Identitate si comportament

Motto: „With faith, everything is possible. And love makes life easyer.”

Am cunoscut-o pe D. pe 28 iulie 2008. Am scris despre asta în primul post, din 8 oct., „Cum am cunoscut-o pe D.„

Relaţia noastră a început miercuri, 27 august 2008. După o săptămână în care a stat aproape mai mult la mine, ne făceam planuri să plecăm împreună într-un weekend la Paris prin octombrie. Lucrurile păreau minunate. Eram amândoi extrem de fericiţi că eram împreună. Aproape în fiecare seară o aşteptam acasă cu un covor de lumânări şi de petale de trandafir. Era totuşi un lucru pe care tot evita să mi-l spună, pentru care considera că nu merită atâta fericire…

După 8 zile de la începerea relaţiei, mi-a spus care era acel lucru: ea mai era implicată într-o relaţie sentimentală, de 5 ani, cu A. , în apartamentul căruia locuia. Chiar dacă nu îl iubea cum simţea că mă poate iubi pe mine şi nu credea că relaţia lui cu el ar avea un viitor, după cum mi-a spus ea atunci, chiar dacă sufletul ei tânjea după această dragoste pe care abia începuse să o trăiască încă prea intens în relaţia cu mine, nu reuşea să aleagă între confortul material al situaţiei deja existente şi iubirea din relaţia noastră.

În timp ce mi-a spus aceasta, stătea în braţele mele, agăţată de gâtul meu şi plângea din suflet. A doua zi dimineaţă am avut cu ea o discuţie despre ce vrea ea în iubire. Am ajuns la concluzia conştientizată şi de mine şi de ea că singurul lucru pe care nu puteam să i-l ofer (material, încă) era confortul, dar atâta vreme cât ea nu era hotărâtă în privinţa a ce este mai important pentru ea, am considerat că există o şansă.

It was very on the edge. It was a leap of faith.

Acum, privind înapoi spre acea clipă, sub nici o formă nu pot spune că regret. Pentru că „Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţeles ceea ce ai ales.” (Personajul „Oracolul” în „The Matrix Reloaded”). Decizia pe care am luat-o a fost să o cer în căsătorie, ceea ce am şi făcut în seara zilei respective.

Ulterior, A. s-a întors de la ţară şi din momentul în care i-a spus despre noi, a început să o preseze. La un moment dat, în octombrie, în perioada în care eu am scris primele posturi pe blog, ea era plecată, singură, într-o excursie într-o ţară din Africa. În acest timp, A., panicat, s-a îmbătat şi a avut chef de scandal prin telefon. M-a sunat pe mine în miezul nopţii (eu am respins apelul), a sunat-o pe ea, iar a doua zi eu m-am certat (puternic, pe nedrept şi din frică) cu ea. În acest moment, ea a avut intenţia să pună capăt relaţiei cu mine (era un exerciţiu general pentru ceea ce urma să facă în decembrie), lucru pe care mi l-a adus la cunoştinţă abia peste o săptămână, când s-a întors în ţară, ocazie cu care a constatat că de fapt A. aflase ceva mai mult decât îi spusese D. (despre care oricum am aflat că mă minţise) pentru că îi spărsese e-mailul.

După nici o săptămână de când îmi comunicase decizia de a ne despărţi (notă: în săptămâna în care ne-am „despărţit”, ne-am întâlnit de 4 ori, şi aproape de fiecare dată ne-am sărutat şi am discutat despre relaţia noastră, so it wasn’t really much of a breakup… poate a fost doar ceva ce şi-a spus în mintea ei ca să pară ok să mă înşele în modul cel mai crunt cu A. …), mă sună (era din nou în lacrimi) şi îmi spune „Cred că am să mă despart de A. Cum se poate să mă fi înşelat atât de puternic în privinţa lui?”.

Trebuie spus aici, că oricât de în suferinţă eram eu la momentul respectiv, nu puteam să nu sesizez umorul situaţiei. Evident, ne-am împăcat, şi, evident, s-au împăcat şi ei.

Pe 22 noiembrie 2008, D. m-a părărsit pentru prima dată, atunci pe bune, din cauza unei neînţelegeri asupra căreia nu ne-a întâlnit să discutăm, din… orgoliu, amorţeală emoţională, incompatibilităţi de program şi alte prostioare din astea. În perioada de 3 săptămâni care au trecut până când s-a întors la mine, mi-am pus întrebarea: cum de s-a ajuns aici?

Ar fi fost corect moral ca D. să nu se fi implicat într-o relaţie cu mine fără să-mi spună că mai este împreună cu altcineva. Ar fi fost corect moral ca eu să renunţ la relaţie atunci când am constatat că mai este o persoană implicată. Ar fi fost corect moral ca el să renunţe la ea ştiind că ea nu-l iubeşte şi că mă iubeşte pe mine. Ar fi fost corect moral ca ea să nu continue atâtea luni două relaţii în paralel.

Should’ve, would’ve, could’ve. Cu toate acestea, acestea toate s-au întâmplat.

O minte care se opreşte la suprafaţă ar spune: „eh, nu funcţionează, de ce să depun efortul să înţeleg CUM nu funcţionează, când pot să o lăs moartă?”. Dar această situaţie nu s-a născut din perspectiva unei minţi care gândeşte la suprafaţă şi nici nu poate fi înţeleasă la acest nivel. O asemenea înţelegere ar fi schematică, funcţională şi în alb şi negru. Putem spune lucrurilor pe nume şi într-un sistem care ia în considerare mai multe nuanţe de gri.

Un lucru foarte important de înţeles (mai ales în ce priveşte femeile) este că atunci când primesc acele lucruri despre care tânjesc, mai ales în viaţa lor sentimentală, nu le va părea rău NICIODATĂ pentru ceea ce fac. Nu le va părea rău pentru collateral damage în drumul lor spre obţinerea rezultatelor pe care le doresc, mai ales dacă în acest context sunt orientate spre obţinerea de rezultate, plăcere şi nu sunt orientate spre a fugi de riscuri, de neplăcere.

Dacă ai îndrăzni să schimbi radical modul în care alegi să gândeşti, simţi, vorbeşti şi te comporţi faţă de cineva, este foarte probabil să constaţi cum acea persoană va fi foarte surprinsă şi se va întreba probabil “cine eşti?”, poate pentru că majoritatea persoanelor, statistic vorbind, sunt obişnuite să trateze şi să perceapă oamenii la nivel de comportamente, nu la nivel de identitate.

Există o delimitare fină între CINE ESTE cineva şi CE FACE cineva. Adică între identitate şi comportament, între a spune „Eu SUNT o problemă.” şi a spune „Eu AM o problemă.”. Oamenii INTRĂ în relaţii uitându-se de obicei la comportamente. Şi RĂMÂN pe termen lung în relaţii pentru că sunt împreună cu o persoană care este un cineva potrivit. Şi mai este şi ideea „Nu te iubesc pentru cine eşti tu, ci pentru cine sunt eu când sunt cu tine.„.

Ce determină uneori ca cineva să spună „Asta sunt. Nu mă pot schimba.”? Desigur, comoditatea. Este mai uşor să schimbi un comportament decât identitatea, dar pentru cine nu ştie, nu crede că poate sau pur şi simplu nu vrea să facă această schimbare, este mai uşor să spună subconştient „Asta e o problemă prea mare, e la nivelul identităţii. Mai bine stau în banca mea şi mă complac în situaţie.”

Din această prismă, desigur că există o doză de programare socială în fiecare din noi. E partea responsabilă cu grijile, despre care am scris şi în postul „A visa şi a munci” (7 dec), despre care vorbeşte şi Mântuitorul atunci când vorbeşte despre grija zilei de mâine. Şi, bineîneles, există şi adevărata noastră identitate, adevăratul „eu”, dincolo de aparenţele sociale. Când trăim prin prisma adevăratului eu, avem parte de linişte interioară. Când trăim prin prisma eului programat social, avem parte de confort. Liniştea interioară se obţine prin dezvoltare. Oamenii sunt fiinţe dinamice. Personalitatea este dinamică. Relaţiile dintre oameni sunt dinamice. A nega sau a refuza această dinamică ce presupune schimbare (iar tânjirea este spre evoluţie) însemnă moarte. Bineînţeles, este o moarte spirituală, o negare a sinelui. Sunt persoane care reuşesc să facă asta. Întotdeauna am fost preocupat despre cum funcţionează asta. Mai multe despre acest mecanism, în post-urile „Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)” (13 dec.), „Changing Lanes” (10 dec.) şi „Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!” (17 dec.).

Relaţia dintre mine şi D. a mai avut în luna decembrie 2008 o „săptămână de miere” în care lucrurile au fost iarăşi minunate, chiar vindecătoare. Apoi, în seara zilei de 23 decembrie, m-a părăsit. A rupt brusc contactul cu mine şi după sărbători, aproape toată luna ianuarie, a evitat în mod sistematic să ne întâlnim, să vorbim şi să-mi dea nişte explicaţii.

Într-o discuţie pe care am avut-o vineri, pe 23 ianuarie, despre care am scris în „Frumuseţea sufletului şi imaginaţia„, mi-a reproşat câteva lucruri legate de comportamentul meu în relaţia cu ea, şi de modul în care nu a avut parte de suficientă înţelegere şi respect din partea mea, şi că trebuie să învăţ cum să mă comport cu femeile, pentru că un bărbat ar trebui să ştie ce gândeşte o femeie şi să-i ofere asta.

La două săptămâni după acea discuţie, am visat noaptea că mă comportam aşa cum ar fi vrut D. Am visat că am dat timpul înapoi, şi puteam să mă iert şi să dorm liniştit, pentru că am văzut-o pe D. zâmbind fericită, pentru că am reuşit să o iubesc suficient, raportat la criteriile şi aşteptările ei. Şi impresia mea a fost atunci că D. nu a înţeles încă ce înseamnă dragostea, pentru că ea s-a raportat la o chestiune de comportament, ca pretext pe care mi l-a servit, pe când iubirea nu este ceva care se merită sau se câştigă pentru ceea ce faci, ci pentru cine eşti. O relaţie, în schimb, este una în care câştigi şi meriţi, în funcţie de ceea ce faci, de cât munceşti în acea relaţie.

I-am scris lui D. în decembrie, o scrisoare în care menţionam că nu sunt amantul ei, ci iubitul ei. Şi aşa şi era. Pentru că A. ştia de noi, şi a ştiut în decembrie când ea s-a întors la mine, şi atunci a vrut să o părăsească pe D. pentru altcineva (lucru pe care eu nu l-am făcut niciodată, nici când ea a vrut să mă părăsească sau chiar a făcut-o). D. s-a speriat, nu a vrut să îl lase să „zboare” şi să vadă dacă se întoarce la ea şi a rupt contactul cu mine şi nici măcar nu a avut curajul să recunoască slăbiciunea ei, ci m-a făcut nebun, mi-a spus ce trebuie să accept în viziunea ei, mi-a reproşat modul în care m-am comportat faţă de ea şi mi-a spus că nu mă mai iubeşte. Mi-a spus că singurul lucru de care îi pare rău în afară de faptul că nu mi-a spus de A. de la început este că eu nu am învăţat nimic din această relaţie.

Teoria disonanţei cognitive spune că atunci când comportamentul şi atitudinea sunt disparate, se creează un conflict, care cel mai curând se rezolvă prin a ajusta atitudinea la comportament. Altfel spus, raportat la acţiunile lui D., ea şi-a însuşit o atitudine corespunzătoare, poate cu scopul de a mă determina să o urăsc. Desigur, asta ar face lucrurile mult mai uşoare pentru ea, dar ea nu se va întâmpla.

Eu am iubit-o pe D., şi nu consider că am fost dez-amăgit, pentru că nu poate fi dez-amăgit decât cel care se amăgeşte singur în primă instanţă, ci consider că am ales să îmi investesc imaginaţia şi speranţa într-un om care mai are nişte lecţii de învăţat înainte să aprecieze ceea ce i-am oferit, oricum…

A o lăsa să plece atunci când mi-a spus toate aceste lucruri în ianuarie a fost unul din cele mai grele lucruri, pentru a-mi urma principiul că dragostea implică să laşi persoana iubită să facă greşelile de care are nevoie pentru a învăţa ce este cazul.

Am descoperit în relaţia cu D. puterea de a schimba în celălalt ceva atunci când schimbi ceva în tine. Am reuşit să-mi trăiesc şi să-mi verific principiile şi valorile despre dragoste, oameni şi viaţă. Pornind de la aceste experienţe, am scris posturi pe blog despre care am aflat că i-au ajutat pe unii cititori şi i-au impactat profund. Iar acest blog nu este unul al prezenţei lui D. în viaţa mea, ci mai degrabă unul al absenţei (în perioada de când am început să scriu constant pe el şi de când l-am lansat, până acum, nu a fost practic decât perioada săptămânii din decembrie în care am fost împreună cu D.). Drept pentru care, nici nu intenţionez să mă opresc din a mai scrie, ci voi continua să public, cel puţin o dată la două zile, întrucât ceea ce am scris la „Dragostea ca rădăcină„, rămâne valabil.

Nu consider că viziunea asupra iubirii pe care am folosit-o eu este universal valabilă. Dar cred în ea pentru că funcţionează. Trăieşte. Respiră. A avut proba în viaţă. Şi nimeni nu poate să conteste sau să-mi ia asta vreodată. Dacă este cineva care poate să se folosească de ceva din ce scriu, atunci luminată să îi fie calea!

Să fii iubit(ă)!