Posts Tagged ‘acceptare

08
Apr
16

Epilog

MOTTO:

Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

  • a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

  • trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

  • după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

  • a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

  • A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

  • a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

  • s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

  • a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

 

 

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de donşoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Anunțuri
10
Mai
09

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…

 

23
Apr
09

To accept thyself

V-aţi gândit cum a învins Gandhi administraţia britanică? A respins el răspunsurile primite? A negat el realitatea? Nu. Le-a acceptat, dar asta nu înseamnă că a renunţat. Întrebat spre sfârşitul vieţii care a fost lupta cea mai puternică purtată împotriva vreunui duşman a fost cea purtată împotriva sa însuşi. Una din modalităţile prin care Gandhi a controlat sistemul şi a câştigat respectul a fost să privească dincolo de sistem şi să se accepte pe sine.

Despre asta am mai scris în „I shall not bend or break…”  Dar nu am scris despre ce anume trebuie să se afle în convingeri pentru a reuşi aceasta. Mai jos, redau câteva pasaje ce reflectă principiul despre care scriu.

Arta păcii este principiul non-rezistenţei şi tocmai din această cauză ea este victorioasă încă de la început. Cei care au intenţii rele sau gânduri certăreţe sunt instantaneu înfrânţi. Arta Păcii este invincibilă deoarece ea nu se lupăt cu nimic. Nu există întreceri în Arta Păcii. Un adevărat luptător este invincibil deoarece el nu se întrece cu nimeni şi nimic. A învinge înseamnă să biruieşti spiritul certăreţ pe careîl găzduieşti în tine.

Morihei Ueshiba – „Arta Păcii”

„Realitatea este ca fiecare este unic, fiecare are o anumita individualitate.
Trebuie sa renuntam, pur si simplu la ideile noastre despre „cum a trebui oamenii sa fie”; ele trebuie inlocuite cu ideea ca, indiferent cum ar fi oamenii, ei sunt frumosi.
Nimeni nu este superior, nimeni nu este inferior si nu exista nici persoane egale intre ele. Fiecare este unic.

Egalitatea este din punct de vedere psihologic o aberatie. Nu toti oamenii pot fi Albert Einstein sau Rabindranath Tagore. Insa aceasta nu inseamna ca R.T. este superior pentru ca tu nu poti fi asemenea lui.

Nici el nu poate fi ca tine.” (Cuvinte de la un om înţelept, sursa necunoscută)

Fiecare persoană este minunată, frumoasă şi unică aşa cum este.

PS:  Citeşte şi „Identitate şi comportament

09
Apr
09

Let U Go…

Există o scenă istorică ce mi-a plăcut mult. Otto von Bismarck era în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cancelarul Prusiei. Câştigase o putere foarte mare în acea poziţie, astfel că atunci când un nou împărat a venit la conducere, Wilhelm Iosif al IV-lea, de fiecare dată când voia să-şi impună autoritatea, ameninţa cu demisia. La un moment dat, spre marea lui surpriză, împăratul i-a acceptat demisia, iar Otto von Bismarck a rămas pe dinafara cancelariei.

Subconştientul ne joacă feste interesante. Ironia este că în discuţia din ianuarie, cu D. ultima oară când ne-am văzut faţă în faţă ca să observ şi eu atitudinea ei faţă de ruperea bruscă şi cu scuze palide a relaţiei (of course, argumente foarte puternice pentru ea, toate demontate de mine), a făcut o referire la relaţia mea de acum 2 ani ca „fosta ta prietenă”, ceea ce denotă că subconştient ea încă se mai considera în relaţie cu mine. Probabil că ruperea s-a produs în momentul în care a observat că în ciuda aşteptărilor ei asupra a ce „ar trebui să se întâmple”, tot o iubesc şi mi-a trimis mesajele despre care am scris aici. Probabil de aceea când era aproape de plecare ne sărutam şi ne îmbrăţişam.

Uneori, o formă de a iubi care este cea mai preţioasă, deşi dureroasă, este să laşi persoana să facă propriile greşeli din care are nevoie să înveţe. Desigur, s-ar putea ca atunci când realitatea să li se întâmple oamenilor care procedează aşa, să o recatalogheze, să se ascundă după deget şi să spună că de fapt au avut dreptate urmându-şi intuiţia şi „ce spune inima”, dar în conştiinţa lor adormită ştiu adevărul, iar mai devreme sau mai târziu se vor confrunta cu acesta.

27
Dec
08

I shall not bend or break…

Înţelegerea se poate obţine prin mai multe feluri. Unele persoane au o capacitate imensă de a empatiza cu altcineva, înţelegându-le starea, chiar dacă nu au trăit situaţia care generează o anumită stare. Alţii au capacitatea de a înţelege, fără a empatiza, pur şi simplu păstrându-se la suprafaţă ca emoţii, dar ştiind să recunoască o stare interioară, precum şi implicaţiile ei profunde.

Este parcă uneori mai uşor de a-i înţelege pe alţii şi a-i cunoaşte în profunzime, decât a ne înţelege sau a ne cunoaşte pe noi. Şi este mai uşor a ne feri de energiile care nu ne convin decât să descoperim în noi forţa de a le transforma… pentru că uneori energia necesară pentru a bloca o energie este mai mare decât cea de a o transforma.

Acceptarea de sine vine din iertarea faţă de propriile aşteptări şi iubirea necondiţionată de sine, respectându-i pe ceilalţi. Iertarea de sine vine odată cu conştientizarea propriilor greşeli şi nu cu ignorarea lor.

Acum, că suntem în zi de Crăciun, a face pace cu sine înseamnă a reuşi să ne dăm seama cum anume suntem nu numai OK, ci şi minunaţi, frumoşi şi unici fiecare în felul nostru. Nu avem nevoie de ceilalţi ca să ne recunoască strălucirea, pentru că cine vede strălucirea noastră nu recunoaşte decât propria strlucire, deoarece frumuseţea se regăseşte în ochii privitorului.

La prima privire ar părea că este ceva care ne datorăm nouă, să ne cunoaştem, să ne înţelegem şi să ne acceptăm, să ne acceptăm umbra. Acceptarea şi cunoaşterea de sine nu sunt responsabilităţi doar în faţa noastră, ci şi în faţa partenerului de relaţie. Acesta merită să ştie cine suntem şi ce vrem, şi mai ales, ce poate face pentru a ne ajuta să fim fericiţi. A intra într-o relaţie sentimentală fără suficientă cunoaştere de sine reprezintă o imaturitate pe care mai devreme sau mai târziu ambii parteneri o vor plăti.

Putem să lăsăm deoparte tot ce a fost din trecut, dându-ne seama că nimic din ceea ce a fost nu poate fi la fel din nou. Ceea ce este a trecut. Viitorul înseamnă schimbare, care începe din prezent. Cine suntem este supus unei dezvoltări inerente vieţii. Pe tot parcursul acestui proces, ceea ce e important să se păstreze este iubirea noastră faţă de cine suntem. E o stare care se trăieşte. Ea există sau nu există. Cei care au trăit-o o pot retrăi, pentru că se află în ei, sau o pot readuce în conştiinţă.

DJ Tiesto & Kirsty Hawkshaw – „Just Be”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Te respect pentru cine eşti independent de mine (23 decembrie 2008)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

„Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău!” (17 decembrie 2008)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

17
Dec
08

Să ne iertăm din suflet…

Vorbeam aseară cu o tânără care îmi spunea că suferise din dragoste şi observasem cum sufletul i se umpluse de amărăciune, iar ceea ce i-am spus eu este că nu şi-a trăit această suferinţă la capăt, capătul suferinţei fiind iertarea şi înţelegerea, care se cristalizează în înţelepciune.

Atunci când în suflet rămân urmele suferinţei ca amărăciune, aceasta amorţeşte sufletul, transformând conştiinţa din ceva viu în ceva… în stare latentă.

Am ales 2 colaje găsite pe youtube , montaje cu imagini din filmele lui Paul Greengrass, „The Bourne Supremacy” (2004) şi „The Bourne Ultimatum” (2007). Ascultă versurile melodiilor (mi se par grozave!) şi urmăreşte posturile, am să mai public ceva asemănător cu asta zilele astea…

Krezip – All my life

The Part Where You Let Go

De asemenea, aici cred că merg şi versurile unei melodii

Evanescence – „Forgive me”

Versurile melodiei sunt:

Can you forgive me again
I don’t know what I said
But I didn’t mean to hurt you

I heard the words come out
I felt that I would die
It hurts so much to hurt you

Then you look at me
You’re not shouting anymore
You’re silently broken

I’d give anything now
To kill those words for you
Each time I say something I regret
I cry I don’t want to lose you
But somehow I know that you will never leave me, yeah!

‘Cause you were made for me
Somehow I’ll make you see
How happy you make me, Oh!

I can’t live this life
Without you by my side
I need you to survive
So stay with me
You look in my eyes
And I’m screaming inside that I’m sorry [sorry]

[Ooh I’m sorry]

And you forgive me again
You’re my one true friend
And I never meant to hurt you

17
Dec
08

„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

„Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte „drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, I shall not bend or break against anything or anyone„, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de „butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: „tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul „ştiam că din orice se învaţă„.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!„.


Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David




Blog Stats

  • 125,196 afisari din 8 oct 2008