Povestea lacrimii

Lacrima e un vis spulberat prelins spre eternitate pe obraz.

Lacrima e imaginea iubirii rătăcite între gândurile negre ale zilelor aparent albe.

Lacrima e o dovadă a dorinţei de a nu fi singur şi a singurătăţii în a dori.

Lacrima e paşaportul ce însoţeşte omul la paşi, la plata vămilor trecerii dintr-o lume in alta.

Lacrima căzută ca de undeva din geana unei stele luceşte pe trupuri obosite de dor.

Lacrimi, lacrimi… lac imens şi secătuit de lacrimi… !

Lacrima vindecă tot, dar şi omoară!

Lacrima se menţine rece în numele minciunii, fară de care ar fi pustie lumea.

Lacrima ce nu-ti dă pace, ce nu se risipeşte cu clipirea următoare… e lacrima străfulgerată de o dragoste mai iute decât orice făptură fugară!

Lacrima nu mănâncă, nu face politică, nu cântă, nu spune „nu”, nu înjură, nu uită, nu râde, nu bea, nu fumează, dar reuseşte sa facă dragoste tot timpul cu obrazul pe care îşi aleargă ultimele clipe!

Poveste pentru suflet

Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teamă că aceasta soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul. Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele. Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă! Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: „Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur.” O întrebă pe cea de-a patra nevasta: „Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nici vorbă!” replica cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit. Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: „Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nu!” veni răspunsul celei de-a treia soţii. „Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători!” Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: „Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!” replica cea de-a doua soţie. „Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău.” Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi se auzi o voce: „Eu te voi urma oriunde vei merge!” Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse: „Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!” În realitate, noi toţi avem 4 soţii în viaţa noastră: Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim. Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii. Cea de-a doua soţie este FAMILIA ªI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem. Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge. Deci, să-l cultivăm, să-l facem puternic şi să-l bucurăm acum, pentru că este singura părticică din noi care ne va urma şi va fi cu noi în eternitate.

„Poveste cu veveriţe” a.k.a. „Noi avem o relaţie?”

Motto: „Marea majoritate a tuturor relaţiilor sentimentale se sfârşesc din unul sau două din aceste motive: asocieri negative şi neîndeplinirea aşteptărilor profunde ale partenerilor.„

Christopher Howard, trainer american

Îmi plac veveriţele. Când eram mic, aveam o carte de colorat cu veveriţe. Ce-mi place la veveriţe este vioiciunea, prezenţa, ochii mari şi generoşi, şi spiritul jucăuş. Multe femei se comportă ca nişte veveriţe. În acest caz, dacă o vrei, totul este să fii o ghindă. Ah, şi încă o chestie. Veveriţele sunt im-pre-vi-zi-bi-le!

Mi-am propus să reiau, pe baza notiţelor din jurnal, impresiile de pe vremea comunicării de acum un an cu D., povestea de la care a pornit blogul, lăsând, desigur… muuuulte, muuuulte ghinde pentru cititori/oare, pe care să le folosească drept provizii în calea lungă către coroana spre lumină. Care lumină ? cea din vârful copacului, evident.

Ca de altfel acest blog, acest articol este nu despre prezenţa lui D. în viaţa mea, ci despre absenţa ei. La începutul lui august 2008, după un schimb de mesaje pe telefon şi încă vreo câteva discuţii scurte pe messenger, D. dădea semne clare că evită să ne întâlnim. Scuza operaţiei mereu amânată deja începuse să devină străvezie, iar eu începusem să mă uit prin alte părţi, oricât de mirifice fuseseră primele întâlniri cu D.

La un moment dat, pe la vreo 11 noaptea, primesc un sms de la o tipă, identificată prin autoproclamarea „fata de la metrou”. Oricât de greu i-ar fi putut veni acelei fătuci să creadă, această distincţie nu m-a ajutat în a-mi aduce aminte exact cine era. Trecând peste efuzia de orgoliu declanşată de solicitarea mea de informaţii suplimentare pentru identificare (era vorba de altă tipă care avea prieten, cel puţin aşa mi-a spus când i-am dat datele mele de contact), faza era că atunci nu eram în Bucureşti. Şi cum nerăbdarea ei nu a putut fi consolată, nu am mai auzit niciodată de ea.

Whatever.

Între timp, am ieşit cu o altă veveriţă, una din veveriţele mele preferate, N.

N. este o veveriţă specială. Veţi înţelege în câteva momente de ce. Mai ieşisem cu N. de vreo 4 ori, de fiecare dată la interval de una-două zile, apoi ne-am ciufulit din diferite motive şi nu ne-am mai văzut vreme de vreo 2 luni. De fiecare dată.

Aţi fost vreodată cu un trabant care când pornea, când se oprea? Exact asta era senzaţia pe care o aveam eu în tentativa de relaţie cu N. Ţin minte chiar acea senzaţie de perplexitate pe care am avut-o atunci când m-a întrebat N. în octombrie 2008:  „noi avem o relaţie?”

Ne-am întâlnit într-un mall ca să mergem la un film. Ne-am întâlnit mai devreme. Asta i-a permis ei să stea să se uite printr-un magazin plin cu bijuterii vreme de un sfert de oră.

Ţin minte că la un moment dat, am intrat cu N. într-un magazin de telefoane.  I-a explicat zâmbitoare vânzătorului că ei i s-a stricat clăpiţa de la telefon şi că ar vrea să îţi cumpere unul nou. Vânzătorul începe să vorbească despre nişte telefoane de 200-300 de lei. N. aruncă o privire plicitistă peste acestea şi îşi aruncă privirea spre cele care costă 1000-1500 lei şi arată spre ele ca spre nişte jucării: „Ce fac alea?”. Vânzătorul spune că el ar trebui să-şi facă o rată ca să îşi cumpere un asemenea telefon. N. i-o taie scurt, îi spune că este doar cât jumătate din salariul ei. Mai aruncă o privire asupra panopliei de telefoane, şi iese din magazin lăsându-l pe vânzător cu gura căscată.

Lipită de peretele liftului, mă priveşte pătrunzător, într-o demonstraţie anunţată despre cum poate o femeie să mintăprivind un bărbat în ochi – în acest caz specific, ea şi eu.

În fine. La film. În întuneric, mâinile mele îşi găsesc de lucru să caute spre mâinile lui N. N. nu agrează gestul. Şi până la urmă, nici filmul. Bineînţeles că nu l-a apreciat, era un film de artă. De obicei, filmele de artă solicită intelectul. Nu tocmai ceea ce caută o femeie care lucrează toată ziua la bancă şi vrea să se distreze. Plicitisită, îmi spune: „mergem?” şi plecăm.

A doua zi, hotărât să mă revanşez, o iau direct de la servici, şi o conduc la multiplex. De data asta, alesesem un film de aventuri fantastice. Am convenit că eu plătesc biletele şi ea plăteşte popcornul. Explicaţia? „Sper că de data asta să-ţi ţii mîinile acasă”.

Dincolo de provocarea lansată, N. îşi dorea pur şi simplu să se relaxeze… povestindu-mi despre toate indurinţele suportate la birou… şi la sfârşit reproşându-mi despre cât de egoist sunt pentru faptul că nu vreau să o ascult. Altfel spus, reproşându-mi pentru faptul că am băgat-o prea mult în seamă încercând să vorbesc cu subconştientul ei atunci când ea de fapt îmi spunea toate prostiile posibile.

Fac o pauză pentru o ghindă.

Pentru cititoarele care au tendinţa să facă asta, am o veste:

bărbaţii nu sunt sugative pentru nervi.

Majoritatea femeilor îşi consumă energia în cele mai la îndemână formă de manifestare:

sex, lacrimi şi nervi.

Pentru nici una din acestea nu există o şcoală la care o fată să meargă pentru a le învăţa, realitatea are suficiente exemple. Iar dacă din acestea nu se prind, mai există şi televizotul, sau internetul. Societatea contemporană a învăţat să trăiască după următoarea regulă: de femeia satisfăcută beneficiază în special un bărbat. Însă pentru cea nesatisfăcută, plătesc toţi.

Eu nu sunt obligat să suport răspunsul emoţional la stress al nimănui şi cu atât mai puţin să tolerez importul de nervi al cuiva din planul profesional în planul personal şi cu atât mai puţin în relaţionarea cu mine. Atunci când eu lucrez o campanie care se face praf sau care mă solicită, nu mă duc să îi frec la cap pe prietenii mei şi cu atât mai puţin atunci când aveam o relaţie, pe partenera mea. Premiul pentru această atitudine? Un taxi împărţit cu năduf în drumul spre casă, la extremitatea unei bachete din spate cu N. şi un bye-bye garantat pentru încă 2 luni.

Tratamentul pe care îl sugerez pentru veveriţe?

Învăţaţi de la Pai Mei (Kill Bill Vol. 2, R. Quentin Tarantino, 2004)

PS: Ce mi-a spus N. (da, N. – aici nu e încă vorba despre D.) peste alte două luni, la următoarea întâlnire… este că avea un iubit cu care era împreună de 5 ani.

Doua numare prea mici

Un barbat intra intr-un magazin de incaltaminte,vanzatorul se apropie de el:
„Cu ce va pot ajuta?” intreaba vanzatorul.
„As vrea o pereche de pantofi negri,ca cei din vitrina acolo.” raspunde barbatul.
„Imediat…sa vedem…numarul vostru este 41,nu?”
„Nu,as vrea 39,va rog.”
„Scuzati-ma,dar am lucrat in acest magazin de 20 de ani. Numarul vostru trebuie sa fie 41,poate 40,dar 39?”
„39,va rog.”
„Va rog,lasati-ma sa vad ce marime aveti.”
„Poti sa vezi orice vrei,tot 39 vreu.”

Vanzatorul se duce,vine cu un aparat,si ii masoara piciorul barbatului.
„Vedeti,aveti 41!” exclameaza vanzatorul.
„Scuzati-ma,dar cine va plati perechea de pantofi,voi sau eu?”
„Pai,dumneavoastra.”
„Atunci,imi aduceti un 39?”

Vanzatorul ii aduce o pereche de pantofi,marimea 39. Dupa ce se chinuieste cateva minute barbatul,se vaita; in sfarsit,reuseste sa se incalte cu perechea de pantofi.
„Foarte bine,pe astia ii iau.”
„Ii luati asa?”
„Da,asa e bine.” raspunde barbatul.

Barbatul se duce inapoi la munca lui. Dupa cateva ore,incepe sa se simta rau. Un coleg il vede,si-l intreaba:
„Ce e cu tine? Te simti rau?”
„Nu,sunt pantofii.”
„Ce sunt cu ei?”
„Ma strang.”
„Pai cum?”
„Sunt doua numere prea mici decat marimea mea.”
„Ai cui sunt?”
„Ai mei.”
„Nu inteleg,nu te dor picioarele?”
„Ba da,ma omor.”
„Si atunci?”
„Sa-ti explic. In ultimele luni am avut foarte putine momente de satisfactie si fericire.”
„Si?”
„Ma omor cu pantofii astia. Sufar acum ca un caine,e adevarat…Dar in cateva ore,cand ajung acasa si ii dau jos…Poti sa iti imaginezi placerea? Ce placere….ce placere!”

Jorge Bucay-Dejamé que te cuente

PS: Multumesc lui Razvan pentru pontul dat inca de la The Sitting Dog Theory

Viaţa ca un lift

Motto:

„Cel trufaş este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumuseţe„

(Cuviosul Ioan Scărarul)

Scriam că articolul publicat sâmbătă şi duminică a fost inspirat de videoclipul melodiei „Before I Sleep” interpretată de DJ Project. Aşa cum i-am răspuns şi Elidorei, viaţa este ca un lift… în ultimele zile, videoclipul acesta aproape că m-a obsedat, de când l-am descoperit…

Ideea cu care rezonez din punctul de vedere al personajului cântăreţei din videoclipul care m-a inspirat să scriu acest articol în 2 părţi este cel al reuşitei de a trece peste singurătate, peste abandon, peste teama din privirea celor întâlniţi în drum, peste lumea în mişcare, peste tentativele de intimidare sau rănire… este de fapt o metaforă a trăirilor mele în decursul lunilor de când scriu pe acest blog ca expresie a necesităţii mele de a-mi dărui trăirile într-o manieră care să continue să facă această iubire să trăiască, pentru că sufletul meu are nevoie de ea…

Vedem la început, cum cântăreaţa, având o atitudine care ilustrează că a fost rănită, păşeşte agale, fără prea mare atenţie la ce este în jur, intrând într-un lift care trece pe la mai multe etaje. La fiecare etaj există câte o privelişte cu oameni care transmit, din punctul de vedere al privitorului, un mesaj foarte puternic şi important.

Nu cred că risc să-mi dau cu firma în cap văzând în acest videoclip ceea ce poate autorii n-au intenţionat, aşa cum au păţit şi cei care au văzut profunzimi în „The Matrix” (1999, R. Larry & Andy Wachowski) care nu erau acolo. Cred că videoclipul este genial construit şi o metaforă excelentă pentru ceea ce descrie blogul, aşa cum era şi „World Builder” .

Impresia de blocare a acestor lumi la diferite etaje, cu care cântăreaţa interacţionează, dar la care nu se opreşte, domină videoclipul care îşi amplifică expresivitatea printr-un montaj prin tăieturi atent conceput.

La primul etaj, cântăreaţa întâlneşte 2 personaje care stau într-o încăpere, cu o atitudine apatică, lipsită de interes. Auzim versurile „Can’t stay here anymore… Nothing is the same […]”. La fel cum majoritatea oamenilor nu ştiu altceva decât activităţi de susţinere a vieţii, de supravieţuire (citeşte despre diferenţa între a trăi şi a supravieţui) sugestia de staticitate îşi găseşte expresia în cele 2 personaje care , ca şi A., se aşteaptă poate ca lucrurile să fie mereu la fel…

Următoarea persoană întâlnită este o tânără „împachetată” ca un model care se uită temător, aruncând o privire ascunsă, care încearcă să pară mai puternică decât este (eşarfa de la gât). Ilustrare pentru oamenii a căror frică sau teamă este prea mare faţă de dragoste, dar care totuşi speră în iubire.

Primul care apare filmat după gratii (nu degeaba) e un fotograf care insistă cu blitzul, determinând personajul din lift să îşi ducă mâna la ochi. Reprezentare pentru cei atât de preocupaţi de imagine sau de a stoca amintiri trecătoare (poate din incapacitatea de a păstra sau a reconstrui în suflet o emoţie) încât uită să mai trăiască aici şi acum cu cine sunt ceilalţi.

O fetiţă drăguţă îngrijită de o tânără cu faţa pictată, care stă sfioasă să fie „făcută frumoasă” – în intenţia evidentă a unui formalism, confirmat şi de privirea fetiţei. Jumătate din perspective sunt filmate de după gratii, jumătate fără ele – exprimând că încă nu a fost „definitivat” formalismul…

Ea se apropie de lift şi zâmbeşte timid, ca şi cum ar spune: „nu-i aşa că sunt aşa de frumoasă încât să merit să fiu iubită? Atunci când am să cresc mare, am să vă arăt eu vouă cât de specială sunt!”.

Refrenul melodiei care cade la jumătate se suprapune peste imaginea unei discoteci pline cu oameni care dansează, ceea ce cântăreţei îi stârneşte un zâmbet amar. Astfel credea şi D. că se va elibera, că va fugi, de lucrurile neplăcute – simţindu-se bine prin cluburi de unde uita să mai vină acasă seara… în primăvara lui 2008 (după cum mi-a povestit)

Următorul etaj descoperă un băiat care se joacă cu o bărcuţă de hârtie pe apă. Preocupat de propriul univers de hârtie, este şi acest simbol al infantilismului lăsat în urmă de cameră, pe măsură ce liftul urcă, surpinzându-l de asemenea printre gratii…

Un bărbat îmbrăcat bine care manevrează o păpuşă rămâne şi el în propria amorţeală, prins în undiţa propriilor necesităţi de control. Chiar dacă perspectiva lui nu este surprinsă printre gratii, deschiderea pe care o afişează este doar de dragul spectacolului…

O persoană dependentă de suferinţă se găseşte la următorul etaj, cu un aspect clar emo, care are concentrată în privire atâta suferinţă încât o face pe cântăreaţă să tresară. Lângă ea se găseşte chircit pe o maşină un înger cu faţa întoarsă. Rimelul dus din cauza lacrimilor sugerează o tendinţă de formalitate care a cauzat toată energia negativă să se reverse.

O tânără căreia probabil i s-a spus să tacă, pentru că face valuri, a ştiut să transmită mai departe acest mesaj… (am scris mai multe despre această idee în „Ai să înţelegi când ai să creşti mare„).Filmată tot dincolo de gratii.

O altă femeie, învăluită într-un cearşaf alb, pe un fundal orbitor de alb, încearcă să iasă din el, prinsă în mreaja unei iluzii pe care probabil fiecare ni le creăm la un moment dat atunci când uităm cine suntem.

Ultima perspectivă, filmată scurt dincolo de gratii, înainte de a da drumul ceasului să alerge pe perete, este una scurtă a 2 bărbaţi care stau pe podea cu o mulţime de lămpi aprinse în jur, în mijlocul unei camere întunecate, şi cu braţele încrucişate.

„Trufia este cea mai de pe urmă sărăcie a sufletului, care îşi închipuie despre sine că e bogată şi, aflându-se în întuneric, crede că este în lumină. ” (Cuviosul Ioan Scărarul)

Ce m-a frapat este că, vorbind cu persoane diferite despre ce sugerează melodia şi videoclipul, am aflat lucruri extrem de interesante şi profunde despre experienţa şi atitudinea lor faţă de suferinţă.

Dacă vrei să ştii cât de puternică este o persoană în dragoste…

trimite-i linkul la acest videoclip şi vei afla!

DJ Project – „Before I Sleep„

Dacă percepi suferinţa, atunci momentul în care dai de suferinţă în dragoste va fi cel în care te conectezi la energia negativă şi nu reuşeşti să o depăşeşti. Cântăreaţa ajunge să iasă la suprafaţă, pe o cale de tren, de pe care se dă la o parte. Nu i s-a îndeplinit rugăciunea, dar a reuşit să iasă din lift. A reuşit să se desprindă de trecut. S-a conectat la dragoste, nu la suferinţă. Dacă te conectezi la suferinţă, eşti condamnat(ă) să revii la aceleai trăiri, la acelaşi prag de sus până când înveţi să iubeşti cu libertate.

Eu văd frumuseţea unei persoane care a reuşit să devină mai puternică şi să scruteze în profunzimea lucrurilor care sunt deşertăciuni (aici sugerate desfrâul, mânia, tovărăşia cea reaşi trândăvia – 4 din cei 7 gropari ai tinereţii – din „1000 de întrebări şi răspunsri despre viaţa duhovnicească”, editura Cartea Ortodoxă, galaţi, 2005) şi să treacă pe lângă ele păstrându-şi concentrarea în inimă. Şi am să citez mai departe din aceeaşi culegere patristică pe Sfântul Teofan Zăvorâtul:

„Cel închis în inimă este concentrat, iar cel concentrat se află în inimă. În jurul conştiinţei, în inimă, trebuie să se adune toate puterile: şi mintea, şi voinţa, şi sentimentul. Concentrarea minţii în inimă este atenţia, concentrarea voinţei în inimă este vioiciunea, concentrarea simţirii în inimă este trezvia. Atenţia, vioiciunea şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care se săvârşeşte concentrarea sinelui şi lucrează viaţa lăuntrică. Cine le are pe ele, acela se află înlăuntrul său. [Ca o concluzie a spuselor sfântului], concentrarea îi dă posibilitatea de a vedea în inimă gândurile, dorinţele, patimile şi sentimentele.”.

Este exact ceea ce recunosc femeile prin prezenţă. Prezenţă observată prin privirea care contează. Şi ceea ce într-o măsură, D. avea, după cum am scris sâmbătă şi duminică . Din momentul în care eliminăm negura propriilor gânduri şi a propriilor aşteptări, şi modele din trecut sau după care tânjim în viitor ca standarde privind cum ar trebui să se comporte ceilalţi, putem să stabilim o conexiune…

Vă doresc şi vouă, din toată inima, celor care aţi avut răbdarea de a parcurge acest articol, să împărtăşiţi din ceea ce descoperiţi minunat şi frumos în alţii… Vă doresc să trăiţi iubire chiar dacă persoana pe care o iubiţi nu înţelege, sau nu împărtăşeşte, şi este blocată în propriul univers de suferinţă… S-ar putea să o regăsiţi la un alt etaj al liftului vieţii, dar atunci când veţi ieşi la suprafaţă, veţi constata cum cu adevărat liberi sunt mult mai puţini decât cei pe care i-aţi întâlnit pe parcursul drumului… Vă invit să-i iubiţi pe toţi şi pe fiecare, oricum…

Concluzia este că oamenii îşi construiesc propriile închisori pentru sufletele lor.

Întunericul, fără lumină?

Motto: „Aşa cum absenţa iubirii este frica, absenţa lui Dumnezeu este răul.”

„Profesorul unei universitati importante si-a provocat studentii sa raspunda la urmatoarea intrebare: “Dumnezeu a creat tot ceea ce exista?”

Un student a raspuns ferm: “Da!”

Profesorul a pus o noua intrebare: “Daca Dumnezeu a creat totul inseamna ca el l-a creat si pe diavol. Si de vreme ce acesta exista (asa cum putem observa in propriile noastre actiuni), inseamna ca Dumnezeu este cel rau?”

Studentul nu a putut raspunde la acesta supozitie, iar profesorul a sustinut ca demonstrat astfel faptul ca a crede in Dumnezeu este o poveste pentru copii, lipsita de logica.

Un alt student a ridicat mana si a cerut sa puna o alta intrebare. El s-a ridicat in picioare si a intrebat: “Domnule profesor, starea de frig exista?”

“Bineinteles!”, i-a raspuns profesorul. “Ce fel de intrebare este aceasta? Cu siguranta ca exista, nu ti-a fost frig, n-ai tremurat niciodata?”

Proaspatul student a raspuns: “De fapt starea de rece nu exista. In concordanta cu legile fizicii, ceea ce noi consideram rece reprezinta de fapt absenta caldurii. Orice lucru poate fi obiect de studiu atata vreme cat transmite energie (caldura). Zero absolut reprezinta absenta totala a caldurii, dar starea de rece nu exista. Ce am facut noi este doar sa cream un termen care sa descrie ce simtim cand nu primim caldura in organism.”

“Si, continua studentul, intunericul exista”?

“Bineinteles!” raspunse profesorul.

De aceasta data studentul raspunse: “Va inselati din nou, domnule profesor. Nici intunericul nu exista. Ceea ce exista de fapt este doar absenta luminii. Lumina poate fi studiata, intunericul nu. Nici nu poate fi fractionat intunericul, lumina da. O simpla raza de lumina alunga intunericul pe suprafata pe care ajunge raza de lumina. Intunericul este un termen inventat de oameni pentru a descrie ce se intampla cand nu avem lumina.”

In sfarsit, studentul il intreba pe profesor: “Domnule profesor, exista raul absolut?”

Profesorul ii raspunse “Bineinteles ca exista, dupa cum am mentionat la inceputul discutiei vedem violuri, crime, violenta peste tot in lume, toate acestea sunt intruchiparea raului.”

“Domnule profesor, raul absolut nu exista. La fel cum am demonstrat in celelalte doua cazuri, raul absolut este un termen creat de om pentru a descrie rezultatul absentei lui Dumnezeu in inima omului!”

Dupa toate acestea, profesorul se recunoscu invins de aceasta argumentatie logica sii nu mai spuse nimic.

Numele acelui tanar student era ALBERT EINSTEIN.”

Arborele care dăruieşte

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.”

metaforă scrisă de Shel Silverstein

Ce ţi se poate întâmpla (şi consideri) rău… ?

Dupa evenimentele dela 11 septembrie 2001 din New York, o firma a invitat membrii ramasi ai altor firme care fusesera afectate de atentate sa imparta spatiul de birouri ramas disponibil. La una din intalnirile de dimineata, seful serviciului de securitate a spus câteva din povestile acelor oameni ramasi in viata… si motivele lor au fost toate lucruri „MICI”:
„Asa cum probabil ati mai auzit, directorul firmei a supravietuit in ziua aceea fiindca fiul lui incepuse gradinita. Un altul a ramas in viata fiindca iesise sa cumpere gogosi. O femeie a intarziat la serviciu fiindca nu sunase ceasul desteptator. Un altul a pierdut autobuzul. Un altul si-a murdarit hainele cu mancare la micul dejun si a trebuit sa se schimbe. Altuia nu i-a pornit masina. Unul s-a intors sa raspunda la telefon. Copilul altuia nu a fost gata la timp pentru a fi dus la scoala. Altul nu a gasit un taxi. [Exemplul care i-a uimit pe toti a fost] un om care se incaltase cu o pereche de pantofi noi in dimineata aceea. Pe drum spre serviciu l-au ros pantofii si s-a oprit la farmacie sa cumpere leucoplast. De aceea este in viata astazi.
Acum, cand ma intepenesc in trafic, pierd un lift, ma intorc din drum sa raspund la telefon… adica toate acele lucruri marunte care ma enerveaza, ma gandesc ca probabil acela este locul in care Dumnezeu vrea ca eu sa ma aflu in acel moment… „
Concluzia? Data viitoare cand dimineata ta pare ca incepe prost, cand copiii se imbraca prea incet, nu gasesti cheile masinii, prinzi toate semafoarele pe rosu, nu te simti suparat sau frustrat. Dumnezeu este la datorie, datoria de a veghea asupra ta.

[preluată de pe net, sursa necunoscută]

Fiecare din noi are un înger păzitor, dat la Sfântul Botez…

PS S-ar putea să te intereseze de asemenea să citeşti şi „Destin vs. soartă„

Unde este comoara ta?

Motto: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură; ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia şi nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!” (Evanghelia după Matei 6, 19-21)

Evanghelia după Luca 12, 15-31

<<Şi a zis către ei: Luaţi seama şi păziţi-vă de toată lăcomia, căci viaţa cuiva nu stă în prisosul avuţiilor sale”. Şi le-a zis această parabolă: „Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să-mi adun roadele? Şi a zis: Aceasta voi face: Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi-mi voi strânge acolo tot grâul meu şi bunătăţile mele; şi-i voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!… Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! în noaptea aceasta îţi voi cere sufletul. Şi cele ce-ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună sieşi comori, şi nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte.”

Şi a zis către ucenicii Săi: De aceea vă spun: Nu purtaţi grijă pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca. Viaţa este mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea. Priviţi la corbi, că nici nu seamănă, nici nu seceră; ei n-au nici cămară, nici hambar, şi Dumnezeu îi hrăneşte. Cum mult altceva sunteţi voi decât păsările! Şi cine dintre voi, purtându-şi de grijă, poate să-i adauge staturii sale un cot? Deci, dacă cel mai mic lucru nu-l puteţi face,  de ce duceţi voi grijă de celelalte? Priviţi crinii cum cresc; nu torc, nici nu ţes, dar vă spun Eu vouă că nici Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei. Iar dacă iarba, care azi e pe câmp, iar mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu aşa o îmbracă, cu cât mai mult pe voi, puţin-credincioşilor? Şi să nu căutaţi voi ce veţi mânca şi ce veţi bea, şi nu fiţi îngrijoraţi, că pe toate acestea păgânii lumii le caută; dar Tatăl vostru ştie că aveţi nevoie de ele; ci căutaţi mai întâi împărăţia Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga.>>

American Beauty (1999, R. Sam Mendes) – „It’s just a couch”

Binele pe care aş fi putut să-l fac…

„Un om curat şi zâmbitor, după ce i-a întors Tatalui, răsuflarea de viaţă, a fost condus de către îngerul său păzitor în regatul Adevarului, unde Însuşi Fiul a venit să-l intampine ca pe un sfânt.
-Bine ai venit, înainte să te odihneşti puţin, ai dori ceva anume?
-Da, mi-ar plăcea sa vizitez iadul şi raiul, ca sa pot discerne definitiv intre iluzie si adevar…
Si, Domnul l-a condus pe om, mai întai în iad, unde era o masă mare în mijlocul căreia se afla o oala cu mâncare foarte bună. Era un cadru neutru, nici bine, nici rău, ci doar nişte oameni foarte trişti si foarte slabi, având de mâini, legate nişte linguri foarte lungi…atât de lungi încât nu puteau ajunge să înghită niciodată.

Mirarea omului simplu şi zâmbitor a fost când a văzut raiul, unde scena era asemănătoare, cu excepţia unui singur lucru: la masă, oamenii, cu lingurile lungi legate de mâini erau foarte fericiţi sş împliniţi.
-Iisuse Hristoase, nu înţeleg ceva, de ce oamenii din rai sunt fericiţi, iar cei din iad atât de abătuţi şi flamânzi, daca şi unii şi alţii au linguri atât de lungi încât nu le pot duce la gură?
Şi, Domnul, zâmbind bland, a spus:

– Diferenţa între unii şi alţii este atât de evidentă, încât pare o enigma de ce iadul încă mai are clienţi. Ai văzut, că în rai, oamenii se hrănesc între ei, iar în întunericul de jos, ei nici măcar nu se gândesc la asta!„

Am citit undeva că pe lângă răul pe care l-am făcut, vom mai fi judecaţi pentru binele pe care nu l-am făcut… A propos de ce ar fi raiul fără iad, e fain şi ce a scris Tudor Chirilă aici.

Sarah Brightman – „Eden” (2006)

Hooverphonic – „Eden” (1996)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand:

Întunericul, fără lumină?

Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

Femeia care a murit…

Vino la mine, iubire…

… au fost cuvintele de căutare cu care cineva a intrat pe blog. Inima mi se umple de bucurie 🙂 . Desigur, sunt mulţi oameni interesaţi de iubire, să o aducă, să o facă prezentă în viaţa lor. Mai interesant este atunci când cineva este îndrăgostit de iubire. Ba nu, e patatic. Dar să revenim, nu despre asta voiam să scriu…

Luna asta a fost cândva, sau este, ziua lui A. M-am tot gândit dacă să fiu răutăcios de un umor delicios sau s-o las moartă. Exact aşa cum se joacă copiii cu o floricică gândindu-se „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, tot aşa m-am gândit şi eu… să scriu… să nu scriu… să scriu… să nu scriu. Întrebarea cea mai importantă era „ce să scriu?”. Şi iată că până la urmă, la sfârşit de lună, am reuşit să găsesc ceva care să fie în consonanţă cu mesajul „Mulţumesc pentru tot. Îţi doresc numai bine!”, pe care i l-am trimis pe mobil lui A. după ce a plecat D. de la mine în ianuarie.

La Prohodul Domnului, s-au adus multe flori care s-au pus pe masa din cadrul slujbei Sfântului Aer. Preoţii, după ce s-a terminat de cântat, au împărţit florile la credincioşi. Erau foarte multe flori şi, chiar dacă erau sute de oameni, tot au mai rămas. Eu am stat mai deoparte, pentru că din nefericită experienţă, atunci când în biserică se spune că se dă ceva: aghiazmă, ouă de Paşte, cozonac, flori, etc., tendinţa naturală la român este să se îngrămădească.

Eu nu prea ţin foarte mult la chestiile astea formale sau la obiecte, că-mi dă flori, că nu-mi dă flori, doar tot aia mi-e, tot când ajung acasă le trântesc într-o vază improvizată şi le ţin acolo până se strică şi le arunc. Este cazul totuşi să recunosc că erau nişte flori foarte frumoase pe care mi-ar fi plăcut să le am eu. Tocmai pe acelea le ia altcineva. Eram la rând. Mai aveam câteva persoane în faţă. Şi, dacă tot am fost pus în poziţia stupidă de a sta la rând pentru nişte nenorocite de flori ca să se poată continua procesul pentru care am venit, aş fi preferat să ţin şi eu nişte flori care să-mi placă. Şi… surpriză! Preotul găseşte nu numai câteva din cele care îmi plăcuseră, care erau mai la fundul teancului de pe masă, dar a găsit şi o combinaţie armonioasă şi perfect echilibrată de culori şi de flori. Dacă prima oară credeam că ştiam ce vreau şi am spus: „alea sunt florile pe care le vreau!”, apoi m-am bucurat că am aşteptat.

"In the Grass" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Se pare că Dumnezeu ştia mai bine ce flori era bine să ajungă la mine…

Acuma… pentru cei care au rămas în minte cu chematul iubirii…

Ai grijă cu ce îţi doreşti, s-ar putea să se îndeplinească !!!

Dar… zâmbeşte 🙂 ! Be a sport 😉 !

"Say Cheese" Copyright (c) Roxana Enache

PS: Data viitoare când vezi o femeie frumoasă pe care n-o poţi avea…

ţine minte că e pe lumea asta măcar o persoană care s-a săturat de ea (!?!)

Dragoste cu zecimală

Dacă un software funcţionează cum trebuie, ar trebui ca el să dea acelaşi rezultat pe două calculatoare diferite, chiar dacă sunt versiuni diferite. Dacă ai de exemplu un program care calculează rezultatul adunărilor, iar eu fac 1+1, mie îmi iese 2, iar ţie îţi iese 1,5, atunci ceva e în neregulă. Probabil că versiunea ta nu funcţionează bine, nu e completă, sau calculatorul tău e virusat.

Creierul nostru este un hardware care vine fără manual de instalare pentru software. Convingerile, credinţele, principiile, ideile şi regulile care se instalează la acest nivel nu trebuie să treacă nici o probă pentru a fi valide. Ahhhh, de fapt, doar una… Proba realităţii exterioare pragmatice, obiective.

Atunci când convingerea şi realitatea sunt discrepante…

ce e mai logic de schimbat, convingerea sau realitatea?

Tot la fel, funcţionează şi convingerile legate de ce ar trebui să însemne sau să „facă” dragostea pentru noi şi din noi. Adică aşteptările legate de a ne simţi iubiţi. Atunci când convingerile pe care le creionăm despre ce fac cei din jur sunt dărâmate de realitate, cu cât acceptăm asta mai târziu, cu atât mai dificil şi costisitor va fi.

În acelaşi timp, lucrurile la care nu ne aşteptăm să ni se întâmple şi pentru care nu găsim o explicaţie în sistemul nostru de referinţă şi de convingeri reprezintă o invitaţie de a schimba perspectiva şi de a merge nu doar la un alt nivel de înţelegere, dar şi la o altă dimensiune de integrare. Provocările pot fi oportunităţi sau pietre de poticnire. Citiţi acest articol delicios despre atitudinea recomandată.

Ar fi simplu să considerăm că există un obiect magic ce are darul să ne ilumineze fără să depunem un efort, aşa cum este în această strălucită metaforă ilustrată în videoclipul…

„One and one” al lui Robert Miles

Aşadar, facem clean-up, reboot şi mai rulăm o dată, sa vedem… dă iar cu zecimală?(!)

"Doi şi cu doi fac..." Copyright (c) Roxana Enache

Inima

„Intr-o zi, un tanar s-a oprit in centrul unui mare oras si a inceput sa le spuna trecatorilor ca are cea mai frumoasa inima din imprejurimi. Nu dupa multa vreme, in jurul lui s-a strans o mare multime de oameni si toti ii admirau inima care era intr-adevar perfecta. Nu vedeai pe inima lui nici un semn, nici o fisura. Da, toti au cazut de acord ca era cea mai frumoasa inima pe care au vazut-o vreodata. Tanarul era foarte mandru de inima lui si nu contenea sa se laude singur cu ea.
Deodata, de multime s-a apropiat un batranel. Cu glas linistit, el a rostit ca pentru sine:
– Si totusi, perfectiunea inimii lui nu se compara cu frumusetea inimii mele…
Oamenii din multimea stransa in jurul tanarului au inceput sa-si intoarca privirile spre inima batranului. Pana si tanarul a fost curios sa vada inima ce indraznea sa se compare cu inima lui. Era o inima puternica, ale carei batai ritmate se auzeau pana departe. Dar era plina de cicatrice,locuri unde bucati din ea fusesera inlocuite cu altele care nu se potriveau chiar intru totul, liniile de unire dintre bucatile straine si inima batranului fiind sinuoase, chiar colturoase pe alocuri. Ba mai mult, din loc in loc lipseau bucati intregi din inima concurenta, si acolo se vedeau rani larg deschise, inca sangerande.
– Cum poate spune ca are o inima mai frumoasa?, isi sopteau uimiti oamenii.
Tanarul, dupa ce examinase atent inima batranului, si-a ridicat privirea si i-a spus razand:
– Cred ca glumesti, mosnege. Priveste la inima mea – este perfecta! Pe cand a ta este toata o rana, numai lacrimi si durere!
– Da, a spus bland batranelul. Inima ta arata perfect, dar nu mi-as schimba niciodata inima cu inima ta. Vezi tu,fiecare cicatrice de pe inima mea reprezinta o persoana careia i-am daruit dragostea mea – rup o bucata din inima mea si i-o dau omului de langa mine, care adesea imi da in schimb o bucata din inima lui, ce se potriveste in locul ramas gol in inima mea. Dar pentru ca bucatile nu sunt masurate la milimetru, raman margini colturoase, pe care eu le pretuiesc nespus de mult deoarece imi amintesc de dragostea pe care am impartasit-o cu cel de langa mine. Uneori am daruit bucati din inima mea unor oameni care nu mi-au dat nimic in schimb, nici macar o bucatica din inima lor. Acestea sunt ranile deschise din inima mea, gaurile negre… a-i iubi pe cei din jurul tau implica intotdeauna un oarecare risc. Si desi aceste rani sangereaza inca si ma dor, ele imi amintesc de dragostea pe care o am pana si pentru acesti oameni; si, cine stie, s-ar putea ca intr-o zi sa se intoarca la mine si sa-mi umple locurile goale cu bucati din inimile lor. Intelegi acum, dragul meu, care este adevarata frumusete a inimii? a incheiat cu glas domol si zambet cald batranul.
Tanarul a ramas tacut deoparte, cu obrazul scaldat in lacrimi. S-a apropiat apoi timid de batranel, a rupt o bucata din inima lui perfecta si i-a intins-o cu maini tremurande. Batranul i-a primit bucata pe care a pus-o in inima lui. A rupt apoi o bucata din inima brazdata de cicatrice si a pus inima tanarului. Se potrivea, dar nu perfect, pentru ca marginile erau cam colturoase.
Tanarul si-a privit inima, care nu mai era perfecta, dar care acum era mai frumoasa ca niciodata, fiindca in inima candva perfecta pulsa de-acum dragoste din inima batranelului. Cei doi s-au imbratisat, si-au zambit si au pornit impreuna la drum.
Cat de trist trebuie sa fie sa mergi pe calea vietii cu o inima intreaga in piept! O inima perfecta, dar lipsita de frumusete…
Inima ta cum este? O poti imparti cu altii?”

[preluată de pe Resursa de Fun]

"The Cure: 500 mg Feeling" Copyright (C) Dora Sârghi

Monologul lui Dumnezeu

„M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata.

Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-mi spui : Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat.

Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, Am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici acum sa-mi spui doua vorbe.

Cand te intorceai de la munca, Ti-am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat , M-ai injurat. Doream atat de mult sa-Mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga. Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat.

Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat… Dar nu conteaza!

„God’s Light” Copyright (C) Roxana Enache

Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin timp din timpul tau.

Iti urez o zi buna!

Al tau Tata, Dumnezeu. ”
[preluat din chain letter pe mail]

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Acest articol a fost publicat şi pe Kudika.ro

Astăzi (23 februarie 2009, data reeditării articolului) este o lună de când am avut discuţia despre despărţire cu D. (ultima oară când am văzut-o)

Motto:
„Între societatea bazată pe frică şi societatea bazată pe iubire va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil, în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica pentru ca cel căruia i-e frică să înveţe să iubească. ” [sursa necunoscută]

SMS-urile pe care mi le-a trimis D. acum 4 săptămâni:

„De azi inainte te rog sa uiţi ca exist. […] M-am saturat de toate tâmpeniile spuse de tine care nu au de a face cu realitatea pe care tb [acest „trebuie”… de fapt este o limitare autoimpusă] sa o accepti. trezeste-te din lumea imaginara in care traiesti!„…

…căruia eu i-am răspuns cu „Atunci cand vei înţelege şi vei respecta că există mai multe realitaţi diferite, vei inţelege şi cum dai putere celor pe care le negi. Te iubesc.„

Ea mi-a răspuns: „Ştii ceva? Nu ai facut altceva decât să-mi confirmi gradul de nebunie pe care îl ai. Tratează-te [Asta vine de la o persoană care a avut 2 relaţii sentimentale simultan vreme de 3 luni, consideră normal să fie întreţinută de un bărbat fără să facă nimic, nici măcar să-l respecte sau să-i fie fidel, şi care consideră faptul că eu i-am fost fidel „problema mea”] Ignorarea este cea mai inteligenta miscare. Adio!„

Pe fundalul acestor mesaje, care arată cum pe lângă că a dat cu bâta în baltă prin modul în care a demonstrat lipsa de maturitate şi respect de sine prin cum m-a părăsit, a mai ţinut şi să răsucească cuţintul în rană, ţin să reiau şi să completez/reiau nişte idei nu tocmai noi…

Pentru anumite persoane, frica este un mod de viaţă. Este o aventură în căutarea securităţii, a siguranţei. Bineînţeles, o siguranţă care să asigure un stil de viaţă confortabil. Probabil că cine a citit blogul ştie ideea… dar să vedem cum se aplică ea la scară largă, mai exact în manipularea maselor, pentru că acesta este un fenomen foarte interesant de observat inclusiv la nivel social, sociologic şi politic.

Personajul lui Robert DeNiro în geniala şi clasica satiră politică „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson şi nominalizare la Oscarul pentru scenariu), arată în aceste două minute de dialog argumentativ, faţă de personajul lui Denis Leary, modul în care, dacă nu mai există ceva real de care să ne fie frică, se găsesc lucruri care să antreneze această frică… şi bineînţeles, sunt şi persoane şi grupuri de interese care să se folosească de aceasta într-o manieră concertată…

Frica este opusul libertăţii

Fiecare persoană are în sine o anumită flacără, o anumită conştiinţă care aşteaptă să strălucească, să se împlinească, nu-i aşa?

Unii cred că această flacără rămâne pentru tot restul vieţii vie în oameni, ascunsă undeva în adânc şi poate aşa e, dar eu nu cred (cel puţin nu încă). În Biblie se vorbeşte despre “a-i lăsa pe morţi să-şi îngroape morţii”. Şi atunci când am ajuns la asta, m-am oprit şi m-am întrebat: “cum se poate întâmpla asta încă din timpul vieţii?”.

Explicaţia pe care am găsit-o este că unii oameni pur şi simplu preferă să-şi adoarmă conştiinţa, să găsească nişte explicaţii raţionale în urma unor analize, a ceea ce cred că vor, a ceea ce cred că au nevoie, a ceea ce cred că e posibil, uneori ignorând crunt anumite fapte şi realităţi şi construindu-şi o iluzie asupra realităţii pe care şi-o sprijină construind în jurul lor un mediu care să le confirme şi să le încurajeze această iluzie.

Poate că unii fac asta din frica de a nu fi confruntaţi cu realitatea că a iubi pe cineva este mai uşor decât să trăieşti cu persoana pe care o iubeşti cu adevărat. „A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder)

Oamenii îşi construiesc casa liniştii sufletelor lor. Desigur, uneori confundă confortul cu liniştea sufletească. Şi, ca orice casă, este important să reziste la orice fel de cutremur sau intemperie. Numai că unele nu rezistă. Şi atunci m-am oprit din nou şi m-am întrebat: “Oare ce anume face ca această casă să nu rămână în picioare?”
Iar răspunsul pe care l-am găsit este că frica este cea care ne încuraja (!) sa renuntam chiar si la ceea ce avem atunci cand nu stim ce vrem. Frica este opusul iubirii. Dacă iubirea este cea care nu va cădea niciodată, după cum spune în Biblie, atunci frica este singura care are puterea, atunci când o lăsăm, să îndepărteze dragostea.

“Much fear I sense in you.

Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.”

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Calea fricii presupune obligaţii, condiţii, reguli, “dacă” şi “trebuie”, răneşte, ignoră orice respect, chiar şi pentru sine, implică dorinţa de a-l controla pe celălalt, este lipsită de amabilitate, ne face să ne pară rău pentru alţii, implică agresivitate, tristeţe, depresie, gelozie, trădare, este egoistă – se gândeşte la ea însăşi, judecă şi se simte vinovată, creează imagini în privinţa celorlalţi, blochează comunicarea, presupune lipsa dreptăţii, plăteşte de mai multe ori pentru aceeaşi greşeală., este foarte miloasă (milă=frică+lipsa de respect).

Calea iubirii presupune respectul reciproc, respectul faţă de toată lumea, responsabilitatea, este plină de generozitate, este necondiţionată, plăteşte o singură dată pentru o greşeală, face dreptate, este justă şi este întotdeauna amabilă, lasă persoana aşa cum este, implică compasiune (compasiune=iubire+respect reciproc).

Iubirea are calitatea de a creşte atunci cand dăruieşti şi de a se diminua cand o ţii doar pentru tine.

Una din melodiile mele preferate, care beneficiază şi de un videoclip pe măsură (vezi mai jos), face referire la modul trist în care ne autosabotăm prin convingerile şi presupunerile greşite pe care le formulăm pornind de la fricile noastre…

Jem – „They”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Libertate sau control?

Dragoste de zăpadă (?)

DARE

Curaj

Viaţa ca un lift

I shall not bend o break…

Te descurci… binişor?

Legături externe (articole care completează ideile):

Eşti gata să renunţi la frică? Află cum!

Fii aşa cum vrei tu, cu dragoste…

Politica demonului

Trebuie că „dacă vrei, poţi”