28
Iul
10

2 ani. Cu D. Fără D. De ce?

Pe 28 iulie 2008 am cunoscut-o pe D. Privind în retrospectivă, 3 luni de relaţie din doi ani par a nu fi atât de mult. Ca perioadă. Încercând să înţeleg cum s-a schimbat viaţa mea de atunci şi până acum, pot spune că sunt tot eu. Cei care mă cunoşteau atunci, apropiaţi, ştiau povestea. Dar oamenii pe care i-am cunoscut de atunci nu ştiu. Şi nici nu mai vorbesc despre asta.

Zilele trecute am avut o provocare. Să mă deschid emoţional.Întrebarea pe care mi-am pus-o este: să povestesc despre D. sau să o păstrez în sacul amintirilor nepomenite, sub vălul de tăcere al confidenţialităţii sub care am scris blogul? Altfel spus, mi-am ridicat întrebarea: „cât de mult mă afectează ce s-a întâmplat, pe mine, cel ce sunt eu acum?”. Încă n-am găsit răspuns.

Zilele trecute am dat peste nişte fotografii de-ale lui D. Ea, ca femeie, este frumoasă fizic. Stârneşte genul acela de atracţie după care bărbaţii întorc capul pe stradă şi riscă să aibă un accident. Este şi elegantă, şi rafinată, etc. Cu toate acestea, uitându-mă strict la poze, îmi dau seama cum această femeie, dacă aş cunoaşte-o acum, nu aş ieşi cu ea nici la o cafea. Există o anumită viclenie în ochi, pe care a şi observat-o un psihoterapeut, cu care vorbeam în perioada relaţiei, când i-am trimis o poză.

Când am început să re-parcurg blogul, mi-am dat seama că cele mai puţin interesante articole sunt despre relaţia cu D. Că imaginea pe care o prezint, pe care o reflect, prin prisma faptelor, este una care o pune la zid pe D. Poate este, aşa cum am fost acuzat de o cititoare a blogului (care a renunţat să mai citească), răzbunarea mea pentru faptul că m-a părăsit.

Prin prisma intenţiilor pe care le-am avut faţă de D., am reuşit să vă impresionez pe voi, cititorii mei. Dar poate că de fapt totul a început cu „vina” mea. Adevărul este că mi-am dorit o femeie foarte frumoasă fizic alături de mine. Desigur, acesta nu a fost cel mai important criteriu, întrucât D. se comporta într-un fel în timpul verii 2008, până să aflu de A. Apoi lucrurile s-au schimbat. A fost „vina” mea pentru că am avut orgoliul să cred că o pot schimba pe D. Că o pot transforma. Adevărul este că asta chiar s-a putut, până la un punct. Am adus, la urma urmei, la spovedanie, o femeie care nu mai mersese de vreo 10 ani. A început să asculte Anthony Robbins şi să citească dezvoltare personală. Să se uite la documentare despre cum funcţionează creierul şi gândurile. Şi s-ar fi putut, în continuare, dacă nu ar fi fost mediul. El, familia, prietenii. Orgoliul ei, de fapt, întreţinut de educaţie.Uitându-mă la D. mă gândesc cu groază că dacă voi avea o fiică vreodată, m-aş răscoli în mormânt să aflu că are un asemenea ego.

Adriana mi-a răspuns la mult-comentatul articol „Hop şi D. după un an” că e cel mai onest post. Pentru că de fapt, în viziunea ei, a iubi înseamnă a accepta. Cred în continuare asta. Cu condiţia să ştii ce vrei şi să ştii ce nu vrei. Astea nu se negociază. Şi partenerul trebuie să ştie ce vrea. Eu am ignorat criteriile mele, ce ştiam că vreau, şi am ignorat că ea nu ştia ce vroia. Şi mi-am ridicat standarde atât de înalte, încât de doi ani o singură persoană a încercat să se apropie de mine pentru o relaţie. Şi a renunţat după două săptămâni. În vara anului trecut. Să vă spun că avea 35 de ani?

Poate că uneori să cauţi nu este de ajuns. Poate că uneori trebuie să creezi mediul pentru a cunoaşte pe cineva pentru o relaţie. O serie de întâlniri de networking pe teme nişate. Sau un club pe un anumit subiect. Sau whatever, dar ceva care să aducă oamenii la tine.

Uneori, îmi spun că mi-aş dori o relaţie. Alteori, mă gândesc că oare nu-mi şade mie mai bine singur, decât să tolerez pe cineva în viaţa mea cu care ştiu că nu aş fi compatibil, adică un compromis? Şi atunci îmi aduc aminte câţi oameni se însoară ca să fie căsătoriţi, câţi sunt într-o relaţie ca să nu fie singuri sau că nu are cine să le plătească chiria. M-am întâlnit anul acesta cu un fost prieten din copilărie la o nuntă.A venit cu soţia, încorsetată de gânduri.

– Hai să dansăm. Vrei să dansăm? îi spune el cu jumătate de gură

– Mai târziu. […]

– Să mai stăm.

– E târziu. Hai să plecăm.

Îi spun eu la un moment dat despre vocea răguşită pe care o avea:

– Ai vocea precum a lui Kiefer Sutherland în „24”

– Stai să mă vezi! , îmi zice. În zilele rele ajung chiar şi la vocea lui Batman!

Era mort. Era într-o închisoare. Ştii, s-a căsătorit, este arestat acasă. Nu mai are o viaţă socială. Viaţa e grea. Ca şi cum aşa ar fi normal să fie. Eu nu reuşesc să îi înţeleg pe aceşti oameni, care gândesc că partenerul trebuie să stea lipit de ei tot timpul. E o mentalitate românească. Probabil.

Îmi zic, aşadar, că decât aşa ceva, mai bine deloc. Şi cum mă uitam la ei doi, căci el stătea chiar lângă mine, am avut o revelaţie: aşa ar fi fost şi căsătoria cu D. Sau similar. Unii oameni se dau de ceasul morţii că nu au reuşit să se căsătorească cu prima persoană cerută în căsătorie. Eu bat în lemn gândindu-mă la mintea de acum, comparativ cu mintea de acum doi ani. Cu siguranţă, mi-a fost de folos ca să nu intru în belele mai mari, pentru că ştiu că aş fi putut intra. Până la urmă, a fost o relaţie. S-a terminat şi îmi pare bine. Îmi place să cred că am învăţat din asta.

Mi-a spus cineva de curând că „atunci când iubeşti, ştii ce ai de făcut!”. Cumva, dacă stau şi mă gândesc la alte iubiri în aintea lui D., care nu s-au materializat în relaţii, a fost şi pentru că nu am vrut destul să merg mai departe, să mă implic, să insist, acceptând de fapt o lipsă fundamentală de compatibilitate şi hrănindu-mi sentimentele dintr-o relaţie amicală sau prietenească cu acea femeie. Aşadar, în loc să zic că strugurii sunt acri sau să găsesc scuze, mărturisesc că nu m-am implicat suficient. M-am implicat total cu D. pentru că am vrut să-mi încalc regulile depre viaţă. Pentru că aveam o sete să simtă. Ceea ce nu ştiam atunci şi ştiu acum este cât de uşor se intră în sufletul cuiva care tânjeşte după afecţiune. Dar ce se descoperă acolo rareori e ce vrem cu adevărat dincolo de un moment trecător…

Cu siguranţă am scris mult. 150 de posturi… Mă uit la statistici şi mi se pare incredibil că deşi nu mai public, blogul este frecventat, din nou şi din nou de cititori. Asta îmi spune că articolele publicate aici sunt de interes constant. Pentru a reveni. Şi a citi cu plăcere, cu pasiune şi curiozitate, despre emoţiile unui muritor care a iubit o dată…

Voi ce părere aveţi?


8 Responses to “2 ani. Cu D. Fără D. De ce?”


  1. 1 tealangel3
    01/08/2010 la 1:05 AM

    Hey.
    Eu am stat cu un om 9 ani de zile, din care 7 au fost magici. Stii sentimentul pe care il ai cand stai sus pe varf de munte si ai senzatia ca lumea e doar a ta? asa m-am simtit eu in anii pe care i-am trait cu omul iubit. Din pacate oamenii se schimba. Am trait cea mai frumoasa poveste de dragoste. Am crescut impreuna, dar undeva s-a rupt firul si ne-am trezit la realitate. Intotdeauna, unde sunt 2, amandoi au o parte din vina. La mine a trecut un an de zile de cand am trait cea mai mare deceptie de pana acum, dar sunt ok. Ce-i drept, sunt si un om optimist din fire. Si in ceea ce priveste ca preferi sa fii mai degraba singur, cred ca de fapt iti este frica. In viata nu sunt toate perfecte si nu ai cum sa le ai pe toate. Da, fiecare din noi alegem sa fim cu cineva din motive diferite. Depinde ce vrem in viata. Eu cred ca prietenul de care povestesti tu, se simtea intra-adevar un pic stingherit, dar te intrebi daca omul ala ar renunta la casnicie, la parteneriat ca n-a vrut sotia sa danseze? Fiecare din noi alegem in ce ne complacem, la ce renuntam sau nu, si cum o facem, pentru ce luptam. Si da, cred cu tarie ca e vorba de mentalitatea romanului, dar „Think Outside The Box” nu prea le sta bine romanilor inca. Eu sunt de acord ca in cuplu ai nevoie de spatiu, de intelegere, comunicare in general. Imi dau seama ca nu mai ai chef sa stai sa te zbati, gandindu-te ca poate nu merita. Stiu ca cu greu gasesti pe cineva care sa te vrea pentru ceea ce esti, sa vrea sa te cunoasca, sa te vada, sa vrea sa te iubeasca. Oamenii tind sa fuga in ultima vreme de responsabilitati. Subiecte de dezvoltat oricum. Mai serile trecute ascultam un om cum spunea „lupta pe care merita sa o duci cu adevarat, e cea pentru dragoste”. Mi s-a parut foarte frumos. Pana la urma asta vrem cu totii, dar ne e prea frica sa nu suferim iar. Nu-ti pierde speranta. Priveste cu capul sus. Mai sunt femei extraordinare pe lumea asta. Ai doar curaj. Daca vrei. Si cred ca o sa simti cand va fi momentul. Pana una alta, ai grija de tine si uita-te in jurul tau. Viata e frumoasa, si inca mai sunt si oameni frumosi pe lumea asta. Doar sa vrei sa ii vezi.

  2. 03/08/2010 la 4:38 PM

    yeah, you’re chicken. din teama nu te implici intr-o relatie, din teama eviti femeile. esti la fel ca restul barbatilor care prefera o „femeie – bibelou”, pentru ca o femeie cu mult ego nu sta acolo unde o pui. si daca te indragostesti de ea, iti zdruncina complet lumea.

    de ce ai incercat s-o schimbi pe D? din ce scrii aici, mi se pare ca tu ai putina nevoie de schimbare, de adaptare la varsta pe care o ai. pentru ca presupun ca nu mai ai 16 ani, sa fie suficient sa ai o relatie in care sa te tii de mana la o plimbarica prin parc, sa te uiti la stele si sa cauti trifoi cu patru foi.
    e plin de femei fara ego si in Romania, don’t worry. ba chiar as putea sa-ti spun ca romancele exceleaza la capitolul „low – to zero self-esteem”. poate de asta ai tu nevoie ca sa te simti barbat, insa doar o femeie cu personalitate puternica te poate completa pentru a realiza ceva in viata asta. of course, afara de cazul in care te multumesti cu un job coorporatist, un venit fix, o masina in leasing (sau poate iti place cu metroul).

    imi plac oamenii cu personalitate, atat femeile, cat si barbatii. barbatul meu cu ego puternic ma face sa ma simt mandra de el, o ador pe prietena mea cea mai buna care joaca pe degete cei mai controversati oameni de afaceri din Romania, tocmai pentru ca e vicleana.

    unde ar mai fi provocarea daca nu ar fi nimic de cucerit? si cum ar fi viata fara provocari?

  3. 3 myimperfectblog
    31/08/2010 la 3:11 AM

    Oau 150 de posturi … mai am de citit 149. Probabil e si asta un fel de inceput.
    Urasc si iubesc ziua de 28 iulie in aceeasi masura. Poate pentru ca am si eu un D si 28 iulie si un sfarsit prea apropiat si mult prea dureros inca.
    Ii invidiez pe oamenii astia care spun ca au stat n ani cu o persoana si a fost extraordinar si s-a terminat si acum sunt ok. Fara suparare tealangel3, dar nu stiu inca unde este echilibrul ala, nu am gasit inca reactia chimica ce transforma esecul unei relatii din experienta in maturitate si uneori imi inchipui ca nu il voi gasi niciodata ca nu am cum, ca nu e nicaieri…

    Ma intrebam, cititnd postul tau daca te-ai gandit cand ai inceput blogul ca va avea un scop terapeutic si daca acum, cand am inteles ca nu prea mai postezi ai gasit terapia din toata treaba.
    In alta ordine de idei mi-e tare mmila de prietenul tau. Cred ca exista casnicii care te fac sa te pierzi, sa iti uiti scopul. Stiu oameni plini de viata a caror singura grija dupa casatorie a fost sa cumpere perdele si tigai si alte chestii sa cumpere si sa renoveze si sa mai cumpere. Probabil compenseaza si cumparatul asta cumva pentru ceea ce au pierdut. Cred totusi ca suntem oameni si ne complacem uneori in situatiile astea din teama si as mai putea sa iti spun ca desi nu ma visez in asemenea minunatie de relatie mai cred totusi in casniciile alea despre care se aud povesti si se fac filme. Poate pentru ca am gasit in viata mea doi oameni suficient de nonconformisti sa nu faca totul impreuna ca legati cu lanturi si care se priveau dupa 50 de ani de casatorie cu dragoste, tinandu-se de maini.
    Iti doresc sa gasesti persoana care sa schimbe si pentru tine ceea ce crezi acum…

  4. 4 roxime
    15/09/2010 la 3:32 PM

    Nu suport mentalitatea asta postmodernista! Din cauza realitatii personale isi permite o domnisoara precum „lolita” sa afirme asemenea lucruri! In realitatea ei are dreptate, pt ca are dreptate! Pt ca dreptatea si-o da singura!
    Dar ce ne facem cu ea? Traim nefericiti, singuri si nu invatam sa ne raportam la valori comune, biblice, care ne-ar putea face fericiti! Daca am respecta un principiu simplu „Ce tie nu-ti place, altuia nu-i face!”, care se justifica in Biblie printr-o gramada de versete,ne-am pune tot timpul in locul celuilalt si sunt sigura ca am actiona total diferit decat o facem in mod obisnuit. Dar ce greu este sa ai o minte activa, cand este f usor sa o ai reactiva, sa reactionezi la comportamentele celorlalti!
    Exact cum spunea ganditorul Mahatma Gandhi:”imi place foarte mult Iisus al vostru, dar nu-mi plac crestinii vostri!Seamana atat de putin cu Cel pe care sustin ca-L urmeaza!”
    Dar mai simplu este sa gandim postmodernist pt ca nu facem niciun efort!Suntem exact asa cum suntem, avem dreptul sa fim asa si, bineinteles, avem tot timpul dreptate!
    Ce facem cand dreptatile noastre nu coincid? Bineinteles, celalalt este vinovat! Doar ne-a lezat realitate!Minte reactiva, deci!

  5. 26/10/2010 la 11:00 PM

    nu e mentalitatea mea asa. asta e realitatea mea. credeti ca am fost mereu asa? nu! asta mi-au facut trei relatii esuate precum cea care face obiectul acestui blog. am fost o idealista si am crezut cu adevarat in dragostea aia unica, rotunda, perfecta. am crezut in suflete pereche si in legaturi mai presus de cuvinte.
    insa, astazi pot sa va spun ca iubirea este un mit. traim intr-o societate defecta care ne-a mutilat sufletele si ne-a schimbat prioritatile. spunea „myimperfectblog” ca a stie doi oameni care, dupa 50 de ani, se tin de maini si se privesc cu dragoste. sunt convinsa ca e adevarat tocmai pentru ca iubirea lor s-a nascut acum 50 de ani.
    astazi, nu mai stam impreuna din dragoste, pentru ca ea nu mai exista. stam impreuna cu cineva pentru ca ne convine. pentru ca putem cumpara tigai impreuna. asta e tot.
    ii felicit pe cei care mai au puterea sa mai caute ceea ce viseaza, ceea ce citesc, ceea ce vad in filme. eu am renuntat.

  6. 6 myimperfectblog
    31/10/2010 la 2:23 AM

    Lolita26 … s-ar putea sa nimeresc ca nuca in perete … si totusi …here goes nothing
    Ma uitam la comentariul ala care l-am scris doar acum 2 luni si imi dau seama cate am schimbat in mine in doar 2 luni.
    Am si eu in spate 3 relatii esuate, iar cea care ma face sa relationez cel mai tare cu blogul acesta a durat 7 ani si a sfarsit prin a fi traumatizanta in atat de multe moduri incat am avut tendinta de a „ma baga sub masa”. Uneori nu imi explicam nici macar cum am reusit sa ajung de acasa la facultate sau inapoi, cum de nu m-a calcat o masina. Era atat de dureros totul incat nu ma puteam concentra decat pe durere. Am inceput sa scriu un blog cu vreo 200 de posturi toate aruncate spre un om care urlau durere si sufrinta. Dupa un an si ceva l-am sters si m-am intors in relatia respectiva cu ochii inchisi si am mai suferit putin. Si dupa am mai suferit inca ceva vreme. Am incetat sa cred, am incetat sa caut mai mult am incetat sa ma las gasita si sa zambesc. Nu stiam cum sa mai scriu poezii, cum sa ma rog, uneori ma uitam la lucruri si uitam cum se felosesc.
    Cineva mi-a spus alataieri ca Dumnezeu ne pune anumite lucruri in viata pentru a invata o lectie si cand crede El ca lectia e invatata mergi mai departe.
    Acum iau din relatiile respective doar experienta, doar momentele frumoase. AM lasat durerea sa plece. Am inceput sa ma rog din nou si sa gasesc lucruri care ma fac sa zambesc. In seara asta am schimbat antetul noului meu blog. NU i-l mai dedic lui, D-ului meu…
    Cand vei ierta oamenii si relatiile respective, cand te vei ierta pe tine si vei invata lectia pe care Cineva vrea neaparat sa o inveti o sa apara omul potrivit cu povestea potrivita in buzunar.
    @roxime cred c atrebuie sa ierti postmodernismul lolitei… cred dupa cum am zis mai sus ca vine dintr-o imensa durere acumulata si uitandu-ma uneori in jurul meu pot spune ca ii dau dreptate… cate casnicii fericite, dar cu adevarat fericite ai vazut in ultima vreme, cate relatii asa cum ar trebui sa fie o relatie. (nu ca in filme sau carti. nu fictiune ci oameni care se iubesc pana si atunci cand se cearta). Poate la un moment dat al vietii ei va reveni la „sentimente mai bune” pana atunci … postmodernismul o protejeaza … e greu sa te arunci si sa afli pe parcurs daca ai parasuta sau nu… nu crezi?

  7. 09/03/2011 la 4:59 AM

    Cred ca mi-ar placea sa citesc ca esti bine, ca esti, de ce nu, indragostit si ca D. a fost o lectie de viata… Se aude acolo-n spate?🙂

  8. 8 roxime
    02/05/2011 la 2:53 PM

    Nu stiu daca mai citeste cineva blogul asta, dar in cazul in care o va face, vreau sa/i cer iertare lolitei.
    Motivul pt care m/am maniat, si pt manie vreau sa/mi cer iertare, era ,la momentul respectiv,ca sunt altii care sunt trecuti prin mult mai multe incercari. De at mi/a dem Dumnezeu ca am fost o fericita. Au urmat multe alte incercari care ar fi putut „sa/mi mutileze sufletul”. Paradoxul este ca am ridicat ochii spre cer la cei care au suferit mult mai mult decat mine, incepand cu Iisus. Poate ca eu trebuie sa invat ceva, dar El n/a facut nimic sa merite ceea ce a trait. Si totusi a avut puterea sa spuna: „Iarta/i ca nu stiu ce fac! „.
    Este ceva ce nu inteleg eu? Cu siguranta DA! Si at. am incetat sa mai plang sau sa mai cer ceva.
    Am spus doar „Faca/se voia Ta”!
    Daca exista cineva care isi doreste sa stea de vorba, sa vada cine este cel mai mutilat🙂, adresa mea de e/mail:
    roxanaotilia_a@yahoo.com
    Nu e nimic putred la mijloc, am o fetita de 4 luni si iubesc in continuare acelasi om.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: