17
Noi
11

Responsabilitatea iubirii

Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.

Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?

Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM  o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.

Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.

Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?

De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.

Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.

Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.

Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.

Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.

Una din cele mai mari minciuni este:

– Să rămânem prieteni!

– Să mori tu… Am fost, până acum?

– Ne mai vedem

– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!

– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?

– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?

– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…

– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?

– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…

– …

De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…

Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…

Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm  expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.

Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.

Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.

Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…

PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi

Paşi ai inimii


5 Responses to “Responsabilitatea iubirii”


  1. 19/01/2012 la 5:06 PM

    V-am citit pentru prima data blogul acum doi ani , cred .Am tot vrut comentez dar n-a fost sa fie. D-voastra vreti sa aveti totul – şi frumusete şi suflet – dar in prim-plan e frumusetea .Daca o femeie n-ar arata bine cat de cat nici nu v-ati pierde un minut .Nu ? Ati avut ce ati ales .Frumusete . Sa nu-mi spuneti ca inainte de a suferi cat de cat consecintele ignorarii acestui fapt v-ati pus cat de cat intrebarea ce fel de suflet are D. sau daca are ….

  2. 2 dindragostepentrud
    23/01/2012 la 1:36 PM

    Delia, iti multumesc pentru comentariul confruntativ.
    Nu imi place sa judec sufletele oamenilor dupa aspectul exterior. D. nu avea drept punct forte doar modul in care arata, ci si altele, multe altele. Si poti sa contezi pe faptul ca oamenii cresc si mai invata din greseli – asa cum sper ca si D. a facut-o.
    Alegerea pe care am luat-o EU atunci este diferita de alegerea pe care as lua-o acum, pus din nou in aceeasi situatie.
    Comentariul tau, in legatura cu frumusetea, poate fi valid, sau poate nu, intrucat pana acum nu am intalnit vreo fata/femeie pe care sa o resping pe unic criteriu frumusetea fizica, asa cum nu am intalnit vreo fata/femeie de care sa fiu atras pe unic criteriu frumusetea fizica. Daca ma voi indragosti vreodata de o femeie doar pentru modul in care arata sau daca voi respinge o femeie doar pentru modul in care arata, atunci am sa te anunt si pe tine, ok?

  3. 14/02/2012 la 5:58 PM

    Multumesc pentru raspuns .Da, aspectul exterior nu e unicul criteriu nici pentru dvs. nici pentru alti barbati dar daca lipseşte cu desavarşire in foarte putine cazuri va putea observa cineva bunatatea sufleteasca , gingaşia sau inteligenta unei femei .Nu le cer barbatilor sa se indragosteasca de femeile „uratele” dar cel putin sa fie galanti şi cu ele .Nu va judec . Prin acest proces de evolutie trecem cu totii : femeile realizand ca situatia materiala nu conteaza -sau nu chiar atat de mult- in timp ce cu timpul pentru barbati aspectul exterior inceteaza a mai fi o prioritate .Am iubit atat de mult incat am dorit ca la 20 de ani sa arat ” in varsta” ca sa acopar diferenta mare de ani dintre noi .Poate veti rade dar mie mi se pare o dovada de iubire .Arat acceptabil şi urasc lucrul acesta deoarece mi-a luat ceva timp ca sa inteleg de ce mi se acorda atentie ori eu socotesc ca lucrul cel mai de pret mi-e mintea şi inima.Va inteleg .Am fost şi eu inşelata şi ma rog pentru el ca Dumnezeu sa-l ierte .Eu il iubesc atat de mult (inca dar numai ca om ) şi crezand in existenta vietii de apoi ma ingrijoreaza soarta sa chiar de dupa moarte . Chiar şi cele mai vechi dintre postarile dumneavoastra le citeam concomitent cu publicarea lor şi ma intristam . Am iubit cu totii persoane care nu ne merita dar trebuie sa consideram o şansa faptul ca prin propriile lor greşeli sunt indepartate din viata noastra . Oare nu avem chiar nici o vina ? Aceasta e intrebarea pe care vreau sa ne-o punem cu totii .Veti observa ca vina noastra e lipsa de vigilenta de la inceput. Cereti mai intai Domnului o femeie credincioasa şi buna la suflet şi credeti-ma ca va avea şi toate celelalte calitati .Cand caracterul a devenit unicul meu criteriu şi am refuzat persoane instarite şi arogante , cand aspectul fizic nu a mai contat absolut deloc soarta mi-a scos in cale cea mai buna optiune la care poate ca nici n-aş fi visat .Daca nu mi-aş fi schimbat atitudinea in nici un caz nu cred ca m-aş fi intersectat cu el .

  4. 4 dindragostepentrud
    14/02/2012 la 7:51 PM

    Ma bucur pentru tine, Delia. Iti multumesc ca mi-ai impartasit asta. Eu, personal, nu am regrete cu privire la relatiile care ar fi putut sa fie si n-au fost si nu mai am nici la cele care au fost si n-ar fi trebuit sa fie. Cat despre sufletul fiecaruia, e raspunzator fiecare pentru sine. Tine minte! Decat sa ii povestesti unui om despre Dumnezeu, mai bine Ii spui lui Dumnezeu in rugaciune, despre om.

  5. 14/02/2012 la 8:54 PM

    Nici eu nu am regrete(fericire inseamna şi acceptul a tot ceea ce tine de viata noastra) , nici planuri nu-mi fac şi fericirea mea nu mai depinde de mult de cei din jur . Asta nu inseamna ca mi-e teama sa iubesc oamenii sau sa le acord incredere .Dimpotriva . Va doresc numai bine.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Blog Stats

  • 123,896 afisari din 8 oct 2008

%d blogeri au apreciat asta: