2 ani. Cu D. Fără D. De ce?

Pe 28 iulie 2008 am cunoscut-o pe D. Privind în retrospectivă, 3 luni de relaţie din doi ani par a nu fi atât de mult. Ca perioadă. Încercând să înţeleg cum s-a schimbat viaţa mea de atunci şi până acum, pot spune că sunt tot eu. Cei care mă cunoşteau atunci, apropiaţi, ştiau povestea. Dar oamenii pe care i-am cunoscut de atunci nu ştiu. Şi nici nu mai vorbesc despre asta.

Zilele trecute am avut o provocare. Să mă deschid emoţional.Întrebarea pe care mi-am pus-o este: să povestesc despre D. sau să o păstrez în sacul amintirilor nepomenite, sub vălul de tăcere al confidenţialităţii sub care am scris blogul? Altfel spus, mi-am ridicat întrebarea: „cât de mult mă afectează ce s-a întâmplat, pe mine, cel ce sunt eu acum?”. Încă n-am găsit răspuns.

Zilele trecute am dat peste nişte fotografii de-ale lui D. Ea, ca femeie, este frumoasă fizic. Stârneşte genul acela de atracţie după care bărbaţii întorc capul pe stradă şi riscă să aibă un accident. Este şi elegantă, şi rafinată, etc. Cu toate acestea, uitându-mă strict la poze, îmi dau seama cum această femeie, dacă aş cunoaşte-o acum, nu aş ieşi cu ea nici la o cafea. Există o anumită viclenie în ochi, pe care a şi observat-o un psihoterapeut, cu care vorbeam în perioada relaţiei, când i-am trimis o poză.

Când am început să re-parcurg blogul, mi-am dat seama că cele mai puţin interesante articole sunt despre relaţia cu D. Că imaginea pe care o prezint, pe care o reflect, prin prisma faptelor, este una care o pune la zid pe D. Poate este, aşa cum am fost acuzat de o cititoare a blogului (care a renunţat să mai citească), răzbunarea mea pentru faptul că m-a părăsit.

Prin prisma intenţiilor pe care le-am avut faţă de D., am reuşit să vă impresionez pe voi, cititorii mei. Dar poate că de fapt totul a început cu „vina” mea. Adevărul este că mi-am dorit o femeie foarte frumoasă fizic alături de mine. Desigur, acesta nu a fost cel mai important criteriu, întrucât D. se comporta într-un fel în timpul verii 2008, până să aflu de A. Apoi lucrurile s-au schimbat. A fost „vina” mea pentru că am avut orgoliul să cred că o pot schimba pe D. Că o pot transforma. Adevărul este că asta chiar s-a putut, până la un punct. Am adus, la urma urmei, la spovedanie, o femeie care nu mai mersese de vreo 10 ani. A început să asculte Anthony Robbins şi să citească dezvoltare personală. Să se uite la documentare despre cum funcţionează creierul şi gândurile. Şi s-ar fi putut, în continuare, dacă nu ar fi fost mediul. El, familia, prietenii. Orgoliul ei, de fapt, întreţinut de educaţie.Uitându-mă la D. mă gândesc cu groază că dacă voi avea o fiică vreodată, m-aş răscoli în mormânt să aflu că are un asemenea ego.

Adriana mi-a răspuns la mult-comentatul articol „Hop şi D. după un an” că e cel mai onest post. Pentru că de fapt, în viziunea ei, a iubi înseamnă a accepta. Cred în continuare asta. Cu condiţia să ştii ce vrei şi să ştii ce nu vrei. Astea nu se negociază. Şi partenerul trebuie să ştie ce vrea. Eu am ignorat criteriile mele, ce ştiam că vreau, şi am ignorat că ea nu ştia ce vroia. Şi mi-am ridicat standarde atât de înalte, încât de doi ani o singură persoană a încercat să se apropie de mine pentru o relaţie. Şi a renunţat după două săptămâni. În vara anului trecut. Să vă spun că avea 35 de ani?

Poate că uneori să cauţi nu este de ajuns. Poate că uneori trebuie să creezi mediul pentru a cunoaşte pe cineva pentru o relaţie. O serie de întâlniri de networking pe teme nişate. Sau un club pe un anumit subiect. Sau whatever, dar ceva care să aducă oamenii la tine.

Uneori, îmi spun că mi-aş dori o relaţie. Alteori, mă gândesc că oare nu-mi şade mie mai bine singur, decât să tolerez pe cineva în viaţa mea cu care ştiu că nu aş fi compatibil, adică un compromis? Şi atunci îmi aduc aminte câţi oameni se însoară ca să fie căsătoriţi, câţi sunt într-o relaţie ca să nu fie singuri sau că nu are cine să le plătească chiria. M-am întâlnit anul acesta cu un fost prieten din copilărie la o nuntă.A venit cu soţia, încorsetată de gânduri.

– Hai să dansăm. Vrei să dansăm? îi spune el cu jumătate de gură

– Mai târziu. […]

– Să mai stăm.

– E târziu. Hai să plecăm.

Îi spun eu la un moment dat despre vocea răguşită pe care o avea:

– Ai vocea precum a lui Kiefer Sutherland în „24”

– Stai să mă vezi! , îmi zice. În zilele rele ajung chiar şi la vocea lui Batman!

Era mort. Era într-o închisoare. Ştii, s-a căsătorit, este arestat acasă. Nu mai are o viaţă socială. Viaţa e grea. Ca şi cum aşa ar fi normal să fie. Eu nu reuşesc să îi înţeleg pe aceşti oameni, care gândesc că partenerul trebuie să stea lipit de ei tot timpul. E o mentalitate românească. Probabil.

Îmi zic, aşadar, că decât aşa ceva, mai bine deloc. Şi cum mă uitam la ei doi, căci el stătea chiar lângă mine, am avut o revelaţie: aşa ar fi fost şi căsătoria cu D. Sau similar. Unii oameni se dau de ceasul morţii că nu au reuşit să se căsătorească cu prima persoană cerută în căsătorie. Eu bat în lemn gândindu-mă la mintea de acum, comparativ cu mintea de acum doi ani. Cu siguranţă, mi-a fost de folos ca să nu intru în belele mai mari, pentru că ştiu că aş fi putut intra. Până la urmă, a fost o relaţie. S-a terminat şi îmi pare bine. Îmi place să cred că am învăţat din asta.

Mi-a spus cineva de curând că „atunci când iubeşti, ştii ce ai de făcut!”. Cumva, dacă stau şi mă gândesc la alte iubiri în aintea lui D., care nu s-au materializat în relaţii, a fost şi pentru că nu am vrut destul să merg mai departe, să mă implic, să insist, acceptând de fapt o lipsă fundamentală de compatibilitate şi hrănindu-mi sentimentele dintr-o relaţie amicală sau prietenească cu acea femeie. Aşadar, în loc să zic că strugurii sunt acri sau să găsesc scuze, mărturisesc că nu m-am implicat suficient. M-am implicat total cu D. pentru că am vrut să-mi încalc regulile depre viaţă. Pentru că aveam o sete să simtă. Ceea ce nu ştiam atunci şi ştiu acum este cât de uşor se intră în sufletul cuiva care tânjeşte după afecţiune. Dar ce se descoperă acolo rareori e ce vrem cu adevărat dincolo de un moment trecător…

Cu siguranţă am scris mult. 150 de posturi… Mă uit la statistici şi mi se pare incredibil că deşi nu mai public, blogul este frecventat, din nou şi din nou de cititori. Asta îmi spune că articolele publicate aici sunt de interes constant. Pentru a reveni. Şi a citi cu plăcere, cu pasiune şi curiozitate, despre emoţiile unui muritor care a iubit o dată…

Voi ce părere aveţi?

Cererea în căsătorie – după un an

Motto: „Cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi!„

Oracolul din Delphi

Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.

În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie.  Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.

Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi „mare” 🙂 D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.

Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine.

Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.

Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.

Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.

Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.

Şpilul este că…

atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!

Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.

Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:

Ţi-am spus eu!

De ce (nu) (mă) cunoşti

Povestea inelului de căsătorie pentru D. …

La începutul lunii septembrie 2008 am cerut-o pe D. în căsătorie. Ne-am întâlnit la Springul de la Universitate, am luat masa împreună şi apoi ne-am dus să ne plimbăm prin Cişmigiu. I-am făcut cadou „Asceza şi mistica ortodoxă” de Dumitru Stăniloaie.

În vreme ce soarele apunea în spatele nostru şi stătea rezemată de mine pe o bancă, i-am citit cele 10 pagini în care părintele descrie importanţa imaginaţiei în iubire. Despre cum chipul îndrăgostitului se contopeşte cu chipul aşteptărilor celui care iubeşte şi se întrepătrund reciproc, fiecare devenind o persoană mai bună. Memorabile cuvinte. Şi acum o ţine tot pe raft. Raftul lui A., evident. A spus că o să o citească, aşa cum a mai spus multe alte lucruri…

În timp ce ne plimbam cu barca pe lac şi ascultam pe mp3 player un playlist selectat cu grijă de mine se creea o atmosferă fermecătoare de seară, apă, lumină, muzică şi sărutări… D. a spus că a fost o clipă feerică. Am scos inelul pe care i l-am cumpărat şi a trebuit să aştept vreo 2-3 melodii ca ea să ia o pauză din sărutări şi să-şi coboare privirea spre a descoperi inelul cu care am cerut-o în căsătorie… În cele din urmă, pe fundalul melodiei „Honor Him” (Hans Zimmer & Lisa Gerrard – Gladiator), a reuşit să ia inelul.

I l-am pus pe degetul mijlociu, pentru că trebuia strâmtat, nu mergea pe cel inelar. Mai târziu, avea să evite să mergem împreună pentru a-i face modificările.

A purtat inelul cam o săptămână. Colegii ei la lucru credeau că se căsatoreşte cu A. Ea nu spunea nimic în legătură cu asta. Apoi, a vrut să mi-l dea înapoi, cu câteva zile înainte să revină A. în localitate (pentru că în primele 2 săptămâni de relaţie, a stat în cea mai mare parte a timpului la mine). Eu am refuzat să-l primesc înapoi.

Ţin minte că, în noaptea cererii în căsătorie, în timp ce ne apropiam cu barca de mal, ea m-a întrebat cum de o cer în căsătorie fără să aştept să o cunosc mai bine şi că nu ştiu foarte multe lucruri despre ea. Eu i-am enumerat toate lucrurile pe care ea nu se aştepta ca eu să le ştiu.

A fost surprinsă că ştiam acestea despre ea fără să o fi văzut în n situaţii luând-o razna în moduri diferite (după cum urma să am privilegiul unor spectacole de comportament specifice unui copil rasfatat…). Şi, cu jumătate de gură, mi-a spus „dar ştii, eu sunt şi răsfăţată…”. Eu i-am răspuns „Ei, lasă că am eu ac de cojocul tău!”.

Îmi place să cred că am respectul de sine de a respinge toate comportamentele care nu îmi convin decât să mă las impresionat de spectacole isterice, nu ştiu ce cred alţii despre asta, mie mi se pare o chestie de bază în a fi bărbat…

Atunci când s-a întors de unde fusese plecată în octombrie în Africa în concediu, mi-a pus inelul prin nişte suveniruri bine împachetate, peste care eu să dau a doua zi. În săptămâna aia, m-a sunat de două ori ca să mă întrebe dacă sunt bine. Prima oară i-am închis telefonul. Halucinaţia ei este că prin vreun fel de minune peste noapte am să încetez să mai ţin la ea şi vom putea fi prieteni amical pe veci ignorând cu desăvârşire tot ce s-a întâmplat între noi.

Evident, m-am întâlnit cu ea a doua zi şi i-am dat inelul înapoi şi de atunci a rămas la ea. La acea întâlnire, ea era sigură că eu am să renunţ şi că cea mai bună alegere este să rămână împreună cu A. Eu i-am spus că ştiu că se va întoarce la mine. După 2 zile, ea m-a sunat în lacrimi şi mi-a spus că a avut o ceartă îngrozitoare cu A. şi că vrea să se despartă de el. E adevărat că mă aşteptam să am dreptate, dar nu chiar atât de repede!

De fapt, acea situaţie nu a fost decât o manifestare a ei pe care eu pur şi simplu am luat-o prea în serios, dar a constituit pe de altă parte un exerciţiu foarte bun de a-i respecta punctul de vedere. Astfel, eu nu am intervenit în mod direct în relaţia ei cu A., oricât de mult mă rănea şi încă mă mai răneşte.

Chiar dacă ea a admis deschis că există o incompatibilitate fundamentală între ea şi A., pe care îşi imaginează din tot sufletul că va reuşi să o treacă sub preş, continuă menţinerea acestei iluzii, din comoditate, confort şi din frica de a nu rămâne singură.

Adevărul este că D. nu este în stare să fie independentă, mai ales emoţional. Dacă ar fi să stea într-un apartament singură 3 luni şi să se gestioneze singură, fără să existe nici un bărbat cu care să fie în vreo relaţie sau comunicare sentimentală sau care să o ajute, am certitudinea faptului că ar fi găsită moartă de inaniţie sau ceva în genul…

Asta se reflectă şi în faptul că în ultimii 10 ani ea nu a fost niciodată singură, a sărit dintr-o relaţie într-alta, pe alocuri şi suprapunându-le… Tocmai acest este lucrul pe care l-am subliniat când am ales inelul, încă fără să ştiu întreaga ei istorie sentimentală.

După cum observi, inelul are o formă care se suprapune parţial în două planuri circulare între care se găseşte piatra. Unul dintre ele se sfârşeşte sub celălalt după suprapunerea pietrei între cele două planuri.

Dacă ţi-a plăcut melodia, îţi mai recomand şi

Lisa Gerrard – „Now We Are Free” (Soundtrack-ul „Gladiator”)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Cererea în căsătorie – după un an

Chipul de lumina al dragostei

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

It is mine to give to who I choose