Epilog

[Update în iunie 2021. Drepturile de administrare pentru acest blog au fost mutate către execitantul drepturilor de autor (vezi disclaimer). Autorul nu mai are niciun acces direct către conținutul acestui blog. Administratorul de WordPress actual nu e autorul conținutului. Acest site va fi menținut în starea în care a fost lăsat în 2016 de autor, fără actualizări sau comunicare cu utilizatorii. Unele linkuri sau videouri sunt broken.]

MOTTO:

„Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

• a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

• trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

• după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

• a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

• A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

• a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

• s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

• a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de don‘şoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Farmecul oamenilor este că nu se schimbă. Tragedia este că rămân la fel.

Opening statement: Am cunoscut odată un om care mi-a spus că a renunţat să mai joace în trupa de teatru în care fusese mulţi ani pentru că a ales să joace teatru în viaţa lui. Nu am reuşit cu adevărat să înţeleg ce voia să spunămultă vreme, până acum…

Zilele astea mi-am călcat peste cuvânt şi m-am întâlnit cu o cititoare fidelă a blogului „Din Dragoste” pentru D. Sssst, nu spui care, secret mare!

Acum, că ţi-am stârnit curiozitatea şi ţi-am aprins imaginaţia, trebuie să menţionez că e vorba de o cunoştinţă mai veche… cu care nu m-am mai văzut de câţiva ani. De ce? Ai să afli îndată.

Poate că acum câţiva ani mă impresionau asemenea poveşti până la a auzi pe fundal o vioară scârţâită, trebuie să recunosc că de data aceasta mai-mai că m-a pufnit râsul. Fătuca din faţa mea era o adevărată campioană a triunghiului dramatic! O jucătoare „grea”, cum se spune, parcă descinsă din paginile manualului de analiză tranzacţională, care o depăşea pe D. a noastră!

Şi atunci m-a lovit o revelaţie: există anumite persoane care trăiesc într-o stratosferă a devierii de la normalitatea psihologică şi care de fapt nu produc prea mult rău planetei – întrucât reuşesc să îşi găsească parteneri pe măsură. Fătuca îmi povestea cu spor şi cu entuziasm iţele diverse şi colorate ale încrengăturilor telenovelistice pe care le crease în viaţa ei, mai-mai să se se împiedice în alergătura emoţiilor! Mi-a creat senzaţia unui DJ care mixează jumătăţi de sensuri de cuvinte aruncate prin aer – iubire, fericire, respect, încredere, iertare…

Unul dintre dezavantajele majore ale femeilor care arată bine fizic este faptul că nu trebuie să se uite prea des în oglinda sufletului, se găseşte mereu câte vreun fraier care să le pupe în cur, să le sufle şi-n iaurt,  şi să le facă să se simtă precum nişte regine – ba chiar! – ca nişte împărătese, căci cuceresc fără drept de apel întreaga viaţă a bărbatului.  Iar ele rămân singure pe un piedestal în care din când în când îşi dau seama cât de singure sunt de fapt. Trist? Nicidecum! Chiar extraordinar de entertaining!

Drama este o poveste care spune cât de bine reuşesc să se descurce anumite personaje în cele mai vitrege situaţii. Comedia… ah, comedia însă, este despre cât de prost reuşesc să se descurce nişte personaje în cele mai bune situaţii… Data viitoare când te bate gândul ce tragedie mare a venit peste cutare ce îşi plânge viaţa, adu-ţi aminte… pentru personajele de comedie, situaţia în care se găsesc e o adevărată tragedie!

Ţi-ai luat paralelilipipedul din care intri şi ieşi, paralelilipedul pe roţi (mergând agale către paralelipipedul final – cel mai ieftin dintre toate, raportat la primele…). Cumva, între toate astea, trebuie să înghesui un surogat de viaţă, fiecare ştie cum mai bine. Da, da!!!  Fiecare ştie ce-i mai bine pentru el, şi pentru tot neamul lui, precum şi pentru toţi neaveniţii care se întâmplă să gravitaţioneze în câmpul social al acestuia. Nu ştiai?

Oricum, este de apreciat că dragălaşa, mirifica, mirobolanta fătucă a noastră cea de acest post se întâlnise cu mine ca să îmi ceară un sfat. Pentru ce? Dracu’ mai ştie, că m-am pierdut în poveste…

Aaaaaa, povestea acestei iubitoare a teatrului?

Vreţi să v-o spuuuun?

Nţţţţ.

Acest blog este doar pentru povestea între mine şi D. Mă tem că bijuteria teatrului de fiecare zi a vieţii protagonistei acestui articol nu se compară cu ce am scris până acum (şi acum, ca un demiurg rău ce sunt – aş putea spune că e o variaţie sordidă pe o temă asemănătoare)…

Totuşi, concluzia ce merită desprinsă este că îi apreciem pe oameni pentru previzibilitatea lor, pentru simţul lor pe care îl cultivă în propria inocenţă de a face rău vrând să facă bine şi urmărindu-şi interesele. Îi apreciem pe oameni pentru potenţialul pe care uneori aleg să şi-l folosească dând cu băţul în baltă (creativ, ma cherie, nimic de spus!). Îi apreciem pe oameni pentru nebunia lor, pentru simţul lor unic şi inconfundabil pe care îl zărim de la o poştă mergând pe stradă. Rămân „aşa cum îi ştim noi”. (Evident,  de aceea mai traversăm din când în când şi pe partea cealaltă…)

Farmecul pentru noi şi tragedia pentru ei este că (mai curând decât altfel), nu prea învaţă din greşeli. Schimbarea se produce la nivel de salariu – iată – careva câştigă 5000 de euro pe lună în loc de 3000, se duce la Rio de Janeiro în loc de Paris şi are Toyota în loc de Dacia – dar esenţa nu s-a schimbat. Calitatea vieţii nu s-a îmbunătăţit fundamental. Fericirea pare un concept dosit în spatele datului cu băţul în baltă.

Are we there yet?

Nope, no end in sight. Just Play, my dear!

Play (2011, R. Ruben Östlund – premiu la Cannes)

Triunghiul dramatic

Am scris mai multe articole despre triunghiul dramatic şi aş vrea să dau ceva mai multe referinţe (vezi la sfârşitul articolului) şi exemple privind acest concept din analiza tranzacţională.

Actul I. Contractul implicit. Contractul implicit cu D. la începutul relaţiei a fost acela că avem o relţie sentimentală. Un contract pe care ea a încercat să mi-l bage pe uşă şi pe care nu l-am acceptat este acela că dacă lucrurile nu vor merge între noi, voi accepta să rămânem doar prieteni. Al doilea contract implicit a fost ca eu să accept să continui relaţia după ce ea a ales să continue relaţia cu A. Contractul implicit între D. şi A. a fost „D. stă în casă la A. şi nu trebuie să plătească chirie, luând-o pe D. de pe capul unei mătuşi care nu a ştiut cum să se debaraseze de ea, şi în acest timp, cei doi au o relaţie”. Ca dovadă, de 3 ori când s-a pus problema finalizării relaţiei între D. şi A., aceasta implica foarte clar ca ea să plece sau să fie dată afară. Ţin minte un schimb de replici povestit de D. , că D. i-a spus: „Bine. Ne despărţim”. A zice: „Bine. Când pleci?” D: „Poftim???”

Actul II Încălcarea percepută a contractului. D afirmă „dar nu ţi-am ascuns de la bun început cine sunt şi ce aşteptări am de la bărbatul de lângă mine”. A încalcă contractul de a nu mă contacta şi mă sună la o lună după începerea relaţiei cu D. A. iese în decembrie cu o altă tipă, lucru iniţial ascuns lui D.

Actul III. Dubla descalificare. D. este rănită să constate că A. are nişte percepţii total diferite în viaţă, faţă de ea şi renunţă la relaţie. El, la rândul lui, o critică pe ea pentru relaţia cu mine şi pentru comportamentul ei faţă de el. În cele din urmă, între mine şi D., se produce dubla descalificare în discuţia din ianuarie. Ea se arată nemulţumită de comportamentul pe care nu îl consideră ca identificând un bărbat în faţa unei femei, iar eu mă arăt nemulţumit de laşitatea ei în abordarea faţă în faţă şi evitarea unei confruntări a ideilor şi sentimentelor, vreme de o lună, precum şi de faptul că mi-a trădat imaginaţia (atenţie, nu aştepătrile).

Actul IV. Ruptura. Între D. şi mine, o dată în octombrie când a avut iniţiativa să ne despărţim; altă dată în noiembrie, când chiar ne-am despărţit 3 săptămâni; în decembrie înainte de sărbători prin ruperea bruscă a contactului; în ianuarie prin discuţie. Între D şi A., în momentul fiecăreia dintre cele 3 certuri care erau pe punctul de a rupe relaţia şi în care cel puţin unul dintre parteneri a afirmat acordul.

Actul V. Beneficiul negativ. D. îmi trimite mesajele de aici, eu rup orice comunicare cu ea, A. continuă să îmi trimită mesaje de urare de sărbători şi de ziua mea, eu renunţa să mai tratez relaţia cu corectitudine şi promovez în lumea largă blogul pe care îmi permit să scriu despre şi din relaţia cu D., ca o formă de împărtăşire a experienţei, chiar cu riscul ca ei să nu-i placă unele din lucrurile pe care le scriu.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie)

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă (13 februarie)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie)

“Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!” (17 decembrie)

Paiul si barna… (4 decembrie)

Referinţe exterioare:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula „K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Motto: „Oamenii sunt mai preocupaţi de durerea de acum din cot
decât de taifunul care a măturat coasta populată a Pacificului”
după Ross Jeffries, expert american în seducţie

Uneori, o anumită suferinţă pare prea multă suferinţă…
„Vai, ce poveste tristă! Dar… este îngrozitor cum o persoană poate să sufere atât! Trebuie să facem ceva pentru ea, nu se poate să o lăsăm aşa!”. Nu sunt absolut cele mai frumoase gânduri care îţi pot trece prin minte atunci când vezi o persoană neajutorată într-o situaţie dificilă?

„The Hell Above Your Head” Copyright (C) Lorena Lazăr

Ei bine, nu tocmai… şi nu întotdeauna! Aş vrea să scriu puţin despre câteva din principalele motive pentru care „dezastrele par a-i urmări pe unii oameni” şi aceştia nu învaţă nişte lecţii importante la timpul potrivit.
Probabil că una din cele mai interesante tendinţe generate de înţelegerea problemelor celuilalt este aceea de a ajuta persoana respectivă, de a o salva. Cu toate acestea, acest ajutor maschează de multe ori anumite lucruri care sunt departe de a constitui un real ajutor. Din păcate, de foarte, foarte multe ori nu ne dăm seama seama de ce poate însemna acest ajutor. Acesta poate constitui chiar o formă foarte subtilă de egoism şi/sau dominare prin încercarea de a-l controla pe celălalt influenţându-l să se schimbe într-o anumită formă, fără ca acea persoană să ceară acest lucru.
La un moment dat, acum vreo 2 ani, am cunoscut-o pe S, pe un site de întâlniri. Am schimbat vreo câteva mesaje, apoi numere de telefon şi ne-am întâlnit, în cele din urmă. Atunci când ne-am întâlnit, aprope imediat, a început să-mi povestească despre ea, făcând o scurtă menţionare a faptului „ştii, eu am tendinţa să fiu foarte deschisă şi îmi place să povestesc despre mine”. Eu am ascultat, fiind conştient că „cine vorbeşte, seamănă, iar cine ascultă, culege”. Am continuat să ascult, oprindu-mi impulsurile de a o întrerupe, chiar şi pentru a-i oferi o altă perspectivă.
Mi se pare interesant să comentez, în acest context, faptul că mi-a stârnit o reacţie interesantă, pe un plan foarte personal. Încă de acum vreo 4 ani, de când m-am apucat să ofer servicii de consultanţă în PR & Marketing, aveam o problemă cu feed-back-ul şi empatia. Mai exact, capacitatea foarte bună de a îmi da seama de starea în care era celălalt. Dar nu mă interesa foarte tare, pentru că eu acţionam tot aşa cum îmi propuneam. Iar aici, aş vrea să fac o distincţie care iarăşi multora s-ar putea să li se pară răutăcioasă.
Povestea era tristă. Nu am de gând să povestesc conţinutul. Pot doar să spun că S. se victimiza într-o manieră foarte clară, având un comportament tipic de persoană neajutorată care simte nevoia să sufere pentru a-şi justifica prin aceasta importanţa, bineînţeles, la un nivel subconştient, suficient de adânc încât să îi fie extrem de greu să realizeze aceasta. Ce mai lipsea era cineva cu o vioară alături care să cânte povestea… (asta nu e o problemă, pentru că oricum regizorul simpatic din capul meu a visat povestea lui S. pe scârţâit patetic de vioară la câteva zile apoi…)

„Shadow on the Sun” Copyright (C) Lorena Lazăr

Adeseori, oamenii se concentrează în lucrurile pe care le urmăresc în viaţă pe ceva care vor să evite, spre exemplu sunt unii care urmăresc să câştige bani pentru a scăpa de sărăcie. Sau să fie împreună cu cineva pentru a scăpa de singurătate. Ce se întâmplă? Acest lucru îi ajută uneori, într-adevăr să îşi mobilizeze energia pentru a scăpa de o anumită situaţie, dar ce se întâmplă în momentul în care au suficienţi bani cât să considere că au scăpat de sărăcie? Sau sunt într-o relaţie şi au scăpat astfel de singurătate?

Păi foarte simplu… energia lor nu mai are spre ce să se consume, pentru că „obiectivul” a fost atins. Aşa că, cel mai adesea, inventează lucruri, găsesc tot felul de chichiţe de care să se lege şi pe care să le transforme într-o tragedie şi un subiect de suferinţă. Bineînţeles, dacă cineva va căuta să scape de suferinţă, va obţine în cele din urmă… ghici ce! Suferinţă! De ce? Pentru că pe ceea ce te concentrezi, aceea obţii, indiferent dacă e formulat negativ sau pozitiv. De aceea se spune că „de ce te temi, de aceea nu scapi!”.

La un moment dat, Richard Bandler, unul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, a lucrat cu un pacient care a încercat să se sinucidă, dar, din „greşeală”, nu a reuşit, ci a ajuns olog de mâna dreaptă şi se simţea foarte mizerabil şi frustrat. Avea nevoie să îşi reverse suferinţa verbal, când se trezeşte că Bandler începe să râdă şi să-l ia peste picior spunând-i: „Mişto. Dacă ai încercat o dată să te sinucizi o dată şi ai reuşit să te ologeşti de mâna dreptă, poate, dacă vei încerca din nou, vei nimeri cealaltă mână şi atunci o să-ţi spunem „ologuţul”!”. Acest comentariu pare părea foarte insensibil la adresa unei persoane aflate în suferinţă, dar de fapt are perfect sens în cadrul pe care îl voi creiona în continuare.
Astfel, în situaţia lui S., în ciuda faptului că aceasta ar fi fost o reacţie care mi-a trecut prin minte, am continuat să ascult, înţelegător, preferând să privesc lucrurile din perspectiva acestei persoane. Am explorat aceasta, având convingerea că există nişte lucruri care trebuie să aibă sens pentru această persoană, din moment ce se victimizează atât de mult, trebuie să existe nişte lucruri care determină acest gen de reacţie, această perspectivă.
La urma urmei, este normal pentru anumite persoane să aibă dificultăţi în a reuşi să realizeze lucruri care mie mi se par elementare pentru succesul în viaţă, cum ar fi: să-şi privească problemele cu umor, să de detaşeze de acestea, să privească partea plină a paharului păstrând realismul în acelaşi timp.

Cele mai comune motive ascunse pentru care oamenii intră în conflicte
Oamenii intră în conflicte din cele mai bizare posibil dintr-unul din aceste 2 motive foarte comune:

1. „Eu nu percep nimic din mine în tine. Tu îmi eşti străin(ă). Eşti atât de depărtat(ă) de realitatea mea încât nu reuşesc să percep ce cauţi în realitatea mea. Nu mă regăsesc câtuşi de puţin în tine. Nu percep nici un punct comun. Cum poţi să ai o asemenea perspectivă/asemenea sentimente?” De obicei, la aceste consideraţii, se adaugă şi anumite consideraţii extreem de judgemental, de tipul: „Cineva care se comportă astfel este un idiot!” sau „Cum poate să fie cineva atât de prost încât să nu îşi dea seama că…?”

2. „Eu percep ceva în tine care nu-mi place la mine, dar nu-mi place să recunosc. Tu reprezinţi o parte din mine pe care o dispreţuiesc cu desăvârşire. Ceea ce acuz la tine, am şi eu în mine, dar nu reuşesc să te iert pe tine, pentru că nu am reuşit să mă iert pe mine. Şi, ca să-mi păstrez totuşi iluzia stimei de sine la un nivel înalt, prefer să uit conştient că am această problemă!

Mai departe, ce alt mijloc e mai potrivit de a scăpa de o problemă decât să o plasezi pe altcineva?” Este exact proiecţia, în timp, a comportamentului copilului care răstoarnă din greşeală acvariu şi zice: „Nu eu am făcut-o! Pisica!”, evitând astfel, de cele mai multe ori, să înveţe ceva din greşeala respectivă. De ce? Pentru că ce motivaţie ai să înveţi dintr-o greşeală pentru care nu ţi-ai asumat responsabilitatea? Poate să scapi de, să eviţi sentimentul de vină şi de pedeapsă?

Modelul teoretic al lui Karpman , preluat apoi în analiza tranzacţională şi în psihologie, care conţine rolurile jocului „persecutor”, „victimă”, „salvator” (am găsit de asemenea o discuţie interesantă cu exemple aici ) conţine foarte multe explicaţii ca sistem structural cu privire la motivele pentru care unii oameni aleg să se comporte cum se comportă.

Morandi – „Save Me”

Hitul de anul trecut al celor de la Morandi, deşi în cadrul unui videoclip de cea mai înaltă calitate şi concepţie artistică, reflectă tendinţa de idealizare a poziţiei de salvator şi vine în întâmpinarea unei întregi populaţii bolnave de triunghiul dramatic.

Persoanele care joacă în acest triunghi dramatic rolul de victimă, bineînţeles inconştient, îşi manifestă foarte des necesitatea subconştientă prin aceasta de a câştiga atenţia celorlalţi. Cumva, mesajul pe care îl trasmit este „eu sunt o persoană importantă pentru că uite cât sufăr!”. Acuzate de aceasta pe faţă, manifestă indignare, argumentând că suferinţa lor e „reală„… prin umrare justificată să continue în manifestare.

Atunci când două persoane care au ca hobby împărtăşirea suferinţei se întâlnesc, există tendinţa naturală să se întâmple unul din aceste trei lucruri:

1. „Vai, suferinţa acestei persoane este nimic pe lângă suferinţa mea! Cum îşi poate permite să considere că tocmai ACESTEA sunt PROBLEME!?!?!”
2. „Vai, dar suferinţa acestei persoane este absolut extraordinară! Şi eu ce probleme mărunte aveam… Ar trebui să nu mă mai plâng atâta…”
3. „Empatizez atât de mult cu persoana aceasta, încât trebuie neapărat să o salvez, chiar cu preţul de a uita de problemele mele”

Oricare din acestea 3 reprezintă modalităţi extrem de imature de a trata jocul pe care cineva îl face din poziţia de victimă. O victimă caută, prin definiţie, un salvator. De care să fie dependentă.

Atenţie!

Din momentul în care persecuţia încetează, va căuta altă sursă de persecuţie. Dacă salvatorul încetează să o mai ajute, va căuta un alt salvator. În orice caz, va face un lucru pentru ca jocul să continue. În anumite cazuri, va apela la droguri, fie din cele nocive fizic în termen scurt (narcotice, alcool), fie din cele mai „acceptabile social” (ţigări, cafea, ceai negru, TV, internet, telefon).

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Iubirea necondiţionată

Triunghiul dramatic

Cele 3 tipuri de femei

Mama mi-a spus la un moment dat teoria ei interesantă despre ce tipuri de femei există. Cu toate că „ştiinţa” mamei în ceea ce priveşte personalitatea se limitează la astrologie (fiecare a trebuit să se mulţumească cu ce a găsit…), de data asta trebuie să recunosc că modul ei de gândire simplist are o anumită valoare…

Mama mi-a spus că există 3 categorii de femei: femeile-mamă, femeile-partener şi femeile-pisică. Un fel de reducere simplă a categoriilor din analiza tranzacţională părinte, adult şi copil. Desigur, D. intra în categoria femeilor-pisică. La un moment dat, am avut cu D. următorul schimb tranşant de replici:

– Eu am intrat în relaţie cu un copil sau cu o femeie?

– Cu o femeie.

– Bun. Şi-atunci ce caută copilul în relaţie?

– …

În videoclipul „Don’t wake me up” de la DJ Shah & Inger Hansen avem ilustrat exact acest tip.

So… să zicem că iubita ta este o femeie foarte frumoasă (fizic). Să zicem că are vreo 28 şi mai toată lumea îi dă vreo 21. Să zicem că mai are şi un râs cristalin şi o prezenţă de milioane care te cucereşte. Şi o voce extraordinară, ce denotă rafinament. Se pune problema… ce crezi că merită să înduri pentru a beneficia de asta?

Femeile sunt de asemenea oameni, nu sunt fiinţe extraterestre de pe altă planetă. Se supun aceloraşi legi psihologice care ne ajută să înţelegem şi să descriem personalitatea. NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Pentru cei care nu ai citit ce am scris adineauri, insist…  NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Cei care consideră asta nu ştiu ce înseamnă termenii psihologie sau personalitate. Aceasta implică faptul că şi aceste făpturi minunate, fermecătoare sunt pe un anumit drum al dezvoltării, care are frumuseţile şi provocările lui specifice. Cei care nu ştiu să înţeleagă cum funcţionează acestea rămân blocaţi la nivelul confruntării în viaţa de zi cu zi a unor reacţii pe care nu ştiu cum să le interpreteze, aşa cum i s-a întâmplat de aproape 6 ani lui A. cu D.

Acum… doar pentru că o femeie este atât de frumoasă (fizic), nu presupune automat introducerea ei într-o asemenea categorie, chiar dacă e uşor şi în natura umană să lipim etichete.

Să luăm spre exemplu personajul jucat de Rebecca Hall din „Frost/Nixon” (2008, R. Ron Howard). Personaj secundar bine conturat, care susţine ideea că „în spatele oricărui bărbat mare e o femeie”, deşi iniţial apare doar ca „accesoriu de imagine” pentru întâlnirea lui Frost cu Nixon.

Dacă serviciile de companie a femeilor pentru bărbaţi nu ar avea o reputaţie atât de proastă în România, mi-a trecut prin minte chiar ideea de a deschide o afacere de închiriere a prezenţei unei femei foarte frumoase şi foarte inteligente pentru bărbaţi care participă la diferite evenimente şi ar dori să aibă parte de o prezenţă marcantă alături. Aşa aş capitaliza de pe urma listei imense de femei foarte frumoase şi inteligente pe care le cunosc.

Anyway… my suggestion would be… nu lăsa niciodată o femeie să-ţi atârne de gât ca o piatră de moară împiedicându-te direct sau indirect să-ţi îndeplineşti misiunea pe care o ai în viaţă (adică acel simţ suprem că trăieşti pentru ceva mai presus de şi dincolo de tine şi că prin ce realizezi pe pământ contribui la o cauză mai nobilă)! Pentru cei care nu au procesat ultima frază la partea cu misiunea, am un request: stop reading this blog, it might damage your neuronal level!

Pentru toţi ceilalţi, am trailerul filmului declarat de britanici (BAFTA) cel mai bun al anului trecut (de asemenea, câştigător pentru cel mai bun regizor, scenariu, actor principal). Vizionare plăcută (la trailer şi mai ales la film)!

PS: And do yourself a service… Watch it with a partner-woman which you love… like I did!

Privirea care contează

Restructurez si republic unul din cele mai vechi şi cele mai citite articole, jumătate construit în prima zi a blogului  (8 octombrie) şi jumătate de Crăciun (26 decembrie), imediat după despărţirea finală cu D. Are legătură cu un articol ceva mai concentrat legat de starea de dincolo de privire,  „Women sort for presence„. Am lăsat textul din post formulat aşa cum era la data redactării lui.

Motto vs motto:

„Nu da atenţie ochilor. Te pot înşela” (Yoda, în trilogia veche Star Wars)

„Ochii sunt fereastra sufletului„

Part I.

Am fost în primăvara lui 2008 la un curs pentru dezvoltare personală. La un moment dat, trainerul a pus toţi participanţii să lucreze în perechi şi să se privească în ochi în timp ce aveau de ţinut între degetul arătător al unuia şi degetul arătator al celuilalt un pix suspendat în aer în mişcare. Un exerciţiu destul de clasic din analiza tranzacţională, cu mai multe aplicaţii. În fine. La sfârşitul exerciţiului, am lucrat o rundă de feed-back. Partenera cu care lucrasem exerciţiul a spus că a deranjat-o privirea mea insistentă, că o speriase chiar.

Part II.

O cunoştinţă profesională de-a mea e foarte sufletistă şi are uneori o tendinţă de a privi insistent. La un moment dat, i-am spus că asta poate fi deranjant pentru unele persoane. Explicaţia dată a fost una foarte… simplă. Una la mână, modelase (în sensul NLP, de a prelua şi a învăţa de la cineva), de undeva această privire pătrunzătoare, a doua la mână era puţin mioapă, a treia la mână, îi plăcea să creeze relaţii profunde cu cei care intra în contact.

Puterea privirii

Există foarte multă energie în privirea a doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi… Atunci când reuşesc să transmită suficientă căldură sufletească unul altuia, acea căldură radiază în jur şi amplifică fiecare câmp vital. Există o energie care hrăneşte şi creează.

Capacitatea de a privi in ochi persoana iubita si a o accepta cunoscand-o in profunzime este din punctul meu de vedere unul dintre pilonii principali pentru o relatie pe termen lung. Din momentul in care persoana evita pana si privirile, stii ca daca nu e vorba de capacitate scazuta de concentrare sau timiditate, atunci sigur e semn de probleme…

Timpul verifică multe.

Pe de-o parte, în momentul în care cineva caută o rezonanţă prin privirea pătrunzătoare, o va găsi în sufletul persoanei care preţuieşte această pătrundere, dar numai în măsura în care rezonanţa descoperită în timpul acestei comunicări este una care se găseşte pe o frecvenţă comună… Altfel spus, prea multă pătrundere scurt-circuitează iar prea puţină pur şi simplu nu atrage atenţia. Iar cea mai înaltă virtute din toate este drepta socoteală. Cunoştinţa din celălalt exemplu nu avea DOAR o privire pătrunzătoare, ci şi prea multă energie pentru a folosi şi a direcţiona respectiva privire. Colega de training nu a putut să privească DINCOLO de privirea mea, ci doar să aleagă emoţia care definea cel mai bine reacţia pe care o avea în sufletul ei în faţa unei „scanări”.

Şi, în cele din urmă, după cum îmi spunea şi Daniel Bichiş la un moment dat, NLP-ul îţi oferă la un moment dat, după suficient de mult exerciţiu, accesul la informaţie pură. Mai ales în privirea defocalizată, aş adăuga eu. Puterea rămâne putere doar atunci când e folosită cu discernământ…

Uneori D. evită să mă privească în ochi. Îmi imaginez că o face pentru că doare prea tare. Atunci, îi iau uşor bărbia şi îi întorc capul către al meu. Fac asta pentru că ştiu că în acelaşi timp este şi suficient de puternică încât să conştientizeze importanţa pe care o are dragostea mea pentru sufletul ei şi faptul că să renunţe la ea ar fi ca şi cum şi-ar rupe o parte din suflet…

Săptămâna trecută (n.r., ultima săptămână de relaţie din decembrie) mi-a spus că şi ei îi place privirea mea, că transmit foarte multe prin ea. Asta m-a surprins plăcut. Ce îmi place mie la privirea lui D. este că e foarte caldă, senină, pătrunde până în suflet şi transmite o senzaţie plăcută oricui interacţionează cu ea. Mi-am dat seama de asta încă de când am cunoscut-o.

Care e secretul?

It doesn’t take a look to look into someone’s soul, you can look with your eyes and you’ll only see the eyes. It takes vision and imagination to look into someone’s soul through their eyes.

It’s not what you see, it’s how you look.

Patch Adams (1998, R. Tom Shadyac) –

„Look beyond the fingers […] See what everyone else chooses not to see”

 

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă

Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.

Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.

Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în „The Insider” (1999, R. Michael Mann): „I won, but what did I win?„.

„If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”

Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.

Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…

A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect („nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt („eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă„), eventual dublată de un cric pentru stima de sine („iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine„), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.

Prima despărţire între Dan şi Alice

„Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate „motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.

Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. „Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.

„I don’t love you anymore”

Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.

Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.

Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.

Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a „câştiga” şi a „pierde” în dragoste.

La sfârşit, „câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca „trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost „păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…

Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…

„I would have loved you forever”

Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…

nu să le jucăm în viaţă !

PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, „Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Triunghiul dramatic

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

O reţetă de succes pentru cum să fii minţit(ă) şi înşelat(ă)

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Finder’s Keeper’s (?)

Linkuri externe:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula „K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum

Scoala NLP vs.(?) scoala AT in relatii

Programarea neuro-lingvistica si analiza tranzactionala, ca domenii, au abordari diferite, conceptual, asupra relatiilor sentimentale. Am sa prezint ca si cadru general cum sunt utile si diferite aceste perspective.

NLP ofera o serie de tehnici care functioneaza, cel putin pe plan relational intr-o maniera destul de rapida si eficienta. Ai identificat problema/ideea de imbunatatit, aplici tehnica si culegi rezultatul. Bineinteles, e cel mai dificil de aplicat, pentru ca solicita abilitati deja formate. Iar asta uneori presupune sa iti permiti sa te „joci” si sa fii „prins”… bineinteles folosind tehnicile intr-o maniera etica si potrivita pentru tine si partener.

Analiza tranzactionala are pe de alta parte o abordare ceva mai laborioasa. Abordeaza relatia intr-un cadru de genul „tu ce crezi despre relatie si despre componenta asta, si asta, si asta? hai sa ne asezam si sa discutam si sa negociem„.

Care e mai buna dintre acestea? Ei bine, amandoua. Nu există un criteriu absolut.

Aria de specialitate in care NLP a format instrumente specifice prin excelenta e seductia rapida (din care doar o sub-nisa se ocupa de relatii stabile), dar nu e singura arie care poate fi acoperita. Totusi, un lucru clar si cert este ca intr-o relatie, ar trebui sa existe seductie continua, in asa fel incat in fiecare zi sa te poti indragosti de partener mai mult… Dragostea e unul din acele aspecte din viata care se merita a fi trait din plin, cu generozitate si pasiune, nu cu lingurita…

Analiza tranzactionala promoveaza intelegerea starilor (copil, adult, parinte), comunicarea OK-OK, medierea conflictelor, identificarea si comunicarea corecta a emotiilor si ample discutii inteligente emotional despre necesitatile si asteptarile partenerilor. Acestea sunt necesare ca baza a unei conexiuni durabile si pentru prevenirea unor conflicte ce pot aparea din neintelegeri.

Dezavantajele sunt… faptul ca NLP, ca „trusa de unelte” in domeniul dezvoltarii personale, se bazeaza pe anumite tehnici care functioneaza intr-o maniera „trial and error” si care se bazeaza pe abilitatile si flerul celui care le foloseste, iar AT, ca „trusa de unelte”, ofera anumite tehnici care dureaza uneori prea mult si solicita rabdare, implicare si maturitate emotionala din partea partenerilor… ceea ce e greu de gasit… si e trist, pentru ca in loc sa gaseasca timp pentru a discuta preventiv despre anumite aspecte, partenerii prefera sa ajunga sa se certe, iar aceste certuri erodeaza in timp relatia pana cand nu se mai alege nici praful.

Amandoua pot implica ambii parteneri sau il poate ajuta doar pe unul sa descopere anumite lucruri despre propria persoana. Un exercitiu util este sa te gandesti intotdeauna cum anume structura unui conflict analizat cu o tehnica NLP cum e schimbarea pozitiilor perceptuale iti aduce aminte de un alt conflict cu o structura asemanatoare, din trecut (un cadru referential AT).

Nici una nu sunt vreun fel de baghete magice care sa rezolve problemele cupului, ci ofera un set de instrumente practice. Care pot fi folosite sau nu.

Ambele se bazeaza pe exersarea in urma participarii la o serie de traininguri (sau pentru cine e suficient de studios, parcurgerea constiincioasa a unei documentati de specialitate) si nu pe a citi din carti de popularizare.

Un cuplu care va folosi excesiv NLP ca sistem de dezvoltare personala va avea o dinamica destul de ferma, dar probabil fara stabilitatea pe care o ofera un cadru de relationare AT. Un cuplu care va folosi excesiv AT in detrimentul NLP ca abordare in dezvoltarea personala poate fi amenintat de a intra in polologhii teoretice de dragul afirmarii unei stari ok-ok, care este… ok 🙂 , dar nu duce nicaieri 😦 .

Asadar, cele doua perspective se completeaza, sunt complementare. Bineinteles, ceea ce am scris mai sus nu este exhaustiv. Exista tehnici laborioasa si in NLP utile pentru relatii si exista si tehnici scurte in AT care sa ofere insighturi rapide.

Am scris acestea având în minte şi urmarind în ultima vreme un cuplu de prieteni care foloseste ambele domenii de dezvoltare personala cu succes.