Archive for the 'multimedia' Category

28
Sep
12

Din Dragoste pentru D la Webstock 2012

Bine v-am regăsit, dragi cititori şi mai ales cititoare!

Am deosebita plăcere să vă anunţ că Din Dragoste pentru D a fost nominalizat la categoria „Bloggers’ projects” a celui mai important eveniment anual din social media românească: Webstock 2012.

Lista finaliştilor poate fi consultată pe site-ul oficial aici

Cu această oportunitate, vă ofer mai multe detalii despre „colegii de categorie” care au câştigat. Mă simt onorat că blogul meu a fost inclus alături de aceste proiecte. Felicitări bloggerilor pentru rezultate!

VĂ INVIT SĂ-I VIZITAŢI ŞI PE EI!

Locul 1

Brăduţ Florescu şi  Elena StanciuTedoo (În jurul lumii)

Locul 2.

Alina Crâncău & Răzvan Dragoş, Oltea Zambori, Alexandra Palconi, Răzvan Baciu , Oana Olaru-Zăinescu, Laviniu Lazăr , Andrei Palatkas – andrei@palatkas.ro) – Bloggeri la schimb

Locul 3

Alina Crâncău & Răzvan Dragoş, Oana Olaru-Zăinescu şi Ruben Kislaki – Cluj Brands Tour 2012

Mai multe despre Webstock 2012 au povestit în live blogging: Nicolae Mihalcea, Sabina Cornovac, Anca Duma, Laurenţiu Buică, Sandra Clipea, Şerban Păun, Nicolae Ciobanu.

Mulţumesc membrilor juriului care au realizat preselecţia că mi-au ales blogul ca finalist şi mi-au oferit şansa de a fi evaluat alături de cele câştigătoare.

29
Mai
12

Kerris Dorsey – The Show (from Moneyball OST)

16
Feb
12

A Real Hero

06
Feb
12

Cele mai bune filme văzute în 2011 la cinema

Cu întârziere, împărtăşesc cu voi cele mai bune filme pe care consider că le-am văzut la cinema în 2011. Alegerile mele, ca de obicei, sunt mai „artistice” şi e probabil să nu fi auzit cu surle şi trâmbiţe de aceste filme, dar din perspectiva mea, tocmai aceste rarităţi fac deliciul oricărui cinefil care foloseşte a şaptea artă ca o modalitate de a surprinde şi înţelege mai bine esenţa umană. Desigur, s-ar putea să vă întrebaţi: „dar când au fost aceste filme la cinema?” – multe dintre ele au rulat doar o săptămână sau o singură zi (!) – cinefilii care studiază în fiecare săptămână programele cinematografelor din Bucureşti vor şti să descopere asemenea bijuterii. Şi sunt multe, mult mai multe – aici le-am selectat pe cele care mie mi-au plăcut cel mai mult. Lista celor văzute e mai amplă…

1. Paris, Texas (1984, R: Wim Wenders)

Fără îndoială, filmul lui Wenders nu e recent, dar proiecţia de la Noul Cinematograf al Regizorului Roman este unul din cele mai bune din câte s-au făcut despre absenţa comunicării între oameni – un subiect care se ilustrează magistral şi în  Cafe Lumiere / Kôhî jikô (2003, R. Hsiao-hsien Hou), pe care l-am văzut în 2009, tot la acelaşi cinematograf. Însingurarea personajelor este scoasă în evidenţă cu atât mai mult prin tăcerile ample şi pustiurile vaste, o viziune europeană asupra SUA, poate cu atât mai accentuată în zilele de azi decât atunci. Coproducţie Germania / SUA.

2. Nothing Personal (2009, R: Urszula Antoniak)

O altă producţie extraordinară despre lipsa de comunicare, într-o manieră cuceritoare. Un film psihologic „greu”, despre (non-)relaţia dintre doi oameni care locuiesc împreună, şi al căror contract este să nu se întrebe despre trecutul lor. Chiar dacă afişul o înfăţişează pe Lotte Verbeek, actiţa principală, goală, filmul nu are vreo scenă de sex, iar nuditatea apare doar în final. Un film care invită la discuţii interminabile despre ceea ce deţinem cu adevărat pe pământ, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei şi despre nevoia de socializare chiar şi în izolare. Coproducţie Olanda / Irlanda.

3. Isolerad / Corridor (2010, R. Johan Lundborg şi Johan Storm)

Un film de suspans nordic, care porneşte de la pista unui triunghi dramatic şi urmărşete un fir epic simplu, cu o întorsătură care te pune pe gânduri şi într-o manieră hitchcockiană. Mă bucur că am avut oportunitatea să îl vizionez pe ecran mare. Producţie Suedia.

4. Tangled (2010, R. Nathan Greno şi Byron Howard)

Un film de animaţie absolut cuceritor, care vine după o serie întreagă de farse comerciale a la Disney. O perspectivă proaspătă asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat un basm, care să îi distreze pe copii, să îi farmece pe tineri şi să îi încânte pe adulţi. Scena felinarelor este demnă de o antologie. O redau mai jos, după trailer. Producţie SUA.

cântecul „I See the Light”, nominalizat la Oscar

5. Låt den rätte komma in / Let the Right One In (2008, R. Tomas Alfredson)

O combinaţie fantastică între horror şi film de dragoste, este cu siguranţă unul din cele mai originale din ultimii ani, criticii şi festivalurile întrecându-se în laude la adresa lui. Probabil că rezonează atât de mult cu ideea unei iubiri imposibile pe care poate fiecare din noi am trăit-o. Atmosfera stranie a filmului este impresionantă.

6. Winter’s Bone (2009, R. Debra Granik)

În SUA, termenul „indie” se referă la filme americane independente, produse cu un buget redus (sub 5 milioane $, uneori sub 1 milion $), care nu se bucură de prezenţa unor staruri şi care folosesc un subiect şi/sau un stil foarte diferit de al producţiilor comericale hollywoodiene. Ei bine, acesta este cel mai bun film indie al anului 2010, multi-premiat la Sundance (cel mai important festival al filmelor independente din lume) şi nominalizat chiar la 4 premii Oscar.

Ree, personajul principal al acestui film, este o tânără pusă în poziţia de a-l găsi pe tatăl ei, viu sau mort, pentru a preveni eventualitatea ca ea şi familia pe care a a ajuns să o întreţină, să fie aruncată în stradă. Scenariul oferă ocazia unui tur de forţă pentru actriţa principală şi oferă un model pentru cum ar trebui să reacţioneze o femeie puternică, independentă, în faţa obstacolelor. În acelaşi timp, este o bună ilustrare a cum arată sărăcia pentru populaţia săracă ce trăieşte în zonele rurale din munte în SUA.

7. Never Let Me Go (2010, R. Mark Romanek)

Am o veste proastă pentru cei care îşi imaginează că acesta este un film de dragoste. De fapt, este un SF. Unul din cele mai bune ale lui 2010. Mai mult, este poate cea mai bântuitoare poveste de dragoste neîmplinită care a populat ecranele româneşti de multă vreme (afară, poate de filmul de la poziţia 5). Esenţa valorii filmului stă în scenariu, la rândul său riguros construit după un roman al autorului care ne-a oferit şi The Remains of the Day, ecranizat de James Ivory în 1993 şi devenit clasic. Premisa lui „Never Let Me Go” nu este atât de fantastică precum pare la prima privire. Ceea ce este ilustrat în film poate fi realizat, ştiinţific, în prezent şi poate chiar este, doar că nu am auzit (încă) de aşa ceva în realitate. Producţie SUA.

Vă sfătuiesc să NU priviţi trailerul şi să NU citiţi nimic despre subiectul filmului, pentru a vă putea bucura, aşa cum am făcut-o şi eu, de surpriza pe care o oferă descoperirea în întregime a componentei SF abia pe la o treime din naraţiune.

8. Play (2011, R. Ruben Ostlund)

Ruben Ostlund, una din tinerele speranţe suedeze, este deja unul dintre preferaţii la Cannes. Filmul lui invită la o meditaţie socială asupra noţiunii de joc, cu toate semnificaţiile ei. Sensul iniţial pare uşor de înţeles pentru copii, dar unele jocuri devin periculoase atunci când nu sunt jucate cu alţii, ci pe seama altora – lucru pe care personajele vor reuşi să îl afle cu costul unei traume şi a unei umilinţe ce rămâne de analizat. Scenariul face un pas mai departe, confruntând stereotipul minorităţii sărace, care  în loc să merite sprijinul şi compătimirea păturilor sociale mai bogate, abuzează de credibilitatea care îi este acordată – o lecţie în democraţie extrem de importantă, dar subtilă, prezentată fără corectitudine politică şi cu multă cutezanţă cinematografică.

9. Principii de viaţă (2010, R. Constantin Popescu)

Titlul ironic se referă la modalitatea greşită în care personajul principal (un bucureştean get-beget, 100 % provincial) îşi înţelege viziunea autoritară şi dictatorială prin care îşi exercită controlul bădăran asupra familiei sale şi, prin extensie, asupra întregii societăţi. Prototip al celui care crede că le ştie pe toate şi se bănuieşte a fi Dumnezeu, Velicaru este un bărbat de vârstă mijlocie, excelent jucat de Vlad Ivanov, care în ciuda tuturor obstacolelor – al căror responsabilitatea o are – va obliga cu violenţă pe toată lumea să cânte aşa cum vrea el. Întreaga tensiune psihologică a filmului se cumulează către punctul culminant al filmului, care în realitate nu are final – este doar o veritabil de românească „slice of life”. Acesta este personajul pe care toată lumea adoră să îl urască – cu atât mai mult, cei care se regăsesc în el – căci care pericol pentru un „atoateştiutor” este mai mare deacât un alt „atoateştiutor”? Producţie România.

10. De Ofrivliga / Involuntary (2008, R. Ruben Ostlund)

Un alt film al lui Ostlund, de asemenea genial, prin care autorul realizează un memorabil comentariu social asupra suedezilor (şi nu numai), ridicând întrebarea excelentă: „unde a dispărut ruşinea?”. Privit la vremea lui ca un experiment, acum devine tot mai clar un stil de exprimare şi de referinţă: cu siguranţă vom mai auzi despre cinema-verite-ul suedez.

23
Ian
12

Banii şi fericirea

17
Noi
11

Responsabilitatea iubirii

Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.

Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?

Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM  o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.

Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.

Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?

De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.

Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.

Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.

Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.

Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.

Una din cele mai mari minciuni este:

– Să rămânem prieteni!

– Să mori tu… Am fost, până acum?

– Ne mai vedem

– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!

– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?

– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?

– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…

– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?

– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…

– …

De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…

Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…

Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm  expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.

Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.

Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.

Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…

PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi

Paşi ai inimii

11
Noi
11

Lasă-mă să fiu aşa…

M-am confruntat recent cu cel puţin două situaţii care m-au întristat, dar cred că cel mai bine sunt ilustrate de experienţa unui prieten de-al meu, care a dorit cu insistenţă să o întâlnească pe Anna Lesko, care cântă melodia „Lasa-ma sa fiu asa” – extrem de edificatoare pentru acest post.

Atat fanii, cat mai ales detractorii Annei Lesko, probabil nu ştiu că Anna are un talent real pentru pictură, iar compoziţiile sale sunt răvăşitoare. Am văzut şi eu câteva tablouri şi, deşi nu sunt critic de artă, m-au impresionat. Ei bine, prietenul ăsta al meu i-a făcut Annei o analiză de brand personal, bazându-se pe modul în care ea se promovează pe net… şi i-a înmânat-o personal. Faptul că Anna Lesko are un mai pronunţat talent pentru pictură decât pentru muzică nu este surprinzător. Nici faptul că a întâlnit-o destul de uşor nu miră. Ce este surprinzător este că el considera că Anna poate într-adevăr să se vândă ca artistă în aria picturii decât în aria muzicii.

Prezumţia nu este greşită, ci doar improbabilă. Aici este vorba despre modul în care el, ca fan, a ales să o aprecieze pe Anna. Iar de aici, intrăm în miezul subiectului despre care simţeam de ceva timp dorinţa să scriu.

Frumuseţea nu zace în ochii privitorului. În realitate, chipul lui Hristos se ascunde în fiecare fiinţă umană, doar că la unii este adânc săpat în conştiinţa lor şi atât de dificil de găsit încât pare inexistent. Dacă am vedea un suflet de om, aşla cum arată în toată splendoare lui, ne-am prăpădi.

Dostoievski a spus: „A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat”. Aici intervine întrebarea: cum ştii că l-a intenţionat Dumnezeu pe om? Păi Biblia îţi spune. Nu îţi spune ce carieră să aleagă cineva, dar îţi spune ce calităţi morale ar trebui să aibă: ar trebui să aibă dreapta credinţă, dreapta socoteală, dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, nădejde, tărie sufletească, înţelepciune, să se roage, să aibă grijă de sufletul şi trupul său, să le îngrijească precum nişte daruri ce sunt de la Dumnezeu. Cu siguranţă n-ar trebui să fumeze, să bea alcool şi cafea peste măsură, să mănânce fast food şi o groază de alte gunoaie alimentare, să facă sex înainte de căsătorie, să fie încrezut peste măsură în propriile puteri şi în propriul ego.

O rugăciune din ortodoxie spune aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai murit pe Cruce pentru păcatele mele. Îţi deschid uşa inimii mele şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Ia viaţa mea în primire şi fă-mă aşa cum doreşti Tu să fiu. „

Există o categorie de oameni speciali, care nu au nevoie să înveţe nimic. Sunt aceia care le ştiu pe toate, se descurcă fără sfaturi, nu au regrete şi îşi trăiesc viaţa prin empirism. Şi spun „o categorie” pentru că mândria, orgoliul, devine chiar esenţa fiinţei lor. Desigur, pentru cei care preţuiesc valorile dezvoltării, deschiderii, feed-back-ului, această categorie de omuleţi este foarte interesantă, dintr-o perspectivă filosofică: prin viziunea lor asupra vieţii, sunt o mărturie a eternităţii. Ei rămân la fel. Gândesc şi acţionează la fel, mintea lor fiind blocată la vârsta la care au ajuns să considere că s-au plictisit de învăţat. De-a lungul timpului, ei pot schimba slujbe, iubiţi, poate chiar şi religii, dar singurul lucru ce rămâne constant este exact ceea ce îi lipseşte de o identitate: ego-ul cel orgolios, mândria interioară. Deşi nu este frumos să legi identitatea şi comportamentul, cu siguranţă aceasta este o excepţie notabilă.

Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit să iubeşti o asemenea persoană, atunci ştii că trebuie să o accepţi, aşa bidimensională în gândire cum se prezintă adesea, lipsită de dorinţa de a schimba, de a îmbunătăţi, chiar atunci când sistemul după cum îşi organizează studiul, cariera, viaţa sentimentală, este deficitar – pentru că, nu-i aşa? – „lasă că merge şi-aşa!”. Şi o iubeşti încercând să te bucuri de fărâmele de frumuseţe şi linişte pe care ţi le aduce în viaţă atunci când renunţi să îţi mai doreşti măcar să o schimbi.

Aş fi vrut să cunosc pe cineva căruia i s-a întâmplat o minune. Aş fi vrut să fiu martorul unei minuni. Dar acestea nu se arată oricui. Am citit despre ele în cărţi şi ştiu că există. Dar în nici una dintre acestea, nu am întâlnit ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru al omului. Cel mai adesea, pentru cei care se încăpăţânează în propriile drumuri, viaţa este un profesor răbdător: îi pocneşte până învaţă.

Ce poţi să faci este să stai martor. Să spui lucrurilor pe nume, împărtăşindu-ţi viziunea, fără a condamna, fără a judeca, fără a dori să schimbi. Determinarea de a livra un mesaj pe care cel puţin acum receptorul nu îl înţelege îi poate servi ca food for thought în timp este importantă (şi rară, de altfel). Concluziile la care persoana iubită va ajunge, ar putea să declanşeze un „aha”. În acelaşi timp, nu vă construiţi viaţa bazându-vă pe minuni. Dacă cineva a luat-o hăisa către erezii, sex, alcool, etc., îngustă şi cu atât mai strâmtă este calea pentru aceia! Am citit despre vieţile unora care s-au transformat radical (cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Sfântul Ciprian), numai că în viaţa de zi cu zi, în ciuda speranţei mele de a observa puterea rugăciunii, nu prea am observat-o. Poate că o fi trecut pe lângă mine şi nu le-am realizat (cu mine, Dumnezeu a făcut cu siguranţă minuni, dar în acest articol nu scriu despre mine). De ce nu prea sunt minuni ca urmare a rugăciunilor? O bună explicaţie găseşti aici: 

Este mult mai de preţ să îi vorbeşti lui Dumnezeu despre cel sau cea pe care încerci să îl/o apropii de El, decât să duci muncă de lămurire cu acea persoană în mod direct. Dumnezeu ştie că îţi pasă şi că vrei să faci bine. În acelaşi timp, tristeţea (că ai pierdut bucuria ca în persoana iubită să strălucească mai mult chipul lui Dumnezeu), furia (că persoana ţi se pare atât de aproape, şi totuşi atât de departe) şi groaza (că cineva poate să trăiască – şi încă bine, cel puţin vremelnic – departe de Biserică) sunt în terenul tău. Nu, nu ai voie să te vaiţi. Nu, nu ai voie să critici, căci nu ştii ce e în cugetul fiecăruia, prin ce a trecut şi cât de greu îi este să ia decizii pentru trecut şi alegeri pentru viitor. Ai voie să te rogi. Şi nu pentru voia ta. Ci pentru voia lui Dumnezeu.




Blog Stats

  • 124,770 afisari din 8 oct 2008