Archive for the 'metafore' Category

10
Noi
12

Povestea lacrimii

Lacrima e un vis spulberat prelins spre eternitate pe obraz.

Lacrima e imaginea iubirii rătăcite între gândurile negre ale zilelor aparent albe.

Lacrima e o dovadă a dorinţei de a nu fi singur şi a singurătăţii în a dori.

Lacrima e paşaportul ce însoţeşte omul la paşi, la plata vămilor trecerii dintr-o lume in alta.

Lacrima căzută ca de undeva din geana unei stele luceşte pe trupuri obosite de dor.

Lacrimi, lacrimi… lac imens şi secătuit de lacrimi… !

Lacrima vindecă tot, dar şi omoară!

Lacrima se menţine rece în numele minciunii, fară de care ar fi pustie lumea.

Lacrima ce nu-ti dă pace, ce nu se risipeşte cu clipirea următoare… e lacrima străfulgerată de o dragoste mai iute decât orice făptură fugară!

Lacrima nu mănâncă, nu face politică, nu cântă, nu spune „nu”, nu înjură, nu uită, nu râde, nu bea, nu fumează, dar reuseşte sa facă dragoste tot timpul cu obrazul pe care îşi aleargă ultimele clipe!

Anunțuri
02
Noi
12

Poveste pentru suflet

Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teamă că aceasta soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul. Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele. Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă! Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: „Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur.” O întrebă pe cea de-a patra nevasta: „Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nici vorbă!” replica cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit. Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: „Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nu!” veni răspunsul celei de-a treia soţii. „Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători!” Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: „Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!” replica cea de-a doua soţie. „Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău.” Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi se auzi o voce: „Eu te voi urma oriunde vei merge!” Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse: „Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!” În realitate, noi toţi avem 4 soţii în viaţa noastră: Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim. Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii. Cea de-a doua soţie este FAMILIA ªI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem. Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge. Deci, să-l cultivăm, să-l facem puternic şi să-l bucurăm acum, pentru că este singura părticică din noi care ne va urma şi va fi cu noi în eternitate.

07
Aug
09

„Poveste cu veveriţe” a.k.a. „Noi avem o relaţie?”

Motto: „Marea majoritate a tuturor relaţiilor sentimentale se sfârşesc din unul sau două din aceste motive: asocieri negative şi neîndeplinirea aşteptărilor profunde ale partenerilor.

Christopher Howard, trainer american

Îmi plac veveriţele. Când eram mic, aveam o carte de colorat cu veveriţe. Ce-mi place la veveriţe este vioiciunea, prezenţa, ochii mari şi generoşi, şi spiritul jucăuş. Multe femei se comportă ca nişte veveriţe. În acest caz, dacă o vrei, totul este să fii o ghindă. Ah, şi încă o chestie. Veveriţele sunt im-pre-vi-zi-bi-le!

Mi-am propus să reiau, pe baza notiţelor din jurnal, impresiile de pe vremea comunicării de acum un an cu D., povestea de la care a pornit blogul, lăsând, desigur… muuuulte, muuuulte ghinde pentru cititori/oare, pe care să le folosească drept provizii în calea lungă către coroana spre lumină. Care lumină ? cea din vârful copacului, evident.

Ca de altfel acest blog, acest articol este nu despre prezenţa lui D. în viaţa mea, ci despre absenţa ei. La începutul lui august 2008, după un schimb de mesaje pe telefon şi încă vreo câteva discuţii scurte pe messenger, D. dădea semne clare că evită să ne întâlnim. Scuza operaţiei mereu amânată deja începuse să devină străvezie, iar eu începusem să mă uit prin alte părţi, oricât de mirifice fuseseră primele întâlniri cu D.

La un moment dat, pe la vreo 11 noaptea, primesc un sms de la o tipă, identificată prin autoproclamarea „fata de la metrou”. Oricât de greu i-ar fi putut veni acelei fătuci să creadă, această distincţie nu m-a ajutat în a-mi aduce aminte exact cine era. Trecând peste efuzia de orgoliu declanşată de solicitarea mea de informaţii suplimentare pentru identificare (era vorba de altă tipă care avea prieten, cel puţin aşa mi-a spus când i-am dat datele mele de contact), faza era că atunci nu eram în Bucureşti. Şi cum nerăbdarea ei nu a putut fi consolată, nu am mai auzit niciodată de ea.

Whatever.

Între timp, am ieşit cu o altă veveriţă, una din veveriţele mele preferate, N.

N. este o veveriţă specială. Veţi înţelege în câteva momente de ce. Mai ieşisem cu N. de vreo 4 ori, de fiecare dată la interval de una-două zile, apoi ne-am ciufulit din diferite motive şi nu ne-am mai văzut vreme de vreo 2 luni. De fiecare dată.

Aţi fost vreodată cu un trabant care când pornea, când se oprea? Exact asta era senzaţia pe care o aveam eu în tentativa de relaţie cu N. Ţin minte chiar acea senzaţie de perplexitate pe care am avut-o atunci când m-a întrebat N. în octombrie 2008:  „noi avem o relaţie?”

Ne-am întâlnit într-un mall ca să mergem la un film. Ne-am întâlnit mai devreme. Asta i-a permis ei să stea să se uite printr-un magazin plin cu bijuterii vreme de un sfert de oră.

Ţin minte că la un moment dat, am intrat cu N. într-un magazin de telefoane.  I-a explicat zâmbitoare vânzătorului că ei i s-a stricat clăpiţa de la telefon şi că ar vrea să îţi cumpere unul nou. Vânzătorul începe să vorbească despre nişte telefoane de 200-300 de lei. N. aruncă o privire plicitistă peste acestea şi îşi aruncă privirea spre cele care costă 1000-1500 lei şi arată spre ele ca spre nişte jucării: „Ce fac alea?”. Vânzătorul spune că el ar trebui să-şi facă o rată ca să îşi cumpere un asemenea telefon. N. i-o taie scurt, îi spune că este doar cât jumătate din salariul ei. Mai aruncă o privire asupra panopliei de telefoane, şi iese din magazin lăsându-l pe vânzător cu gura căscată.

Lipită de peretele liftului, mă priveşte pătrunzător, într-o demonstraţie anunţată despre cum poate o femeie să mintăprivind un bărbat în ochi – în acest caz specific, ea şi eu.

În fine. La film. În întuneric, mâinile mele îşi găsesc de lucru să caute spre mâinile lui N. N. nu agrează gestul. Şi până la urmă, nici filmul. Bineînţeles că nu l-a apreciat, era un film de artă. De obicei, filmele de artă solicită intelectul. Nu tocmai ceea ce caută o femeie care lucrează toată ziua la bancă şi vrea să se distreze. Plicitisită, îmi spune: „mergem?” şi plecăm.

A doua zi, hotărât să mă revanşez, o iau direct de la servici, şi o conduc la multiplex. De data asta, alesesem un film de aventuri fantastice. Am convenit că eu plătesc biletele şi ea plăteşte popcornul. Explicaţia? „Sper că de data asta să-ţi ţii mîinile acasă”.

Dincolo de provocarea lansată, N. îşi dorea pur şi simplu să se relaxeze… povestindu-mi despre toate indurinţele suportate la birou… şi la sfârşit reproşându-mi despre cât de egoist sunt pentru faptul că nu vreau să o ascult. Altfel spus, reproşându-mi pentru faptul că am băgat-o prea mult în seamă încercând să vorbesc cu subconştientul ei atunci când ea de fapt îmi spunea toate prostiile posibile.

Fac o pauză pentru o ghindă.

Pentru cititoarele care au tendinţa să facă asta, am o veste:

bărbaţii nu sunt sugative pentru nervi.

Majoritatea femeilor îşi consumă energia în cele mai la îndemână formă de manifestare:

sex, lacrimi şi nervi.

Pentru nici una din acestea nu există o şcoală la care o fată să meargă pentru a le învăţa, realitatea are suficiente exemple. Iar dacă din acestea nu se prind, mai există şi televizotul, sau internetul. Societatea contemporană a învăţat să trăiască după următoarea regulă: de femeia satisfăcută beneficiază în special un bărbat. Însă pentru cea nesatisfăcută, plătesc toţi.

Eu nu sunt obligat să suport răspunsul emoţional la stress al nimănui şi cu atât mai puţin să tolerez importul de nervi al cuiva din planul profesional în planul personal şi cu atât mai puţin în relaţionarea cu mine. Atunci când eu lucrez o campanie care se face praf sau care mă solicită, nu mă duc să îi frec la cap pe prietenii mei şi cu atât mai puţin atunci când aveam o relaţie, pe partenera mea. Premiul pentru această atitudine? Un taxi împărţit cu năduf în drumul spre casă, la extremitatea unei bachete din spate cu N. şi un bye-bye garantat pentru încă 2 luni.

Tratamentul pe care îl sugerez pentru veveriţe?

Învăţaţi de la Pai Mei (Kill Bill Vol. 2, R. Quentin Tarantino, 2004)

PS: Ce mi-a spus N. (da, N. – aici nu e încă vorba despre D.) peste alte două luni, la următoarea întâlnire… este că avea un iubit cu care era împreună de 5 ani.

21
Iul
09

Doua numare prea mici

Un barbat intra intr-un magazin de incaltaminte,vanzatorul se apropie de el:
„Cu ce va pot ajuta?” intreaba vanzatorul.
„As vrea o pereche de pantofi negri,ca cei din vitrina acolo.” raspunde barbatul.
„Imediat…sa vedem…numarul vostru este 41,nu?”
„Nu,as vrea 39,va rog.”
„Scuzati-ma,dar am lucrat in acest magazin de 20 de ani. Numarul vostru trebuie sa fie 41,poate 40,dar 39?”
„39,va rog.”
„Va rog,lasati-ma sa vad ce marime aveti.”
„Poti sa vezi orice vrei,tot 39 vreu.”

Vanzatorul se duce,vine cu un aparat,si ii masoara piciorul barbatului.
„Vedeti,aveti 41!” exclameaza vanzatorul.
„Scuzati-ma,dar cine va plati perechea de pantofi,voi sau eu?”
„Pai,dumneavoastra.”
„Atunci,imi aduceti un 39?”

Vanzatorul ii aduce o pereche de pantofi,marimea 39. Dupa ce se chinuieste cateva minute barbatul,se vaita; in sfarsit,reuseste sa se incalte cu perechea de pantofi.
„Foarte bine,pe astia ii iau.”
„Ii luati asa?”
„Da,asa e bine.” raspunde barbatul.

Barbatul se duce inapoi la munca lui. Dupa cateva ore,incepe sa se simta rau. Un coleg il vede,si-l intreaba:
„Ce e cu tine? Te simti rau?”
„Nu,sunt pantofii.”
„Ce sunt cu ei?”
„Ma strang.”
„Pai cum?”
„Sunt doua numere prea mici decat marimea mea.”
„Ai cui sunt?”
„Ai mei.”
„Nu inteleg,nu te dor picioarele?”
„Ba da,ma omor.”
„Si atunci?”
„Sa-ti explic. In ultimele luni am avut foarte putine momente de satisfactie si fericire.”
„Si?”
„Ma omor cu pantofii astia. Sufar acum ca un caine,e adevarat…Dar in cateva ore,cand ajung acasa si ii dau jos…Poti sa iti imaginezi placerea? Ce placere….ce placere!”

Jorge Bucay-Dejamé que te cuente

PS: Multumesc lui Razvan pentru pontul dat inca de la The Sitting Dog Theory

30
Iun
09

Viaţa ca un lift

Motto:

Cel trufaş este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumuseţe

(Cuviosul Ioan Scărarul)

Scriam că articolul publicat sâmbătă şi duminică a fost inspirat de videoclipul melodiei „Before I Sleep” interpretată de DJ Project. Aşa cum i-am răspuns şi Elidorei, viaţa este ca un lift… în ultimele zile, videoclipul acesta aproape că m-a obsedat, de când l-am descoperit…

Ideea cu care rezonez din punctul de vedere al personajului cântăreţei din videoclipul care m-a inspirat să scriu acest articol în 2 părţi este cel al reuşitei de a trece peste singurătate, peste abandon, peste teama din privirea celor întâlniţi în drum, peste lumea în mişcare, peste tentativele de intimidare sau rănire… este de fapt o metaforă a trăirilor mele în decursul lunilor de când scriu pe acest blog ca expresie a necesităţii mele de a-mi dărui trăirile într-o manieră care să continue să facă această iubire să trăiască, pentru că sufletul meu are nevoie de ea…

Vedem la început, cum cântăreaţa, având o atitudine care ilustrează că a fost rănită, păşeşte agale, fără prea mare atenţie la ce este în jur, intrând într-un lift care trece pe la mai multe etaje. La fiecare etaj există câte o privelişte cu oameni care transmit, din punctul de vedere al privitorului, un mesaj foarte puternic şi important.

Nu cred că risc să-mi dau cu firma în cap văzând în acest videoclip ceea ce poate autorii n-au intenţionat, aşa cum au păţit şi cei care au văzut profunzimi în „The Matrix” (1999, R. Larry & Andy Wachowski) care nu erau acolo. Cred că videoclipul este genial construit şi o metaforă excelentă pentru ceea ce descrie blogul, aşa cum era şi „World Builder” .

Impresia de blocare a acestor lumi la diferite etaje, cu care cântăreaţa interacţionează, dar la care nu se opreşte, domină videoclipul care îşi amplifică expresivitatea printr-un montaj prin tăieturi atent conceput.

La primul etaj, cântăreaţa întâlneşte 2 personaje care stau într-o încăpere, cu o atitudine apatică, lipsită de interes. Auzim versurile „Can’t stay here anymore… Nothing is the same […]”. La fel cum majoritatea oamenilor nu ştiu altceva decât activităţi de susţinere a vieţii, de supravieţuire (citeşte despre diferenţa între a trăi şi a supravieţui) sugestia de staticitate îşi găseşte expresia în cele 2 personaje care , ca şi A., se aşteaptă poate ca lucrurile să fie mereu la fel…

1

Următoarea persoană întâlnită este o tânără „împachetată” ca un model care se uită temător, aruncând o privire ascunsă, care încearcă să pară mai puternică decât este (eşarfa de la gât). Ilustrare pentru oamenii a căror frică sau teamă este prea mare faţă de dragoste, dar care totuşi speră în iubire.

2

Primul care apare filmat după gratii (nu degeaba) e un fotograf care insistă cu blitzul, determinând personajul din lift să îşi ducă mâna la ochi. Reprezentare pentru cei atât de preocupaţi de imagine sau de a stoca amintiri trecătoare (poate din incapacitatea de a păstra sau a reconstrui în suflet o emoţie) încât uită să mai trăiască aici şi acum cu cine sunt ceilalţi.

3

O fetiţă drăguţă îngrijită de o tânără cu faţa pictată, care stă sfioasă să fie „făcută frumoasă” – în intenţia evidentă a unui formalism, confirmat şi de privirea fetiţei. Jumătate din perspective sunt filmate de după gratii, jumătate fără ele – exprimând că încă nu a fost „definitivat” formalismul…

4

Ea se apropie de lift şi zâmbeşte timid, ca şi cum ar spune: „nu-i aşa că sunt aşa de frumoasă încât să merit să fiu iubită? Atunci când am să cresc mare, am să vă arăt eu vouă cât de specială sunt!”.

4_01

Refrenul melodiei care cade la jumătate se suprapune peste imaginea unei discoteci pline cu oameni care dansează, ceea ce cântăreţei îi stârneşte un zâmbet amar. Astfel credea şi D. că se va elibera, că va fugi, de lucrurile neplăcute – simţindu-se bine prin cluburi de unde uita să mai vină acasă seara… în primăvara lui 2008 (după cum mi-a povestit)

5

Următorul etaj descoperă un băiat care se joacă cu o bărcuţă de hârtie pe apă. Preocupat de propriul univers de hârtie, este şi acest simbol al infantilismului lăsat în urmă de cameră, pe măsură ce liftul urcă, surpinzându-l de asemenea printre gratii…

6

Un bărbat îmbrăcat bine care manevrează o păpuşă rămâne şi el în propria amorţeală, prins în undiţa propriilor necesităţi de control. Chiar dacă perspectiva lui nu este surprinsă printre gratii, deschiderea pe care o afişează este doar de dragul spectacolului…

7

O persoană dependentă de suferinţă se găseşte la următorul etaj, cu un aspect clar emo, care are concentrată în privire atâta suferinţă încât o face pe cântăreaţă să tresară. Lângă ea se găseşte chircit pe o maşină un înger cu faţa întoarsă. Rimelul dus din cauza lacrimilor sugerează o tendinţă de formalitate care a cauzat toată energia negativă să se reverse.

8

O tânără căreia probabil i s-a spus să tacă, pentru că face valuri, a ştiut să transmită mai departe acest mesaj… (am scris mai multe despre această idee în „Ai să înţelegi când ai să creşti mare„).Filmată tot dincolo de gratii.

9

O altă femeie, învăluită într-un cearşaf alb, pe un fundal orbitor de alb, încearcă să iasă din el, prinsă în mreaja unei iluzii pe care probabil fiecare ni le creăm la un moment dat atunci când uităm cine suntem.

10

Ultima perspectivă, filmată scurt dincolo de gratii, înainte de a da drumul ceasului să alerge pe perete, este una scurtă a 2 bărbaţi care stau pe podea cu o mulţime de lămpi aprinse în jur, în mijlocul unei camere întunecate, şi cu braţele încrucişate.

„Trufia este cea mai de pe urmă sărăcie a sufletului, care îşi închipuie despre sine că e bogată şi, aflându-se în întuneric, crede că este în lumină. ” (Cuviosul Ioan Scărarul)

11

Ce m-a frapat este că, vorbind cu persoane diferite despre ce sugerează melodia şi videoclipul, am aflat lucruri extrem de interesante şi profunde despre experienţa şi atitudinea lor faţă de suferinţă.

Dacă vrei să ştii cât de puternică este o persoană în dragoste…

trimite-i linkul la acest videoclip şi vei afla!

DJ Project – „Before I Sleep

Dacă percepi suferinţa, atunci momentul în care dai de suferinţă în dragoste va fi cel în care te conectezi la energia negativă şi nu reuşeşti să o depăşeşti. Cântăreaţa ajunge să iasă la suprafaţă, pe o cale de tren, de pe care se dă la o parte. Nu i s-a îndeplinit rugăciunea, dar a reuşit să iasă din lift. A reuşit să se desprindă de trecut. S-a conectat la dragoste, nu la suferinţă. Dacă te conectezi la suferinţă, eşti condamnat(ă) să revii la aceleai trăiri, la acelaşi prag de sus până când înveţi să iubeşti cu libertate.

Eu văd frumuseţea unei persoane care a reuşit să devină mai puternică şi să scruteze în profunzimea lucrurilor care sunt deşertăciuni (aici sugerate desfrâul, mânia, tovărăşia cea reaşi trândăvia – 4 din cei 7 gropari ai tinereţii – din „1000 de întrebări şi răspunsri despre viaţa duhovnicească”, editura Cartea Ortodoxă, galaţi, 2005) şi să treacă pe lângă ele păstrându-şi concentrarea în inimă. Şi am să citez mai departe din aceeaşi culegere patristică pe Sfântul Teofan Zăvorâtul:

„Cel închis în inimă este concentrat, iar cel concentrat se află în inimă. În jurul conştiinţei, în inimă, trebuie să se adune toate puterile: şi mintea, şi voinţa, şi sentimentul. Concentrarea minţii în inimă este atenţia, concentrarea voinţei în inimă este vioiciunea, concentrarea simţirii în inimă este trezvia. Atenţia, vioiciunea şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care se săvârşeşte concentrarea sinelui şi lucrează viaţa lăuntrică. Cine le are pe ele, acela se află înlăuntrul său. [Ca o concluzie a spuselor sfântului], concentrarea îi dă posibilitatea de a vedea în inimă gândurile, dorinţele, patimile şi sentimentele.”.

Este exact ceea ce recunosc femeile prin prezenţă. Prezenţă observată prin privirea care contează. Şi ceea ce într-o măsură, D. avea, după cum am scris sâmbătă şi duminică . Din momentul în care eliminăm negura propriilor gânduri şi a propriilor aşteptări, şi modele din trecut sau după care tânjim în viitor ca standarde privind cum ar trebui să se comporte ceilalţi, putem să stabilim o conexiune…

Vă doresc şi vouă, din toată inima, celor care aţi avut răbdarea de a parcurge acest articol, să împărtăşiţi din ceea ce descoperiţi minunat şi frumos în alţii… Vă doresc să trăiţi iubire chiar dacă persoana pe care o iubiţi nu înţelege, sau nu împărtăşeşte, şi este blocată în propriul univers de suferinţă… S-ar putea să o regăsiţi la un alt etaj al liftului vieţii, dar atunci când veţi ieşi la suprafaţă, veţi constata cum cu adevărat liberi sunt mult mai puţini decât cei pe care i-aţi întâlnit pe parcursul drumului… Vă invit să-i iubiţi pe toţi şi pe fiecare, oricum…

Concluzia este că oamenii îşi construiesc propriile închisori pentru sufletele lor.

19
Iun
09

Întunericul, fără lumină?

Motto: „Aşa cum absenţa iubirii este frica, absenţa lui Dumnezeu este răul.

„Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”

Un student a raspuns ferm: “Da!”

Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”

“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”

Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”

“Si, continua studentul, intunericul exista”?

“Bineinteles!” raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”

Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”

“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.”

17
Iun
09

Arborele care dăruieşte

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

metaforă scrisă de Shel Silverstein




Blog Stats

  • 125,196 afisari din 8 oct 2008