niciodată de ea.

Whatever.

Între timp, am ieşit cu o altă veveriţă, una din veveriţele mele preferate, N.

N. este o veveriţă specială. Veţi înţelege în câteva momente de ce. Mai ieşisem cu N. de vreo 4 ori, de fiecare dată la interval de una-două zile, apoi ne-am ciufulit din diferite motive şi nu ne-am mai văzut vreme de vreo 2 luni. De fiecare dată.

Aţi fost vreodată cu un trabant care când pornea, când se oprea? Exact asta era senzaţia pe care o aveam eu în tentativa de relaţie cu N. Ţin minte chiar acea senzaţie de perplexitate pe care am avut-o atunci când m-a întrebat N. în octombrie 2008:  „noi avem o relaţie?”

Ne-am întâlnit într-un mall ca să mergem la un film. Ne-am întâlnit mai devreme. Asta i-a permis ei să stea să se uite printr-un magazin plin cu bijuterii vreme de un sfert de oră.

Ţin minte că la un moment dat, am intrat cu N. într-un magazin de telefoane.  I-a explicat zâmbitoare vânzătorului că ei i s-a stricat clăpiţa de la telefon şi că ar vrea să îţi cumpere unul nou. Vânzătorul începe să vorbească despre nişte telefoane de 200-300 de lei. N. aruncă o privire plicitistă peste acestea şi îşi aruncă privirea spre cele care costă 1000-1500 lei şi arată spre ele ca spre nişte jucării: „Ce fac alea?”. Vânzătorul spune că el ar trebui să-şi facă o rată ca să îşi cumpere un asemenea telefon. N. i-o taie scurt, îi spune că este doar cât jumătate din salariul ei. Mai aruncă o privire asupra panopliei de telefoane, şi iese din magazin lăsându-l pe vânzător cu gura căscată.

Lipită de peretele liftului, mă priveşte pătrunzător, într-o demonstraţie anunţată despre cum poate o femeie să mintăprivind un bărbat în ochi – în acest caz specific, ea şi eu.

În fine. La film. În întuneric, mâinile mele îşi găsesc de lucru să caute spre mâinile lui N. N. nu agrează gestul. Şi până la urmă, nici filmul. Bineînţeles că nu l-a apreciat, era un film de artă. De obicei, filmele de artă solicită intelectul. Nu tocmai ceea ce caută o femeie care lucrează toată ziua la bancă şi vrea să se distreze. Plicitisită, îmi spune: „mergem?” şi plecăm.

A doua zi, hotărât să mă revanşez, o iau direct de la servici, şi o conduc la multiplex. De data asta, alesesem un film de aventuri fantastice. Am convenit că eu plătesc biletele şi ea plăteşte popcornul. Explicaţia? „Sper că de data asta să-ţi ţii mîinile acasă”.

Dincolo de provocarea lansată, N. îşi dorea pur şi simplu să se relaxeze… povestindu-mi despre toate indurinţele suportate la birou… şi la sfârşit reproşându-mi despre cât de egoist sunt pentru faptul că nu vreau să o ascult. Altfel spus, reproşându-mi pentru faptul că am băgat-o prea mult în seamă încercând să vorbesc cu subconştientul ei atunci când ea de fapt îmi spunea toate prostiile posibile.

Fac o pauză pentru o ghindă.

Pentru cititoarele care au tendinţa să facă asta, am o veste:

bărbaţii nu sunt sugative pentru nervi.

Majoritatea femeilor îşi consumă energia în cele mai la îndemână formă de manifestare:

sex, lacrimi şi nervi.

Pentru nici una din acestea nu există o şcoală la care o fată să meargă pentru a le învăţa, realitatea are suficiente exemple. Iar dacă din acestea nu se prind, mai există şi televizotul, sau internetul. Societatea contemporană a învăţat să trăiască după următoarea regulă: de femeia satisfăcută beneficiază în special un bărbat. Însă pentru cea nesatisfăcută, plătesc toţi.

Eu nu sunt obligat să suport răspunsul emoţional la stress al nimănui şi cu atât mai puţin să tolerez importul de nervi al cuiva din planul profesional în planul personal şi cu atât mai puţin în relaţionarea cu mine. Atunci când eu lucrez o campanie care se face praf sau care mă solicită, nu mă duc să îi frec la cap pe prietenii mei şi cu atât mai puţin atunci când aveam o relaţie, pe partenera mea. Premiul pentru această atitudine? Un taxi împărţit cu năduf în drumul spre casă, la extremitatea unei bachete din spate cu N. şi un bye-bye garantat pentru încă 2 luni.

Tratamentul pe care îl sugerez pentru veveriţe?

Învăţaţi de la Pai Mei (Kill Bill Vol. 2, R. Quentin Tarantino, 2004)

PS: Ce mi-a spus N. (da, N. – aici nu e încă vorba despre D.) peste alte două luni, la următoarea întâlnire… este că avea un iubit cu care era împreună de 5 ani.


2 Responses to “„Poveste cu veveriţe” a.k.a. „Noi avem o relaţie?””


  1. 1 roxime
    07/08/2009 la 1:58 PM

    Mi se pare normal sa fie asa, vis a vis de femei pt ca asa a fost de la inceput. De ce a venit sarpele la Eva si nu la Adam?
    Avem structuri diferite si lucrul asta trebuie acceptat.
    SE spune ca nu trebuie sa te uiti in jos la un om decat pentru a-i intinde mana sa se ridice.
    Dar mai e o problema: relationarea in functie de sexe. Nu interactionam doar la nivel uman.
    Aici lucrurile se complica.
    DAr sunt convinsa ca atunci cand un barbat va sti sa iubeasca o femeie asa cum Iisus a iubit Biserica, o va avea si se va putea bucura de ea.Lui i se cere sa-si iubeasca femeia ca pe un templu! De la el asteptarile sunt mai mari.Deci El stie ca femeia trebuie doar sa raspunda Iubirii si probabil, implicit, comportamentului barbatului.
    Este doar concluzia la care am ajuns eu.
    In filmulet este bine punctat aspectul : femeia este pusa la locul ei pt a intelege de unde trebuie sa plece pentru a ajunge unde si-a propus.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Blog Stats

  • 123,896 afisari din 8 oct 2008

%d blogeri au apreciat asta: