Bine v-am regăsit, dragi cititori şi mai ales cititoare!
Am deosebita plăcere să vă anunţ că Din Dragoste pentru D a fost nominalizat la categoria „Bloggers’ projects” a celui mai important eveniment anual din social media românească: Webstock 2012.
Cu această oportunitate, vă ofer mai multe detalii despre „colegii de categorie” care au câştigat. Mă simt onorat că blogul meu a fost inclus alături de aceste proiecte. Felicitări bloggerilor pentru rezultate!
Mulţumesc membrilor juriului care au realizat preselecţia că mi-au ales blogul ca finalist şi mi-au oferit şansa de a fi evaluat alături de cele câştigătoare.
Cu întârziere, împărtăşesc cu voi cele mai bune filme pe care consider că le-am văzut la cinema în 2011. Alegerile mele, ca de obicei, sunt mai „artistice” şi e probabil să nu fi auzit cu surle şi trâmbiţe de aceste filme, dar din perspectiva mea, tocmai aceste rarităţi fac deliciul oricărui cinefil care foloseşte a şaptea artă ca o modalitate de a surprinde şi înţelege mai bine esenţa umană. Desigur, s-ar putea să vă întrebaţi: „dar când au fost aceste filme la cinema?” – multe dintre ele au rulat doar o săptămână sau o singură zi (!) – cinefilii care studiază în fiecare săptămână programele cinematografelor din Bucureşti vor şti să descopere asemenea bijuterii. Şi sunt multe, mult mai multe – aici le-am selectat pe cele care mie mi-au plăcut cel mai mult. Lista celor văzute e mai amplă…
1. Paris, Texas (1984, R: Wim Wenders)
Fără îndoială, filmul lui Wenders nu e recent, dar proiecţia de la Noul Cinematograf al Regizorului Roman este unul din cele mai bune din câte s-au făcut despre absenţa comunicării între oameni – un subiect care se ilustrează magistral şi în Cafe Lumiere / Kôhî jikô (2003, R. Hsiao-hsien Hou), pe care l-am văzut în 2009, tot la acelaşi cinematograf. Însingurarea personajelor este scoasă în evidenţă cu atât mai mult prin tăcerile ample şi pustiurile vaste, o viziune europeană asupra SUA, poate cu atât mai accentuată în zilele de azi decât atunci. Coproducţie Germania / SUA.
2. Nothing Personal (2009, R: Urszula Antoniak)
O altă producţie extraordinară despre lipsa de comunicare, într-o manieră cuceritoare. Un film psihologic „greu”, despre (non-)relaţia dintre doi oameni care locuiesc împreună, şi al căror contract este să nu se întrebe despre trecutul lor. Chiar dacă afişul o înfăţişează pe Lotte Verbeek, actiţa principală, goală, filmul nu are vreo scenă de sex, iar nuditatea apare doar în final. Un film care invită la discuţii interminabile despre ceea ce deţinem cu adevărat pe pământ, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei şi despre nevoia de socializare chiar şi în izolare. Coproducţie Olanda / Irlanda.
3. Isolerad / Corridor (2010, R. Johan Lundborg şi Johan Storm)
Un film de suspans nordic, care porneşte de la pista unui triunghi dramatic şi urmărşete un fir epic simplu, cu o întorsătură care te pune pe gânduri şi într-o manieră hitchcockiană. Mă bucur că am avut oportunitatea să îl vizionez pe ecran mare. Producţie Suedia.
4. Tangled (2010, R. Nathan Greno şi Byron Howard)
Un film de animaţie absolut cuceritor, care vine după o serie întreagă de farse comerciale a la Disney. O perspectivă proaspătă asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat un basm, care să îi distreze pe copii, să îi farmece pe tineri şi să îi încânte pe adulţi. Scena felinarelor este demnă de o antologie. O redau mai jos, după trailer. Producţie SUA.
cântecul „I See the Light”, nominalizat la Oscar
5. Låt den rätte komma in / Let the Right One In (2008, R. Tomas Alfredson)
O combinaţie fantastică între horror şi film de dragoste, este cu siguranţă unul din cele mai originale din ultimii ani, criticii şi festivalurile întrecându-se în laude la adresa lui. Probabil că rezonează atât de mult cu ideea unei iubiri imposibile pe care poate fiecare din noi am trăit-o. Atmosfera stranie a filmului este impresionantă.
6. Winter’s Bone (2009, R. Debra Granik)
În SUA, termenul „indie” se referă la filme americane independente, produse cu un buget redus (sub 5 milioane $, uneori sub 1 milion $), care nu se bucură de prezenţa unor staruri şi care folosesc un subiect şi/sau un stil foarte diferit de al producţiilor comericale hollywoodiene. Ei bine, acesta este cel mai bun film indie al anului 2010, multi-premiat la Sundance (cel mai important festival al filmelor independente din lume) şi nominalizat chiar la 4 premii Oscar.
Ree, personajul principal al acestui film, este o tânără pusă în poziţia de a-l găsi pe tatăl ei, viu sau mort, pentru a preveni eventualitatea ca ea şi familia pe care a a ajuns să o întreţină, să fie aruncată în stradă. Scenariul oferă ocazia unui tur de forţă pentru actriţa principală şi oferă un model pentru cum ar trebui să reacţioneze o femeie puternică, independentă, în faţa obstacolelor. În acelaşi timp, este o bună ilustrare a cum arată sărăcia pentru populaţia săracă ce trăieşte în zonele rurale din munte în SUA.
7. Never Let Me Go (2010, R. Mark Romanek)
Am o veste proastă pentru cei care îşi imaginează că acesta este un film de dragoste. De fapt, este un SF. Unul din cele mai bune ale lui 2010. Mai mult, este poate cea mai bântuitoare poveste de dragoste neîmplinită care a populat ecranele româneşti de multă vreme (afară, poate de filmul de la poziţia 5). Esenţa valorii filmului stă în scenariu, la rândul său riguros construit după un roman al autorului care ne-a oferit şi The Remains of the Day, ecranizat de James Ivory în 1993 şi devenit clasic. Premisa lui „Never Let Me Go” nu este atât de fantastică precum pare la prima privire. Ceea ce este ilustrat în film poate fi realizat, ştiinţific, în prezent şi poate chiar este, doar că nu am auzit (încă) de aşa ceva în realitate. Producţie SUA.
Vă sfătuiesc să NU priviţi trailerul şi să NU citiţi nimic despre subiectul filmului, pentru a vă putea bucura, aşa cum am făcut-o şi eu, de surpriza pe care o oferă descoperirea în întregime a componentei SF abia pe la o treime din naraţiune.
8. Play (2011, R. Ruben Ostlund)
Ruben Ostlund, una din tinerele speranţe suedeze, este deja unul dintre preferaţii la Cannes. Filmul lui invită la o meditaţie socială asupra noţiunii de joc, cu toate semnificaţiile ei. Sensul iniţial pare uşor de înţeles pentru copii, dar unele jocuri devin periculoase atunci când nu sunt jucate cu alţii, ci pe seama altora – lucru pe care personajele vor reuşi să îl afle cu costul unei traume şi a unei umilinţe ce rămâne de analizat. Scenariul face un pas mai departe, confruntând stereotipul minorităţii sărace, care în loc să merite sprijinul şi compătimirea păturilor sociale mai bogate, abuzează de credibilitatea care îi este acordată – o lecţie în democraţie extrem de importantă, dar subtilă, prezentată fără corectitudine politică şi cu multă cutezanţă cinematografică.
9. Principii de viaţă (2010, R. Constantin Popescu)
Titlul ironic se referă la modalitatea greşită în care personajul principal (un bucureştean get-beget, 100 % provincial) îşi înţelege viziunea autoritară şi dictatorială prin care îşi exercită controlul bădăran asupra familiei sale şi, prin extensie, asupra întregii societăţi. Prototip al celui care crede că le ştie pe toate şi se bănuieşte a fi Dumnezeu, Velicaru este un bărbat de vârstă mijlocie, excelent jucat de Vlad Ivanov, care în ciuda tuturor obstacolelor – al căror responsabilitatea o are – va obliga cu violenţă pe toată lumea să cânte aşa cum vrea el. Întreaga tensiune psihologică a filmului se cumulează către punctul culminant al filmului, care în realitate nu are final – este doar o veritabil de românească „slice of life”. Acesta este personajul pe care toată lumea adoră să îl urască – cu atât mai mult, cei care se regăsesc în el – căci care pericol pentru un „atoateştiutor” este mai mare deacât un alt „atoateştiutor”? Producţie România.
10. De Ofrivliga / Involuntary (2008, R. Ruben Ostlund)
Un alt film al lui Ostlund, de asemenea genial, prin care autorul realizează un memorabil comentariu social asupra suedezilor (şi nu numai), ridicând întrebarea excelentă: „unde a dispărut ruşinea?”. Privit la vremea lui ca un experiment, acum devine tot mai clar un stil de exprimare şi de referinţă: cu siguranţă vom mai auzi despre cinema-verite-ul suedez.
Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.
Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?
Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.
Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.
Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?
De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.
Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.
Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.
Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.
Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.
Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.
Una din cele mai mari minciuni este:
– Să rămânem prieteni!
– Să mori tu… Am fost, până acum?
– Ne mai vedem
– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!
– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?
– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?
– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…
– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?
– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…
– …
De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…
Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…
Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.
Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.
Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.
Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…
PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?
Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi
M-am confruntat recent cu cel puţin două situaţii care m-au întristat, dar cred că cel mai bine sunt ilustrate de experienţa unui prieten de-al meu, care a dorit cu insistenţă să o întâlnească pe Anna Lesko, care cântă melodia „Lasa-ma sa fiu asa” – extrem de edificatoare pentru acest post.
Atat fanii, cat mai ales detractorii Annei Lesko, probabil nu ştiu că Anna are un talent real pentru pictură, iar compoziţiile sale sunt răvăşitoare. Am văzut şi eu câteva tablouri şi, deşi nu sunt critic de artă, m-au impresionat. Ei bine, prietenul ăsta al meu i-a făcut Annei o analiză de brand personal, bazându-se pe modul în care ea se promovează pe net… şi i-a înmânat-o personal. Faptul că Anna Lesko are un mai pronunţat talent pentru pictură decât pentru muzică nu este surprinzător. Nici faptul că a întâlnit-o destul de uşor nu miră. Ce este surprinzător este că el considera că Anna poate într-adevăr să se vândă ca artistă în aria picturii decât în aria muzicii.
Prezumţia nu este greşită, ci doar improbabilă. Aici este vorba despre modul în care el, ca fan, a ales să o aprecieze pe Anna. Iar de aici, intrăm în miezul subiectului despre care simţeam de ceva timp dorinţa să scriu.
Frumuseţea nu zace în ochii privitorului. În realitate, chipul lui Hristos se ascunde în fiecare fiinţă umană, doar că la unii este adânc săpat în conştiinţa lor şi atât de dificil de găsit încât pare inexistent. Dacă am vedea un suflet de om, aşla cum arată în toată splendoare lui, ne-am prăpădi.
Dostoievski a spus: „A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat”. Aici intervine întrebarea: cum ştii că l-a intenţionat Dumnezeu pe om? Păi Biblia îţi spune. Nu îţi spune ce carieră să aleagă cineva, dar îţi spune ce calităţi morale ar trebui să aibă: ar trebui să aibă dreapta credinţă, dreapta socoteală, dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, nădejde, tărie sufletească, înţelepciune, să se roage, să aibă grijă de sufletul şi trupul său, să le îngrijească precum nişte daruri ce sunt de la Dumnezeu. Cu siguranţă n-ar trebui să fumeze, să bea alcool şi cafea peste măsură, să mănânce fast food şi o groază de alte gunoaie alimentare, să facă sex înainte de căsătorie, să fie încrezut peste măsură în propriile puteri şi în propriul ego.
O rugăciune din ortodoxie spune aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai murit pe Cruce pentru păcatele mele. Îţi deschid uşa inimii mele şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Ia viaţa mea în primire şi fă-mă aşa cum doreşti Tu să fiu. „
Există o categorie de oameni speciali, care nu au nevoie să înveţe nimic. Sunt aceia care le ştiu pe toate, se descurcă fără sfaturi, nu au regrete şi îşi trăiesc viaţa prin empirism. Şi spun „o categorie” pentru că mândria, orgoliul, devine chiar esenţa fiinţei lor. Desigur, pentru cei care preţuiesc valorile dezvoltării, deschiderii, feed-back-ului, această categorie de omuleţi este foarte interesantă, dintr-o perspectivă filosofică: prin viziunea lor asupra vieţii, sunt o mărturie a eternităţii. Ei rămân la fel. Gândesc şi acţionează la fel, mintea lor fiind blocată la vârsta la care au ajuns să considere că s-au plictisit de învăţat. De-a lungul timpului, ei pot schimba slujbe, iubiţi, poate chiar şi religii, dar singurul lucru ce rămâne constant este exact ceea ce îi lipseşte de o identitate: ego-ul cel orgolios, mândria interioară. Deşi nu este frumos să legi identitatea şi comportamentul, cu siguranţă aceasta este o excepţie notabilă.
Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit să iubeşti o asemenea persoană, atunci ştii că trebuie să o accepţi, aşa bidimensională în gândire cum se prezintă adesea, lipsită de dorinţa de a schimba, de a îmbunătăţi, chiar atunci când sistemul după cum îşi organizează studiul, cariera, viaţa sentimentală, este deficitar – pentru că, nu-i aşa? – „lasă că merge şi-aşa!”. Şi o iubeşti încercând să te bucuri de fărâmele de frumuseţe şi linişte pe care ţi le aduce în viaţă atunci când renunţi să îţi mai doreşti măcar să o schimbi.
Aş fi vrut să cunosc pe cineva căruia i s-a întâmplat o minune. Aş fi vrut să fiu martorul unei minuni. Dar acestea nu se arată oricui. Am citit despre ele în cărţi şi ştiu că există. Dar în nici una dintre acestea, nu am întâlnit ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru al omului. Cel mai adesea, pentru cei care se încăpăţânează în propriile drumuri, viaţa este un profesor răbdător: îi pocneşte până învaţă.
Ce poţi să faci este să stai martor. Să spui lucrurilor pe nume, împărtăşindu-ţi viziunea, fără a condamna, fără a judeca, fără a dori să schimbi. Determinarea de a livra un mesaj pe care cel puţin acum receptorul nu îl înţelege îi poate servi ca food for thought în timp este importantă (şi rară, de altfel). Concluziile la care persoana iubită va ajunge, ar putea să declanşeze un „aha”. În acelaşi timp, nu vă construiţi viaţa bazându-vă pe minuni. Dacă cineva a luat-o hăisa către erezii, sex, alcool, etc., îngustă şi cu atât mai strâmtă este calea pentru aceia! Am citit despre vieţile unora care s-au transformat radical (cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Sfântul Ciprian), numai că în viaţa de zi cu zi, în ciuda speranţei mele de a observa puterea rugăciunii, nu prea am observat-o. Poate că o fi trecut pe lângă mine şi nu le-am realizat (cu mine, Dumnezeu a făcut cu siguranţă minuni, dar în acest articol nu scriu despre mine). De ce nu prea sunt minuni ca urmare a rugăciunilor? O bună explicaţie găseşti aici:
Este mult mai de preţ să îi vorbeşti lui Dumnezeu despre cel sau cea pe care încerci să îl/o apropii de El, decât să duci muncă de lămurire cu acea persoană în mod direct. Dumnezeu ştie că îţi pasă şi că vrei să faci bine. În acelaşi timp, tristeţea (că ai pierdut bucuria ca în persoana iubită să strălucească mai mult chipul lui Dumnezeu), furia (că persoana ţi se pare atât de aproape, şi totuşi atât de departe) şi groaza (că cineva poate să trăiască – şi încă bine, cel puţin vremelnic – departe de Biserică) sunt în terenul tău. Nu, nu ai voie să te vaiţi. Nu, nu ai voie să critici, căci nu ştii ce e în cugetul fiecăruia, prin ce a trecut şi cât de greu îi este să ia decizii pentru trecut şi alegeri pentru viitor. Ai voie să te rogi. Şi nu pentru voia ta. Ci pentru voia lui Dumnezeu.
Continui de aici topul celor filmelor pe care vi le recomand.
6. Nothing Personal (2009)
Alături de Kôhî Jikô, unul din cele mai reuşite filme despre evitarea comunicării şi efectele acesteia în relaţiile interumane. Filmul este greu, în toate sensurile posibile: filosofic, dramatic, tragic. Stilul minimalist se pretează subiectului, iar capodopera străluceşte în porţiunile de tăcere. Cinematografia este absolut încântătoare. Musai de revăzut la cinema, cu proxima ocazie. Scenografia, parcă desprinsă dintr-un film de Tarkovski, lasă loc pentru desfăşurarea unei meditaţii asupra sensului vieţii. 11 premii internaţionale.
7. Kôhî Jikô / Café Lumière (2003)
Nominalizat pentru Leul de Aur la Veneţia, acest film taiwanez filmat în Tokyo este un tribut regizorului japonez Yasujirô Ozu. Un film despre viaţă, şi despre dramele mute ale non-comunicării între generaţii. Personajul este suprins într-o instanţă a vieţii, parcă fotografiat de la distanţă. Ca şi la Peter Weir, ca şi la copilul teribil al cinematografie suedeze – Ruben Östlund (cu al său Play pe care l-am recomandat aici), camera se constituie într-un martor al evenimentelor (sau non-evenimentelor) dramatice. Filmul are un ritm propriu, iar o revizionare este un must. Ca şi celelalte filme din listă, solicită concentrare şi analiză, pentru a pătrunde bogăţia de sensuri exprimată în imagini.
8. The Accused (1988)
Primul film pentru care Jodie Foster a luat premiul Oscar pentru interpretare feminină. Povestea pleacă de la incidentul inspirat de realitate al unui viol multiplu într-un bar american, şi procesele la care a dat naştere incidentul. Din punct de vedere psihologic, surprinde excelent starea şi emoţiile unei asemenea poveşti. Problematica morală care se ridică este excelentă: cât de vinovaţi sunt cei care permit un rău să se întâmple, neintervenind? Un film pedagogic, dar grav, succint scris şi excelent jucat. Şi, mai ales, un film despre puterea interioară a femeii, etică, justiţie şi apărarea drepturilor.
9. Barfuss (2004)
Premisa acestui film este trăznită, dar reuşită: un playboy cu orgolii pleacă la nunta fratelui său vitreg însoţit de o tânără evadată dintr-un ospiciu de boli mintale, care păşeşte desculţă în civilizaţie pentru prima oară. Parte road-movie, parte comedie, parte love story, povestea este cel puţin neobişnuită şi la limita credibilităţi. Cu toate acestea, actorii o fac nu doar credibilă, ci o transformă într-o aventură cinematografică memorabilă cu întorsături neaşteptate. Acesta este un film pe care vei iubi să-l iubeşti, chiar dacă eşti într-una din acele zile negre în care pare că viaţa şi dragostea nu au sens.
10. The Owl and the Pussycat (1970)
Scris de Buck Henry, unul din cei mai buni scenarişti americani, autorul celebrelor Catch-22 şi The Graduate (ambele în regia lui Mike Nichols). Bazat pe o piesă celebră pentru Broadway. Barbra Streisand a câştigat Globul de Aur pentru acest rol. Ce să mai spun? Că este o excelentă comedie în avangardă, o poveste cu tâlc din care oricine poate învăţa despre dragoste? Sau că personajele trăznite vor reuşi cu siguranţă, din nou şi din nou, să vă aducă zâmbetul pe buze.
Poţi vizualiza întreg filmul pe You Tube, pornind de aici.
Menţiune: The Private Lives of Pippa Lee (2009)
Una din actriţele mele preferate, Robin Wright Penn, joacă un rol excelent în această felie de viaţă inspirată din realitate. Personajul ei: o femeie care şi-a transformat viaţa şi acum se află la o nouă răscruce de drumuri. Populat cu vedete, filmul îşi regăseşte esenţa în stilul subiectiv al naraţiunii şi mai puţin în aglomerarea de roluri secundare. Nu tocmai o capodoperă, l-am adăugat pentru a
Mi s-a pus o întrebare provocatoare: „Recomandă-mi un film care ajută o femeie să se înţeleagă mai bine pe sine”. M-am bucurat de o asemenea întrebare, şi am alcătuit un top şic, care o să te pună pe treabă, pentru că sunt filme de care probabil că nu ai auzit. La unele dintre ele am pus trailer, sau secvenţe. Cu puţină răbdare, se găsesc toate.
Deşi acesta este un top, nu e un top al calităţii neapărat, întrucât toate filmele din listă sunt foarte bune şi nu îmi propun s-o fac pe-a criticul – ci mai degrabă al preferinţelor personale. Mărturisesc că sunt un împătimit al cine-verite-ului.
1. Picnic at the Hanging Rock
14 februarie 1900 Australia. Un grup de fete de la un pension britanic explorează într-o ieşire cu clasa câteva stânci periculoase. Dispariţia lor misterioasă şi neexplicată aduce pe tapet un conflict în mijlocul unui microunivers deja în conflict. De ce? Pentru că în atmosfera strălucit construită, sunt conturate personaje feminine care izbucnesc în căutarea şi afirmarea identităţii lor, într-o manieră subtilă şi minuţios construită. Primul film relevant al lui Peter Weir, unul din cei mai importanţi regizori australieni. Astăzi, este considerat film clasic. Muzica şi cinematografia ajută la crearea unei senzaţii nepământene Mai jos aveţi primele minute ale filmului, un trailer şi 2 partituri muzicale din film.
Muzica: Gheorghe Zamfir.
TRAILER
Începutul filmului
Scenă din film
Gheorghe Zamfir – Doina Sus Pe Culmea Dealului
Gheorghe Zamfir – Doina lui Petru Unc
2. Hard Candy (2005)
În personajul jucat genial de către actriţa Ellen Page se va regăsi poate oricine, iar scenariul îi dă gravitatea de a-şi duce trama la un sfârşit neaşteptat care te va ţine cu sufletul la gură. Nu încerca să prevezi nimic, acest thriller canadian low-budget are ingredientele hitchcockiene ale unui scenariu brici, a unei regii excelente şi a unor actori pe măsură. Vizionare plăcută!
3. Shi mian mai fu (2004)
Un noir în cel mai clasic stil cinematografic, livrat la cea mai bună calitate de la Zhang Yimou, maestrul poveştilor în imagini. Filmul a câştigat 18 premii internaţionale. Acţiunea se desfăşoară într-o vreme îndepărtată în China, în care armata imperială răpune cu violenţă o insurecţie. Într-o intrigă ce aminteşte de Mou Gaan Dou (2002), personajele joacă în ascuns cartea spionajului. Dar, ca în orice film noir, din trei personaje, două complotează împotriva celui de-al treilea. Din două personaje care complotează, unul trădează. Iar preţul trădării ajunge să îl suporte atât cel trădat, cât şi trădătorul…
4. Winter’s Bone (2010)
Cel mai aclamat film independent al anului trecut (43 de premii internaţionale şi nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, scenariu, actriţă principală, actor secundar). O poveste greu de uitat. Personajul central este de referinţă, cu siguranţă va intra în istoria cinematografului. Ce m-a impresionat pe mine în mod deosebit a fost forţa interioară, tăria de caracter şi determinarea personajului, fiind mai curând demn de menţionat aici…
5. Old Acquaintance (1943)
Un prieten m-a tot înnebunit în jos şi în sus cu filmul ăsta, că trebuie să-l văd, că e cel mai reuşit film despre prietenie – şi cam a avut dreptate. Bette Davis face un rol absolut remarcabil în acest film, iar scenariul e pe măsură. Vincent Sherman are o regie fermă, care ţine povestea cu iz telenovelistic pe firul unei naraţiuni reuşite. Scenariul reuşeşte să pună în valoare mesajele despre viaţă ale filmului, iar toţi actorii au parte de partituri excelente – chiar şi cele secundare. Un film pentru viaţă!
Opening statement: Am cunoscut odată un om care mi-a spus că a renunţat să mai joace în trupa de teatru în care fusese mulţi ani pentru că a ales să joace teatru în viaţa lui. Nu am reuşit cu adevărat să înţeleg ce voia să spunămultă vreme, până acum…
Zilele astea mi-am călcat peste cuvânt şi m-am întâlnit cu o cititoare fidelă a blogului „Din Dragoste” pentru D. Sssst, nu spui care, secret mare!
Acum, că ţi-am stârnit curiozitatea şi ţi-am aprins imaginaţia, trebuie să menţionez că e vorba de o cunoştinţă mai veche… cu care nu m-am mai văzut de câţiva ani. De ce? Ai să afli îndată.
Poate că acum câţiva ani mă impresionau asemenea poveşti până la a auzi pe fundal o vioară scârţâită, trebuie să recunosc că de data aceasta mai-mai că m-a pufnit râsul. Fătuca din faţa mea era o adevărată campioană a triunghiului dramatic! O jucătoare „grea”, cum se spune, parcă descinsă din paginile manualului de analiză tranzacţională, care o depăşea pe D. a noastră!
Şi atunci m-a lovit o revelaţie: există anumite persoane care trăiesc într-o stratosferă a devierii de la normalitatea psihologică şi care de fapt nu produc prea mult rău planetei – întrucât reuşesc să îşi găsească parteneri pe măsură. Fătuca îmi povestea cu spor şi cu entuziasm iţele diverse şi colorate ale încrengăturilor telenovelistice pe care le crease în viaţa ei, mai-mai să se se împiedice în alergătura emoţiilor! Mi-a creat senzaţia unui DJ care mixează jumătăţi de sensuri de cuvinte aruncate prin aer – iubire, fericire, respect, încredere, iertare…
Unul dintre dezavantajele majore ale femeilor care arată bine fizic este faptul că nu trebuie să se uite prea des în oglinda sufletului, se găseşte mereu câte vreun fraier care să le pupe în cur, să le sufle şi-n iaurt, şi să le facă să se simtă precum nişte regine – ba chiar! – ca nişte împărătese, căci cuceresc fără drept de apel întreaga viaţă a bărbatului. Iar ele rămân singure pe un piedestal în care din când în când îşi dau seama cât de singure sunt de fapt. Trist? Nicidecum! Chiar extraordinar de entertaining!
Drama este o poveste care spune cât de bine reuşesc să se descurce anumite personaje în cele mai vitrege situaţii. Comedia… ah, comedia însă, este despre cât de prost reuşesc să se descurce nişte personaje în cele mai bune situaţii… Data viitoare când te bate gândul ce tragedie mare a venit peste cutare ce îşi plânge viaţa, adu-ţi aminte… pentru personajele de comedie, situaţia în care se găsesc e o adevărată tragedie!
Ţi-ai luat paralelilipipedul din care intri şi ieşi, paralelilipedul pe roţi (mergând agale către paralelipipedul final – cel mai ieftin dintre toate, raportat la primele…). Cumva, între toate astea, trebuie să înghesui un surogat de viaţă, fiecare ştie cum mai bine. Da, da!!! Fiecare ştie ce-i mai bine pentru el, şi pentru tot neamul lui, precum şi pentru toţi neaveniţii care se întâmplă să gravitaţioneze în câmpul social al acestuia. Nu ştiai?
Oricum, este de apreciat că dragălaşa, mirifica, mirobolanta fătucă a noastră cea de acest post se întâlnise cu mine ca să îmi ceară un sfat. Pentru ce? Dracu’ mai ştie, că m-am pierdut în poveste…
Aaaaaa, povestea acestei iubitoare a teatrului?
Vreţi să v-o spuuuun?
Nţţţţ.
Acest blog este doar pentru povestea între mine şi D. Mă tem că bijuteria teatrului de fiecare zi a vieţii protagonistei acestui articol nu se compară cu ce am scris până acum (şi acum, ca un demiurg rău ce sunt – aş putea spune că e o variaţie sordidă pe o temă asemănătoare)…
Totuşi, concluzia ce merită desprinsă este că îi apreciem pe oameni pentru previzibilitatea lor, pentru simţul lor pe care îl cultivă în propria inocenţă de a face rău vrând să facă bine şi urmărindu-şi interesele. Îi apreciem pe oameni pentru potenţialul pe care uneori aleg să şi-l folosească dând cu băţul în baltă (creativ, ma cherie, nimic de spus!). Îi apreciem pe oameni pentru nebunia lor, pentru simţul lor unic şi inconfundabil pe care îl zărim de la o poştă mergând pe stradă. Rămân „aşa cum îi ştim noi”. (Evident, de aceea mai traversăm din când în când şi pe partea cealaltă…)
Farmecul pentru noi şi tragedia pentru ei este că (mai curând decât altfel), nu prea învaţă din greşeli. Schimbarea se produce la nivel de salariu – iată – careva câştigă 5000 de euro pe lună în loc de 3000, se duce la Rio de Janeiro în loc de Paris şi are Toyota în loc de Dacia – dar esenţa nu s-a schimbat. Calitatea vieţii nu s-a îmbunătăţit fundamental. Fericirea pare un concept dosit în spatele datului cu băţul în baltă.
Această melodie i-am trimis-o lui D. la un moment dat când era supărată pe mine. I-a mai trecut, pentru că i-a plăcut mult melodia. Avea dreptate personajul lui John Cusack în „High Fidelity” (2000, R. Stephen Frears) că a folosi versurile şi muzica altcuiva pentru a-ţi exprima sentimentele cu succes e o adevărată artă…
Vă invit să daţi mai departe ca „pansament” pentru relaţii. 🙂
O altă melodie a lui Jem pe o stare asemănătoare „Falling for You”
Dacă ţi-a plăcut acest post, atunci îţi mai recomand şi:
În dimineaţa zilei de acum un an, pe 1 octombrie, am fost trezit pe la 8 dimineaţa de un telefon pe care nu pot să spun că nu-l aşteptam (după cum am scris în finalul articolului „Cererea în căsătorie – peste un an„)…
A., iubitul lui D., mi-a luat numărul de telefon şi m-a sunat. Discursul lui nu a fost unul articulat şi nici prea inteligent, de altfel.
M-a întrebat ce vreau. Ţin minte că am stat puţin să mă gândesc la ce să răspund la întrebarea asta… Pe de-o parte, eram destul de furios pe omul ăsta, care nu o lăsa pe D. să plece (e adevărat că nici ea nu era hotărâtă, dar şi el exercita presiuni…), pe de altă parte trebuia să îl înţeleg şi pe el, din papucii lui, el nu era vinovat direct de faptul că D. îl înşelase (am comentat asupra ideii că D. era indirect vinovat de asta în articolul „Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii„) şi nu era obligat cu nimic să suporte nemulţumirile mele subiective.
Am răspuns la fel de hotărât şi natural ca atunci când am cerut-o pe D. în căsătorie: vreau ca ea să se despartă de el, să plece de acolo şi să se căsătorească cu mine.
Răspunsul meu a fost puţin dezarmant, se pare, ca şi cum aşteptarea mea ar fi fost una de copil neconfruntat cu realitatea, acea realitate pe care avea să mi-o impună mie. Interesant. Drăguţ. Aş putea spune chiar înduioşător, dacă nu ar fi arătat atâta desconsideraţie faţă de mine pe termen lung (chiar i-am argumentat lui D. o dată că eu nu l-am tratat niciodată cu lipsă de respect pe A., spre deosebire de cum a făcut el cu mine şi cum a făcut ea cu el).
Un văr de-al meu mi-a spus că cel mai bun lucru care i s-ar fi putut întâmpla lui D. ar fi fost ca eu şi A. să ieşim la o bere, să realizăm că această femeie nu merită atenţia noastră, şi să hotărâm să o dăm afară simultan amândoi, atunci s-ar vedea neîntreţinută de nimeni, în poziţia în care să se descurce singură cu cheltuielile pentru stilul de viaţă cu care se obişnuise.
Atunci când D. a pus o serie de întrebări retorice, stupefiate, pe baza răspunsului meu, l-am invitat să arunce o privire asupra inelului pe care D. îl purta (din când în când) şi pe care i-l dădusem când am cerut-o în căsătorie.
El a afirmat, într-o manieră foarte sigură pe sine, demonstrativă şi enervată, că mi-o dă pe D. la telefon, ca să-mi spună ea însăşi ce crede despre relaţia noastră.
În momentul acesta, deja aveam curiozitatea pe care o avea publicul sălii acestui filmuleţ pe care vi-l recomand, cu recomandarea să vi-l imaginaţi pe A. în rolul magicianului.
„Presto” (2008, R. Doug Sweetland)
A. mi-o dă pe D. la telefon şi o întreb:
– Bună, dragă, ai ceva să-mi spui?
D. murmură ceva şi până la urmă nu spune nimic.
[Eu]- Ok, atunci ne vedem mai încolo. Te iubesc. Pa.
– Bine, pa.
Penibil.
Dacă ţi-a plăcut articolul acesta, îţi mai recomand să citeşti şi…
„Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.„
(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)
Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.
M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:
– Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?
Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:
– Nu.
„De atâtea ori” – Van Noizz
Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.
Românii de fapt,nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac, simţul realităţii este absent. Când citesc ştiri care îmi spun că în timp ce vesticii econoimisesc românii se duc în vacanţă, că în timp ce vesticii ies în stradă pentru drepturi de 1 mai românii fug la mare să facă frigărui sau că se vând sute de automobile zilnic, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.
Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.
„See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.
Din păcate, unele persoane aleg să se „prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.
„Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.
Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.
„Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma
Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.
"Din Dragoste" pentru D 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.