Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2011.
Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2011 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit. Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.
Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit/iubita la sot/sotie. Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor. Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva. As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.
Multumesc anticipat.
Al tau Bogdan
Raspunsul modern la scrisoarea de dragoste moderna
Referitor la scrisoarea ta datata azi.
Draga Bogdan,
Sunt fericita sa te anunt ca sper sa iti accept propunerea pentru o idila.
Cu toate acestea, trebuie sa te informez ca sunt unele conditii pentru a accepta cererea ta. Planurile tale sunt spre satisfactia mea. Cu toate acestea, da-mi te rog lamuriri despre castigurile tale de dupa pensionare cat si despre veniturile pe care preconizezi a le realiza pana atunci.
Am deasemenea nevoie sa ma asiguri ca voi beneficia de suficienta securitate si stabilitate in acest angajament. Daca este vreo sansa ca interesul din partea ta sa se reduca sau dupa un anumit interval sa existe un dezinteres total, atunci ar trebui sa primesc compensatii financiare conform standardelor in vigoare.
Datorita naturii pozitiei mele, sunt sigura ca vei fi de accord ca ar trebui sa mi se dea acces la un cont de cheltuieli. Pe deasupra, va trebui sa acoperi cazarea si transportul, iar nimic mai jos decat un Jaguar nu este acceptabil.
Te rog, ia aminte ca nu vor fi restrictii de „ora tarzie” sau „dureri de cap” in ceea ce ma priveste. Daca inca esti interesat de relatia noastra, te rog sa imi raspunzi urgent la scrisoare pentru ca si alti potentiali iubiti mi-au transmis interesul lor.
Motto: “Niciodată nu îngădui gândului să mă facă să mă încred în mine însumi fără întrebare” Ava Dorotei*
Aceasta este o listă care merită să fie completată. Descrie în linii mari îndeosebi acele specie de empirişti care îşi fac un titlu de glorie din ignoranţă, fără să-şi dea seama. Observaţiile sunt din… experienţa mea cu asemenea comportamente din partea altora. Acesta este ghidul pe care să îl urmezi dacă vrei să ajungi de la bănuiala că le cam ştii pe toate la convingerea irefutabilă că eşti dumnezeu. Călătorie sprâncenată!
1. Ştii suficient. Desigur, nu le ştii pe toate. Doar că ai întotdeauna dreptate. Restul nu mai contează. Odată ce ai ajuns la o concluzie, ignoră tot ce ar putea să-ţi indice că poate să existe şi altă interpretare. Sunt o mulţime de proşti care încearcă să-ţi risipească timpul cu bazaconiile lor.
2. Lasă la o parte raţiunea şi bazează-te pe intuiţie. Intuiţia are tainele ei şi adeseori poate să cuprindă mai multe decât raţiunea. Uită de logică! Intuiţia ta este supralogică!
3. Când cineva te contrazice, asigură-l/o părinteşte cu zâmbetul pe buze că mai are de evoluat până când ajunge la viziunea ta. Are să vadă el/ea că de fapt greşeşte. Oferă compasiune, în cele din urmă ceilalţi vor învăţa lecţiile de care au nevoie.
4. Dacă cineva îţi recomandă o carte sau un film, după câteva pagini sau minute, observă cum de fapt tu ştiai chestia aia şi nu ai nevoie să-ţi pierzi timpul cu ceva care nu îţi spune nimic nou. Doar eşti trecut/ă prin viaţă, ce ştiu alţii?
5. Nu oferi argumente, nici chiar când ţi se cer. Foloseşte exemple generale, care să sprijine vag tot ce spui. Nu te coborî la nivelul oricui, tu eşti o fiinţă specială, deasupra unor asemenea conflicte vulgare….
„In love”
Copyright(C) Roxana Enache
6. Acceptă-te aşa cum eşti, apoi nu schimba nimic! La urma urmei, de la o vreme, distanţa între bine şi rău dispare. Ignoră criticile, ele pot veni doar de la fiinţe inferioare, care îşi manifestă orgoliul, egoismul şi alte forme ale desconsiderării faţă de superba ta fiinţă.
7. Invită-i pe ceilalţi să folosească bunul simţ. Astfel, vei putea să îi judeci după cât de bine se conformează la bunul TĂU simţ, care, nu-i aşa? – este exact la fel ca al tuturor. Prin urmare, ceilalţi ar trebui să ştie ce gândeşti tu fără să deschizi gura şi să se comporte în consecinţă. Iată cât de preţioasă este educaţia celor 7 ani de acasă!
8. Ignoră oricare oportunitate pentru dezvoltare personală sau profesională. Traininguri, seminarii, cărţi, consultanţă, psihoterapie? HA! Tu ştii mai bine că nimeni nu poate să te ajute mai bine decât tu însuţi/însăţi! Dacă suspectezi că e ceva care nu-ţi place la tine, stai liniştit/ă! Te vei vindeca singur/ă! Tu doar continuă să faci ce-ai făcut până acum, afirmă cu o voce gravă că ai învăţat câte ceva şi sigur vor apărea schimbările! Any time now!
9. Ai grijă să observi şi critică-i pe ceilalţi pentru cât de egoişti şi acaparatori sunt! Cât de ignoranţi la nevoile de exprimare ale celorlalţi şi cât de intoleranţi în viziunile lor radicale! De ce nu sunt mai deschişi la minte? Cu siguranţă, atitudini egocentriste de cea mai joasă speţă. .. Dar, ferice de ei şi ele că te au pe tine, un stâlp al conştiinţei care să le deschidă cu înţelegere părintească atenţia spre punctele de vedere ale altora – cum ar fi… ale tale.
10. Stai deoparte de Biserică! La urma urmei, Îl ai pe Dumnezeu în tine… cel puţin până ajungi la conştienţa că EŞTI dumnezeu! Sigur cei care sunt adepţii unei unice religii sunt nişte sărmani care în loc să respecte egal TOATE religiile (inclusiv satanismul şi altele ce implică sacrificii umane), îşi proclamă cu neruşinare supramaţia asupra adevărului! Oh, şi toţi aceia care au scris mii de pagini ale Tradiţiei ortodoxe, din care unii au murit pentru credinţă… sunt doar nişte încuiaţi, nu lua seama la filocalii, paterice şi vieţi de sfinţi. Sigur poţi veni cu o interpretare mai reuşită a unor cărţi scrise – nu-i aşa? – de oameni…
*Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, tradus de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, secţiunea 2, de Ava Dorotei, V. Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa, 6, pg. 534, Institutul Biblic şi de Misiune ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1980
Îţi pui mobilul pe silenţios, te retragi undeva unde nu te deranjează nimeni, îţi iei un moment de reculegere, te orientezi spre răsărit, te aşezi în genunchi (doar în perioada de 40 de zile după Paşte se stă în picioare), îţi faci semnul Sfintei Cruci şi te gândeşti la cuvintele rugăciunii pe care o spui sau o citeşti. Dacă nu ştii rugăciunea bine pe de rost, e mai bine să o ai în faţă decât să te bâlbâi sau să o stâlceşti. Când vorbeşti cu Dumnezeu, e un exerciţiu de trăire, nu un examen de memorie. Dacă mintea îţi aleargă în alte părţi, este bine să faci nişte metanii mai întâi (mai puţin sâmbăta, duminica şi în cele 40 de zile după Paşti) sau să rosteşti rugăciunea inimii: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul / oasa”, dar niciodată nu te întorci asupra porţiunilor la care nu ai acordat atenţie!
Este indicat să aprinzi lumânare, candelă şi tămâie (tămâia se aprinde cu cărbune, care se cumpără de la pangarul bisericii). Lumânările nu spune nimeni că trebuie să le iei de la biserică, de obicei te costă de te rup – e OK să le iei şi din piaţă, NUMAI ŞI NUMAI DACĂ sunt într-o cutie, sigilate. Oricum, lumânările ce însoţesc pomelnicul care se dă la Liturghie se dau şi cu o sumă de bani – între 1 şi 5 lei, de obicei.
Înainte de slujba dintr-o sărbătoare sau de duminica, citeşte din Biblie pasajele din Sfânt Scriptură care se vor citi în Biserică şi, cel mai bine, despre semnificaţia sărbătorii – pe care o poţi afla în mai toate calendarele creştin-ortodoxe on-line şi pe bloguri ortodoxe. În România, slujba Liturghiei ortodoxe începe în zi de sărbătoare pe la 9-9.30, dar utrenia începe de la 8. Este bine să fii prezent(ă) şi la slujba utreniei, pentru că te ajută să te concentrezi mai bine şi să întri în atfmosfera de cult bisericesc. Este important ca gândsurile tale să fie alungat. Cel mai recomandat este chiar să nu îţi iei deloc telefonul la tine. Oricum, dacă te caută cineva în intervalul respectiv, nu îi vei răspunde!
Dacă vrei să pui un pomelnic separat pentru cei atei, eretici, schismatici, sectari, ecumenişti sau care vieţuiesc făţiş împotriva ortodoxiei, acesta se pune musai chiar la începutul utreniei, înainte de citirea la Pslatire, iar pe pomelnic nu vei scrie „vii”, nici „robii lui Dumnezeu”, ci „pentru întărirea întru dreapta credinţă”.
Pomelnicele pentru vii şi pentru morţi pot să conţină un număr variabil de persoane, dar o limită uzuală ar fi până la 20 de nume, din câte am observat. Dacă poţi să le aduci tehnoredactate, nici nu ştii cât se va bucura preotul – sunt mai uţor de citit şi ocupă un spaţiu mai organizat. Începi la pomelnicul viilor mai întâi cu preotul care te-a botezat, apoi preotul care te-a cununat, apoi preotul la care te spovedeşti. Apoi urmează rudele şi apropiaţii. La final, la vii, te treci pe tine. La morţi, treci mai întâi preoţii.
Dacă ai dezlegare de la duhovnic să citeşti Pslatirea acasă, este bine să insişti pe a spune formula completă pentru rugăciunea inimii şi să faci cât mai multe metanii, te vor ajuta să te concentrezi mai bine la sensurile profunde ale cuvintelor. Psaltirea citită zilnic aduce linişte şi nădejde sufletului.
Citeşte Biblia cât mai des. Citeşte cel puţin în duminici şi în zile de sărbătoare mai mult decât afli la Biserică. Fiecare creştin e dator să citească în timpul vieţii toată Biblia măcar o dată – caută ediţia sinodală îngrijită de Bartolomeu Anania, 2001 – are peste 8000 de note explicative de subsol. Citeşte apoi cele 12 filocalii, traduse de părintele preot Dumitru Stăniloaie, cel mai mare teolog al sec. al XX-lea. Începe cu Filocalia 9, apoi continuă cu: 1, 2, 6 şi apoi cere sfatul părintelui duhovnic, care în funcţie de sporul tău duhovnicesc va şti ce s-ţi recomande pentru a citi mai departe.
Fă Acatistul Sfântului Duh măcar o dată în săptămână.
Citeşte acatistele sfinţilor importanţi în zilele în care sunt prăznuiţi. Există cel puţin vreo 80 de sfinţi importanţi ale căror acatiste de peste an le găseşti în acatistiere şi pe internet.
Dă cu agheazmă prin casă în fiecare zi de întâi a lunii. Agheazma mică se ia de la orice biserică ortodoxă şi se poate înmulţi cu apă. Se ia dimineaţa pe nemâncate, după ce îţi faci toaleta şi după ce ai luat anafură.
Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.
Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?
Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.
Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.
Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?
De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.
Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.
Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.
Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.
Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.
Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.
Una din cele mai mari minciuni este:
– Să rămânem prieteni!
– Să mori tu… Am fost, până acum?
– Ne mai vedem
– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!
– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?
– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?
– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…
– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?
– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…
– …
De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…
Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…
Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.
Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.
Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.
Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…
PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi
M-am confruntat recent cu cel puţin două situaţii care m-au întristat, dar cred că cel mai bine sunt ilustrate de experienţa unui prieten de-al meu, care a dorit cu insistenţă să o întâlnească pe Anna Lesko, care cântă melodia „Lasa-ma sa fiu asa” – extrem de edificatoare pentru acest post.
Atat fanii, cat mai ales detractorii Annei Lesko, probabil nu ştiu că Anna are un talent real pentru pictură, iar compoziţiile sale sunt răvăşitoare. Am văzut şi eu câteva tablouri şi, deşi nu sunt critic de artă, m-au impresionat. Ei bine, prietenul ăsta al meu i-a făcut Annei o analiză de brand personal, bazându-se pe modul în care ea se promovează pe net… şi i-a înmânat-o personal. Faptul că Anna Lesko are un mai pronunţat talent pentru pictură decât pentru muzică nu este surprinzător. Nici faptul că a întâlnit-o destul de uşor nu miră. Ce este surprinzător este că el considera că Anna poate într-adevăr să se vândă ca artistă în aria picturii decât în aria muzicii.
Prezumţia nu este greşită, ci doar improbabilă. Aici este vorba despre modul în care el, ca fan, a ales să o aprecieze pe Anna. Iar de aici, intrăm în miezul subiectului despre care simţeam de ceva timp dorinţa să scriu.
Frumuseţea nu zace în ochii privitorului. În realitate, chipul lui Hristos se ascunde în fiecare fiinţă umană, doar că la unii este adânc săpat în conştiinţa lor şi atât de dificil de găsit încât pare inexistent. Dacă am vedea un suflet de om, aşla cum arată în toată splendoare lui, ne-am prăpădi.
Dostoievski a spus: „A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat”. Aici intervine întrebarea: cum ştii că l-a intenţionat Dumnezeu pe om? Păi Biblia îţi spune. Nu îţi spune ce carieră să aleagă cineva, dar îţi spune ce calităţi morale ar trebui să aibă: ar trebui să aibă dreapta credinţă, dreapta socoteală, dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, nădejde, tărie sufletească, înţelepciune, să se roage, să aibă grijă de sufletul şi trupul său, să le îngrijească precum nişte daruri ce sunt de la Dumnezeu. Cu siguranţă n-ar trebui să fumeze, să bea alcool şi cafea peste măsură, să mănânce fast food şi o groază de alte gunoaie alimentare, să facă sex înainte de căsătorie, să fie încrezut peste măsură în propriile puteri şi în propriul ego.
O rugăciune din ortodoxie spune aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai murit pe Cruce pentru păcatele mele. Îţi deschid uşa inimii mele şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Ia viaţa mea în primire şi fă-mă aşa cum doreşti Tu să fiu. „
Există o categorie de oameni speciali, care nu au nevoie să înveţe nimic. Sunt aceia care le ştiu pe toate, se descurcă fără sfaturi, nu au regrete şi îşi trăiesc viaţa prin empirism. Şi spun „o categorie” pentru că mândria, orgoliul, devine chiar esenţa fiinţei lor. Desigur, pentru cei care preţuiesc valorile dezvoltării, deschiderii, feed-back-ului, această categorie de omuleţi este foarte interesantă, dintr-o perspectivă filosofică: prin viziunea lor asupra vieţii, sunt o mărturie a eternităţii. Ei rămân la fel. Gândesc şi acţionează la fel, mintea lor fiind blocată la vârsta la care au ajuns să considere că s-au plictisit de învăţat. De-a lungul timpului, ei pot schimba slujbe, iubiţi, poate chiar şi religii, dar singurul lucru ce rămâne constant este exact ceea ce îi lipseşte de o identitate: ego-ul cel orgolios, mândria interioară. Deşi nu este frumos să legi identitatea şi comportamentul, cu siguranţă aceasta este o excepţie notabilă.
Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit să iubeşti o asemenea persoană, atunci ştii că trebuie să o accepţi, aşa bidimensională în gândire cum se prezintă adesea, lipsită de dorinţa de a schimba, de a îmbunătăţi, chiar atunci când sistemul după cum îşi organizează studiul, cariera, viaţa sentimentală, este deficitar – pentru că, nu-i aşa? – „lasă că merge şi-aşa!”. Şi o iubeşti încercând să te bucuri de fărâmele de frumuseţe şi linişte pe care ţi le aduce în viaţă atunci când renunţi să îţi mai doreşti măcar să o schimbi.
Aş fi vrut să cunosc pe cineva căruia i s-a întâmplat o minune. Aş fi vrut să fiu martorul unei minuni. Dar acestea nu se arată oricui. Am citit despre ele în cărţi şi ştiu că există. Dar în nici una dintre acestea, nu am întâlnit ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru al omului. Cel mai adesea, pentru cei care se încăpăţânează în propriile drumuri, viaţa este un profesor răbdător: îi pocneşte până învaţă.
Ce poţi să faci este să stai martor. Să spui lucrurilor pe nume, împărtăşindu-ţi viziunea, fără a condamna, fără a judeca, fără a dori să schimbi. Determinarea de a livra un mesaj pe care cel puţin acum receptorul nu îl înţelege îi poate servi ca food for thought în timp este importantă (şi rară, de altfel). Concluziile la care persoana iubită va ajunge, ar putea să declanşeze un „aha”. În acelaşi timp, nu vă construiţi viaţa bazându-vă pe minuni. Dacă cineva a luat-o hăisa către erezii, sex, alcool, etc., îngustă şi cu atât mai strâmtă este calea pentru aceia! Am citit despre vieţile unora care s-au transformat radical (cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Sfântul Ciprian), numai că în viaţa de zi cu zi, în ciuda speranţei mele de a observa puterea rugăciunii, nu prea am observat-o. Poate că o fi trecut pe lângă mine şi nu le-am realizat (cu mine, Dumnezeu a făcut cu siguranţă minuni, dar în acest articol nu scriu despre mine). De ce nu prea sunt minuni ca urmare a rugăciunilor? O bună explicaţie găseşti aici:
Este mult mai de preţ să îi vorbeşti lui Dumnezeu despre cel sau cea pe care încerci să îl/o apropii de El, decât să duci muncă de lămurire cu acea persoană în mod direct. Dumnezeu ştie că îţi pasă şi că vrei să faci bine. În acelaşi timp, tristeţea (că ai pierdut bucuria ca în persoana iubită să strălucească mai mult chipul lui Dumnezeu), furia (că persoana ţi se pare atât de aproape, şi totuşi atât de departe) şi groaza (că cineva poate să trăiască – şi încă bine, cel puţin vremelnic – departe de Biserică) sunt în terenul tău. Nu, nu ai voie să te vaiţi. Nu, nu ai voie să critici, căci nu ştii ce e în cugetul fiecăruia, prin ce a trecut şi cât de greu îi este să ia decizii pentru trecut şi alegeri pentru viitor. Ai voie să te rogi. Şi nu pentru voia ta. Ci pentru voia lui Dumnezeu.
Opening statement: Am cunoscut odată un om care mi-a spus că a renunţat să mai joace în trupa de teatru în care fusese mulţi ani pentru că a ales să joace teatru în viaţa lui. Nu am reuşit cu adevărat să înţeleg ce voia să spunămultă vreme, până acum…
Zilele astea mi-am călcat peste cuvânt şi m-am întâlnit cu o cititoare fidelă a blogului „Din Dragoste” pentru D. Sssst, nu spui care, secret mare!
Acum, că ţi-am stârnit curiozitatea şi ţi-am aprins imaginaţia, trebuie să menţionez că e vorba de o cunoştinţă mai veche… cu care nu m-am mai văzut de câţiva ani. De ce? Ai să afli îndată.
Poate că acum câţiva ani mă impresionau asemenea poveşti până la a auzi pe fundal o vioară scârţâită, trebuie să recunosc că de data aceasta mai-mai că m-a pufnit râsul. Fătuca din faţa mea era o adevărată campioană a triunghiului dramatic! O jucătoare „grea”, cum se spune, parcă descinsă din paginile manualului de analiză tranzacţională, care o depăşea pe D. a noastră!
Şi atunci m-a lovit o revelaţie: există anumite persoane care trăiesc într-o stratosferă a devierii de la normalitatea psihologică şi care de fapt nu produc prea mult rău planetei – întrucât reuşesc să îşi găsească parteneri pe măsură. Fătuca îmi povestea cu spor şi cu entuziasm iţele diverse şi colorate ale încrengăturilor telenovelistice pe care le crease în viaţa ei, mai-mai să se se împiedice în alergătura emoţiilor! Mi-a creat senzaţia unui DJ care mixează jumătăţi de sensuri de cuvinte aruncate prin aer – iubire, fericire, respect, încredere, iertare…
Unul dintre dezavantajele majore ale femeilor care arată bine fizic este faptul că nu trebuie să se uite prea des în oglinda sufletului, se găseşte mereu câte vreun fraier care să le pupe în cur, să le sufle şi-n iaurt, şi să le facă să se simtă precum nişte regine – ba chiar! – ca nişte împărătese, căci cuceresc fără drept de apel întreaga viaţă a bărbatului. Iar ele rămân singure pe un piedestal în care din când în când îşi dau seama cât de singure sunt de fapt. Trist? Nicidecum! Chiar extraordinar de entertaining!
Drama este o poveste care spune cât de bine reuşesc să se descurce anumite personaje în cele mai vitrege situaţii. Comedia… ah, comedia însă, este despre cât de prost reuşesc să se descurce nişte personaje în cele mai bune situaţii… Data viitoare când te bate gândul ce tragedie mare a venit peste cutare ce îşi plânge viaţa, adu-ţi aminte… pentru personajele de comedie, situaţia în care se găsesc e o adevărată tragedie!
Ţi-ai luat paralelilipipedul din care intri şi ieşi, paralelilipedul pe roţi (mergând agale către paralelipipedul final – cel mai ieftin dintre toate, raportat la primele…). Cumva, între toate astea, trebuie să înghesui un surogat de viaţă, fiecare ştie cum mai bine. Da, da!!! Fiecare ştie ce-i mai bine pentru el, şi pentru tot neamul lui, precum şi pentru toţi neaveniţii care se întâmplă să gravitaţioneze în câmpul social al acestuia. Nu ştiai?
Oricum, este de apreciat că dragălaşa, mirifica, mirobolanta fătucă a noastră cea de acest post se întâlnise cu mine ca să îmi ceară un sfat. Pentru ce? Dracu’ mai ştie, că m-am pierdut în poveste…
Aaaaaa, povestea acestei iubitoare a teatrului?
Vreţi să v-o spuuuun?
Nţţţţ.
Acest blog este doar pentru povestea între mine şi D. Mă tem că bijuteria teatrului de fiecare zi a vieţii protagonistei acestui articol nu se compară cu ce am scris până acum (şi acum, ca un demiurg rău ce sunt – aş putea spune că e o variaţie sordidă pe o temă asemănătoare)…
Totuşi, concluzia ce merită desprinsă este că îi apreciem pe oameni pentru previzibilitatea lor, pentru simţul lor pe care îl cultivă în propria inocenţă de a face rău vrând să facă bine şi urmărindu-şi interesele. Îi apreciem pe oameni pentru potenţialul pe care uneori aleg să şi-l folosească dând cu băţul în baltă (creativ, ma cherie, nimic de spus!). Îi apreciem pe oameni pentru nebunia lor, pentru simţul lor unic şi inconfundabil pe care îl zărim de la o poştă mergând pe stradă. Rămân „aşa cum îi ştim noi”. (Evident, de aceea mai traversăm din când în când şi pe partea cealaltă…)
Farmecul pentru noi şi tragedia pentru ei este că (mai curând decât altfel), nu prea învaţă din greşeli. Schimbarea se produce la nivel de salariu – iată – careva câştigă 5000 de euro pe lună în loc de 3000, se duce la Rio de Janeiro în loc de Paris şi are Toyota în loc de Dacia – dar esenţa nu s-a schimbat. Calitatea vieţii nu s-a îmbunătăţit fundamental. Fericirea pare un concept dosit în spatele datului cu băţul în baltă.
[Notă: Destinatarul nu este D., ci altă „dragă” a mea mai veche, de pe vremea când iluziile erau mai colorate, iar speranţele păreau mai aproape]
Draga mea, îţi scriu această scrisoare ca o mărturie. Sunt convins că îţi vei aduce aminte de ea într-un moment prielnic.
Acum eşti tânără şi eşti dorită, iar asta este normal. Băieţii şi bărbaţii vor să se culce cu tine nu doar pentru că şi-ar dori să îşi răsfire cu tandreţe degetele asupra tâmplelor tale, ci mai curând pentru că ai crescut într-o societate în care femeia este produs de consum. Pentru asta nu ai vreun merit special, ci numai ceea ce ţi-a oferit Dumnezeu.
Cei care se uită la tine şi te cunosc pot observa cu uşurinţă că ai o inteligenţă ascuţită, un spirit ludic care îţi antrenează creativitatea, o inimă generoasă şi săritoare, o corectitudine şi o dorinţă admirabilă de a face dreptate, o capacitate de a munci şi de a investi efort cu greu de regăsit în timpurile moderne, o pasiune pentru munca pe care o faci şi o inimă veselă care ştie să negocieze tranşant realitatea şi cu speranţă. Sinceritatea ta este dezarmantă.
Dar nimic din toate acestea nu îţi foloseşte, pe termen lung, fără înţelepciune. Iar tu, draga mea, cu întreg mirobolantul şir de calităţi, nu o ai pe aceasta.
Înţelepciunea se măsoară cu răbdarea pe care o ceri de la ceilalţi, cu dragostea pe care vrei să o primeşti de la alesul tău, cu chibzuinţa dreptăţii pe care vrei s-o aduci prin deciziile tale, prin atenţia pe care o acorzi unei responsabilităţi morale pe care o ai în faţa puterii care urmează să îţi fie dată.
Dragostea în lipsa răbdării nu durează. Dragostea nu se măsoară cu responsabilitatea, ci este supusă de către aceasta, dacă doreşte să vieze. Dragostea se oferă cu dreptate, dacă nu doreşti să îi întinezi valoarea. Cine te-ar dori o viaţă aproape, fără înţelepciune? Ce bărbat şi-ar dori, cu bună ştiinţă, alături de el, o femeie neînţeleaptă? Căci tinereţea şi veselia se ofilesc, dacă nu se păstrează în inimă, iar proba lor este cu adevărat timpul.
Un adevăr inconvenabil la care probabil nu te gândeşti prea mult este acela că vei muri. Nu reuşeşti să ştii prea sigur ce va fi după aceasta, dar logic ar fi, în virtutea unui sistem în care corectitudinea, dreptatea şi responsabilitatea sunt preţuite – cel puţin declarativ, ca acestea să se prelungească şi în viaţa de Apoi.
Desigur, în societatea contemporană, pare atât de uşor de observat cum pare a fi un sistem de reguli pentru cei bogaţi şi puternici, şi alt sistem de reguli pentru cei săraci şi mulţi. Şi atunci ne mai întrebăm, care mai este sensul de a asculta de reguli, dacă ele oricum se aplică arbitrar? Poate pentru că este în natura noastră de fiinţe umane să fim drepţi, corecţi şi cinstiţi, şi avem nevoie din când în când ca cineva să ne aducă pe făgaşul cel bun atunci când violăm aceste legi – oare nu este la fel ceea ce face Dumnezeu cu noi atunci când păcătuim?
Sensul dragostei în societatea occidentală pare să fie o relaţie sentimentală, care musai trebuie să includă şi sex, ca să fie „sănătoasă”, opţional o căsătorie. Copiii primesc dreptul la viaţă eventual dacă reuşesc să se nască.
În această ordine de idei, o iubire exprimată în afara acestor canoane pare să se încadreze în sfere inexplicabile: poate să fie dubitabilă, minimizată, ignorată, raţionalizată, în speranţa poate că va dispărea.
Într-o lume parcă tot mai lipsită de Dumnezeu, pare normal să adori fiinţa iubită, să o urci în slăvi pentru toate calităţile care o fac mai specială, mai unică şi mai cu „vino-ncoa”, numai că asta nu are absolut nici o legătură cu dragostea aceea care durează.
„A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi pe acel om aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat.” F.M. Dostoievski
În timp ce pot exista anumite dispute cu privire la calităţile specifice unde voia omului s-ar putea confrunta cu voia Domnului (spre exemplu, rolurile „amantă focoasă” nu prea se pupă cu „mamă grijulie”), cu siguranţă că atât pentru Dumnezeu, cât şi pentru om, această virtute specială, înţelepciunea, este una importantă.
Iar uitându-mă în a ta inimă rea, întunecată şi mică, tocmai pentru că te iubesc, îţi atrag atenţia că îţi lipseşte înţelepciunea. Stai liniştită, dacă nu i-ai simţit lipsa până acum nu e o pagubă. Doar o notificare.
Iar atunci când încerci să faci ceva care nu-ţi reuşeşte, dă-ţi singură câteva palme (pentru că nu voi putea fi cu tine să ţi le dau eu) şi adu-ţi aminte că s-ar putea să existe o explicaţie inconvenabilă şi insignifiantă pentru aceasta. Nu, nu e faptul că nu ai înţelepciunea, ci faptul că nici măcar nu ai căutat-o. Poate pentru că nu ştiai că trebuia să o cauţi. Poate nu ţi-a spus nimeni. Într-o lume atât de neînţeleaptă, nu este de mirare.
Acum că ţi-am scuturat piedestalul pe care te-ai înfipt cu banal şi logic plictis (întrucât puţini par să observe că nu ai ce căuta pe el), îţi aduc aminte că de fapt, fiecare din noi va rămâne cu roadele a ceea ce a sădit. Iar dacă eu am greşit în ceea ce am scris, atunci eu voi culege roadele aroganţei mele sfruntate, iar tu, pe ale dragostei. Asta presupunând că ne învrednicim din ceea ce dăruim, iar nu din ceea ce primim.
Te iubesc pentru cine eşti cu calităţile tale şi, tocmai ca să trăiesc în realitate şi nu cu vreo himeră, sunt şi cel mai aspru critic al tău. Însă ţine minte că în toată această iubire, în cele din urmă, nu te-am ales. Iar astfel, te-am câştigat.
Pentru acei bărbaţi care citesc acest post, dacă veţi înţelege ce am scris aici în profunzime, veţi observa că ilustrează fundamental approach-ul pe care fiecare bărbat consider că ar trebui să îl aibă, faţă de femeia pe care o iubeşte şi alături de care i-ar place să rămână… if and only if…
PS: Dragostea de sine nu e condiţionată. Dragostea celorlalţi, în schimb, da…
În ceea ce priveşte comunicarea sentimentală dintre doi oameni, mi-a plăcut o metaforă pe care Ross Jeffries, expert mondial în persuasiune şi seducţie, a folosit-o într-unul din trainingurile lui:
„Dragostea între doi oameni este ca o întindere de apă între el şi ea. Fiecare din ei are nevoie de apa respectivă pentru a-şi uda sămânţa de dragoste pe care o au în ei înşişi pentru celălalt. Această sămânţă trebuie să crească şi să se dezvolte. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic, şi sămânţa dragostei nu se dezvoltă pentru cel rămas fără apă, ci se usucă încetul cu încetul, sufocată de sămânţa dragostei celuilalt, care s-a dezvoltat până peste măsură.”
De aceea, este bine să aveţi grijă, în orice relaţie (aici, se poate extinde şi la relaţiile de afaceri), să nu luaţi toată apa! Mai au şi alţii nevoie de ea! Dacă nu ar fi apa, nu am avea nici iarbă…
În perioada imperială, Roma a cunoscut o dezvoltare puternică, devenind principalul centru multilateral în Europa Antică. Roma a fost în această perioadă un oraş bogat , de unde cultura s-a deyvoltat sub toate formele în lume, prin cuceririle succesive ale Imperiului Roman, ce a impus popoarelor cucerite romanizarea, unul din cele mai bune sisteme de structurare pe care s-a ridicat acest imperiu, comparabil cu cel german de pe vremea lui Hitler şi cel american de intervenţionism. De la acest proces vine şi expresia “Toate drumurile duc la Roma”. Civilizaţia romană s-a impus cu forţa, promovând o serie de valori şi sisteme morale care au devenit parte integrantă a populaţiilor care urmau să se formeze.
Într-o perioadă istorică atât de prolifică economic, creştinismul se foloseşte de calea spirituală a adevărului, dar are nevoie de o metodă de propagare a învăţăturilor biblice mai eficientă decât prin propovăduirea sistemică realizaă de apostoli, a căror eficienţă nu trebuie totuşi subestimată, întrucât, spre exemplu, Sf. Apostol Pavel este socotit de Philip Kotler cel mai mare geniu de marketing şi îndeosebi de relaţii publice al omenirii.
Sfinţii Apostoli petru şi Pavel au venit la Roma, pe rând, pe când biserica păgână a Romei constituie o putere imensă în stat, drept pentru care convingerea apostolilor, împărtăşită de persoane importante reprezenta o ameninţare la adresa bisericii şi la adresa împăratului. Drept consecinţă, Nero a dat foc Romei, acuzându-l pentru aceasta pe Pavel, pentru a perima popularitatea acestuia.
Ceea ce nu a realizat împăratul a fost că, din punct de vedere conceptual, îi dăduse astfel Sfântului Apostol Pavel punctul de sprijin ca să răstoarne lumea aşa cum o vedea el, dovedind vorbele Mântuitorului, care spune că pe acela pe care pică piatra din capul unghiului îl va zdrobi. Pe acelaşi ax psihologic, moartea martirică a celor doi apostoli a generat un alt focar al propovăduirii credinţei creştine la Roma.
Conceptual, Nero şi reprezentanţii persecutori ai creştinătăţii din prima parte a mileniului I e.n. nu au realizat sistemul de referinţă la nivelul căruia se realiza reprezentarea simbolică, un concept fundamental în brandingul modern. Practic, emiţătorul simbolului crucii pe care a fost martirizat Petru şi pe care ar fi urmat să fie martirizat Pavel (el a spus însă că nu e demn să moară într-o manieră comparabilă cu a Mântuitorului şi I s-a tăiat capul) era firea dumnezeiască, chipul lui Hristos ce se acţiona în Pavel prin Harul Duhului Sfânt.
Transmiţătorul era Pavel, iar receptorii, creştinii din acea vreme. Simbolistica nu putea fi percepută de către romani, întrucât aceştia nu aveau perspectiva necesară asupra cadrului de referinţă (nu priveau din unghiul potrivit), care era domeniul spiritualului, întrucât majoritatea romanilor aveau o percepţie pur materialistă. Cu toate aceste, spre exemplu, soldatul roman care, la picioarele lui Hristos răstignit afirmă “Acesta a fost într-adevăr Fiul lui Dumnezeu!”, dovedeşte faptul că orice simbol conţine în sine cheia pentru a descifra codul folosit pentru a transmite ideologia din spatele mesajului, ax psihologic pe care s-a construit şi scena răstignirii colective din Quo Vadis, reprezentativă atât literar la Henry Mankiezewicz cât mai ales în filmul lui Melvin LeRoy din 1952.
Ideea din spatele simbolului este foarte puternică şi tocmai de aceea face din cruce un simbol generic pentru creştinism, chiar dacă ulterior unele secte desprinse din creştinismul catolic au atribuit alte semnificaţii simbolului.
Scopul şi efectul a fost supraistoric, întrucât au fost trimişi de Duhul Sfânt, nu a fost un act cu obiective politice strategice, cantonate în plan cvadridimensional. Cu toate acestea, însă, a determinat răsturnarea viziunii Împăratului. Ca preot suprem al religiei politeiste, Împăratul nu a mai fost perceput drept un reprezentant al intereselor, obiectivelor şi credinţelor poporului, întrucât lupta împotriva propagandei adevărului, care era de asemenea susţinută de simbolul Sfintei Cruci.
Cei doi apostoli au ajuns la Roma într-o perioadă istorică tulbure, în care Imperiul Roman, deşi se extindea şi se îmbogăţea, moravurile corupeau legile romane scrise conform unor valori ce fuseseră deja perimate.
Scopul, în sine, a fost unul de natură spirituală, dar care, aplicată în realitatea politică vremii, a avut efectele devastatoare ale unui bumerang ideologic, care a pus capăt definitiv societăţii şi culturii romane. Astfel, Roma a devenit dintr-un sanctuar al religiei politeiste într-unul al religiei creştine.
Pe 28 iulie 2008 am cunoscut-o pe D. Privind în retrospectivă, 3 luni de relaţie din doi ani par a nu fi atât de mult. Ca perioadă. Încercând să înţeleg cum s-a schimbat viaţa mea de atunci şi până acum, pot spune că sunt tot eu. Cei care mă cunoşteau atunci, apropiaţi, ştiau povestea. Dar oamenii pe care i-am cunoscut de atunci nu ştiu. Şi nici nu mai vorbesc despre asta.
Zilele trecute am avut o provocare. Să mă deschid emoţional.Întrebarea pe care mi-am pus-o este: să povestesc despre D. sau să o păstrez în sacul amintirilor nepomenite, sub vălul de tăcere al confidenţialităţii sub care am scris blogul? Altfel spus, mi-am ridicat întrebarea: „cât de mult mă afectează ce s-a întâmplat, pe mine, cel ce sunt eu acum?”. Încă n-am găsit răspuns.
Zilele trecute am dat peste nişte fotografii de-ale lui D. Ea, ca femeie, este frumoasă fizic. Stârneşte genul acela de atracţie după care bărbaţii întorc capul pe stradă şi riscă să aibă un accident. Este şi elegantă, şi rafinată, etc. Cu toate acestea, uitându-mă strict la poze, îmi dau seama cum această femeie, dacă aş cunoaşte-o acum, nu aş ieşi cu ea nici la o cafea. Există o anumită viclenie în ochi, pe care a şi observat-o un psihoterapeut, cu care vorbeam în perioada relaţiei, când i-am trimis o poză.
Când am început să re-parcurg blogul, mi-am dat seama că cele mai puţin interesante articole sunt despre relaţia cu D. Că imaginea pe care o prezint, pe care o reflect, prin prisma faptelor, este una care o pune la zid pe D. Poate este, aşa cum am fost acuzat de o cititoare a blogului (care a renunţat să mai citească), răzbunarea mea pentru faptul că m-a părăsit.
Prin prisma intenţiilor pe care le-am avut faţă de D., am reuşit să vă impresionez pe voi, cititorii mei. Dar poate că de fapt totul a început cu „vina” mea. Adevărul este că mi-am dorit o femeie foarte frumoasă fizic alături de mine. Desigur, acesta nu a fost cel mai important criteriu, întrucât D. se comporta într-un fel în timpul verii 2008, până să aflu de A. Apoi lucrurile s-au schimbat. A fost „vina” mea pentru că am avut orgoliul să cred că o pot schimba pe D. Că o pot transforma. Adevărul este că asta chiar s-a putut, până la un punct. Am adus, la urma urmei, la spovedanie, o femeie care nu mai mersese de vreo 10 ani. A început să asculte Anthony Robbins şi să citească dezvoltare personală. Să se uite la documentare despre cum funcţionează creierul şi gândurile. Şi s-ar fi putut, în continuare, dacă nu ar fi fost mediul. El, familia, prietenii. Orgoliul ei, de fapt, întreţinut de educaţie.Uitându-mă la D. mă gândesc cu groază că dacă voi avea o fiică vreodată, m-aş răscoli în mormânt să aflu că are un asemenea ego.
Adriana mi-a răspuns la mult-comentatul articol „Hop şi D. după un an” că e cel mai onest post. Pentru că de fapt, în viziunea ei, a iubi înseamnă a accepta. Cred în continuare asta. Cu condiţia să ştii ce vrei şi să ştii ce nu vrei. Astea nu se negociază. Şi partenerul trebuie să ştie ce vrea. Eu am ignorat criteriile mele, ce ştiam că vreau, şi am ignorat că ea nu ştia ce vroia. Şi mi-am ridicat standarde atât de înalte, încât de doi ani o singură persoană a încercat să se apropie de mine pentru o relaţie. Şi a renunţat după două săptămâni. În vara anului trecut. Să vă spun că avea 35 de ani?
Poate că uneori să cauţi nu este de ajuns. Poate că uneori trebuie să creezi mediul pentru a cunoaşte pe cineva pentru o relaţie. O serie de întâlniri de networking pe teme nişate. Sau un club pe un anumit subiect. Sau whatever, dar ceva care să aducă oamenii la tine.
Uneori, îmi spun că mi-aş dori o relaţie. Alteori, mă gândesc că oare nu-mi şade mie mai bine singur, decât să tolerez pe cineva în viaţa mea cu care ştiu că nu aş fi compatibil, adică un compromis? Şi atunci îmi aduc aminte câţi oameni se însoară ca să fie căsătoriţi, câţi sunt într-o relaţie ca să nu fie singuri sau că nu are cine să le plătească chiria. M-am întâlnit anul acesta cu un fost prieten din copilărie la o nuntă.A venit cu soţia, încorsetată de gânduri.
– Hai să dansăm. Vrei să dansăm? îi spune el cu jumătate de gură
– Mai târziu. […]
– Să mai stăm.
– E târziu. Hai să plecăm.
Îi spun eu la un moment dat despre vocea răguşită pe care o avea:
– Ai vocea precum a lui Kiefer Sutherland în „24”
– Stai să mă vezi! , îmi zice. În zilele rele ajung chiar şi la vocea lui Batman!
Era mort. Era într-o închisoare. Ştii, s-a căsătorit, este arestat acasă. Nu mai are o viaţă socială. Viaţa e grea. Ca şi cum aşa ar fi normal să fie. Eu nu reuşesc să îi înţeleg pe aceşti oameni, care gândesc că partenerul trebuie să stea lipit de ei tot timpul. E o mentalitate românească. Probabil.
Îmi zic, aşadar, că decât aşa ceva, mai bine deloc. Şi cum mă uitam la ei doi, căci el stătea chiar lângă mine, am avut o revelaţie: aşa ar fi fost şi căsătoria cu D. Sau similar. Unii oameni se dau de ceasul morţii că nu au reuşit să se căsătorească cu prima persoană cerută în căsătorie. Eu bat în lemn gândindu-mă la mintea de acum, comparativ cu mintea de acum doi ani. Cu siguranţă, mi-a fost de folos ca să nu intru în belele mai mari, pentru că ştiu că aş fi putut intra. Până la urmă, a fost o relaţie. S-a terminat şi îmi pare bine. Îmi place să cred că am învăţat din asta.
Mi-a spus cineva de curând că „atunci când iubeşti, ştii ce ai de făcut!”. Cumva, dacă stau şi mă gândesc la alte iubiri în aintea lui D., care nu s-au materializat în relaţii, a fost şi pentru că nu am vrut destul să merg mai departe, să mă implic, să insist, acceptând de fapt o lipsă fundamentală de compatibilitate şi hrănindu-mi sentimentele dintr-o relaţie amicală sau prietenească cu acea femeie. Aşadar, în loc să zic că strugurii sunt acri sau să găsesc scuze, mărturisesc că nu m-am implicat suficient. M-am implicat total cu D. pentru că am vrut să-mi încalc regulile depre viaţă. Pentru că aveam o sete să simtă. Ceea ce nu ştiam atunci şi ştiu acum este cât de uşor se intră în sufletul cuiva care tânjeşte după afecţiune. Dar ce se descoperă acolo rareori e ce vrem cu adevărat dincolo de un moment trecător…
Cu siguranţă am scris mult. 150 de posturi… Mă uit la statistici şi mi se pare incredibil că deşi nu mai public, blogul este frecventat, din nou şi din nou de cititori. Asta îmi spune că articolele publicate aici sunt de interes constant. Pentru a reveni. Şi a citi cu plăcere, cu pasiune şi curiozitate, despre emoţiile unui muritor care a iubit o dată…
Ieri a fost ziua lui D. În ciuda aşteptărilor anumitor persoane, nu a fost deloc dificil să mă abţin de la a nu o suna. Totuşi, mi-am ridicat nişte întrebări şi aş vrea să vă împărtăşesc răspunsurile la care am ajuns.
În toamnă am ajuns la un fel de fund al sacului, din punct de vedere emoţional. Dacă mai era ceva de scotocit, ar fi fost prea mult pentru mine, prea dureros. Aş fi trăit cu piciorul într-un trecut care nu îmi mai afectează prezentul decât prin amintiri şi prin urmele care au rămas în mine. Ceea ce am pierdut, la ce am renunţat, în urma relaţiei cu D. este speranţa că iubirea le rezolvă pe toate. NU, doar iubirea nu rezolvă.
Cum să îi iubeşti pe oameni fără să îi judeci?
Frumuseţea libertăţii pe care o au oamenii stă în puterea lor de a alege. Atunci când mă uit la cineva, nu îi observ doar limbajul, vestimentaţia şi comportamentul. Îi observ tiparele, mimica şi tot ceea ce poate să îmi spună ceva despre tendinţele şi preferinţele lui. Mai mult decât toate, despre obiceiurile lui.
Vezi tu, pentru cei care au binecuvântarea de a nu se confrunta cu realitatea suprinderii atât de bune şi rapide a acestor tipare, mai există speranţa. Speranţa că acel om poate fi frumos. „Frumos, adică aşa cum e în ochii mei. Dar cui îi pasă de ochii mei? Persoana respectivă nu s-a născut ca să fie frumoasă în ochii mei. Aşadar, pentru cine te iubesc? Pentru cine eşti, sau pentru cine îmi doresc să devii? A te iubi fără a te înţelege pe tine, cea care eşti acum, este vis. A te iubi pe tine, cea de acum, fără să mă gândesc la cine poţi să devii, este limitarea imaginaţiei. Aşadar… ce pot să fac este să sper. Să sper că iubirea mea are puterea să te schimbe.”
Şi chiar de aş oferi această dragoste cuiva cu o inimă caldă, nu va conta. Căci dincolo de inimă, este caracterul. Caracterul, care este în egală măsură prieten şi duşman al fiinţei iubite. Caracterul, sau lipsa lui.
Aşa că dacă nu pot să sper, pentru că deja cunosc prea bine realitatea intuită şi demonstrată (chiar şi atunci când nu am crezut în intuiţie), atunci măcar pot să mă bucur de libertate. De libertatea persoanei iubite… de a alege între grade mai nuanţate de întuneric.
Asta este ceea ce spune personajul jucat de Guy Pearce în „Memento”.
M-a întrebat într-un e-mail o cititoare a blogului care este importanţa amintirilor.
Amintirile sunt o dovadă despre ceea ce ai facut bine ca demonstraţie ca poţi, iţi aduce aminte că ai greşit, ca să ştii ce să eviţi, iar acestea iţi aduc înţelepciunea de a şti încotro să te îndrepţi.
„Cel care rămâne cu un ochi în trecut, riscă să şi-l piardă. Cine îl ignoră, riscă să-i piardă pe amândoi”. Nu mai ştiu cine a spus asta, dar acest citat i l-am trecut ca dedicaţie pe cartea făcută cadou în ianuarie lui D. cu ocazia împlinirii a 28 de ani. Cartea? „Istoria trădării la români”, de Mircea Bălan.
Amintirile, expuse public, au rolul de a sta mărturie, şi de a avea impact asupra aproapelui, dacă e spre câştigul lui sufletesc să le parcurgă.
„Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.„
(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)
Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.
M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:
– Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?
Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:
– Nu.
„De atâtea ori” – Van Noizz
Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.
Românii de fapt,nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac, simţul realităţii este absent. Când citesc ştiri care îmi spun că în timp ce vesticii econoimisesc românii se duc în vacanţă, că în timp ce vesticii ies în stradă pentru drepturi de 1 mai românii fug la mare să facă frigărui sau că se vând sute de automobile zilnic, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.
Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.
„See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.
Din păcate, unele persoane aleg să se „prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.
„Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.
Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.
„Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.
Am reluat în posturile din ultima vreme de la categoria „Povestea între D. şi mine” ceea ce s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta în ideea de a oferi o perspectivă care să ajute la înţelegerea şi perceperea lui D. într-o manieră cât mai completă din partea cititorilor, în speranţa că dincolo de impresiile deja formate, există dorinţa de a înţelege şi nu de a judeca.
La un moment dat, în timpul primei „săptămâni de miere” pare că lucrurile erau minunate. Vorbeam cu prietena mea cea mai bună, şi îi spuneam că nu ştiu ce tot îmi spune D., că este ceva îngrozitor, care va schimba lucrurile, pe care nu îndrăznea încă să mi-l spună. Ţi s-a întâmplat, până acum, să ai parte, o perioadă de câteva zile, de ceva care ţi se pare atât de frumos, atât de incredibil, comparativ cu ceea ce ai avut până atunci?
În dimineaţa în care voiam să îi dau banii pentru partea mea de vacanţă la Paris pe care o stabilisem, în tramvai, mi-a evitat privirea şi parcă s-a abţinut să nu plângă. Mi-a spus că nu merită atâta fericire, şi că vom discuta diseară.
Seara, vine pe la ora 11, şi începe să-mi povestească, tocmai se întorsese de la o prietenă căsătorită recent cu un bărbat pe care nu-l iubea. Se pare că asta e o tradiţie, în colivia lui D., ca femeile să se căsătoreascăde convenienţă. Se agaţă de gâtul meu şi începe să plângă. Îmi spune că este împreună cu un bărbat, de 5 ani de zile, cu care locuieşte, dar de care s-a îndepărtat, şi nu ştie dacă mai vrea să mai rămână împreună.
„Summer Red” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Ar putea părea superficial ca după o săptămână de stat împreună să fie atât de îndrăgostită, dar vă asigur că atunci când mi-a spus „Îmi este frică să nu te pierd!”, chiar simţea asta. Am văzut-o pe D. minţind, şi ştiu că atunci nu minţea.
Răsăritul care se preconiza la început întrevedea şi o furtună pe parcurs…
Aş fi putut, în acel moment, să o dau afară pe uşă şi să fac ceea ce i-am spus că sunt în stare să fac, să îi întorc spatele şi să nu o mai văd niciodată. Dar… au fost alte aspecte pe care le-am luat în considerare.
Fiecare persoană are dreptul la o şansă. Asta înseamnă că nu pot să judec pe cineva exclusiv după primele impresii comportamentale, sau după un fapt de viaţă, ci vreau să cred în latura bună a acelei persoane sau a acelei situaţii. Nu cred că dragostea este învinsă. Nu cred că răul învinge binele. Nu şi în realitatea mea. A fost o dragoste de zăpadă? Poate, dar nu şi pentru mine.
Foarte multă vreme, am renunţat. Am lăsat de la mine. Ţin minte că, la un moment dat, acum câţiva anii, cel mai bun prieten al meu de atunci, după ce a câştigat o funcţie profesională de conducere pe care o doream eu şi pentru care candidaserăm cot la cot, a ajuns să fie împreună şi cu fata de care eram îndrăgostit în perioada respectivă. Of course, după 6 săptămâni, s-a plictisit de ea şi i-a făcut vânt. Apoi a abandonat şi poziţia pe care o câştigase, timp în care eu făcusem treaba de subordonat, inclusiv şi să duc coşul de gunoi atunci când femeia de servici nu făcea asta. Am rămas prieteni, dincolo de asta, pentru că întotdeauna am considerat prietenia mai importantă decât o relaţie, care poate să treacă sau să vină. Şi am înghiţit de-a lungul timpului muuuulte lucruri care nu mi-au plăcut, pentru că „aşa era bine”, „aşa se cuvenea”, „aşa se cădea”. Ei bine, nu şi asta. Nu atunci. Nu aşa. Acela a fost momentul meu. Şi am decis să îl iau şi să îl folosesc. Pentru că, atunci când mă uitam în ochii ei, vedeam puterea de a lua acest obstacol şi de a-l zdrobi în întregime, folosindu-mă ca de o pârghie de ceea ce era în sufletul ei, pentru mine. Aceasta era dragostea mea, şi aveam de gând să o dau cui doream eu.
„So close no matter how far” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Şi, bineînţeles, ar fi fost cam ipocrit din partea mea, ca să nu zic, chiar lispit de sens, să mă opresc atunci, din perspectiva că D. nu a fost prima femeie care mai era împreună cu cineva atunci când mi-a propus să fim împreună (o mai ţii minte pe Veveriţa?). De fapt, cam o treime din femeile cu care m-am întâlnit în 2008, mai aveau o relaţie, de care nu îmi spuseseră iniţial.
Ţin minte că acum vreo 3 ani, am primit avansuri inclusiv de la o nevastă de preot. Deci… era clar că nu era ceva în legătură cu anumite cazuri izolate, e ceva în legătură cu mine care se încadrează în psihologia feminină care acţionează ca un magnet pentru femeile care apucă să mă cunoască puţintel mai bine…
Şi, a propos de asta, ca să nu rămână cineva cu impresia că pe blog am scris numai despre D. (deci am scris şi despre alte femei), ci să înţelegeţi că este un blog care vorbeşte despre o anumită atitudine, vă invit să (re)citiţi, în afară de cel despre veveriţe, următoarele articole:
Prima seară cu D., în cadrul relaţiei noastre. Pare curios, dar nu mai ţin minte exact dacă din prima seară sau de mai târziu începusem să realizez mici momente romantice atunci când venea la mine. Ne-am întâlnit la metrou şi am condus-o la mine. Ţin minte că îi luasem o floare neobişnuită, o floare mare şi portocalie, care din întâmplare s-a asortat foarte bine cu rochia ei.
Aşezam de-a lungul culoarului lumănări mici, printre care presăram petale de trandafir şi garoafe. Iar pe fundal, era un playlist care pur şi simplu te ducea în altă lume… O parte din el l-am surprins aici… Ea păşea, surprinsă de minuţiozitatea aranjamentelor, observând cum petalele se presărau discret până spre cameră. Mi-ar fi plăcut să dansez mai mult cu D…. dar în schimb, ea m-a lăsat să dansez cu sufletul ei… Privirea mea îi pătrundea stările şi o atrăgea spre mine tot mai mult… Adevărul e că îşi dorea să fie iubită astfel…
După ce cu o zi în urmă îmi lăsasem cu I. lucrurile într-o zonă strict amicală (despre care am scris aici, aici şi aici) în cadrul unei plimbări cu barca pe Cişmigiu, am hotărât să mă concentrez pe a da o şansă unei relaţii cu această femeie, despre care aveam intuiţia că se poate implica total şi despre care credeam că mă poate face fericit.
Ştiam că fericirea nu se construieşte pe baza existenţei unei alte persoane, care se potriveşte cu tine precum un mecanism de ceas bine uns, pus să funcţioneze, dar parcă tot ceea ce trăiam era atât de frumos…
Ţin minte că ne-am uitat la clasicul „Love Story” în week-end-ul acela.
Şi am gătit împreună. D. este o bucătăreasă excelentă, la opoziţie cu mine, care sunt un dezastru pe plan culinar şi alimentar.
În dimineaţa în care m-am trezit cu ea în braţe, aveam un aer de liniştire pe care nu îl mai avusesem până atunci vreodată. Iar ea deja începuse să se îndrăgostească de mine… chiar dacă nu tot la fel de repede precum eu de ea. Acea primă săptămână, în care am ştiut numai de noi doi, toate drumurile păreau deschise, iar ceea ce se întâmplase depăşea aşteptările imaginaţiei mele.
Şi cu toate acestea, aveam, pe bună dreptate, îndoiala instalată în suflet: „Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!”.
"Din Dragoste" pentru D 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.