Posts Tagged ‘daruire

17
Iun
09

Arborele care dăruieşte

Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.

Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.

Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele. Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. Dacă încerci să te apropii de un ego, acesta se va înălţa şi mai mult, devenind atât de rigid încât să nu-l poţi atinge. Ceea ce poate fi atins este considerat a fi mic. Ceea ce nu poate fi atins, cel care stă pe tronul puterii, este considerat a fi mare.

Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când poate dărui ceva; egoul nu este fericit decât atunci când poate lua ceva de la altcineva.

Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil.

Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Iubirea este întotdeauna fericită atunci când altcineva se poate sprijini de ea; egoul nu este fericit decât atunci când altcineva îl reconfortează..

Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare.

Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”

Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.

Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Egoul este întotdeauna motivat: „Ce poţi să-mi oferi pentru ca să vin la tine? Aş putea veni, dar numai dacă ai ceva de oferit. Altminteri, nu văd de ce aş face-o”. Egoul are întotdeauna un scop. Iubirea nu are nici un scop. Ea reprezintă propria sa răsplată.

Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. Iubirea nu ţine niciodată nimic pentru ea. Egoul o face, dar iubirea se dăruieşte necondiţionat.

„Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.

Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Egoul cere întotdeauna bani, căci banii înseamnă putere, iar aceasta este cea mai mare nevoie a sa.

Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.

Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. El nu poate simţi decât nefericire.

Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.

Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.

Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.

După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.

Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.

Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.

Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.

Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”

Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.

Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.

„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.

Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit. Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.

Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.

Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.

Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.

Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.

Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.

Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.

Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.

Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

Egoul nu înţelege decât limbajul acceptării. Iubirea vorbeşte limbajul dăruirii.

metaforă scrisă de Shel Silverstein

04
Mar
09

A da o şansă între doi oameni

Acest articol a fost publicat şi pe yuppy.ro

Adeseori ne întrebăm: „oare merită X eforturile noastre?„, „Merită iubirea noastră?„. Prin aceasta, eu cred că ne arogăm o poziţie din care nu recunoaştem fragilitatea sentimentelor. A tuturor emoţiilor pe care nu îndrăznim să le împărtăşim.

Apare întrebarea: Cine vrea nişte sentimente fragile, daca acestea trezesc nesiguranţă? Este cineva care cu adevărat nu merită să fie iubit (ă)? Oare nu cumva fiecare din noi merităm iubirea? Şi atunci ce se întâmplă când renunţăm?

D. mă considera nebun pentru că nu am renunţat mai devreme la relaţia cu ea, deşi îmi făcea rău. Sunt unii care îmi spun: „bine, dar până la urmă lucrurile s-au sfârşit, la ce ţi-a folosit să insişti atâta?„.

Unii au o altă viziune decât a mea. Este dreptul lor. Viziunea mea a fost întărită în această experienţă prin adeversităţile cărora le-am făcut faţă. În iubire oferi ce ai mai bun în suflet şi-l faci pe celălalt să simtă asta, până în profunzimea sufletului. Îi transcenzi fiinţa printr-un gând sau o privire. Când ştii  şi ţii minte că acea persoană îţi răspunde şi este a ta, indiferent ce îţi aruncă în drum, găseşti în tine  motivaţia de a depune efortul să cureţi din comportament manifestările de energie negativă şi să oferi iubirea adevărată.

Lumea mi se pare prea plină de oameni care se cantonează în comportamente prin aşteaptă să le fie îndeplinite  dorinţele şi aşteptările proprii, poate frustraţi, poate înşelaţi, poate copleşiţi cu dezamăgire, şi prea goală de sensuri profunde care să mai surescite un interes, care să îi facă pe oameni să simtă că trăiesc cu adevărat, şi nu doar supravieţuiesc.

Eu nu vreau să fiu unul din ei. Mai mult, vreau să NU fiu unul din ei. Şi mai corect formulat, vreau altceva. Citeam un post pe un blog al unei tinere deziluzionate care descria cum ar trebui să arate ce doreşte ea să primească…

Eu  cred în a oferi ce pot şi ce vreau eu şi ce am mai preţios în suflet cu pasiune şi perseverenţă. Deşi o viziune este după ce „te-ai ars punându-ţi sufletul pe tavă„, nu este viziunea mea.

Cred în a fi alături de partener mai ales în momentele în care îţi pune obstacole: când nu vrea să te vadă, când îţi spune că nu te iubeşte, când îţi spune cele mai îngrozitoare lucruri.

Fiecare persoană merită iubită pentru cine este, pentru acea fărâmă de conştiinţă care mai rămâne în spiritul care leagă trupul de suflet. Unii spun că iubirea „adevărată” este cea împărtăşită, dar eu cred că iubirea „adevărată” este cea dăruită. Fără oprelişti, fără regrete, fără jumătăţi de măsură.

D. ar fi preferat poate, să renunţ. Ar fi preferat, poate, să o înşel. Ar fi preferat, poate să-şi găsească o scuză în faţa propriei conştiinţe sau o justificare pentru ceea ce a făcut. Dar adevărul este că ce simt a rămas şi va rămâne şi nimic nu poate şterge din istorie aceasta.

Mă simt ca un învingător.

Mă simt ca un învingător pentru că am continuat să cred atunci când aproape nimeni nu mai credea în mine, atunci când faptele păreau să fie împotriva mea. Şi am câştigat. Ştii ce am câştigat? M-am câştigat pe mine în faţa mea. Am fost fidel conştiinţei şi sentimentelor mele. Am câştigat iubirea lui D., aşa cum a fost ea în stare să mi-o ofere.

Iubirea cuiva, chiar dacă nu e cum m-aş aştepta, este minunată şi m-am simţit onorat să o primesc cât a durat relaţia.

Am rămas alături de ea în ciuda tuturor comportamentelor ei şi nu am renunţat niciodată la ea. Niciodată nu doresc să mă mulţumesc cu mai puţin decât cu tot ceea ce îmi doresc… să ofer. Oamenii te pot împiedica să primeşti, dar nu te pot împiedica să oferi.

Atunci când cauţi să oferi în iubire, o premisă falsă este că se va găsi cineva să primească. Fals. Cei care caută să primească sunt concentraţi prea mult pe a primi ceea ce cred că au nevoie şi prea orbi ca să primească ceea ce au îşi doresc în realitate, sau să-şi dea seama când se întâmplă.

But it’s fine. It’s a journey. Şi, dincolo de toate, are frumuseţea ei. Să o simţim cât trăim. Să descoperim echilibrul din sufletele noastre care ne permite să iubim şi să continuăm să iubim.

Jem – „Just a Ride”

A da o şansă între doi oameni înseamnă să mergi până la capăt.

Să nu îţi pui niciodată întrebarea „oare am oferit prea mult, pentru că nu a fost preţuit?„.

Să nu consideri niciodată că frumuseţea a ceea trăieşti se umbreşte prin ceea ce decide altcineva că nu ai dreptul să simţi.

True love always finds a way.

Chiar dacă atunci când am scris articolul acesta, aveam inima zdrobită.

Iar atunci când l-am rescris, de asemenea.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Privirea care contează

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Curaj

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

 

 

23
Feb
09

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Acest articol a fost publicat şi pe Kudika.ro

Astăzi (23 februarie 2009, data reeditării articolului) este o lună de când am avut discuţia despre despărţire cu D. (ultima oară când am văzut-o)

Motto:
Între societatea bazată pe frică şi societatea bazată pe iubire va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil, în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica pentru ca cel căruia i-e frică să înveţe să iubească. ” [sursa necunoscută]

SMS-urile pe care mi le-a trimis D. acum 4 săptămâni:

De azi inainte te rog sa uiţi ca exist. […] M-am saturat de toate tâmpeniile spuse de tine care nu au de a face cu realitatea pe care tb [acest „trebuie”… de fapt este o limitare autoimpusă] sa o accepti. trezeste-te din lumea imaginara in care traiesti!„…

…căruia eu i-am răspuns cu „Atunci cand vei înţelege şi vei respecta că există mai multe realitaţi diferite, vei inţelege şi cum dai putere celor pe care le negi. Te iubesc.

Ea mi-a răspuns: „Ştii ceva? Nu ai facut altceva decât să-mi confirmi gradul de nebunie pe care îl ai. Tratează-te [Asta vine de la o persoană care a avut 2 relaţii sentimentale simultan vreme de 3 luni, consideră normal să fie întreţinută de un bărbat fără să facă nimic, nici măcar să-l respecte sau să-i fie fidel, şi care consideră faptul că eu i-am fost fidel „problema mea”] Ignorarea este cea mai inteligenta miscare. Adio!

Pe fundalul acestor mesaje, care arată cum pe lângă că a dat cu bâta în baltă prin modul în care a demonstrat lipsa de maturitate şi respect de sine prin cum m-a părăsit, a mai ţinut şi să răsucească cuţintul în rană, ţin să reiau şi să completez/reiau nişte idei nu tocmai noi…

Pentru anumite persoane, frica este un mod de viaţă. Este o aventură în căutarea securităţii, a siguranţei. Bineînţeles, o siguranţă care să asigure un stil de viaţă confortabil. Probabil că cine a citit blogul ştie ideea… dar să vedem cum se aplică ea la scară largă, mai exact în manipularea maselor, pentru că acesta este un fenomen foarte interesant de observat inclusiv la nivel social, sociologic şi politic.

Personajul lui Robert DeNiro în geniala şi clasica satiră politică „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson şi nominalizare la Oscarul pentru scenariu), arată în aceste două minute de dialog argumentativ, faţă de personajul lui Denis Leary, modul în care, dacă nu mai există ceva real de care să ne fie frică, se găsesc lucruri care să antreneze această frică… şi bineînţeles, sunt şi persoane şi grupuri de interese care să se folosească de aceasta într-o manieră concertată…

Frica este opusul libertăţii

Fiecare persoană are în sine o anumită flacără, o anumită conştiinţă care aşteaptă să strălucească, să se împlinească, nu-i aşa?

Unii cred că această flacără rămâne pentru tot restul vieţii vie în oameni, ascunsă undeva în adânc şi poate aşa e, dar eu nu cred (cel puţin nu încă). În Biblie se vorbeşte despre “a-i lăsa pe morţi să-şi îngroape morţii”. Şi atunci când am ajuns la asta, m-am oprit şi m-am întrebat: “cum se poate întâmpla asta încă din timpul vieţii?”.

Explicaţia pe care am găsit-o este că unii oameni pur şi simplu preferă să-şi adoarmă conştiinţa, să găsească nişte explicaţii raţionale în urma unor analize, a ceea ce cred că vor, a ceea ce cred că au nevoie, a ceea ce cred că e posibil, uneori ignorând crunt anumite fapte şi realităţi şi construindu-şi o iluzie asupra realităţii pe care şi-o sprijină construind în jurul lor un mediu care să le confirme şi să le încurajeze această iluzie.

Poate că unii fac asta din frica de a nu fi confruntaţi cu realitatea că a iubi pe cineva este mai uşor decât să trăieşti cu persoana pe care o iubeşti cu adevărat. „A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder)

Oamenii îşi construiesc casa liniştii sufletelor lor. Desigur, uneori confundă confortul cu liniştea sufletească. Şi, ca orice casă, este important să reziste la orice fel de cutremur sau intemperie. Numai că unele nu rezistă. Şi atunci m-am oprit din nou şi m-am întrebat: “Oare ce anume face ca această casă să nu rămână în picioare?
Iar răspunsul pe care l-am găsit este că frica este cea care ne încuraja (!) sa renuntam chiar si la ceea ce avem atunci cand nu stim ce vrem. Frica este opusul iubirii. Dacă iubirea este cea care nu va cădea niciodată, după cum spune în Biblie, atunci frica este singura care are puterea, atunci când o lăsăm, să îndepărteze dragostea.

Much fear I sense in you.

Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Calea fricii presupune obligaţii, condiţii, reguli, “dacă” şi “trebuie”, răneşte, ignoră orice respect, chiar şi pentru sine, implică dorinţa de a-l controla pe celălalt, este lipsită de amabilitate, ne face să ne pară rău pentru alţii, implică agresivitate, tristeţe, depresie, gelozie, trădare, este egoistă – se gândeşte la ea însăşi, judecă şi se simte vinovată, creează imagini în privinţa celorlalţi, blochează comunicarea, presupune lipsa dreptăţii, plăteşte de mai multe ori pentru aceeaşi greşeală., este foarte miloasă (milă=frică+lipsa de respect).

Calea iubirii presupune respectul reciproc, respectul faţă de toată lumea, responsabilitatea, este plină de generozitate, este necondiţionată, plăteşte o singură dată pentru o greşeală, face dreptate, este justă şi este întotdeauna amabilă, lasă persoana aşa cum este, implică compasiune (compasiune=iubire+respect reciproc).

Iubirea are calitatea de a creşte atunci cand dăruieşti şi de a se diminua cand o ţii doar pentru tine.

Una din melodiile mele preferate, care beneficiază şi de un videoclip pe măsură (vezi mai jos), face referire la modul trist în care ne autosabotăm prin convingerile şi presupunerile greşite pe care le formulăm pornind de la fricile noastre…

Jem – „They”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Libertate sau control?

Dragoste de zăpadă (?)

DARE

Curaj

Viaţa ca un lift

I shall not bend o break…

Te descurci… binişor?

Legături externe (articole care completează ideile):

Eşti gata să renunţi la frică? Află cum!

Fii aşa cum vrei tu, cu dragoste…

Politica demonului

Trebuie că „dacă vrei, poţi”

02
Feb
09

Iubirea necondiţionată

„Se vorbeste tot mai rar despre iubirea neconditionata si tot mai des auzi: „Eu m-am sacrificat pentru cutare, am facut si am dres…”, de obicei pe un ton de repros. De fapt, ce suntem dispusi sa dam si cu ce pret?

Multi parinti au obiceiul sa le aduca aminte copiilor nerecunoscatori cate sacrificii au facut pentru ei, intr-o incercare (neizbutita) de a le induce sentimentul de datorie fata de aceste gesturi. Pentru acesti parinti, iluzia este mare: adevaratul sacrificiu trezeste respect si recunostinta tocmai prin natura sa, facand inutila orice activitate declarativa. De la ideea de sacrificiu, ei trec cu usurinta la cea de conditionare: „Vezi cat ma zbat pentru tine? Daca nu iei premiul I, nu te mai iubeste mama!”. Urmele santajului emotional raman puternic imprimate in sufletul unui copil cu astfel de parinti.

Afirmatii si comportamente aberante se regasesc insa la toate nivelurile interactiunii umane. In gesturi marunte- de exemplu, cand cumperi cuiva un cadou, de obicei ii cumperi ce iti place tie, preferand sa iti imaginezi ca ii va placea si sarbatoritului, in loc sa faci un mic efort sa ii indeplinesti o dorinta reala.

De asemenea, in gesturi cu impact mai mare pentru viata noastra: in relatiile afective, in casnicie, cand aruncam pe masa de joc anumite carti, fara sa ni se ceara si chiar fara a fi nevoie. Vrem sa atragem iubirea celorlalti, sau macar admiratia, fara sa lucram putin la cizelarea propriului egoism. Un sacrificiu este inteles ca un pretext de a cere totul in schimb.

De obicei, dam pentru a primi, asa ca evaluam puterea celuilalt de a returna intr-un fel sau altul ceea ce a primit de la noi. Chiar si cand credem ca iubim, se intampla sa ne facem socoteala de cat efort sau investitie ar fi nevoie pentru a primi ce dorim din partea celuilalt. Cand constientizam acest indiciu, avem sansa de a corecta s ceea ce aveam de gand sa facem.

Nu tot ce pierdem poate fi numit sacrificiu si nu toate sacrificiile sunt cele potrivite pentru persoana de langa. Faptul ca renuntam la alcool sau la fumat, pentru a-i face pe plac unei noi cuceriri, vi se pare un sacrificiu? Pentru cine este mai mare castigul- pentru propria persoana sau pentru cel/cea care a cerut schimbarea?

Se intampla totusi sa daruiesti sau sa cedezi ceva consideri cu adevarat important, pentru cei care-ti sunt dragi, pentru binele si pentru fericirea lor. Ajungi sa crezi ca te sacrifici pentru iubit/a, pentru copil, pentru frati sau pentru parinti, cand s-ar putea sa indeplinesti un simplu capriciu, o toana de moment destinata satisfacerii orgoliului. O minima chibzuinta este de folos atunci cand nu vezi prea clar scopul sacrificiului ce ti se cere. Fie ca este facut cu forta („Daca nu renunti la jobul tau, te parasesc”) sau cu santaj sentimental („Trebuie sa alegi intre mine si copiii tai”…) sau prin seductie, ganditi-va bine: ce folos ii va aduce sacrificiul meu persoanei care mi-l solicita?

Fie ca cedam ceva ce nu ne era oricum prea important, fie rupem de la noi pentru a avea celalalt, sacrificiul nu este complet si nici nu-si indeplineste menirea daca este facut fara cap. Putem darui sume de bani -de care si noi aveam nevoie sau obiecte la care tinem, putem sacrifica timp si energie pentru celalalt, ne putem dedica intreaga viata ingrijirii unui bolnav si multe altele. Din pacate, nu ne sta in putere sa-i dam celuilalt sanatate, intelepciune, viata buna, liniste sufleteasca, ci ei insisi trebuie sa si le procure. Prin intermediul sacrificiului nostru, aparent noi pierdem si celalalt castiga, dar de fapt ni se intampla lucruri mai frumoase decat banuim.

Renuntand la noi si la nevoile noastre, nu pierdem nimic esential, ci doar ne infrangem vointa, egoismul, amorul propriu, atasamentul de obiecte si altele care ne apasa sufletul. Privindu-l pe celalalt ca si cum ne-ar intermedia curatirea sufletului, sacrificiul se poate transforma in daruire..

Daruirea este singurul mod de a da fara a pierde nimic. Oricat am darui, putem castiga de o suta de ori mai mult. Desi nu e o conditie si nici o certitudine, putem obtine dragostea. Mai presus de iubirea celuilalt, ne putem castiga libertatea, iesirea din cercul vanitatii, puterea de a calca pe propriile dorinte si orgolii, puterea de a fi mai aproape de Dumnezeu si de asemanarea randuita de El fiintei.

Scopul fiintei umane nu este de a se bucura in singuratate de darurile primite, ci impreuna cu ceilalti. Sa nu uitam ca avem insusirea unica de a transforma un sacrificiu intr-o daruire.”

[Text primit pe mail, sursa necunoscută]

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)




Blog Stats

  • 124,770 afisari din 8 oct 2008