Fotografiile expuse la expoziţie

Lista fotografiilor de la staţia de metrou Unirii 2

1. Pure blue (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Destin vs. soartă”

2. Somewhere Else to Be (compoziţie conceptuală de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental”

3. Doi şi cu doi fac… (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Dragoste cu zecimală”

4. Mirror addict (portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Femeia, pe un piedestal?”

5. White Shoe (portret de Roxana Enache, model Adina Florentina Toma), ilustraţie la „Cum să fii sigur pe tine fără să fii arogant”

6. Mirror (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Love is the Answer”

7. Unclear Lights (compoziţie conceptuală de Roxana Enache), ilustraţie la „Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental”

8. Light at the End of the Tunnel (compoziţie conceptuală de Adina Florentina Toma), ilustraţie la „Cine sunt eu”

9. Sin (detaliu de portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la „În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (2)”

10. Priviri din umbră (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Fetiţa cu chibrituri”

11. The Light Within (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „The Sitting Dog Theory”

12. Solitude (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Diferenţa între egoism şi centrare pe sine”

13. Sweet Prince (compoziţie conceptuală de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Cine sunt eu”

14. Visătoare (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Cine sunt eu”

15. Cântă-mi povestea (portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Dragostea ca un cântec (Let Me Dance With Your Soul…)”

16. True Love (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „The Piano of Your Heart (Dragostea ca un pian)”

17. Oldies (portret de Roxana Enache, model Adina Florentina Toma), ilustraţie la „Despre concurenţă în dragoste”

Lista fotografiilor de la staţia de metrou Aviatorilor

1. No place I’d rather Be (peisaj de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Love is the Answer”

2. The Way The Galaxy Starts to Melt (compoziţie conceptuală de Lorena Lazăr), ilustraţie la „În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (1)”

3. Rezolvarea problemei (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Respect Me, Respect You”

4. Green Grass (portret de Adina Florentina Toma), ilustraţie la „În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (2)”

5. Smile for Me, Please (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (1)”

6. Fjord II (Peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Destin vs. soartă”

7. Windswept (compoziţie conceptuală de Roxana Enache), ilustraţie la „Update”

8. Reflection (portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Cine sunt eu”

9. I am not Sad (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa”

10. Şotron (compoziţie conceptuală de Roxana Enache), ilustraţie la „Era odată o groapă...”

11. Shine Like a Star (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Diferenţa dintre egoism şi centrare pe sine”

12. Ochi de grafit (detaliu de portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Women sort for presence”

13. Fairytale Mademoiselle (portret de Adina Florentina Toma, Model Roxana Enache), ilustraţie la „Cine sunt eu”

14. Be expressive (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Ai să înţelegi când ai să creşti mare”

15. God’s Light (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Monologul lui Dumnezeu”

16. Doar un copil (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Cine sunt eu”

17. Another ID (portret de Roxana Enache, model Adina Florentina Toma), ilustraţie la „Despre concurenţă în dragoste”

Lista fotografiilor de la staţia de metrou Apărătorii Patriei

1. Fjord (peisaj de Roxana Enache), ilustraţie la „Mai multe feluri de a trăi prezentul”

2. The Ring (compoziţie conceptuală de Roxana Enache), ilustraţie la „Femeia care a murit”

3. The Hell Above Your Head (portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Concursurile de suferinţă vs. Fiecare cu crucea lui”

4. Freedom (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Respect Me, Respect You”

5. Bleeds No More (peisaj de Lorena Lazăr), ilustraţie la „Love is the Answer”

6. Flowers, Sweet and Colorful (compoziţie conceptuală de Adina Florentina Toma), ilustraţie la „Despre concurenţă în dragoste”

7. Vino (portret de Roxana Enache), ilustraţie la „Diferenţa între egoism şi centrare pe sine”

8. Shadows (portret de Adina Florentina Toma), ilustraţie la „În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (1)”

9. DARE (portret de Lorena Lazăr), ilustraţie la”DARE / O femeie provocatoare”

Te descurci… binişor?

Motto:

„Şi peste toate acestea, între noi şi voi prăpastie mare s-a întărit, încât cei ce vor să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi.„

(Luca 16:26, din Parabola bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr)

Am avut la un moment dat, în timpul relaţiei cu D., o discuţie la un ceai, cu o femeie înţeleaptă. Şi nu spun asta doar pentru că avea peste 40 de ani, ci pentru că, având o familie şi dezvoltând o afacere de-a lungul timpului, a reuşit să ştie care e drumul bun şi să aibă virtutea de-al urma.

M-a lăsat să îi povestesc despre toată situaţia cu D., privindu-mă în ochi şi ascultându-mă în tăcere, iar la sfârşit mi-a pus o întrebare:

– Şi tu chiar crezi că această femeie, în lumina a tot ce mi-ai spus, va rămâne cu tine?

Iar eu am răspuns, spre surprinderea mea:

– Nu.

„De atâtea ori” – Van Noizz

Aproape un miliard de locuitori ai planetei nu au o surse suficiente de iluminare şi electricitate. Aproape la două miliarde de locuitori ai planetei nu le ajunge ce să mănânce. În aceste condiţii, să ne gândim că există anumiţi tineri români (ca D.), care formează deja un strat al populaţiei, mai ales în capitală, între 20-30 de ani, angajaţi în multinaţionale, ce reuşesc să câştige mai mult decât ceea ce reprezintă strictul necesar (şi să ne gândim că parte din acest strict necesar pentru miliardele de locuitori de care scriam mai sus, reprezintă un lux): alimente, un acoperiş deasupra capului, transport, telefon, internet. Şi, din moment ce câştigă aceşti bani, deşi nu întotdeauna au avut acest nivel al cheltuielilor, acestea cresc odată cu veniturile.

Românii de fapt, nu ştiu să economisească. Şi atunci când o fac,  simţul realităţii este absent. Când citesc ştiri care îmi spun că în timp ce vesticii econoimisesc românii se duc în vacanţă, că în timp ce vesticii ies în stradă pentru drepturi de 1 mai românii fug la mare să facă frigărui sau că se vând sute de automobile zilnic, NU CRED CĂ ÎN ROMÂNIA EXISTĂ O CRIZĂ. Şi vă invit să urmăriţi şi voi această explicaţie, pentru că explică mecanismul fundamental prin care funcţionează acest sistem. Este chintesenţa pe care nu am mai reprodus-o în acest articol.
Bineînţeles, mulţi îşi doresc, de exemplu, un automobil – simbol al prestigiului şi statutului social, şi un apartament – simbol al siguranţei sociale. Şi sunt dispuşi să se angajeze pe 20-30 de ani, mai nou există şi creditele care se pot lăsa moştenire generaţiilor viitoare, pentru a deveni sclavul unei slujbe de care sunt dependenţi: o furnică într-un sistem.
Adevărul dur este că senzaţia de „siguranţă” pe care o are cetăţeanul cu cel mai dezvoltat simţ al proprietăţii de pe Pământ, românul, referitoare la deţinerea unui apartament este un cost prostesc suportat pentru lipsa de inteligenţă (numită în popor şi prostie) financiară şi lipsa de educaţie financiară, nu doar de sine, ci şi de apropiaţii şi copiii care trebuie să plătească de asemenea aceste facturi.
Mai există şi mentalitatea conform căreia „eu muncesc din greu, toate acestea mi le permit eu din munca mea, sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”. Asta se încadrează perfect pe mentalitatea românului care a fost privat în copilărie şi adolescenţă, iar acum simte nevoia de a supracompensa, sau a românului care s-a obişnuit cu anumite „luxuri” treptat – doar, după atâta muncă, de ce să nu-ţi faci o excursie în Tenerife – mai ales dacă-ţi permiţi? Toate neplăcerile pe care le înghiţi la locul de muncă trebuie supracompensate, nu-i aşa?.

Numai că, încet-încet, astfel construindu-şi o viaţă din a munci pentru un anumit standard de viaţă, un confort material, din ce am observat în jurul meu în Bucureşti cel puţin, se ridică un zid între sine şi ceilalţi, tot la fel de preocupaţi de a munci pentru nişte patetice cutii (apartamente, automobile şi alte forme semiparalelipipedice) trecute pe numele lor pe o bucată de hârtie.
D. a fost într-o excursie la munte de weekend cu un grup de „prieteni” şi cu A.. În noaptea taberei, au avut o discuţie despre dragostea adevărată, iar concluzia la care au ajuns a fost că aceasta nu există.

„See through me” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Deci… să recapitulăm… muncim ca nişte sclavi pentru nişte companii care ne plătesc nişte salarii mari, din care să ne permitem să întreţinem iluzia unei siguranţe materiale pe care să o putem savura cu nişte oameni pe care nici măcar nu credem că mai avem puterea de a-i iubi, şi cu care petrecem timpul într-un colţ de lume de care nici măcar nu apucăm să ne bucurăm pentru că trebuie să ne întoarcem la lucru. Aşa funcţionează siguranţa materială pentru unii.
Există o lege psihologică ce spune că atunci când ai un lucru fără efort prea mare şi te obişnuieşti cu el, ţi se pare normal să ţi se cuvină. Ei bine, mai este o lege, de data aceasta a firii, care spune: nu acumula comori în această lume pământească, unde pot să se distrugă şi îţi pot fi furate ci acumulează comori prin faptele pe care le faci pentru ceilalţi. Până şi memoria poate fi pierdută, dar faptele şi vorbele şi scrise rămân veşnice, fără a mai putea fi schimbate.
Şi am mai auzit de asemenea: „Dar de la o vârstă nu îţi mai poţi permite să stai oricum…”. Da, aşa e. Dacă ai vreo 20 de ani şi părinţii nu ţi-au explicat care de diferenţa dintre un leu investit, un leu economisit şi un leu investit, ceea ce e foarte probabil să se fi îndeplinit, se înţelege. Eşti mic(ă). Copiii mai spun prostii. Viaţa este însă un profesor răbdător: te pocneşte până înveţi.

Din păcate, unele persoane aleg să se „prostească” pe zi ce trece, complăcându-se în aceste plăceri lumeşti, fără să se mai trezească, indiferent de câte ori se văd pocniţi. Şi asta se întâmplă pentru că dacă ar fi să recunoască sincer în faţa propriei conştiinţe că şi-au risipit timpul şi energia pentru a clădi lucruri care se pot rispi în vânt, ar observa un gol atât de mare încât nu l-ar suporta, nu ar avea curajul măcar să se uite în oglindă. Ar simţi un deşert de suferinţă în mijlocul unei pustietăţi de singurătate.
Timpul şi averea pe care le avem în timpul vieţii nu sunt însă ale noastre, noi suntem doar nişte administratori ai acestora. Şi cu toate acestea, fericirea, împlinirea devin tot mai greu de obţinut, fiind condiţionate de toate aceste lucruri pe care ajungem să le considerăm normale. Şi atunci, cine mai eşti tu? Irelevant. Nu mai ai timp să te gândeşti la asta. Nu mai ai sufletul să trăieşti.

„Unplugged” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Este confortabil să gândeşti că dacă lucrurile au mers bine până în prezent, vor merge la fel şi în continuare. Este confortabil să te gândeşti că vei avea o slujbă care să-ţi permită să cheltui la fel cum ai cheltuit până acum, să te distrezi aşa cum te-ai distrat până acum… dacă asta preţuieşti. Dar realitatea este că asta nu se va întâmpla. Preţul la carburanţi şi la alimente va creşte. Condiţiile de creditare vor rămâne la aceleaşi standarde sau vor deveni mai aspre. Numai că astea sunt informaţii care nu intră în spectrul de recepţie al celor care îşi construiesc o realitate iluzorie constituită din siguranţa unei închisori pe care şi-o creează singuri.
Un înţelept călugăr ortodox mi-a explicat odată diferenţa între destin şi soartă. Destinul este drumul omului de la naştere până la mântuire, atunci când omul îşi duce crucea. Destinul ereprezintă voia lui Dumnezeu spre mântuirea oamenilor. Dar oamenii nu aleg întotdeauna aceasta, pentru că având liberul arbitru, pot alege să-şi creeze propriul drum în viaţă, care este soarta. Desigur, există anumite momente în viaţa fiecăruia în care destinul se intersectează cu soarta, iar persoana poate alege drumul mântuirii sau un alt drum, stabilit prin voinţă proprie. Dumnezeu ştie ce va alege fiecare dinainte, dar oamenii nu îşi cunosc destinul, în schimb îşi hotărăsc soarta.
Identitatea este un proces. Oamenii nu sunt comportamentele lor. Aceste propoziţii ascund în spatele lor enorm de multă înţelepciune, muncă şi cercetare. S-au scris cărţi care schimbă viaţa oamenilor pe aceste subiecte, fără să le epuizeze sau să le descrie în totalitate.

Întrebarea este: „se pot schimba acestea?”. Răspunsul este… da. Iar impactul este cu adevărat remarcabil.

„Switch” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Totuşi, Donald Trump a spus într-o conferinţă de-a sa în SUA, „People don’t really change”, adică „da, dragul meu, teoretic oamenii se pot schimba, dar ţi-o spun eu drept, din practică, e mai uşor să contezi pe contrar”. Asta se întâmplă pentru că procesul de schimbare, de transformare poate fi unul dureros, presupune efort, ieşire din zona de confort. Ori civilizaţia de care vorbeam mai devreme, munceşte-ca-un-sclav-pentru-lucruri-de-care-nu-ai-timp-să-te-bucuri, este una care pune accentul pe confort. Confortul şi dezvoltarea nu pot coexista.
Altfel spus, este uşor să iubeşti pe cineva care te iubeşte şi vrea să fie numai cu tine. Este uşor să lucrezi cu un şef care îţi apreciază ideile. Este uşor să ai unde să te aşezi confortabil atunci când vii acasă de la munca ce ţi-a asigurat închisoarea unei situaţii sociale dincolo de care viaţa încă nu te-a pus să priveşti.

Si aceea a fost seara dupa care nimic nu a mai fost la fel

Am reluat în posturile din ultima vreme de la categoria „Povestea între D. şi mine” ceea ce s-a întâmplat anul trecut pe vremea aceasta în ideea de a oferi o perspectivă care să ajute la înţelegerea şi perceperea lui D. într-o manieră cât mai completă din partea cititorilor, în speranţa că dincolo de impresiile deja formate, există dorinţa de a înţelege şi nu de a judeca.

La un moment dat, în timpul primei „săptămâni de miere” pare că lucrurile erau minunate. Vorbeam cu prietena mea cea mai bună, şi îi spuneam că nu ştiu ce tot îmi spune D., că este ceva îngrozitor, care va schimba lucrurile, pe care nu îndrăznea încă să mi-l spună. Ţi s-a întâmplat, până acum, să ai parte, o perioadă de câteva zile, de ceva care ţi se pare atât de frumos, atât de incredibil, comparativ cu ceea ce ai avut până atunci?

În dimineaţa în care voiam să îi dau banii pentru partea mea de vacanţă la Paris pe care o stabilisem,  în tramvai, mi-a evitat privirea şi parcă s-a abţinut să nu plângă. Mi-a spus că nu merită atâta fericire, şi că vom discuta diseară.

Seara, vine pe la ora 11, şi începe să-mi povestească, tocmai se întorsese de la o prietenă căsătorită recent cu un bărbat pe care nu-l iubea. Se pare că asta e o tradiţie, în colivia lui D., ca femeile să se căsătoreascăde convenienţă. Se agaţă de gâtul meu şi începe să plângă. Îmi spune că este împreună cu un bărbat, de 5 ani de zile, cu care locuieşte, dar de care s-a îndepărtat, şi nu ştie dacă mai vrea să mai rămână împreună.

„Summer Red” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Ar putea părea superficial ca după o săptămână de stat împreună să fie atât de îndrăgostită, dar vă asigur că atunci când mi-a spus „Îmi este frică să nu te pierd!”, chiar simţea asta. Am văzut-o pe D. minţind, şi ştiu că atunci nu minţea.

Răsăritul care se preconiza la început întrevedea  şi o furtună pe parcurs…

Aş fi putut, în acel moment, să o dau afară pe uşă şi să fac ceea ce i-am spus că sunt în stare să fac, să îi întorc spatele şi să nu o mai văd niciodată. Dar… au fost alte aspecte pe care le-am luat în considerare.

Fiecare persoană are dreptul la o şansă. Asta înseamnă că nu pot să judec pe cineva exclusiv după primele impresii comportamentale, sau după un fapt de viaţă, ci vreau să cred în latura bună a acelei persoane sau a acelei situaţii. Nu cred că dragostea este învinsă. Nu cred că răul învinge binele. Nu şi în realitatea mea. A fost o dragoste de zăpadă? Poate, dar nu şi pentru mine.

Foarte multă vreme, am renunţat. Am lăsat de la mine. Ţin minte că, la un moment dat, acum câţiva anii, cel mai bun prieten al meu de atunci, după ce a câştigat o funcţie profesională de conducere pe care o doream eu şi pentru care candidaserăm cot la cot, a ajuns să fie împreună şi cu fata de care eram îndrăgostit în perioada respectivă. Of course, după 6 săptămâni, s-a plictisit de ea şi i-a făcut vânt. Apoi a abandonat şi poziţia pe care o câştigase, timp în care eu făcusem treaba de subordonat, inclusiv şi să duc coşul de gunoi atunci când femeia de servici nu făcea asta. Am rămas prieteni, dincolo de asta, pentru că întotdeauna am considerat prietenia mai importantă decât o relaţie, care poate să treacă sau să vină. Şi am înghiţit de-a lungul timpului muuuulte lucruri care nu mi-au plăcut, pentru că „aşa era bine”, „aşa se cuvenea”, „aşa se cădea”. Ei bine, nu şi asta. Nu atunci. Nu aşa. Acela a fost momentul meu. Şi am decis să îl iau şi să îl folosesc. Pentru că, atunci când mă uitam în ochii ei, vedeam puterea de a lua acest obstacol şi de a-l zdrobi în întregime, folosindu-mă ca de o pârghie de ceea ce era în sufletul ei, pentru mine. Aceasta era dragostea mea, şi aveam de gând să o dau cui doream eu.

„So close no matter how far” Copyright (C) Adina Florentina Toma

Şi, bineînţeles, ar fi fost cam ipocrit din partea mea, ca să nu zic, chiar lispit de sens, să mă opresc atunci, din perspectiva că D. nu a fost prima femeie care mai era împreună cu cineva atunci când mi-a propus să fim împreună (o mai ţii minte pe Veveriţa?). De fapt, cam o treime din femeile cu care m-am întâlnit în 2008, mai aveau o relaţie, de care nu îmi spuseseră iniţial.

Ţin minte că acum vreo 3 ani, am primit avansuri inclusiv de la o nevastă de preot. Deci… era clar că nu era ceva în legătură cu anumite cazuri izolate, e ceva în legătură cu mine care se încadrează în psihologia feminină care acţionează ca un magnet pentru femeile care apucă să mă cunoască puţintel mai bine…

Şi, a propos de asta, ca să nu rămână cineva cu impresia că pe blog am scris numai despre D. (deci am scris şi despre alte femei), ci să înţelegeţi că este un blog care vorbeşte despre o anumită atitudine,  vă invit să (re)citiţi, în afară de cel despre veveriţe, următoarele articole:

Controlul asupra sexului, inspirat de C.J. , căreia i-am dat ignore, despre care am scris aici.

“Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste

Cele 3 tipuri de femei

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Fetiţa cu chibrituri…

De ce (nu) (mă) cunoşti

Tu ce ai de spus să-mi păstreze interesul? Nimic? NEXT!

Tu cât de mult îţi doreşti să înveţi să vâsleşti?

Tu cât de mult îţi doreşti să înveţi să vâsleşti?

Mă gândisem că ar fi drăguţ să merg cu I. cu barca prin Cişmigiu, doar că nu ştiam să vâslesc.
În fine. Mă întâlnesc cu G. G. Era o veche cunoştinţă, cu care nu mă mai văzusem de ceva vreme. Mă revăzusem cu ea la metrou, la Victoriei şi am salutat-o, spunând: „Hei! Ce mai faci?”. Şi ea mi-a răspuns: „Bine. Acum cobor, că aici locuiesc! Mă bucur să te văd, poate ne mai vedem”. Am cântărit în minte acest „poate ne mai vedem” şi am ajuns la concluzia că nu există nici un motiv pentru care să nu mă întâlnesc şi cu G. G., pe când o cunoscusem, era studentă. Cu ambiţii. Acum a ajuns la Guvernul României, lucrează pe o chestie atât de importantă, încât nici n-am înţeles exact cu ce se ocupă. În fine.

Ne plimbăm noi pe bulevardul Regina Elisabeta, să-şi cumpere nişte pantofi. Peste tot pe unde intra, preţurile erau de la 100 de euro în sus. Nu că aş avea ceva în mod deosebit împotriva ideii de a da nişte bani pentru o investiţie bună în încălţăminte care să te ţină, doar că genul acela de încălţăminte se găseau de 2-3 ori mai ieftine în Obor decât în centru. Dincolo de asta, am văzut nişte persoane decent, dacă nu chiar elegant îmbrăcate, care purtau pantofi de genul acela şi le stătea chiar bine, nimeni nu zicea nimic. În fine.
După ce petrece vreo juma de oră uitându-se prin vitrine, întrebând şi probând, merge mai departe, strâmbând din nas pe măsură ce ieşea pe uşă: „Jeguri! Nişte jeguri! Ce oroare!”, dovedindu-şi, astfel, prin excelenţă, calitatea de veveriţă.

„White Shoe„

Copyright (C) Roxana Enache & Adina Florentina Toma

Model: Adina Florentina Toma

Am întrebat-o unde vrea să-şi facă vacanţa şi a răspuns că încă nu s-a hotărât între Ibiza, Insulele Canare şi Grecia.
În vreme ce admiram spectacolul acestei elegenţe feminine care se desfăşura cu aplomb în faţa mea, îi propun lui G. să facem o tură cu barca prin Cişmigiu. Am menţionat că nu mă pricep prea bine să vâslesc (de fapt, nu pusesem mâna pe o vâslă în viaţa mea), şi ea s-a arătat mai mult decât dispusă să mă înveţe. Bineînţeles, pe parcursul acelei ore, am făcut progrese semnificative. După ce m-am ciocnit cu câteva bărci, aproape am băgat-o pe G. prin boscheţi şi am stropit-o în mod constant. În cele din urmă, mândru de abilităţile mele de bun vâslaş şi cu o G. pe jumătatea leoarcă, stropită din cap până în picioare, o conduc acasă.

„Shoe tree” Copyright (C) Adina Florentina Toma

După această mirobolantă, mirifică întâlnire, G. îmi spune că i-ar place să mai ieşim prin Cişmigiu, eventual cu rolele. Eu nu ştiam să merg cu rolele. În schimb, ştiam mai bine să vâslesc…

PS: Un detaliu amuzant care mi-a rămas în minte a fost că la ora 10 seara, în Piaţa Victoriei, G. voia să cumpere un kil de roşii. Mă mir că voia căpşuni.

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.

„Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr

Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel…
Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…

Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,

uitaţi-vă la ce face o femeie!

Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.

„Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.

Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţii ce vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte.  Acesta poate fi  un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra  unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai  complecşi .

„Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr

Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.

Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul „Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea „Arborele care dăruieşte„.

Linkin Park – „In the End”

O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.

Aici ar merge poza Dorei Sârghi, „Threads of Imagination”

De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.

Mike Oldfield – „To Be Free „

100 % natural

Prima întâlnire cu D.

După 2 discuţii pe messenger, îmi dăduse numărul ei de telefon. A doua zi (joi 31 iulie) am sunat-0 pentru a ne întâlni vineri seara, la 7, la intrarea principala din Cişmigiu. Îmi  spusese la telefon că e un lucru pe care vrea să mi-l spună, o decizie foarte importantă în legătură cu care să-mi ceară părerea. Era vorba despre operaţia pentru care se programase, care o făcea să se teamă pentru modul în care îi va afecta înfăţişarea.

Un amic de-al meu mi-a trimis linkul la acest articol. Ei bine, dacă şpaga pentru o deviaţie de sept este 200 de lei, D. a dat… 1800 de euro la un chirurg plastic de la o clinică privată ca sa fie sigură că operaţia nu îi va ştirbi frumuseţea… cea fizică, bineînţeles.

„Playful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

La un moment, aşezându-ne la o masă pe o terasă, după ce i-am luat mâna în a mea şi am început a mă juca cu ea, am întrebat-o cât la sută din încrederea ei în sine se bazează pe modul în care arată.

Ea mi-a răspuns, pe un ton perfect natural: 100 % !(?)!!

În acest moment, am rămas puţin perplex, aruncat de pe orbita acceptabilului şi aruncat într-o dimensiune din care, atunci când m-am trezit, am şi uitat întrebarea pe care am pus-o. Primul impuls a fost să mă ridic în acea clipă de la masă, să fac stânga-mprejur şi să plec fără să mă mai uit în urmă. De altfel, i-am şi spus mai târziu, într-o întâlnire, că acesta a fost primul meu impuls. Pe cât sunt de sigur că s-ar fi simţit ofensată de răspunsul meu, pe atât sunt de sigur că l-ar fi ţinut minte.

În psihologie se spune uneori că primul răspuns care vine în minte este şi cel mai bun. Dar eu cred în a da şanse oamenilor (chiar şi acum, după această experienţă, tot mai cred).

Needless to say, în perioada următoare, m-am consultat cu mai mulţi prieteni de-ai mei dacă o asemnea îngrijorare, pentru modul cum va arăta după o asemenea operaţie, este justificat.

De fapt, acest prim moment a marcat marea provocare a relaţiei. Am citit într-o carte că, la începutul fiecărei relaţii, există mici „semne” pe care cei care vor cu tot dinadinsul să se implice în acea relaţie, nu le observă. Amintindu-şi, rulând înapoi filmul amintirilor, îşi explică mai exact cum anume, au fost atât de „orbi”. Marea provocare a relaţiei mele cu D.  s-a manifestat încă de la acea primă întâlnire. Era conflictul între a o lăsa să se comporte ca un copil răsfăţat, aşa cum a făcut şi mai târziu cu umbrela sau cu imprimanta , deci implicit să risc să mi se urce în cap, respectiv să pun piciorul în prag, deci să risc se întoarcă la A. Acest conflict a fost frânghia la înălţime pe care această relaţie a mers şi, în cele din urmă, de pe care a căzut.

Little that I knew then about how profetic these words were:

„Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!” (Matei 6:21)

Unde e comoara ta?

Articolele ilustrate de fotografiile de la Unirii 2

1. Destin vs. soartă

2. Femeia, pe un piedestal?

3. Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental

4. Dragoste cu zecimală

5. Cum să fii sigur pe tine fără să fii arogant

6. Love is the Answer…

7. Cine sunt eu

8. În 10 (zece) poze + 2 puncte despre ce îmi place la D… (2)

9. Fetiţa cu chibrituri…

10. The Sitting Dog Theory

11. Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

12. Dragostea ca un cântec (let me dance with your soul…)

13. The Piano of your heart (Dragostea ca un pian)

14. Despre concurenţă în dragoste

Păşeşte dincolo de fereastră…

Eram ieri în 41, pe scaun, în dreptul unei uşi. Lângă mine era un domn. Cu o staţie înainte de Crângaşi, un potenţial pasager se postează în dreptuşi uşii şi întreabă în direcţia mea şi a unui domn de lângă mine: „ăsta merge spre Crângaşi?”. Surprins din lectura cărţii mele, îi răspund omului cât de prompt pot: „DA, în sensul ăsta merge spre Crângaşi”. Omul se urcă, mulţumeşte, apoi îl întreabă pe domnul de lângă mine de ce nu i-a răspuns, şi dacă ştia. O situaţie cel puţin interesantă.

E normal în Bucureşti ca oamenii să nu-ţi răspundă când ceri indicaţii. Sau să nu ştie. Sau să-ţi dea indicaţii greşite. oarecum, te obişnuieşti. Te supraadaptezi.  Întrebarea pusă de pasagerul lui 41 era una cât se poate de normală pentru colegul meu de scaun: „dacă ştiaţi, de ce n-aţi răspuns?”.

Situaţia asta m-a trimis cu gândul la o altă idee: de ce nu-şi spun oamenii în relaţii ceea ce-i deranjează cu adevărat unul la celălalt în comportamente? Să fie oare pentru că se tem să nu considere partenerul o critică drept o judecată la persoană? Să fie o frică de a nu răni partenerul care se teme de a nu mai fi iubit dacă se coboară  de pe piscul aşteptărilor (iluziilor) partenerului? Să fie oare o lipsă de a şti CUM  să spui ceea ce simţi? Poate că e vorba despre toate.

Adeseori, păstrăm în noi ceea ce ne otrăveşte sufletul pentru că nu avem curajul să spunem: „ţin la tine, dar ceea ce  faci mă răneşte şi mă deranjează”. De fapt, situaţia la care se ajunge este un compromis.

Un compromis între ceea ce se doreşte şi ceea ce se exprimă.

"Look Out the Window" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Pentru a complica situaţia, uneori chiar se dă vina pe partener pentru toate situaţiile refulate în loc de a se recunoaşte situaţia. Exact aşa cum era cu relaţia între D. şi A. Şi poate că nu are legătură cu relaţia, cu ci imaturitatea oamenilor de a relaţiona, de a se exprima.

Să fie totuşi acesta un motiv pentru ca oamenii să nu mai fie iubiţi, sau să nu mai merite iubire?

Desigur că nu…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi următoarele care descriu ideea de fond surprinsă şi corelată cu cele de aici:

Identitate si comportament

Cine sunt eu

Femeia, pe un piedestal?

„Ai să înţelegi când ai să creşti mare”

În 10 puncte despre ce îmi place la D…

Deşi nu sunt un fan în mod deosebit pentru muzica şi modul în care se promovează DJ Project (consider că au rămas la un nivel comercial pentru puştani, pe care îl aveau şi acum 10 ani), DAR videoclipul pentru „Before I sleep” mi se pare strălucit – şi la nivelul expresie vizuală, şi la nivelul linie melodică, şi la versuri (cu o diferenţă semnificativă faţă de cele din articolul pe care l-am scris acum două zile) .
Starea pe care o creează poate părea paradoxală: o melodie care prin ritm invită la dans şi prin versuri şi expresie la un fel de tristeţe, prin personajul cântăreţei care tânjeşte după trecut  şi în timp ce povesteşte despre asta, iese la suprafaţă.

DJ Project – „Before I Sleep„

Au trecut zece luni de când am început relaţia cu D., pe 27 august 2008, iar mâine se împlinesc 10 + 1 de când ne-am cunoscut, pe 28 iulie 2008. (relaţia s-a terminat în decembrie 2008) . Inspirat de acest videoclip m-am gândit să vă ofer un moment aniversar.

Nu am de gând să scriu despre lucrurile care nu ne plac la alţii , pentru că despre cele 12 lucruri care nu-mi plac la D am scris aici. Aşa că m-am gândit, cu această ocazie, să vă ofer…

Cele 10 + 2 lucruri pe care le apreciam la D. atunci când mă aflam în relaţie cu ea.

1. Chiar dacă D. a demonstrat că poate fi crudă, există o latură de copil nevinovat în ea, e acea latură de care m-am îndrăgostit, dar nu în metrou, după cum scria Vera pe 11 iunie.

Această latură se cerea apreciată, din dorinţa ei subconştientă de a primi recunoaştere, pentru că este evident că în familia în care a fost crescută, a învăţat să se exprime câştigând atenţia părinţilor „făcând frumos” şi comportându-se manierat şi subtil, astfel încât să îşi folosească atuurile (mai ales fizice) pentru a intra în graţiile tuturor. Această latură de copil este cea pentru care toată lumea o adoră.

D. are o prezenţă fantastică, pozitivă, optimistă, încrezătoare, care creează o atmosferă de milioane, şi încă lipsită de orice răutate, cu dorinţa sinceră de a ajuta şi a intra în conexiune profundă cu semenul de lângă ea.

"Smile for Me, Please!" Copyright (C) Roxana Enache

2. Deşi uneori isterică, modul în care lasă emoţiile să curgă fluid şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul este absolut fascinant, pentru că creează impresia unei persoane care poate să rezoneze cu adevărat cu sinele şi prin aceasta să creeze o conexiune profundă cu oricine vorbeşte.

Starea ei se poate schimba într-o clipită de la un pol la celălalt. Este în contact cu subconştientul ei; are un bun flux al energiei; reuşeşte să trăiascăclipa în prezent, aici şi acum; are abilitatea de a percepe expresiv latura imaterială a vieţii. Ceea ce am încercat eu a fost (fără prea mare succes – dar ceea ce nu va reuşi niciodată să facă A.) să antrenez la starea ei este capacitatea ei de a-şi controla aceste înclinaţii.

3.  Frumuseţea fizică şi rafinamentul dus la excelenţă prin care şi-o pune în valoare. Un simţ estetic aproape înnăscut, o delicateţe în îmbinarea culorilor şi exprimarea personalităţii indiferent că era îmbrăcată cu o fustă ruptă şi cusută de mine, un costum de birou, o ţinută pentru biserică sau un trening în Africa.

4.  Pioşenia în biserică, respectul faţă de Sfintele Taine, deschiderea spre spovedanie, lipsa aiurelilor new age ale căror nori plutesc deasupra capetelor multor bucureştence.

D. , chiar dacă nu este o persoană chiar religioasă, manifestă respect faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Din păcate pentru sufletul ei, A. nu consideră acest aspect deloc relavant. Din întâmplare, momentele petrecute cu D la biserică sunt din cele mai liniştite pentru inima mea din toată viaţa. Una din cele mai frumoase clipe a fost când la una din liturghii, preotul a vorbit despre viaţa şi munca părintelui Dumitru Stăniloaie – din care i-am citit şi eu lui D. în seara când am cerut-o în căsătorie  şi a şi citit din el, ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută.

"The Way the Galaxy Starts to Melt" Copyright (C) Lorena Lazăr

5. Este o persoană atrăgătoare, energică, care ştie cum să îşi exprime sexualitatea şi cum să realizeze o comunicare profundă prin atingere, privire şi voce, chiar dacă nu întotdeauna sănătoasă…

6. Capacitatea de concentrare. Exact starea pe care o manifestă personajul din „before I Sleep”. Spiritul de observaţie, de atenţie la ceilalţi. Este o vorbă în Biblie, „chiar şi un prost ar trece de înţelept, dacă ar tăcea, şi de înţelept dacă şi-ar ţine gura”. D. are capacitatea rar întâlnită de a-şi focaliza energia pe un obiectiv concret sau o sarcină şi de a o urmări cu ambiţie până la îndeplinire.

"Shadows" Copyright (C) Adina Florentina Toma

7. Este o persoană care tinde mai degrabă să fie de acord şi să caute puncte comune, chiar şi atunci când este criticată, şi care doreşte să aibă parte de provocare şi stimulare. Îi place să folosească feed-back-ul pentru a se autodepăşi, pentru a-şi demonstra ei înşişi şi celorlalţi că poate să fie mai bună.

Chiar dacă nu o foloseşte, are capacitatea să lase interlocutorul să-şi spună punctul de vedere, îşi poate exprima dezacordul într-o manieră subtilă sau făţişă, dar niciodată nu va ridica vocea pentru a impune ceva. D. este o persoană care ştie să asculte. Că nu vrea întotdeauna, asta este doar lipsa ei de voinţă în a-şi folosi potenţialul – pe care de altfel nici nu şi-l împlineşte.

Iar capacitatea de a asculta cu adevărat este rară în ziua de astăzi. Oamenii sunt atât de pierduţi în gândurile lor încât uită efectiv să-i mai asculte pe ceilalţi, ba chiar să le şi caute părerea critică cu interes sincer pentru dezvoltare.

Atitudinea respectuoasă faţă de ea şi fermă faţă de comportamentul ei este cea pe care D. întotdeauna a apreciat-o la mine, precum şi felul în care reuşeam să o provoc, să o incit, mai ales pe plan intelectual, prin tachinare, seducţie şi prin critică pe faţă.

8. Chiar dacă incorectă şi neloială, D. este o persoană pe care în alte circumstanţe decât cele sentimentale, se poate conta. A reuşit să-l scape pe fratele ei de închisoare, luptând pentru nevinovăţia lui, având grijă de el cât a fost în spital, având grijă de părinţii ei şi confruntându-se cu neîncrederea tuturor, atunci când mulţi nu îi dădeau şanse şi avea doar convingerea ei că va reuşi.

D. a trecut prin câteva situaţii de viaţă care şi-au lăsat amprenta asupra caracterului ei, întărindu-l şi conturându-i ambiţia de a realiza orice-şi propune (chiar dacă de cele mai multe ori ce-şi propune este în aria propriului interes material şi imediat). Astfel, este o persoană care câştigă respectul nu doar prin prezenţă, eleganţă şi frumuseţe fizică, ci şi prin ceea ce demonstrează că e în stare să facă.

„Sin” Copyright (C) Lorena Lazăr

9. Spiritul ludic, plăcerea de a se juca. Asta vine din comportamentul de copil şi din flexibilitatea comportamentului, şi din plăcerea de a se juca cu frumuseţea ei într-o manieră fermecătoare. Bineînţeles, D. are nevoie şi de un partener de joacă pe măsură. Din păcate D. mai juca şi jocuri, nu doar joacă, ceea ce deja dintr-o altă perpectivă (cea a „jocurilor pentru adulţi” – jocuri psihologice patologice descrise în cartea cu acest titlul de către fondatorul analizei tranzacţionale – Eric Berne).

„The Green  Grass” Copyright (C) Adina Florentina Toma

10. Faptul că îmi spunea pe nume des atunci când vorbea cu mine. Abilitatea cuiva de a spune: „Bună dimineaţa, X”, spre deosebire de „bună dimineaţa!”, este o diferenţă care face diferenţa… în fiecare zi. Poate părea drept un detaliu, dar este unul care contează fără să fim prea conştienţi de asta.

Spunându-i celuilalt pe nume des în comunicare frecventă şi intonând numele într-o manieră care denotă respect este o formă de apreciere a partenerului în poziţia din relaţie. D. a fost una din puţinele femei pe care le-am întâlnit care îmi pronunţa prenumele exact aşa cum îmi place să fie pronunţat, cu accentul şi inflexiunile acolo unde trebuie.

11. Ştia să preţuiască ceeea ce îi ofer în dar (chiar dacă asta a durat puţin) şi recunoaşte preţul şi importanţa sentimentelor mele, într-o manieră care m-a ajutat să mă simt valorificat drept bărbatul din vaţa ei care poate să o facă fericită, cu desăvârşita convingere că pentru femeia autentică din ea, iar nu cea de pe piedestal, eu şi nimeni altul sunt acela pentru ea.

12. Este o gospodină şi casnică absolut minunată. Am gătit o dată cu ea ciupercuţe umplute cu brânză. Este o femeie care are un real talent în tot ce înseamnă ordine, curăţenie şi gătit în casă.

Nu am mai recitit ce am scris că nu apreciam, pentru că nu-mi mai pasă acum, ce contează este ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D. (scris în seara în care m-a părăsit – atunci încă nu ştiam). Acestea sunt aspectele reunite ale tuturor celor pe care D. ştie că le apreciez la ea, pentru că o listă asemănătoare i-am făcut şi ei în noiembrie (le-am re-sistematizat de atunci).

Cine sunt eu

Legat de identitate, m-am pregătit pentru astăzi să vă împărtăşesc într-un stil foarte picant şi complex puţin dintr-o anumită intuiţie, înţelegere, teorie, referitoare la ce cred eu că defineşte identitatea cuiva, ca răspuns la întrebarea „cine sunt eu?„, pe care desigur că fiecare ne-am pus-o la un moment dat.

Mai ales, aş dori să accentuez pe cine este cu adevărat o femeie.

Trăim într-un univers cotidian aglomerat, grăbit, cu multiple roluri şi activităţi. O femeie are de jucat multe roluri, subidentităţi ca părţi componente ale unei personalităţi întregi.

"Reflection" Copyright (C) Lorena Lazăr

Creştină, iubită, soţie, prietenă, mamă, fiică, soră, manager, executiv, antreprenor, consilier, etc. – roluri pe care şi le asumă pentru a comunica, pentru a fi recunoscută într-o comunitate, într-un anumit cadru de referinţă. Toate aceste părţi fac parte din identitatea femeii programate social – cu toate regulile şi aşteptările… Grozav :). Acestea răspund la întrebarea: „cine sunt eu… pentru tine?” – iar cadrul de referinţă se schimbă de la subidentitate la subidentitate (ca şi componente ale identităţii).

A propos de asta, vă invit să vizionaţi scurt-metrajul lui Gabriele Muccino, „Heart Tango„, care dincolo de a fi un vehicul pt. Monica Bellucci, exprimă exact destul de bine la am făcut referire mai sus (mai puţin ipostaza de creştină – de ce oare?)

„Pentru a schimba omul, trebuie schimbat publicul în raport cu care el se judecă. Un om se defineşte prin publicul său: prin alţi oameni, instituţii, scriitori, reviste, eroi de filme, filozofi prin intermediul cărora se vede aclamat sau huiduit. Tulburările psihologice majore, „crizele de identitate„, sunt provocate atunci când un individ începe să modifice publicul pentru care joacă: de la părinţi la egali, de la egali la operele lui Albert Camus, de la Biblie la Hugh Hefner.

"Doar un copil" Copyright (C) Roxana Enache

Schimbarea de la sunt-acela-care-este-un-fiu-bun la sunt-acela-care-este-un-bun-prieten constituie o revoluţie. Pe de altă parte, dacă amicii bărbatului aprobă fidelitatea într-un an şi infidelitatea în următorul an, iar dacă omul se schimbă dintr-un soţ credincios într-unul desfrânat, nu se produce nici o revoluţie. Regulementul clasei rămâne intact; doar politica într-o chestiune minoră a fost alterată.” (Luke Rhinehart – „Omul Zar”)

Totuşi, în fiecare femeie se află o parte a unui copil… o parte ca o fetiţă, care pe principiul „When You Wish Upon a Star” a crezut şi a sperat într-o bună zi că va fi cineva în viaţa ei care să merite să primească toată iubirea din sufletul ei.

Aşa că a trebuit să protejeze aceste sentimente, şi această parte sensibilă din ea, şi să o „încuie” în siguranţă, acolo unde să fie „ascunsă” până când eroul o va „trezi” la viaţă.

Să o protejeze de toate lucrurile care ar putea cu adevărat să-i rănească sufletul şi capacitatea de a-i oferi acea dragoste specială aceluia care va reuşi să privească în adâncul sufletului ei şi să-l atingă aşa cum nimeni nu a mai făcut-o… prin privire, prin voce, prin cuvinte, prin atingere…

"Sweet prince" Copyright (C) Lorena Lazăr

Iar „eroul” menit să „trezească” frumoasa fetiţă adormită este căutat peste tot…

…chiar şi în alte lumi:

Alan Menken – „Part of Your World”

(Little Mermaid, 1984)

Tocmai de aceea, şi literatura şi producţiile pentru femei au un succes atât de mare: oferă în fantezie eroii care lipsesc din realitate.

"Visătoare" Copyright (C) Roxana Enache

Astfel, fiecare aşteptând şi aşteptând, oferă încetul cu încetul din emoţiile lor sau poate chiar tot sufletul lor pe tavă unor bărbaţi care nu ştiu să preţuiască aceasta.

"Fairytale mademoiselle" Copyright (C) Adina Florentina Toma; Model: Roxana Enache

Întotdeauna m-am întrebat ce anume face o persoană, ce cuvinte ar folosi, ce idei, ce expresii ar putea să facă acele părţi dintr-o femeie să vibreze, să iasă la suprafaţă, să se trezească la viaţa autentică, pentru a simţi că trăiesc?

Armin Van Buuren – „Shivers”

Mai mult, ce ar face această fetiţă din inima fiecărei femei, să simtă o dorinţă, puternică, de nestăpânit, de a-şi dărui întreaga dragoste cuiva despre care ar şti cu adevărat, pentru prima oară în viaţă, aşa cum nu au mai simţit-o până acum, că le-ar putea face cu adevărat fericite, dincolo de orice fel de obstacole? Care ar fi cuvintele care ar ajunge până în această adâncime a sufletului ei?

În mijlocul acestor căutări, am cunoscut-o pe D. …

A cunoaşte o femeie, pentru un bărbat, este a descoperi acea fetiţă din femeia care tânjeşte să-şi ofere toată dragostea cu încredere. Cel care reuşeşte să îi trezească sufletul, conştiinţa la viaţă, odată cu acea parte, reuşeşte să aibă parte de iubirea ei. Ceilalţi sunt suplinitori, după cum am explicat referitor la cum stau lucrurile cu concurenţa în dragoste…

O citez pe Sorina (pentru că sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-a scris, mă simt obligat să o citez) „Ceea ce contează nu e atitudinea abordată de o femeie pentru a atrage atenţia bărbatului; articolul promovează atitudinea femeii faţă de ea insăşi, un mod de a te aprecia pentru calităţile tale (fie acestea mai vizibile dpdv al de-marketing-ului sau al anti-marketing-ului). O femeie care ştie sa se aprecieze e o femeie care emană siguranţă de sine. O femeie care emană siguranţă de sine e o femeie care ştie ce vrea. O femeie care emana siguranţă şi ştie ce vrea, prin urmare, e râvnită.” – deci nu aşa cum credea D., că „oamenii te văd şi te simt aşa cum gândeşti dacă ai încredere în tine” – lucru pe care mi l-a spus cam pe vremea când şefa ei a cerut fiecăruia să completeze într-un formular cum se autocaracterizează fiecare şi ce aşteptări are de la viaţă, pe care m-a rugat să-l completez eu (!) pentru că ea nu ştia ce să scrie.

Cine este, atunci bărbatul, în acest context al relaţionarii cu şi raportării la o femeie? Este cel care este fidel sieşi, care nu se trădează pe sine, care îşi urmează drumul, misiunea în viaţă, destinul şi nu soarta.

Acum, urmărind ideile însemnate, linkuite, ilustrate cu poze şi video, până aici, devine evident că ce am spus despre femei şi despre bărbaţi se referă la identitatea lor, la cine sunt în esenţa lor şi prin relaţia unuia cu celălalt. Mai devine clar că ceea ce am scris despre femei nu e valabil doar pentru femei, iar ce am scris despre bărbaţi, nu este valabil doar pentru bărbaţi. După cum scriam şi în „Cele 3 tipuri de femei„, nu există psihologie feminină şi psihologie masculină. Altfel spus, putem şti cine este cu adevărat fiecare dintre noi.

Ce rămâne de făcut aşadar din moment ce ne-am descoperit propria identitate? Desigur, de comunicat cine suntem.

Acestea fiind scrise… vă urez pe un ton… spiriduş 🙂 mult succes în a descoperi luminiţa de la capătul tunelului… sau, acceptarea de sine de după descoperirea identităţii.

"Light at the End of the Tunnel" Copyright (c) Adina Florentina Toma

Despre concurenţă în dragoste

Ieri am avut o discuţie interesantă cu cineva despre D. M-a întrebat:

– Crezi că D. te iubeşte?

– Da, normal că mă iubeşte. În felul ei. Doar că nu a fost de ajuns pentru ea pentru a rămâne în relaţie…

Alaltăieri, m-am întâlnit cu intructorul auto care ne-a şcolit pe amândoi în decembrie 2008. Ţin minte că am asistat şi eu la una din şedinţele de şofat ale lui D. Atunci când mi s-a cerut părerea critică la sfârşit, nu ştiam cu ce să încep ca să fiu mai diplomat… Am spus că nu şi-a pus centura de siguranţă. instructorul a spus că, la modul… pasional cum conduce D., asta e cea mai mică dintre probleme.

Nevertheless, instructorul mă tot felicita pentru că mă aflu în relaţie cu o femeie atât de frumoasă fizic şi pasională… (acestea nu au fost cuvintele lui exacte, dar aceasta era ideea…) şi îmi tot spunea că dacă ar fi fost mai tânăr, tare i-ar fi plăcut şi lui să „guste” puţin… şi m-a întrebat cu ocazia faptului că i-am spus că nu mai suntem împreună, dacă nu se merita să plătesc o chirie mai mică şi să continui totuşi să o am alături pe D. Ei bine, după cum explicam acum 2 săptămâni, există 3 tipuri de femei. D. nu este tipul de femeie-partener cu care să poţi să realizezi ceva împreună, ci mai degrabă femeia care aşteaptă să fie întreţinută. Dacă i-am demonstrat cu pixul şi ofertele bancare în faţă atunci când încă se mai putea lua un credit de locuinţă cu acoperire şi la 50% din valoarea salarului că şi-ar permite singură un astfel de credit, ea nu a fost interesată. Dacă i-am făcut rost de cele mai bune oferte de apartamente care se găseau la momentul respectiv, ea nu a fost interesată. Dacă a acceptat că dacă ar munci mai mult ar reuşi să-şi asigure singură confortul pe care şi-l doreşte, nu a fost interesată. Drumul către siguranţă trece prin independenţă. Iar pentru a întreţine siguranţa, este nevoie de control, în primul rând de sine, căci „este sclav cel care nu-şi controlează mintea” (Platon).

Nu cred într-o morală de tipul „Slumdog Millionaire” (2008, R. Danny Boyle) în care femeia este un fel de premiu după care eroul aleargă şi, ce bucurie, atunci când ajunge şi el milionar, ajunge şi ea în braţele lui. Nu cred nici într-o morală a la „Titanic”, din care James Cameron s-a îmbogăţit ţinând o predică despre cât de moral e să fii sărac. Asemenea poveşti nu sunt consistente cu experienţa, şi nu sunt consistente cu modul în care funcţionează psihologia şi personalitatea umană în real life, ci cu tiparele în care subconştient căutăm eroi care să îndeplinească vise, acele lucruri pe care nu avem niciodată curajul să le îndeplinim.

Acum e momentul să continui pe situaţia descrisă în „Iubita mea colivie„, publicată de Valentine’s Day. Ţin minte că D. i-a spus la un moment dat lui I. „poţi să mă alergi, dar n-o să mă prinzi!” (traducere din metalimbajul feminin: „mă îndoiesc că eşti în stare să mă seduci, dar va fi distractiv să te văd încercând”). La un moment dat, mi s-a făcut puţin milă de el şi i-am recomandat, când eram cu D. în braţe în faţa messengerului, un site cu materiale despre seducţie.

Am să fiu puţin mai clar. Există o categorie de bărbaţi în mintea, sufletul, emoţiile, psihicul femeilor, cum vreţi să-i spuneţi, care se pot poziţiona ca „prieteni”. Se pot poziţiona ca prieteni pentru că nu sunt în stare să fie suficient de seducători. În momentul în care apare cineva care poate să creeze în orice moment atracţia care să aprindă imaginaţia (Atracţia nu e o alegere, cheia spre emoţiile unei femei este imaginaţia), NU MAI EXISTĂ LOC PENTRU NIMENI ALTCINEVA ÎN ACEASTĂ CATEGORIE. Oricine care ştie că nu s-a poziţionat în această categorie poate fi oricând suplinit, drept aceea se teme şi este gelos, zi şi noapte.

D. m-a înşelat cu A., dar A. a fost întotdeauna în categoria unui bun şi vechi prieten, iar trăsăturile noastre erau atât de diferite pe cât erau complementare, astfel încât pentru ea, după cum spunea uneori, dacă ar îmbina trăsăturile de la amândoi ar crea un bărbat perfect. Ori iluzia este că aşa ceva ar putea fi posibil. A. nu a concurat niciodată cu mine în aceeaşi categorie, poate chiar şi din simplul fapt că nici cu un control maniacal asupra lui D. (mergând până la un program de spionaj instalat pe calculatorul ei şi pe a-i verifica sms-urile pe telefon în timp ce era la duş) nu a reuşit să împiedice relaţia dintre mine şi D., ca urmare a vrut să renunţe la relaţie (!)

"Flowers, sweet and colourful" Copyright (c) Adina Florentina Toma

Dragostea,  când este oferită drept covor pe care celălalt să calce, acest lucru se va întâmpla… când nu există suficientă iubire, pentru că este biruită de frică.

Iubirea se construieşte atunci când atracţia nu mai este doar atracţie, ci o împărtăşire profundă a celor mai profunde aşteptări şi simţiri, în mod repetat. Iubirea se erodează atunci când există aşteptări neîmplinite. Aşteptările neîmplinite există atunci când există dorinţa de control. Ideea din „Fight Club” (1999, R. David Fincher) „losing all hope is freedom” reprezintă eliberarea de iluzii, de constrângeri. Cu adevărat, nici un partener nu poate fi liber într-o relaţie să se lase purtat de val atâta vreme cât este prizonierul propriilor aşteptări, dorinţe şi iluzii despre cum ar trebui să se comporte, să gândească, să apară partenerul.

"Oldies" Copyright (c) Roxana Enache & Adina Florentina Toma

Nu există „te iubesc, dar…”.

Nu există „te iubesc atunci când…„.

Nu există „te iubesc dacă…”

Nu există „te iubesc până când„.

Există doar „te iubesc” sau „mi-e frică să te iubesc suficient”.

Nu există prieten şi iubit. Există prieten SAU iubit.

Concurenţa în dragoste se întâmplă atunci când locul din sufletul partenerului nu este suficient ocupat. Orice altceva este concurenţă pentru o poziţie de suplinitor. Dragostea nu cunoaşte înlocuitor.

How do you tell someone: „I love you to pieces„?

Furnizori de confort mai există pe piaţă… Aşadar, data viitoare când un bărbat vrea să intre în graţiile unei femei… e bine să se gândească dacă ceea ce oferă chiar e de neînlocuit. Gelozia apare numai ca o conştienţă a propriei nesiguranţe şi lipse de substanţialitate.

Nu există altceva care poţi oferi în schimbul dragostei care să valoreze mai mult decât dragostea.

Everything else… is just branding.

"Another ID" Copyright (c) Roxana Enache Model: Adina Florentina Toma

Vino la mine, iubire…

… au fost cuvintele de căutare cu care cineva a intrat pe blog. Inima mi se umple de bucurie 🙂 . Desigur, sunt mulţi oameni interesaţi de iubire, să o aducă, să o facă prezentă în viaţa lor. Mai interesant este atunci când cineva este îndrăgostit de iubire. Ba nu, e patatic. Dar să revenim, nu despre asta voiam să scriu…

Luna asta a fost cândva, sau este, ziua lui A. M-am tot gândit dacă să fiu răutăcios de un umor delicios sau s-o las moartă. Exact aşa cum se joacă copiii cu o floricică gândindu-se „mă iubeşte, nu mă iubeşte”, tot aşa m-am gândit şi eu… să scriu… să nu scriu… să scriu… să nu scriu. Întrebarea cea mai importantă era „ce să scriu?”. Şi iată că până la urmă, la sfârşit de lună, am reuşit să găsesc ceva care să fie în consonanţă cu mesajul „Mulţumesc pentru tot. Îţi doresc numai bine!”, pe care i l-am trimis pe mobil lui A. după ce a plecat D. de la mine în ianuarie.

La Prohodul Domnului, s-au adus multe flori care s-au pus pe masa din cadrul slujbei Sfântului Aer. Preoţii, după ce s-a terminat de cântat, au împărţit florile la credincioşi. Erau foarte multe flori şi, chiar dacă erau sute de oameni, tot au mai rămas. Eu am stat mai deoparte, pentru că din nefericită experienţă, atunci când în biserică se spune că se dă ceva: aghiazmă, ouă de Paşte, cozonac, flori, etc., tendinţa naturală la român este să se îngrămădească.

Eu nu prea ţin foarte mult la chestiile astea formale sau la obiecte, că-mi dă flori, că nu-mi dă flori, doar tot aia mi-e, tot când ajung acasă le trântesc într-o vază improvizată şi le ţin acolo până se strică şi le arunc. Este cazul totuşi să recunosc că erau nişte flori foarte frumoase pe care mi-ar fi plăcut să le am eu. Tocmai pe acelea le ia altcineva. Eram la rând. Mai aveam câteva persoane în faţă. Şi, dacă tot am fost pus în poziţia stupidă de a sta la rând pentru nişte nenorocite de flori ca să se poată continua procesul pentru care am venit, aş fi preferat să ţin şi eu nişte flori care să-mi placă. Şi… surpriză! Preotul găseşte nu numai câteva din cele care îmi plăcuseră, care erau mai la fundul teancului de pe masă, dar a găsit şi o combinaţie armonioasă şi perfect echilibrată de culori şi de flori. Dacă prima oară credeam că ştiam ce vreau şi am spus: „alea sunt florile pe care le vreau!”, apoi m-am bucurat că am aşteptat.

"In the Grass" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Se pare că Dumnezeu ştia mai bine ce flori era bine să ajungă la mine…

Acuma… pentru cei care au rămas în minte cu chematul iubirii…

Ai grijă cu ce îţi doreşti, s-ar putea să se îndeplinească !!!

Dar… zâmbeşte 🙂 ! Be a sport 😉 !

"Say Cheese" Copyright (c) Roxana Enache

PS: Data viitoare când vezi o femeie frumoasă pe care n-o poţi avea…

ţine minte că e pe lumea asta măcar o persoană care s-a săturat de ea (!?!)

„Ai să înţelegi când ai să creşti mare”

E una din frazele pe care copiii mici le detestă drept răspuns standard la părinţi.

Reacţia normală e: „Ce-mi tot spui tu acolo de când am să fiu mare? Eu vreau să ştiu ACUM!”. Totuşi, această expresie trădează o convingere interesantă. Este convingerea că, trecuţi prin experienţe asemănătoare, oamenii reacţionează similar şi ajung să aibe convingeri asemănătoare. Altfel spus, „lasă, să te văd eu că treci prin ce am trecut eu, ai să ajungi sigur la aceleaşi concluzii!”.

Cu toate acestea, convingerile la care ajungem pe baza experienţelor sunt cele care determină măsura şi nivelul reuşitelor în viaţă.

Mi-a spus şi mie D. că, deşi în anumite privinţe sunt matur, în altele mai am încă nevoie să învăţ (ceea ce ea consideră că, dacă e în realitatea ei, ar trebui să fie lege pentru toată lumea, pentru că e normal să schimbi realitatea şi nu convingerea atunci când ele sunt în discrepanţă (scriam despre asta în „Dragoste cu zecimală„). În acest sens, maturitatea este sinonimă cu concluziile la care a ajuns ea.

Dacă eu nu am ajuns la aceleaşi concluzii nu înseamnă că nu am trecut prin aceleaşi experienţe, ci poate doar că le-am interpretat diferit şi am căutat să-mi aleg mediul într-o manieră care să îmi permită să fiu împăcat exprimându-mă pe mine.

Ţin minte că atunci când eram în gimnaziu, la geografie, aveam o profesoară minunată (în acelaşi timp şi exigentă, şi severă), Dumnezeu s-o binecuvinteze. Adeseori, ridicam primul mâna, dădeam răspunsuri bune şi ieşeam în evidenţă, fiind ascultat şi eram adesea selectat pentru olimpiadă. Atunci când colegii protestau împotriva unor comportamente de-ale mele, profesoara le spunea:

– Voi de ce nu aţi spus, dacă ştiaţi? Şi de ce nu i-aţi atras atenţia, dacă vă deranja?

Altfel spus, cei care ştiu să se exprime ies în faţă şi îşi spun cuvântul. Cei care aleg să continue să nu înveţe să se exprime, vor continua să aştepte pe cineva care să aibă „bunul simţ” de a-şi da seama ce se întâmplă în realităţile lor izolate şi încuiate în lipsa unor mijloace adecvate de comunicare, cum ar fi a deschide gura.

Probabil că lui D., când era mică, i s-o fi spus: „Ciocu mic! … că faci valuri!”.

"Be Expressive" Copyright (C) Roxana Enache Model: Adina Florentina Toma

PS: Citeşte şi „The Sitting Dog Theory„