Posts Tagged ‘dragoste

08
Apr
16

Epilog

MOTTO:

Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

  • a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

  • trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

  • după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

  • a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

  • A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

  • a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

  • s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

  • a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

 

 

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de donşoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Anunțuri
01
Aug
11

Dragostea, ca o apă

În ceea ce priveşte comunicarea sentimentală dintre doi oameni, mi-a plăcut o metaforă pe care Ross Jeffries, expert mondial în persuasiune şi seducţie, a folosit-o într-unul din trainingurile lui:

Dragostea între doi oameni este ca o întindere de apă între el şi ea. Fiecare din ei are nevoie de apa respectivă pentru a-şi uda sămânţa de dragoste pe care o au în ei înşişi pentru celălalt. Această sămânţă trebuie să crească şi să se dezvolte. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic, şi sămânţa dragostei nu se dezvoltă pentru cel rămas fără apă, ci se usucă încetul cu încetul, sufocată de sămânţa dragostei celuilalt, care s-a dezvoltat până peste măsură.”

De aceea, este bine să aveţi grijă, în orice relaţie (aici, se poate extinde şi la relaţiile de afaceri), să nu luaţi toată apa! Mai au şi alţii nevoie de ea! Dacă nu ar fi apa, nu am avea nici iarbă… 

16
Ian
10

Cum să iubeşti pe cineva care se „iubeşte” prea mult pe sine

Ieri a fost ziua lui D. În ciuda aşteptărilor anumitor persoane, nu a fost deloc dificil să mă abţin de la a nu o suna. Totuşi, mi-am ridicat nişte întrebări şi aş vrea să vă împărtăşesc răspunsurile la care am ajuns.

În toamnă am ajuns la un fel de fund al sacului, din punct de vedere emoţional. Dacă mai era ceva de scotocit, ar fi fost prea mult pentru mine, prea dureros. Aş fi trăit cu piciorul într-un trecut care nu îmi mai afectează prezentul decât prin amintiri şi prin urmele care au rămas în mine. Ceea ce am pierdut, la ce am renunţat, în urma relaţiei cu D. este speranţa că iubirea le rezolvă pe toate. NU, doar iubirea nu rezolvă.

Cum să îi iubeşti pe oameni fără să îi judeci?

Frumuseţea libertăţii pe care o au oamenii stă în puterea lor de a alege. Atunci când mă uit la cineva, nu îi observ doar limbajul, vestimentaţia şi comportamentul. Îi observ tiparele, mimica şi tot ceea ce poate să îmi spună ceva despre tendinţele şi preferinţele lui. Mai mult decât toate, despre obiceiurile lui.

Vezi tu, pentru cei care au binecuvântarea de a nu se confrunta cu realitatea suprinderii atât de bune şi rapide a acestor tipare, mai există speranţa. Speranţa că acel om poate fi frumos. „Frumos, adică aşa cum e în ochii mei. Dar cui îi pasă de ochii mei? Persoana respectivă nu s-a născut ca să fie frumoasă în ochii mei. Aşadar, pentru cine te iubesc? Pentru cine eşti, sau pentru cine îmi doresc să devii? A te iubi fără a te înţelege pe tine, cea care eşti acum, este vis. A te iubi pe tine, cea de acum, fără să mă gândesc la cine poţi să devii, este limitarea imaginaţiei. Aşadar… ce pot să fac este să sper. Să sper că iubirea mea are puterea să te schimbe.”

Şi chiar de aş oferi această dragoste cuiva cu o inimă caldă, nu va conta. Căci dincolo de inimă, este caracterul. Caracterul, care este în egală măsură prieten şi duşman al fiinţei iubite. Caracterul, sau lipsa lui.

Aşa că dacă nu pot să sper, pentru că deja cunosc prea bine realitatea intuită şi demonstrată (chiar şi atunci când nu am crezut în intuiţie), atunci măcar pot să mă bucur de libertate. De libertatea persoanei iubite… de a alege între grade mai nuanţate de întuneric.

23
Aug
09

Videoclipuri-inspiraţie (2)

În continuarea „Videoclipuri-inspiraţie (1)„, vă ofer o compilaţie din cele mai interesante materiale video postate de-a lungul timpului pe blog (de acum înainte se vor găsi doar în cadrul acestui post):

Discursuri memorabile despre caracter:

1. Discursul final al lui Danny DeVito în „The Big Kahuna” (R. John Swanback, 1999)

2. Discursul final al lui Al Pacino în „Scent of a Woman” (R. Martin Brest, 1992)

Scurt-metraje:

3. Validation

4.World Builder

PS: Dacă ţi-a plăcut această sinteză, îţi mai recomand de asemenea:

Dragostea ca un cântec

11
Aug
09

Tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? a.k.a. „Despre abstract în dragoste”

Relaţiile sentimentale sunt transpunerea în concret a unor sentimente, emoţii, valori şi principii. Discutam acum vreo cateva saptamani cu cineva despre cât amâna, prin teoretizări pe messenger, şi e-mailuri kilometrice, să se întâlnească cu cineva cu care are convingerea că se poate înţelege foarte bine pe plan sentimental. S-a ridicat, într-o discuţie la masă la care îşi dădeau cu părerea mai mulţi întrebarea: „aham… vă cunoaşteţi de două luni… şi când o să treceţi la practică?”.
Relaţia cu D. s-a cantonat, teoretic, în planul concretului. În realitate, perspectiva lui D. era destul de abtractă (a se citi vagă…) cu privire la ce dorea într-o relaţie… încă de la bun început. Sau despre cum îşi dădea seama de asta.
Iar pe această introspecţie am să insist. Este o vorbă la români, „dragostea trece prin stomac” şi „ce-i în mână nu-i minciună”. Cu toate acestea, alegerile în relaţii se iau pe premise abstracte şi cel mai adesea subconştiente. Aud în dreapta şi în stânga… „grupul cutare nu mai are valori”. Asta e o aberaţie. Fiecare persoană are valori şi ştie cel puţin la nivel inconştient ce vrea într-un anumit sector al vieţii. Chiar dacă nu ne dăm seama, viaţa noastră se guvernează în jurul principiilor şi valorilor. În jurul acelor idei şi convingeri care dau sens vieţii, aşa cum o cunoaştem.
Nu degeaba categoria „Gânduri despre idei şi convingeri” este cea în care am scris cele mai multe articole. Această componentă abstractă are o semnificaţie pe care există tendinţa de a o ignora.
Totuşi, aici apare o graniţă fină. Atunci când fiecare doreşte ceva care nu ştie cum să definească, este ceva abstract, sau ceva care ilustrează lipsa de autocunoaştere? Altfel spus, tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? Cu cine vrei să fii când ai să fii mare? Ce spune asta despre tine? Poate că sunt întrebări pe care le evităm pentru că nu avem niciodată curajul să le punem.
Acest amic de-al meu foloseşte internetul ca mijloc de a cunoaşte femei. Din când în când, îmi mai trimite ceea ce el consideră a fi fie profiluri interesante, fie modele de „aşa nu”. Investigând cu puţină curiozitate această latură, am observat că internetul este the dumping groung of all people who didn’t know to connect in real life.
Am citit chiar despre un eveniment de „speed dating” care a avut succes la prima sa ediţie în România. Ideea de bază era de a lucra după un concept de social networking folosit în business: vorbeşti câte 5 sau 10 minute cu fiecare dintre ceilalţi participanţi, astfel încât la sfârşitul celor câteva ore, ai vorbit cu toată lumea. Singura problemă era că numai eu cunoşteam deja vreo 4 din persoanele înscrise acolo. Şi nu că aş fi eu foarte bine conectat, ci pur şi simplu era vorba tot de un cerc închis de oameni care s-au înscris.
Aşadar, fiecare mediu în care poţi cunoaşte pe cineva oferă anumite posibilităţi. Unii se întreabă: de ce la metrou? Ei bine, la metrou poţi întâlni cea mai largă diversitate de oameni, cărora să le oferi cea mai mare probabilitate de şanse de a se potrivi sau nu aşteptărilor tale. Dar nu aici voiam să ajung.
Să zicem că cineva pe care îl cunoşti pe internet răspunde la anumite aşteptări (de exemplu este interesat(ă) pentru o relaţie, scrie ceva suficient de inteligent la descriere încât să îţi atragă atenţia, tinde să fie o persoană mai degrabă retrasă din punct de vedere personal sau tinde să nu îi lase pe ceilalţi să îl/o cunoască), sau o persoană pe care o cunoşti la un eveniment de speed dating la altele (de exemplu, persoană de succes pe plan profesional, care îşi permite să investescă ceva gen 50 euro pentru a participa la un asemenea eveniment, şi care nu îşi permite să facă abordări personale în mediul profesional, eventual având o bună separaţie între planul personal şi cel profesional). Aceste aşteptări sunt justificate în raport cu mediul sau canalul pe care s-a realizat comunicarea. Lucrul care se întâmplă şi de care mulţi oameni nu sunt conştienţi – şi nu spun asta doar din experienţa cu D., ci din experienţa din dating şi încercat relaţii sentimentale, cu femei de la 15 la 35 de ani – este că la aceste aşteptări, sunt adăugate toate celelalte aşteptări, destul de abstract formulate, ca şi cum persoana ar primi din momentul începerii relaţiei pe frunte o etichetă pe care scrie: „sunt aşa cum vrei tu, iubire. Bine, nu chiar 100 %, dar măcar 95% – cele mai importante… pentru TINE” sau ca şi cum ar semna un contact care prevede că din momentul în care a intrat în câmpul de gravitaţie sentimentală al cuiva, un partener este obligat să se conformeze realităţii celuilalt, pe care ar trebui nu să o întrebe, ci să o intuiască, în temeiul unor convingeri larg răspândite (cel puţin din câte am constatat în rândul femeilor), că un bărbat ar trebui să ştie ce vrea o femeie.
Am primit pe messenger următorul chain letter:
„Cum faci un barbat fericit? 1. Gateste pentru el 2. Fa dragoste cu el 3. In rest lasa-l in pace.
Cum faci o femeie fericita? Trebuie sa fii pentru ea: 1. iubit 2. companie placuta 3. prieten 4. frate 5. parinte 6. maestru 7. educator 8. bucatar 9. tâmplar 10. instalator 11. mecanic 12. electrician 13. stilist 14. sexolog 15. co-insarcinat 16. psiholog 17. psihiatru 18. terapeut 19. autodidact 20. organizator 21. tată bun 22. curat 23. simpatic 24. atletic 25. tandru 26. atent 27. galant 28. inteligent 29. glumet 30. creativ 31. puternic 32. intelegator 33. tolerant 34. precaut 35. ambitios 36. curajos 37. credincios 38. respectuos 39. pasional 40. competent şi tine minte: sa-i faci des complimente, sa mergi cu placere la cumparaturi si… 41. sa nu exagerezi!”
Practic, tot ce este în listă de la 1 la 21 sunt roluri bazate pe o activitate principală de bază, o activitate bazată pe o interacţiune socială, roluri în temeiul cărora sunt definite anumite aşteptări. Ei bine, tocmai partea abstractă este surprinsă de la 22 la 40. Pentru că surprinde o serie de valori în temeiul cărora este din nou aşteptat un comportament. Totuşi, este de ţinut minte că nu fiecare femeie ţine la toate aceste valori, nu fiecare femeie le pune în aceeaşi ordine, nu fiecare femeie le verifică sau se convinge de existenţa sau inexistenţa lor la fel.
Trăim într-o societate în care educaţia sentimentală funcţionează pe principiul instalatorului explicat de personajul lui Robert De Niro în genialul film „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson): „Atunci când îşi face bine treaba, nimeni nu-i observă contribuţia. Dar atunci când nu şi-o face, toată lumea se umple de rahat.”. Altfel spus: „Hai să ne cunoaştem şi vedem cum merge. Aflăm pe parcurs. Lasă că merge şi aşa!”, iar fiecare se bazează pe propria experienţă în loc să se uite realmente la partener şi să lase deoparte toate aşteptările şi etichetele pe care abia aşteaptă să i le pună.
Aşteptările sunt de cele mai multe ori formulate în termeni abstracţi din partea femeilor cu care am vorbit, fără criterii precise sau clare de măsurare a acestor aşteptări, ceea ce indică gradul de lipsă de educaţie referitor la ceea ce vor.
La un moment dat, după stabilirea unui contract, am mai stat de vorbă la o cafea cu un client, divorţat de soţia lui după ce avea deja o fetiţă, care mi-a spus că dacă s-ar întâlni acum cu o femeie precum soţia lui, ar sta cel mult de vorbă cu ea la o cafea. Mi se pare absolut uimitoare o asemenea perspectivă la dimensiunea unei întregi societăţi.
Ceea ce se întâmplă cel mai frecvent, ca şi traseu psihologic pentru o persoană în scoietatea românească, este: are primele întâlniri şi primele „prietenii” încă din şcoala primară sau din gimnaziu, face sex în liceu din teribilism, sau din presiunea socială a grupului, sau din lipsă de educaţie, are una sau mai multe experienţe frustrante sau traumatizante cu câţiva primi parteneri care de asemenea nu ştiu prea bine ce vor, apoi sunt „păţiţi” şi atrag în viaţa lor exact lucrurile sau persoanele de care se tem, confirmându-le aşteptările inconştiente de tipul: „toţi bărbaţii vor numai sex” sau „toate femeile vor maşină şi casă” şi alte stereotipuri. Eventual se căsătoresc, se ceartă cu partenerul, se despart înainte sau după ce au unul sau doi copii, pe la 30 de ani în cele din urmă îşi dau seama ce vor. Dar este prea târziu. Pentru că au nevoie deja de un partener. Uneori, e prea târziu să îţi dai seama ce vrei atunci când ceea ce contează e ce trebuie. Aşa că fiecare îşi alege un compromis pe care îl ronţăie cu jumătate de gură până pe la 40 şi ceva de ani, eventual culminând cu o amantă sau cu un alt divorţ.
Deja la 30 de ani, în România, spre deosebire de exemplu de Suedia, pentru o femeie să fie necăsătorită la 25 de ani este o sabie a lui Damocles deasupra capului, şi nu un semn de înţelepciune.
Diferenţa, în mod ironic, este că acolo, femeile pe la 25 de ani sunt muuult mai inteligente emoţional decât femeile din România la 25 de ani.
Personal, nu cunosc nici o femeie de 25 de ani sau mai mult care să nu fie f****ă la cap săptămânal de câte vreo rudă cu apropo-uri referitoare la căsătorie. O femeie de 28 de ani mi-a spus chiar că în următorii 2 ani, ea intenţionează să aibă un copil, chiar dacă de un an de zile, nu a avut nici o relaţie şi nu se arăta nimic la orizont.
Desigur, ar fi de bun simţ din partea mea să bazez aceste prezumţii pe date de cercetare. Totuşi, îmi aduc aminte de un banc a propos de asta: „În urma unei îndelungi cercetări româneşti, s-a ajuns la concluzia că cele mai multe vitamine se găsesc în farmacie.”
Aşadar, tu cum îţi îmbunătăţeşti practica… de a şti ce vrei?

27
Iun
09

În 10 puncte despre ce îmi place la D…

Deşi nu sunt un fan în mod deosebit pentru muzica şi modul în care se promovează DJ Project (consider că au rămas la un nivel comercial pentru puştani, pe care îl aveau şi acum 10 ani), DAR videoclipul pentru „Before I sleep” mi se pare strălucit – şi la nivelul expresie vizuală, şi la nivelul linie melodică, şi la versuri (cu o diferenţă semnificativă faţă de cele din articolul pe care l-am scris acum două zile) .
Starea pe care o creează poate părea paradoxală: o melodie care prin ritm invită la dans şi prin versuri şi expresie la un fel de tristeţe, prin personajul cântăreţei care tânjeşte după trecut  şi în timp ce povesteşte despre asta, iese la suprafaţă.

DJ Project – „Before I Sleep

Au trecut zece luni de când am început relaţia cu D., pe 27 august 2008, iar mâine se împlinesc 10 + 1 de când ne-am cunoscut, pe 28 iulie 2008. (relaţia s-a terminat în decembrie 2008) . Inspirat de acest videoclip m-am gândit să vă ofer un moment aniversar.

Nu am de gând să scriu despre lucrurile care nu ne plac la alţii , pentru că despre cele 12 lucruri care nu-mi plac la D am scris aici. Aşa că m-am gândit, cu această ocazie, să vă ofer…

Cele 10 + 2 lucruri pe care le apreciam la D. atunci când mă aflam în relaţie cu ea.

1. Chiar dacă D. a demonstrat că poate fi crudă, există o latură de copil nevinovat în ea, e acea latură de care m-am îndrăgostit, dar nu în metrou, după cum scria Vera pe 11 iunie.

Această latură se cerea apreciată, din dorinţa ei subconştientă de a primi recunoaştere, pentru că este evident că în familia în care a fost crescută, a învăţat să se exprime câştigând atenţia părinţilor „făcând frumos” şi comportându-se manierat şi subtil, astfel încât să îşi folosească atuurile (mai ales fizice) pentru a intra în graţiile tuturor. Această latură de copil este cea pentru care toată lumea o adoră.

D. are o prezenţă fantastică, pozitivă, optimistă, încrezătoare, care creează o atmosferă de milioane, şi încă lipsită de orice răutate, cu dorinţa sinceră de a ajuta şi a intra în conexiune profundă cu semenul de lângă ea.

"Smile for Me, Please!" Copyright (C) Roxana Enache

"Smile for Me, Please!" Copyright (C) Roxana Enache

2. Deşi uneori isterică, modul în care lasă emoţiile să curgă fluid şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul este absolut fascinant, pentru că creează impresia unei persoane care poate să rezoneze cu adevărat cu sinele şi prin aceasta să creeze o conexiune profundă cu oricine vorbeşte.

Starea ei se poate schimba într-o clipită de la un pol la celălalt. Este în contact cu subconştientul ei; are un bun flux al energiei; reuşeşte să trăiascăclipa în prezent, aici şi acum; are abilitatea de a percepe expresiv latura imaterială a vieţii. Ceea ce am încercat eu a fost (fără prea mare succes – dar ceea ce nu va reuşi niciodată să facă A.) să antrenez la starea ei este capacitatea ei de a-şi controla aceste înclinaţii.

3.  Frumuseţea fizică şi rafinamentul dus la excelenţă prin care şi-o pune în valoare. Un simţ estetic aproape înnăscut, o delicateţe în îmbinarea culorilor şi exprimarea personalităţii indiferent că era îmbrăcată cu o fustă ruptă şi cusută de mine, un costum de birou, o ţinută pentru biserică sau un trening în Africa.

4.  Pioşenia în biserică, respectul faţă de Sfintele Taine, deschiderea spre spovedanie, lipsa aiurelilor new age ale căror nori plutesc deasupra capetelor multor bucureştence.

D. , chiar dacă nu este o persoană chiar religioasă, manifestă respect faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Din păcate pentru sufletul ei, A. nu consideră acest aspect deloc relavant. Din întâmplare, momentele petrecute cu D la biserică sunt din cele mai liniştite pentru inima mea din toată viaţa. Una din cele mai frumoase clipe a fost când la una din liturghii, preotul a vorbit despre viaţa şi munca părintelui Dumitru Stăniloaie – din care i-am citit şi eu lui D. în seara când am cerut-o în căsătorie  şi a şi citit din el, ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută.

"The Way the Galaxy Starts to Melt" Copyright (C) Lorena Lazăr

"The Way the Galaxy Starts to Melt" Copyright (C) Lorena Lazăr

5. Este o persoană atrăgătoare, energică, care ştie cum să îşi exprime sexualitatea şi cum să realizeze o comunicare profundă prin atingere, privire şi voce, chiar dacă nu întotdeauna sănătoasă…

6. Capacitatea de concentrare. Exact starea pe care o manifestă personajul din „before I Sleep”. Spiritul de observaţie, de atenţie la ceilalţi. Este o vorbă în Biblie, „chiar şi un prost ar trece de înţelept, dacă ar tăcea, şi de înţelept dacă şi-ar ţine gura”. D. are capacitatea rar întâlnită de a-şi focaliza energia pe un obiectiv concret sau o sarcină şi de a o urmări cu ambiţie până la îndeplinire.

"Shadows" Copyright (C) Adina Florentina Toma

"Shadows" Copyright (C) Adina Florentina Toma

7. Este o persoană care tinde mai degrabă să fie de acord şi să caute puncte comune, chiar şi atunci când este criticată, şi care doreşte să aibă parte de provocare şi stimulare. Îi place să folosească feed-back-ul pentru a se autodepăşi, pentru a-şi demonstra ei înşişi şi celorlalţi că poate să fie mai bună.

Chiar dacă nu o foloseşte, are capacitatea să lase interlocutorul să-şi spună punctul de vedere, îşi poate exprima dezacordul într-o manieră subtilă sau făţişă, dar niciodată nu va ridica vocea pentru a impune ceva. D. este o persoană care ştie să asculte. Că nu vrea întotdeauna, asta este doar lipsa ei de voinţă în a-şi folosi potenţialul – pe care de altfel nici nu şi-l împlineşte.

Iar capacitatea de a asculta cu adevărat este rară în ziua de astăzi. Oamenii sunt atât de pierduţi în gândurile lor încât uită efectiv să-i mai asculte pe ceilalţi, ba chiar să le şi caute părerea critică cu interes sincer pentru dezvoltare.

Atitudinea respectuoasă faţă de ea şi fermă faţă de comportamentul ei este cea pe care D. întotdeauna a apreciat-o la mine, precum şi felul în care reuşeam să o provoc, să o incit, mai ales pe plan intelectual, prin tachinare, seducţie şi prin critică pe faţă.

8. Chiar dacă incorectă şi neloială, D. este o persoană pe care în alte circumstanţe decât cele sentimentale, se poate conta. A reuşit să-l scape pe fratele ei de închisoare, luptând pentru nevinovăţia lui, având grijă de el cât a fost în spital, având grijă de părinţii ei şi confruntându-se cu neîncrederea tuturor, atunci când mulţi nu îi dădeau şanse şi avea doar convingerea ei că va reuşi.

D. a trecut prin câteva situaţii de viaţă care şi-au lăsat amprenta asupra caracterului ei, întărindu-l şi conturându-i ambiţia de a realiza orice-şi propune (chiar dacă de cele mai multe ori ce-şi propune este în aria propriului interes material şi imediat). Astfel, este o persoană care câştigă respectul nu doar prin prezenţă, eleganţă şi frumuseţe fizică, ci şi prin ceea ce demonstrează că e în stare să facă.

"Sin" Copyright (C) Lorena Lazăr

„Sin” Copyright (C) Lorena Lazăr

9. Spiritul ludic, plăcerea de a se juca. Asta vine din comportamentul de copil şi din flexibilitatea comportamentului, şi din plăcerea de a se juca cu frumuseţea ei într-o manieră fermecătoare. Bineînţeles, D. are nevoie şi de un partener de joacă pe măsură. Din păcate D. mai juca şi jocuri, nu doar joacă, ceea ce deja dintr-o altă perpectivă (cea a „jocurilor pentru adulţi” – jocuri psihologice patologice descrise în cartea cu acest titlul de către fondatorul analizei tranzacţionale – Eric Berne).

"Green Grass" Copyright (C) Adina Florentina Toma

„The Green  Grass” Copyright (C) Adina Florentina Toma

10. Faptul că îmi spunea pe nume des atunci când vorbea cu mine. Abilitatea cuiva de a spune: „Bună dimineaţa, X”, spre deosebire de „bună dimineaţa!”, este o diferenţă care face diferenţa… în fiecare zi. Poate părea drept un detaliu, dar este unul care contează fără să fim prea conştienţi de asta.

Spunându-i celuilalt pe nume des în comunicare frecventă şi intonând numele într-o manieră care denotă respect este o formă de apreciere a partenerului în poziţia din relaţie. D. a fost una din puţinele femei pe care le-am întâlnit care îmi pronunţa prenumele exact aşa cum îmi place să fie pronunţat, cu accentul şi inflexiunile acolo unde trebuie.

11. Ştia să preţuiască ceeea ce îi ofer în dar (chiar dacă asta a durat puţin) şi recunoaşte preţul şi importanţa sentimentelor mele, într-o manieră care m-a ajutat să mă simt valorificat drept bărbatul din vaţa ei care poate să o facă fericită, cu desăvârşita convingere că pentru femeia autentică din ea, iar nu cea de pe piedestal, eu şi nimeni altul sunt acela pentru ea.

12. Este o gospodină şi casnică absolut minunată. Am gătit o dată cu ea ciupercuţe umplute cu brânză. Este o femeie care are un real talent în tot ce înseamnă ordine, curăţenie şi gătit în casă.

Nu am mai recitit ce am scris că nu apreciam, pentru că nu-mi mai pasă acum, ce contează este ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D. (scris în seara în care m-a părăsit – atunci încă nu ştiam). Acestea sunt aspectele reunite ale tuturor celor pe care D. ştie că le apreciez la ea, pentru că o listă asemănătoare i-am făcut şi ei în noiembrie (le-am re-sistematizat de atunci).

25
Iun
09

Atunci când încercăm să-L înlocuim pe Dumnezeu cu iubitul…

O problemă pe care Danion Vasile o comenta într-una din cărţile lui era tendinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu cu aşteptările din partea iubitului sau iubitei de a umple un gol al cărui loc nu era acolo… Sau cum spune personajul lui Kathy Baker în „Titanic” (1997, R. James Cameron)… „waiting for an absolution that will never come”.

Există locuri în suflet pentru iubiţi, pentru părinţi, pentru fraţi, dar locul lui Dumnezeu este al lui Dumnezeu şi se cere a nu fi confundat sau înclocuit cu altceva. A devenit o obişnuinţă ca oamenii să umple locul din inima lor care este pentru Dumnezeu cu ceea ce aşteaptă de la partenerul de viaţă: un salvator, pe care, bineînţeles că nu uităm să-l condiţionăm, să fie după chipul şi asemănarea aşteptărilor noastre.

DJ Project – „În lumea ta

Linia melodică a celor de la DJ Project părea să fie interesantă şi a mai avut nevoie şi de nişte versuri şi de un videoclip. Totuşi, videoclipul acesta ascunde o comoară mică ce îmi va ajuta argumentaţia: imaginaţia a fost înlocuită de vis pentru tânăra care caută cu un cristal în dreptul ochiului, aşa cum şi Sfântul Apostol Pavel spune la Corinteni că acum privim ca prin oglindă, ca prin ghicitură, dar după moarte vom vedea faţă în faţă. Iluzia este cauzată de căutarea de a pune pe un piedestal pe cineva de a cărui existenţă este condiţionată starea sufletească a posesorului aşteptărilor.

Pentru mine în mod deosebit (poate şi pentru alţii, după cum intuiesc), premiul pe termen scurt atunci când am dreptate observând cât de mare este frica celorlalţi în raport cu dragostea este singurătatea.

Cea mai mare neînţelegere, cea mai mare amărăciune este această plajă de perspective incomplete, parţiale pe care ceilalţi le au asupra iubirii, un fel de “te iubesc dar….”:
“te iubesc, dar trebuie să fii aşa cum vreau eu pentru că acum nu eşti”
“te iubesc, dar trebuie să te înţeleg pentru că acum nu te înţeleg”
“te iubesc, dar trebuie să te accept pentru că acum vreau să te schimb”
“te iubesc, dar trebuie să am şi încredere în tine pentru că mi-e frică să nu mă abandonezi”
“te iubesc, dar nu îmi împlineşti aşteptările
“te iubesc, dar nu te pot ierta
“te iubesc, dar lasă-mă să te controlez
“te iubesc, dar nu putem fi împreună”
Am căutat să cred că iubirea poate face miracole şi poate fi de ajuns pentru a-i ţine pe doi oameni împreună. Am căutat să înţeleg ce face ca lucrurile să funcţioneze între doi oameni pornind de la iubire. Am căutat să găsesc o explicaţie depre cum poate iubirea îngloba toate acestea de mai sus.

Mi-am dat seama că nu poate.

Oamenii chiar au nevoie să înveţe anumite lecţii. În Biblie, în cărţile sfinţilor, sunt lucrurile explicate foarte clar. Cinsteşte-ţi părinţii, înţelege pildele, acceptă-ţi crucea, iartă-ţi aproapele, ajută-ţi aproapele atunci când ţi-o cere sau când are nevoie şi nu o poate cere, fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii, făce-ţi-vă cu cei fără de lege ca fiind sub lege, măcar că nu sunteţi sub lege, ca să îi câştigaţi, leapădă-te de lume şi urmează-I lui Hristos.

Lucrurile sunt foarte, foarte clare.

Sunt atât de clare, încât Iisus Hristos îi spune bogatului care le ştia pe toate că un singur lucru îi mai lipseşte: să le pună în practică. Toate aceste concepte nu sunt abstracte, sunt lucruri pentru care avem reprezentări şi exemple în viaţa concretă, dacă stăm să le observăm. Totuşi, exerciţiul de a le transforma într-o experienţă frecventă, într-o abilitate, într-o virtute, este cel care îi separă pe cei care merg pe drumul destinului faţă de cei care îşi croiesc propria soartă… pe arătură.

PS: Citeşte şi această metaforă extraodinară: Picătura şi Oceanul