Archive Page 2

10
Feb
12

Cum să le ştii pe toate

Motto: “Niciodată nu îngădui gândului să mă facă să mă încred în mine însumi fără întrebare” Ava Dorotei*

Aceasta este o listă care merită să fie completată. Descrie în linii mari îndeosebi acele specie de empirişti care îşi fac un titlu de glorie din ignoranţă, fără să-şi dea seama. Observaţiile sunt din… experienţa mea cu asemenea comportamente din partea altora. Acesta este ghidul pe care să îl urmezi dacă vrei să ajungi de la bănuiala că le cam ştii pe toate la convingerea irefutabilă că eşti dumnezeu. Călătorie sprâncenată!

1. Ştii suficient. Desigur, nu le ştii pe toate. Doar că ai întotdeauna dreptate. Restul nu mai contează. Odată ce ai ajuns la o concluzie, ignoră tot ce ar putea să-ţi indice că poate să existe şi altă interpretare. Sunt o mulţime de proşti care încearcă să-ţi risipească timpul cu bazaconiile lor.

2. Lasă la o parte raţiunea şi bazează-te pe intuiţie. Intuiţia are tainele ei şi adeseori poate să cuprindă mai multe decât raţiunea. Uită de logică! Intuiţia ta este supralogică!

3. Când cineva te contrazice, asigură-l/o părinteşte cu zâmbetul pe buze că mai are de evoluat până când ajunge la viziunea ta. Are să vadă el/ea că de fapt greşeşte. Oferă compasiune, în cele din urmă ceilalţi vor învăţa lecţiile de care au nevoie.

4. Dacă cineva îţi recomandă o carte sau un film, după câteva pagini sau minute, observă cum de fapt tu ştiai chestia aia şi nu ai nevoie să-ţi pierzi timpul cu ceva care nu îţi spune nimic nou. Doar eşti trecut/ă prin viaţă, ce ştiu alţii?

5. Nu oferi argumente, nici chiar când ţi se cer. Foloseşte exemple generale, care să sprijine vag tot ce spui. Nu te coborî la nivelul oricui, tu eşti o fiinţă specială, deasupra unor asemenea conflicte vulgare….

„In love”

Copyright(C) Roxana Enache

6. Acceptă-te aşa cum eşti, apoi nu schimba nimic! La urma urmei, de la o vreme, distanţa între bine şi rău dispare. Ignoră criticile, ele pot veni doar de la fiinţe inferioare, care îşi manifestă orgoliul, egoismul şi alte forme ale desconsiderării faţă de superba ta fiinţă.

7. Invită-i pe ceilalţi să folosească bunul simţ. Astfel, vei putea să îi judeci după cât de bine se conformează la bunul TĂU simţ, care, nu-i aşa? – este exact la fel ca al tuturor. Prin urmare, ceilalţi ar trebui să ştie ce gândeşti tu fără să deschizi gura şi să se comporte în consecinţă. Iată cât de preţioasă este educaţia celor 7 ani de acasă!

8. Ignoră oricare oportunitate pentru dezvoltare personală sau profesională. Traininguri, seminarii, cărţi, consultanţă, psihoterapie? HA! Tu ştii mai bine că nimeni nu poate să te ajute mai bine decât tu însuţi/însăţi! Dacă suspectezi că e ceva care nu-ţi place la tine, stai liniştit/ă! Te vei vindeca singur/ă! Tu doar continuă să faci ce-ai făcut până acum, afirmă cu o voce gravă că ai învăţat câte ceva şi sigur vor apărea schimbările! Any time now!

9. Ai grijă să observi şi critică-i pe ceilalţi pentru cât de egoişti şi acaparatori sunt! Cât de ignoranţi la nevoile de exprimare ale celorlalţi şi cât de intoleranţi în viziunile lor radicale! De ce nu sunt mai deschişi la minte? Cu siguranţă, atitudini egocentriste de cea mai joasă speţă. .. Dar, ferice de ei  şi ele că te au pe tine, un stâlp al conştiinţei care să le deschidă cu înţelegere părintească atenţia spre punctele de vedere ale altora – cum ar fi… ale tale.

10. Stai deoparte de Biserică! La urma urmei, Îl ai pe Dumnezeu în tine… cel puţin până ajungi la conştienţa că EŞTI dumnezeu! Sigur cei care sunt adepţii unei unice religii sunt nişte sărmani care în loc să respecte egal TOATE religiile (inclusiv satanismul şi altele ce implică sacrificii umane), îşi proclamă cu neruşinare supramaţia asupra adevărului! Oh, şi toţi aceia care au scris mii de pagini ale Tradiţiei ortodoxe, din care unii au murit pentru credinţă… sunt doar nişte încuiaţi, nu lua seama la filocalii, paterice şi vieţi de sfinţi. Sigur poţi veni cu o interpretare mai reuşită a unor cărţi scrise – nu-i aşa? – de oameni…

*Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, tradus de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, secţiunea 2, de Ava Dorotei, V. Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa, 6, pg. 534, Institutul Biblic şi de Misiune ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1980

06
Feb
12

Cele mai bune filme văzute în 2011 la cinema

Cu întârziere, împărtăşesc cu voi cele mai bune filme pe care consider că le-am văzut la cinema în 2011. Alegerile mele, ca de obicei, sunt mai „artistice” şi e probabil să nu fi auzit cu surle şi trâmbiţe de aceste filme, dar din perspectiva mea, tocmai aceste rarităţi fac deliciul oricărui cinefil care foloseşte a şaptea artă ca o modalitate de a surprinde şi înţelege mai bine esenţa umană. Desigur, s-ar putea să vă întrebaţi: „dar când au fost aceste filme la cinema?” – multe dintre ele au rulat doar o săptămână sau o singură zi (!) – cinefilii care studiază în fiecare săptămână programele cinematografelor din Bucureşti vor şti să descopere asemenea bijuterii. Şi sunt multe, mult mai multe – aici le-am selectat pe cele care mie mi-au plăcut cel mai mult. Lista celor văzute e mai amplă…

1. Paris, Texas (1984, R: Wim Wenders)

Fără îndoială, filmul lui Wenders nu e recent, dar proiecţia de la Noul Cinematograf al Regizorului Roman este unul din cele mai bune din câte s-au făcut despre absenţa comunicării între oameni – un subiect care se ilustrează magistral şi în  Cafe Lumiere / Kôhî jikô (2003, R. Hsiao-hsien Hou), pe care l-am văzut în 2009, tot la acelaşi cinematograf. Însingurarea personajelor este scoasă în evidenţă cu atât mai mult prin tăcerile ample şi pustiurile vaste, o viziune europeană asupra SUA, poate cu atât mai accentuată în zilele de azi decât atunci. Coproducţie Germania / SUA.

2. Nothing Personal (2009, R: Urszula Antoniak)

O altă producţie extraordinară despre lipsa de comunicare, într-o manieră cuceritoare. Un film psihologic „greu”, despre (non-)relaţia dintre doi oameni care locuiesc împreună, şi al căror contract este să nu se întrebe despre trecutul lor. Chiar dacă afişul o înfăţişează pe Lotte Verbeek, actiţa principală, goală, filmul nu are vreo scenă de sex, iar nuditatea apare doar în final. Un film care invită la discuţii interminabile despre ceea ce deţinem cu adevărat pe pământ, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei şi despre nevoia de socializare chiar şi în izolare. Coproducţie Olanda / Irlanda.

3. Isolerad / Corridor (2010, R. Johan Lundborg şi Johan Storm)

Un film de suspans nordic, care porneşte de la pista unui triunghi dramatic şi urmărşete un fir epic simplu, cu o întorsătură care te pune pe gânduri şi într-o manieră hitchcockiană. Mă bucur că am avut oportunitatea să îl vizionez pe ecran mare. Producţie Suedia.

4. Tangled (2010, R. Nathan Greno şi Byron Howard)

Un film de animaţie absolut cuceritor, care vine după o serie întreagă de farse comerciale a la Disney. O perspectivă proaspătă asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat un basm, care să îi distreze pe copii, să îi farmece pe tineri şi să îi încânte pe adulţi. Scena felinarelor este demnă de o antologie. O redau mai jos, după trailer. Producţie SUA.

cântecul „I See the Light”, nominalizat la Oscar

5. Låt den rätte komma in / Let the Right One In (2008, R. Tomas Alfredson)

O combinaţie fantastică între horror şi film de dragoste, este cu siguranţă unul din cele mai originale din ultimii ani, criticii şi festivalurile întrecându-se în laude la adresa lui. Probabil că rezonează atât de mult cu ideea unei iubiri imposibile pe care poate fiecare din noi am trăit-o. Atmosfera stranie a filmului este impresionantă.

6. Winter’s Bone (2009, R. Debra Granik)

În SUA, termenul „indie” se referă la filme americane independente, produse cu un buget redus (sub 5 milioane $, uneori sub 1 milion $), care nu se bucură de prezenţa unor staruri şi care folosesc un subiect şi/sau un stil foarte diferit de al producţiilor comericale hollywoodiene. Ei bine, acesta este cel mai bun film indie al anului 2010, multi-premiat la Sundance (cel mai important festival al filmelor independente din lume) şi nominalizat chiar la 4 premii Oscar.

Ree, personajul principal al acestui film, este o tânără pusă în poziţia de a-l găsi pe tatăl ei, viu sau mort, pentru a preveni eventualitatea ca ea şi familia pe care a a ajuns să o întreţină, să fie aruncată în stradă. Scenariul oferă ocazia unui tur de forţă pentru actriţa principală şi oferă un model pentru cum ar trebui să reacţioneze o femeie puternică, independentă, în faţa obstacolelor. În acelaşi timp, este o bună ilustrare a cum arată sărăcia pentru populaţia săracă ce trăieşte în zonele rurale din munte în SUA.

7. Never Let Me Go (2010, R. Mark Romanek)

Am o veste proastă pentru cei care îşi imaginează că acesta este un film de dragoste. De fapt, este un SF. Unul din cele mai bune ale lui 2010. Mai mult, este poate cea mai bântuitoare poveste de dragoste neîmplinită care a populat ecranele româneşti de multă vreme (afară, poate de filmul de la poziţia 5). Esenţa valorii filmului stă în scenariu, la rândul său riguros construit după un roman al autorului care ne-a oferit şi The Remains of the Day, ecranizat de James Ivory în 1993 şi devenit clasic. Premisa lui „Never Let Me Go” nu este atât de fantastică precum pare la prima privire. Ceea ce este ilustrat în film poate fi realizat, ştiinţific, în prezent şi poate chiar este, doar că nu am auzit (încă) de aşa ceva în realitate. Producţie SUA.

Vă sfătuiesc să NU priviţi trailerul şi să NU citiţi nimic despre subiectul filmului, pentru a vă putea bucura, aşa cum am făcut-o şi eu, de surpriza pe care o oferă descoperirea în întregime a componentei SF abia pe la o treime din naraţiune.

8. Play (2011, R. Ruben Ostlund)

Ruben Ostlund, una din tinerele speranţe suedeze, este deja unul dintre preferaţii la Cannes. Filmul lui invită la o meditaţie socială asupra noţiunii de joc, cu toate semnificaţiile ei. Sensul iniţial pare uşor de înţeles pentru copii, dar unele jocuri devin periculoase atunci când nu sunt jucate cu alţii, ci pe seama altora – lucru pe care personajele vor reuşi să îl afle cu costul unei traume şi a unei umilinţe ce rămâne de analizat. Scenariul face un pas mai departe, confruntând stereotipul minorităţii sărace, care  în loc să merite sprijinul şi compătimirea păturilor sociale mai bogate, abuzează de credibilitatea care îi este acordată – o lecţie în democraţie extrem de importantă, dar subtilă, prezentată fără corectitudine politică şi cu multă cutezanţă cinematografică.

9. Principii de viaţă (2010, R. Constantin Popescu)

Titlul ironic se referă la modalitatea greşită în care personajul principal (un bucureştean get-beget, 100 % provincial) îşi înţelege viziunea autoritară şi dictatorială prin care îşi exercită controlul bădăran asupra familiei sale şi, prin extensie, asupra întregii societăţi. Prototip al celui care crede că le ştie pe toate şi se bănuieşte a fi Dumnezeu, Velicaru este un bărbat de vârstă mijlocie, excelent jucat de Vlad Ivanov, care în ciuda tuturor obstacolelor – al căror responsabilitatea o are – va obliga cu violenţă pe toată lumea să cânte aşa cum vrea el. Întreaga tensiune psihologică a filmului se cumulează către punctul culminant al filmului, care în realitate nu are final – este doar o veritabil de românească „slice of life”. Acesta este personajul pe care toată lumea adoră să îl urască – cu atât mai mult, cei care se regăsesc în el – căci care pericol pentru un „atoateştiutor” este mai mare deacât un alt „atoateştiutor”? Producţie România.

10. De Ofrivliga / Involuntary (2008, R. Ruben Ostlund)

Un alt film al lui Ostlund, de asemenea genial, prin care autorul realizează un memorabil comentariu social asupra suedezilor (şi nu numai), ridicând întrebarea excelentă: „unde a dispărut ruşinea?”. Privit la vremea lui ca un experiment, acum devine tot mai clar un stil de exprimare şi de referinţă: cu siguranţă vom mai auzi despre cinema-verite-ul suedez.

23
Ian
12

Banii şi fericirea

20
Noi
11

Despre cum să te rogi

Dacă te rogi, fă-o cu seriozitate şi cu intenţie!

Îţi pui mobilul pe silenţios, te retragi undeva unde nu te deranjează nimeni,  îţi iei un moment de reculegere, te orientezi spre răsărit, te aşezi în genunchi (doar în perioada de 40 de zile după Paşte se stă în picioare), îţi faci semnul Sfintei Cruci şi te gândeşti la cuvintele rugăciunii pe care o spui sau o citeşti. Dacă nu ştii rugăciunea bine pe de rost, e mai bine să o ai în faţă decât să te bâlbâi sau să o stâlceşti. Când vorbeşti cu Dumnezeu, e un exerciţiu de trăire, nu un examen de memorie. Dacă mintea îţi aleargă în alte părţi, este bine să faci nişte metanii mai întâi (mai puţin sâmbăta, duminica şi în cele 40 de zile după Paşti) sau să rosteşti rugăciunea inimii: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul / oasa”, dar niciodată nu te întorci asupra porţiunilor la care nu ai acordat atenţie!

Este indicat să aprinzi lumânare, candelă şi tămâie (tămâia se aprinde cu cărbune, care se cumpără de la pangarul bisericii). Lumânările nu spune nimeni că trebuie să le iei de la biserică, de obicei te costă de te rup – e OK să le iei şi din piaţă, NUMAI ŞI NUMAI DACĂ sunt într-o cutie, sigilate. Oricum, lumânările ce însoţesc pomelnicul care se dă la Liturghie se dau şi cu o sumă de bani – între 1 şi 5 lei, de obicei.

Înainte de slujba dintr-o sărbătoare sau de duminica, citeşte din Biblie pasajele din Sfânt Scriptură care se vor citi în Biserică şi, cel mai bine, despre semnificaţia sărbătorii – pe care o poţi afla în mai toate calendarele creştin-ortodoxe on-line şi pe bloguri ortodoxe. În România, slujba Liturghiei ortodoxe începe în zi de sărbătoare pe la 9-9.30, dar utrenia începe de la 8. Este bine să fii prezent(ă) şi la slujba utreniei, pentru că te ajută să te concentrezi mai bine şi să întri în atfmosfera de cult bisericesc. Este important ca gândsurile tale să fie alungat. Cel mai recomandat este chiar să nu îţi iei deloc telefonul la tine. Oricum, dacă te caută cineva în intervalul respectiv, nu îi vei răspunde!

Dacă vrei să pui un pomelnic separat pentru cei atei, eretici, schismatici, sectari, ecumenişti sau care vieţuiesc făţiş împotriva ortodoxiei, acesta se pune musai chiar la începutul utreniei, înainte de citirea la Pslatire, iar pe pomelnic nu vei scrie „vii”, nici „robii lui Dumnezeu”, ci „pentru întărirea întru dreapta credinţă”.

Pomelnicele pentru vii şi pentru morţi pot să conţină un număr variabil de persoane, dar o limită uzuală ar fi până la 20 de nume, din câte am observat. Dacă poţi să le aduci tehnoredactate, nici nu ştii cât se va bucura preotul – sunt mai uţor de citit şi ocupă un spaţiu mai organizat. Începi la pomelnicul viilor mai întâi cu preotul care te-a botezat, apoi preotul care te-a cununat, apoi preotul la care te spovedeşti. Apoi urmează rudele şi apropiaţii. La final, la vii, te treci pe tine. La morţi, treci mai întâi preoţii.

Dacă ai dezlegare de la duhovnic să citeşti Pslatirea acasă, este bine să insişti pe a spune formula completă pentru rugăciunea inimii şi să faci cât mai multe metanii, te vor ajuta să te concentrezi mai bine la sensurile profunde ale cuvintelor. Psaltirea citită zilnic aduce linişte şi nădejde sufletului.

Citeşte Biblia cât mai des. Citeşte cel puţin în duminici şi în zile de sărbătoare mai mult decât afli la Biserică. Fiecare creştin e dator să citească în timpul vieţii toată Biblia măcar o dată – caută ediţia sinodală îngrijită de Bartolomeu Anania, 2001 – are peste 8000 de note explicative de subsol. Citeşte apoi cele 12 filocalii, traduse de părintele preot Dumitru Stăniloaie, cel mai mare teolog al sec. al XX-lea. Începe cu Filocalia 9, apoi continuă cu: 1, 2, 6 şi apoi cere sfatul părintelui duhovnic, care în funcţie de sporul tău duhovnicesc va şti ce s-ţi recomande pentru a citi mai departe.

Fă Acatistul Sfântului Duh măcar o dată în săptămână.

Citeşte acatistele sfinţilor importanţi în zilele în care sunt prăznuiţi. Există cel puţin vreo 80 de sfinţi importanţi ale căror acatiste de peste an le găseşti în acatistiere şi pe internet.

Dă cu agheazmă prin casă în fiecare zi de întâi a lunii. Agheazma mică se ia de la orice biserică ortodoxă şi se poate înmulţi cu apă. Se ia dimineaţa pe nemâncate, după ce îţi faci toaleta şi după ce ai luat anafură.

17
Noi
11

Responsabilitatea iubirii

Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.

Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?

Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM  o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.

Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.

Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?

De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.

Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.

Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.

Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.

Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.

Una din cele mai mari minciuni este:

– Să rămânem prieteni!

– Să mori tu… Am fost, până acum?

– Ne mai vedem

– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!

– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?

– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?

– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…

– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?

– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…

– …

De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…

Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…

Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm  expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.

Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.

Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.

Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…

PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi

Paşi ai inimii

11
Noi
11

Lasă-mă să fiu aşa…

M-am confruntat recent cu cel puţin două situaţii care m-au întristat, dar cred că cel mai bine sunt ilustrate de experienţa unui prieten de-al meu, care a dorit cu insistenţă să o întâlnească pe Anna Lesko, care cântă melodia „Lasa-ma sa fiu asa” – extrem de edificatoare pentru acest post.

Atat fanii, cat mai ales detractorii Annei Lesko, probabil nu ştiu că Anna are un talent real pentru pictură, iar compoziţiile sale sunt răvăşitoare. Am văzut şi eu câteva tablouri şi, deşi nu sunt critic de artă, m-au impresionat. Ei bine, prietenul ăsta al meu i-a făcut Annei o analiză de brand personal, bazându-se pe modul în care ea se promovează pe net… şi i-a înmânat-o personal. Faptul că Anna Lesko are un mai pronunţat talent pentru pictură decât pentru muzică nu este surprinzător. Nici faptul că a întâlnit-o destul de uşor nu miră. Ce este surprinzător este că el considera că Anna poate într-adevăr să se vândă ca artistă în aria picturii decât în aria muzicii.

Prezumţia nu este greşită, ci doar improbabilă. Aici este vorba despre modul în care el, ca fan, a ales să o aprecieze pe Anna. Iar de aici, intrăm în miezul subiectului despre care simţeam de ceva timp dorinţa să scriu.

Frumuseţea nu zace în ochii privitorului. În realitate, chipul lui Hristos se ascunde în fiecare fiinţă umană, doar că la unii este adânc săpat în conştiinţa lor şi atât de dificil de găsit încât pare inexistent. Dacă am vedea un suflet de om, aşla cum arată în toată splendoare lui, ne-am prăpădi.

Dostoievski a spus: „A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat”. Aici intervine întrebarea: cum ştii că l-a intenţionat Dumnezeu pe om? Păi Biblia îţi spune. Nu îţi spune ce carieră să aleagă cineva, dar îţi spune ce calităţi morale ar trebui să aibă: ar trebui să aibă dreapta credinţă, dreapta socoteală, dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, nădejde, tărie sufletească, înţelepciune, să se roage, să aibă grijă de sufletul şi trupul său, să le îngrijească precum nişte daruri ce sunt de la Dumnezeu. Cu siguranţă n-ar trebui să fumeze, să bea alcool şi cafea peste măsură, să mănânce fast food şi o groază de alte gunoaie alimentare, să facă sex înainte de căsătorie, să fie încrezut peste măsură în propriile puteri şi în propriul ego.

O rugăciune din ortodoxie spune aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai murit pe Cruce pentru păcatele mele. Îţi deschid uşa inimii mele şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Ia viaţa mea în primire şi fă-mă aşa cum doreşti Tu să fiu. „

Există o categorie de oameni speciali, care nu au nevoie să înveţe nimic. Sunt aceia care le ştiu pe toate, se descurcă fără sfaturi, nu au regrete şi îşi trăiesc viaţa prin empirism. Şi spun „o categorie” pentru că mândria, orgoliul, devine chiar esenţa fiinţei lor. Desigur, pentru cei care preţuiesc valorile dezvoltării, deschiderii, feed-back-ului, această categorie de omuleţi este foarte interesantă, dintr-o perspectivă filosofică: prin viziunea lor asupra vieţii, sunt o mărturie a eternităţii. Ei rămân la fel. Gândesc şi acţionează la fel, mintea lor fiind blocată la vârsta la care au ajuns să considere că s-au plictisit de învăţat. De-a lungul timpului, ei pot schimba slujbe, iubiţi, poate chiar şi religii, dar singurul lucru ce rămâne constant este exact ceea ce îi lipseşte de o identitate: ego-ul cel orgolios, mândria interioară. Deşi nu este frumos să legi identitatea şi comportamentul, cu siguranţă aceasta este o excepţie notabilă.

Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit să iubeşti o asemenea persoană, atunci ştii că trebuie să o accepţi, aşa bidimensională în gândire cum se prezintă adesea, lipsită de dorinţa de a schimba, de a îmbunătăţi, chiar atunci când sistemul după cum îşi organizează studiul, cariera, viaţa sentimentală, este deficitar – pentru că, nu-i aşa? – „lasă că merge şi-aşa!”. Şi o iubeşti încercând să te bucuri de fărâmele de frumuseţe şi linişte pe care ţi le aduce în viaţă atunci când renunţi să îţi mai doreşti măcar să o schimbi.

Aş fi vrut să cunosc pe cineva căruia i s-a întâmplat o minune. Aş fi vrut să fiu martorul unei minuni. Dar acestea nu se arată oricui. Am citit despre ele în cărţi şi ştiu că există. Dar în nici una dintre acestea, nu am întâlnit ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru al omului. Cel mai adesea, pentru cei care se încăpăţânează în propriile drumuri, viaţa este un profesor răbdător: îi pocneşte până învaţă.

Ce poţi să faci este să stai martor. Să spui lucrurilor pe nume, împărtăşindu-ţi viziunea, fără a condamna, fără a judeca, fără a dori să schimbi. Determinarea de a livra un mesaj pe care cel puţin acum receptorul nu îl înţelege îi poate servi ca food for thought în timp este importantă (şi rară, de altfel). Concluziile la care persoana iubită va ajunge, ar putea să declanşeze un „aha”. În acelaşi timp, nu vă construiţi viaţa bazându-vă pe minuni. Dacă cineva a luat-o hăisa către erezii, sex, alcool, etc., îngustă şi cu atât mai strâmtă este calea pentru aceia! Am citit despre vieţile unora care s-au transformat radical (cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Sfântul Ciprian), numai că în viaţa de zi cu zi, în ciuda speranţei mele de a observa puterea rugăciunii, nu prea am observat-o. Poate că o fi trecut pe lângă mine şi nu le-am realizat (cu mine, Dumnezeu a făcut cu siguranţă minuni, dar în acest articol nu scriu despre mine). De ce nu prea sunt minuni ca urmare a rugăciunilor? O bună explicaţie găseşti aici: 

Este mult mai de preţ să îi vorbeşti lui Dumnezeu despre cel sau cea pe care încerci să îl/o apropii de El, decât să duci muncă de lămurire cu acea persoană în mod direct. Dumnezeu ştie că îţi pasă şi că vrei să faci bine. În acelaşi timp, tristeţea (că ai pierdut bucuria ca în persoana iubită să strălucească mai mult chipul lui Dumnezeu), furia (că persoana ţi se pare atât de aproape, şi totuşi atât de departe) şi groaza (că cineva poate să trăiască – şi încă bine, cel puţin vremelnic – departe de Biserică) sunt în terenul tău. Nu, nu ai voie să te vaiţi. Nu, nu ai voie să critici, căci nu ştii ce e în cugetul fiecăruia, prin ce a trecut şi cât de greu îi este să ia decizii pentru trecut şi alegeri pentru viitor. Ai voie să te rogi. Şi nu pentru voia ta. Ci pentru voia lui Dumnezeu.

09
Noi
11

Topul 10 cele mai citite articole originale din blog

În afară de articolele statice din meniul orizontal (în termen absoluţi, arhiva este incontestabil cea mai vizitată pagină), acestea sunt cele mai citite articole originale de pe blog (doar cele cu cel puţin 400 de vizualizări unice). Jumătate dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri.

1. Privirea care contează (1750+), publicat şi pe yuppy.ro

2. Femeia, pe un piedestal? (1400+)

3.Frumuseţea sufletului şi imaginaţia (1400+)

4. “Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste (1350+), publicat şi pe yuppy.ro şi lovesite.ro

5. Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui (1150+)

6. Cum să fii sigur pe tine fără să fii arogant (1050+)

7. Cine sunt eu (900+)

8. Cum am cunoscut-o pe D (800+)

9. „Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii” (800+) publicat şi pe yuppy.ro 

10. Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa… (750+) 

Menţiune:

Cum să iubeşti pe cineva care se „iubeşte” prea mult pe sine (750+)




Blog Stats

  • 124,770 afisari din 8 oct 2008