Epilog

[Update în iunie 2021. Drepturile de administrare pentru acest blog au fost mutate către execitantul drepturilor de autor (vezi disclaimer). Autorul nu mai are niciun acces direct către conținutul acestui blog. Administratorul de WordPress actual nu e autorul conținutului. Acest site va fi menținut în starea în care a fost lăsat în 2016 de autor, fără actualizări sau comunicare cu utilizatorii. Unele linkuri sau videouri sunt broken.]

MOTTO:

„Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

• a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

• trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

• după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

• a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

• A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

• a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

• s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

• a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de don‘şoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Dragostea, ca o apă

În ceea ce priveşte comunicarea sentimentală dintre doi oameni, mi-a plăcut o metaforă pe care Ross Jeffries, expert mondial în persuasiune şi seducţie, a folosit-o într-unul din trainingurile lui:

„Dragostea între doi oameni este ca o întindere de apă între el şi ea. Fiecare din ei are nevoie de apa respectivă pentru a-şi uda sămânţa de dragoste pe care o au în ei înşişi pentru celălalt. Această sămânţă trebuie să crească şi să se dezvolte. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic, şi sămânţa dragostei nu se dezvoltă pentru cel rămas fără apă, ci se usucă încetul cu încetul, sufocată de sămânţa dragostei celuilalt, care s-a dezvoltat până peste măsură.”

De aceea, este bine să aveţi grijă, în orice relaţie (aici, se poate extinde şi la relaţiile de afaceri), să nu luaţi toată apa! Mai au şi alţii nevoie de ea! Dacă nu ar fi apa, nu am avea nici iarbă… 

Cum să iubeşti pe cineva care se „iubeşte” prea mult pe sine

Ieri a fost ziua lui D. În ciuda aşteptărilor anumitor persoane, nu a fost deloc dificil să mă abţin de la a nu o suna. Totuşi, mi-am ridicat nişte întrebări şi aş vrea să vă împărtăşesc răspunsurile la care am ajuns.

În toamnă am ajuns la un fel de fund al sacului, din punct de vedere emoţional. Dacă mai era ceva de scotocit, ar fi fost prea mult pentru mine, prea dureros. Aş fi trăit cu piciorul într-un trecut care nu îmi mai afectează prezentul decât prin amintiri şi prin urmele care au rămas în mine. Ceea ce am pierdut, la ce am renunţat, în urma relaţiei cu D. este speranţa că iubirea le rezolvă pe toate. NU, doar iubirea nu rezolvă.

Cum să îi iubeşti pe oameni fără să îi judeci?

Frumuseţea libertăţii pe care o au oamenii stă în puterea lor de a alege. Atunci când mă uit la cineva, nu îi observ doar limbajul, vestimentaţia şi comportamentul. Îi observ tiparele, mimica şi tot ceea ce poate să îmi spună ceva despre tendinţele şi preferinţele lui. Mai mult decât toate, despre obiceiurile lui.

Vezi tu, pentru cei care au binecuvântarea de a nu se confrunta cu realitatea suprinderii atât de bune şi rapide a acestor tipare, mai există speranţa. Speranţa că acel om poate fi frumos. „Frumos, adică aşa cum e în ochii mei. Dar cui îi pasă de ochii mei? Persoana respectivă nu s-a născut ca să fie frumoasă în ochii mei. Aşadar, pentru cine te iubesc? Pentru cine eşti, sau pentru cine îmi doresc să devii? A te iubi fără a te înţelege pe tine, cea care eşti acum, este vis. A te iubi pe tine, cea de acum, fără să mă gândesc la cine poţi să devii, este limitarea imaginaţiei. Aşadar… ce pot să fac este să sper. Să sper că iubirea mea are puterea să te schimbe.”

Şi chiar de aş oferi această dragoste cuiva cu o inimă caldă, nu va conta. Căci dincolo de inimă, este caracterul. Caracterul, care este în egală măsură prieten şi duşman al fiinţei iubite. Caracterul, sau lipsa lui.

Aşa că dacă nu pot să sper, pentru că deja cunosc prea bine realitatea intuită şi demonstrată (chiar şi atunci când nu am crezut în intuiţie), atunci măcar pot să mă bucur de libertate. De libertatea persoanei iubite… de a alege între grade mai nuanţate de întuneric.

Videoclipuri-inspiraţie (2)

În continuarea „Videoclipuri-inspiraţie (1)„, vă ofer o compilaţie din cele mai interesante materiale video postate de-a lungul timpului pe blog (de acum înainte se vor găsi doar în cadrul acestui post):

Discursuri memorabile despre caracter:

1. Discursul final al lui Danny DeVito în „The Big Kahuna” (R. John Swanback, 1999)

2. Discursul final al lui Al Pacino în „Scent of a Woman” (R. Martin Brest, 1992)

Scurt-metraje:

3. Validation

4.World Builder

PS: Dacă ţi-a plăcut această sinteză, îţi mai recomand de asemenea:

Dragostea ca un cântec

Tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? a.k.a. „Despre abstract în dragoste”

Relaţiile sentimentale sunt transpunerea în concret a unor sentimente, emoţii, valori şi principii. Discutam acum vreo cateva saptamani cu cineva despre cât amâna, prin teoretizări pe messenger, şi e-mailuri kilometrice, să se întâlnească cu cineva cu care are convingerea că se poate înţelege foarte bine pe plan sentimental. S-a ridicat, într-o discuţie la masă la care îşi dădeau cu părerea mai mulţi întrebarea: „aham… vă cunoaşteţi de două luni… şi când o să treceţi la practică?”.
Relaţia cu D. s-a cantonat, teoretic, în planul concretului. În realitate, perspectiva lui D. era destul de abtractă (a se citi vagă…) cu privire la ce dorea într-o relaţie… încă de la bun început. Sau despre cum îşi dădea seama de asta.
Iar pe această introspecţie am să insist. Este o vorbă la români, „dragostea trece prin stomac” şi „ce-i în mână nu-i minciună”. Cu toate acestea, alegerile în relaţii se iau pe premise abstracte şi cel mai adesea subconştiente. Aud în dreapta şi în stânga… „grupul cutare nu mai are valori”. Asta e o aberaţie. Fiecare persoană are valori şi ştie cel puţin la nivel inconştient ce vrea într-un anumit sector al vieţii. Chiar dacă nu ne dăm seama, viaţa noastră se guvernează în jurul principiilor şi valorilor. În jurul acelor idei şi convingeri care dau sens vieţii, aşa cum o cunoaştem.
Nu degeaba categoria „Gânduri despre idei şi convingeri” este cea în care am scris cele mai multe articole. Această componentă abstractă are o semnificaţie pe care există tendinţa de a o ignora.
Totuşi, aici apare o graniţă fină. Atunci când fiecare doreşte ceva care nu ştie cum să definească, este ceva abstract, sau ceva care ilustrează lipsa de autocunoaştere? Altfel spus, tu ce vrei în dragoste când ai să fii mare? Cu cine vrei să fii când ai să fii mare? Ce spune asta despre tine? Poate că sunt întrebări pe care le evităm pentru că nu avem niciodată curajul să le punem.
Acest amic de-al meu foloseşte internetul ca mijloc de a cunoaşte femei. Din când în când, îmi mai trimite ceea ce el consideră a fi fie profiluri interesante, fie modele de „aşa nu”. Investigând cu puţină curiozitate această latură, am observat că internetul este the dumping groung of all people who didn’t know to connect in real life.
Am citit chiar despre un eveniment de „speed dating” care a avut succes la prima sa ediţie în România. Ideea de bază era de a lucra după un concept de social networking folosit în business: vorbeşti câte 5 sau 10 minute cu fiecare dintre ceilalţi participanţi, astfel încât la sfârşitul celor câteva ore, ai vorbit cu toată lumea. Singura problemă era că numai eu cunoşteam deja vreo 4 din persoanele înscrise acolo. Şi nu că aş fi eu foarte bine conectat, ci pur şi simplu era vorba tot de un cerc închis de oameni care s-au înscris.
Aşadar, fiecare mediu în care poţi cunoaşte pe cineva oferă anumite posibilităţi. Unii se întreabă: de ce la metrou? Ei bine, la metrou poţi întâlni cea mai largă diversitate de oameni, cărora să le oferi cea mai mare probabilitate de şanse de a se potrivi sau nu aşteptărilor tale. Dar nu aici voiam să ajung.
Să zicem că cineva pe care îl cunoşti pe internet răspunde la anumite aşteptări (de exemplu este interesat(ă) pentru o relaţie, scrie ceva suficient de inteligent la descriere încât să îţi atragă atenţia, tinde să fie o persoană mai degrabă retrasă din punct de vedere personal sau tinde să nu îi lase pe ceilalţi să îl/o cunoască), sau o persoană pe care o cunoşti la un eveniment de speed dating la altele (de exemplu, persoană de succes pe plan profesional, care îşi permite să investescă ceva gen 50 euro pentru a participa la un asemenea eveniment, şi care nu îşi permite să facă abordări personale în mediul profesional, eventual având o bună separaţie între planul personal şi cel profesional). Aceste aşteptări sunt justificate în raport cu mediul sau canalul pe care s-a realizat comunicarea. Lucrul care se întâmplă şi de care mulţi oameni nu sunt conştienţi – şi nu spun asta doar din experienţa cu D., ci din experienţa din dating şi încercat relaţii sentimentale, cu femei de la 15 la 35 de ani – este că la aceste aşteptări, sunt adăugate toate celelalte aşteptări, destul de abstract formulate, ca şi cum persoana ar primi din momentul începerii relaţiei pe frunte o etichetă pe care scrie: „sunt aşa cum vrei tu, iubire. Bine, nu chiar 100 %, dar măcar 95% – cele mai importante… pentru TINE” sau ca şi cum ar semna un contact care prevede că din momentul în care a intrat în câmpul de gravitaţie sentimentală al cuiva, un partener este obligat să se conformeze realităţii celuilalt, pe care ar trebui nu să o întrebe, ci să o intuiască, în temeiul unor convingeri larg răspândite (cel puţin din câte am constatat în rândul femeilor), că un bărbat ar trebui să ştie ce vrea o femeie.
Am primit pe messenger următorul chain letter:
„Cum faci un barbat fericit? 1. Gateste pentru el 2. Fa dragoste cu el 3. In rest lasa-l in pace.
Cum faci o femeie fericita? Trebuie sa fii pentru ea: 1. iubit 2. companie placuta 3. prieten 4. frate 5. parinte 6. maestru 7. educator 8. bucatar 9. tâmplar 10. instalator 11. mecanic 12. electrician 13. stilist 14. sexolog 15. co-insarcinat 16. psiholog 17. psihiatru 18. terapeut 19. autodidact 20. organizator 21. tată bun 22. curat 23. simpatic 24. atletic 25. tandru 26. atent 27. galant 28. inteligent 29. glumet 30. creativ 31. puternic 32. intelegator 33. tolerant 34. precaut 35. ambitios 36. curajos 37. credincios 38. respectuos 39. pasional 40. competent şi tine minte: sa-i faci des complimente, sa mergi cu placere la cumparaturi si… 41. sa nu exagerezi!”
Practic, tot ce este în listă de la 1 la 21 sunt roluri bazate pe o activitate principală de bază, o activitate bazată pe o interacţiune socială, roluri în temeiul cărora sunt definite anumite aşteptări. Ei bine, tocmai partea abstractă este surprinsă de la 22 la 40. Pentru că surprinde o serie de valori în temeiul cărora este din nou aşteptat un comportament. Totuşi, este de ţinut minte că nu fiecare femeie ţine la toate aceste valori, nu fiecare femeie le pune în aceeaşi ordine, nu fiecare femeie le verifică sau se convinge de existenţa sau inexistenţa lor la fel.
Trăim într-o societate în care educaţia sentimentală funcţionează pe principiul instalatorului explicat de personajul lui Robert De Niro în genialul film „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson): „Atunci când îşi face bine treaba, nimeni nu-i observă contribuţia. Dar atunci când nu şi-o face, toată lumea se umple de rahat.”. Altfel spus: „Hai să ne cunoaştem şi vedem cum merge. Aflăm pe parcurs. Lasă că merge şi aşa!”, iar fiecare se bazează pe propria experienţă în loc să se uite realmente la partener şi să lase deoparte toate aşteptările şi etichetele pe care abia aşteaptă să i le pună.
Aşteptările sunt de cele mai multe ori formulate în termeni abstracţi din partea femeilor cu care am vorbit, fără criterii precise sau clare de măsurare a acestor aşteptări, ceea ce indică gradul de lipsă de educaţie referitor la ceea ce vor.
La un moment dat, după stabilirea unui contract, am mai stat de vorbă la o cafea cu un client, divorţat de soţia lui după ce avea deja o fetiţă, care mi-a spus că dacă s-ar întâlni acum cu o femeie precum soţia lui, ar sta cel mult de vorbă cu ea la o cafea. Mi se pare absolut uimitoare o asemenea perspectivă la dimensiunea unei întregi societăţi.
Ceea ce se întâmplă cel mai frecvent, ca şi traseu psihologic pentru o persoană în scoietatea românească, este: are primele întâlniri şi primele „prietenii” încă din şcoala primară sau din gimnaziu, face sex în liceu din teribilism, sau din presiunea socială a grupului, sau din lipsă de educaţie, are una sau mai multe experienţe frustrante sau traumatizante cu câţiva primi parteneri care de asemenea nu ştiu prea bine ce vor, apoi sunt „păţiţi” şi atrag în viaţa lor exact lucrurile sau persoanele de care se tem, confirmându-le aşteptările inconştiente de tipul: „toţi bărbaţii vor numai sex” sau „toate femeile vor maşină şi casă” şi alte stereotipuri. Eventual se căsătoresc, se ceartă cu partenerul, se despart înainte sau după ce au unul sau doi copii, pe la 30 de ani în cele din urmă îşi dau seama ce vor. Dar este prea târziu. Pentru că au nevoie deja de un partener. Uneori, e prea târziu să îţi dai seama ce vrei atunci când ceea ce contează e ce trebuie. Aşa că fiecare îşi alege un compromis pe care îl ronţăie cu jumătate de gură până pe la 40 şi ceva de ani, eventual culminând cu o amantă sau cu un alt divorţ.
Deja la 30 de ani, în România, spre deosebire de exemplu de Suedia, pentru o femeie să fie necăsătorită la 25 de ani este o sabie a lui Damocles deasupra capului, şi nu un semn de înţelepciune.
Diferenţa, în mod ironic, este că acolo, femeile pe la 25 de ani sunt muuult mai inteligente emoţional decât femeile din România la 25 de ani.
Personal, nu cunosc nici o femeie de 25 de ani sau mai mult care să nu fie f****ă la cap săptămânal de câte vreo rudă cu apropo-uri referitoare la căsătorie. O femeie de 28 de ani mi-a spus chiar că în următorii 2 ani, ea intenţionează să aibă un copil, chiar dacă de un an de zile, nu a avut nici o relaţie şi nu se arăta nimic la orizont.
Desigur, ar fi de bun simţ din partea mea să bazez aceste prezumţii pe date de cercetare. Totuşi, îmi aduc aminte de un banc a propos de asta: „În urma unei îndelungi cercetări româneşti, s-a ajuns la concluzia că cele mai multe vitamine se găsesc în farmacie.”
Aşadar, tu cum îţi îmbunătăţeşti practica… de a şti ce vrei?

În 10 puncte despre ce îmi place la D…

Deşi nu sunt un fan în mod deosebit pentru muzica şi modul în care se promovează DJ Project (consider că au rămas la un nivel comercial pentru puştani, pe care îl aveau şi acum 10 ani), DAR videoclipul pentru „Before I sleep” mi se pare strălucit – şi la nivelul expresie vizuală, şi la nivelul linie melodică, şi la versuri (cu o diferenţă semnificativă faţă de cele din articolul pe care l-am scris acum două zile) .
Starea pe care o creează poate părea paradoxală: o melodie care prin ritm invită la dans şi prin versuri şi expresie la un fel de tristeţe, prin personajul cântăreţei care tânjeşte după trecut  şi în timp ce povesteşte despre asta, iese la suprafaţă.

DJ Project – „Before I Sleep„

Au trecut zece luni de când am început relaţia cu D., pe 27 august 2008, iar mâine se împlinesc 10 + 1 de când ne-am cunoscut, pe 28 iulie 2008. (relaţia s-a terminat în decembrie 2008) . Inspirat de acest videoclip m-am gândit să vă ofer un moment aniversar.

Nu am de gând să scriu despre lucrurile care nu ne plac la alţii , pentru că despre cele 12 lucruri care nu-mi plac la D am scris aici. Aşa că m-am gândit, cu această ocazie, să vă ofer…

Cele 10 + 2 lucruri pe care le apreciam la D. atunci când mă aflam în relaţie cu ea.

1. Chiar dacă D. a demonstrat că poate fi crudă, există o latură de copil nevinovat în ea, e acea latură de care m-am îndrăgostit, dar nu în metrou, după cum scria Vera pe 11 iunie.

Această latură se cerea apreciată, din dorinţa ei subconştientă de a primi recunoaştere, pentru că este evident că în familia în care a fost crescută, a învăţat să se exprime câştigând atenţia părinţilor „făcând frumos” şi comportându-se manierat şi subtil, astfel încât să îşi folosească atuurile (mai ales fizice) pentru a intra în graţiile tuturor. Această latură de copil este cea pentru care toată lumea o adoră.

D. are o prezenţă fantastică, pozitivă, optimistă, încrezătoare, care creează o atmosferă de milioane, şi încă lipsită de orice răutate, cu dorinţa sinceră de a ajuta şi a intra în conexiune profundă cu semenul de lângă ea.

"Smile for Me, Please!" Copyright (C) Roxana Enache

2. Deşi uneori isterică, modul în care lasă emoţiile să curgă fluid şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul este absolut fascinant, pentru că creează impresia unei persoane care poate să rezoneze cu adevărat cu sinele şi prin aceasta să creeze o conexiune profundă cu oricine vorbeşte.

Starea ei se poate schimba într-o clipită de la un pol la celălalt. Este în contact cu subconştientul ei; are un bun flux al energiei; reuşeşte să trăiascăclipa în prezent, aici şi acum; are abilitatea de a percepe expresiv latura imaterială a vieţii. Ceea ce am încercat eu a fost (fără prea mare succes – dar ceea ce nu va reuşi niciodată să facă A.) să antrenez la starea ei este capacitatea ei de a-şi controla aceste înclinaţii.

3.  Frumuseţea fizică şi rafinamentul dus la excelenţă prin care şi-o pune în valoare. Un simţ estetic aproape înnăscut, o delicateţe în îmbinarea culorilor şi exprimarea personalităţii indiferent că era îmbrăcată cu o fustă ruptă şi cusută de mine, un costum de birou, o ţinută pentru biserică sau un trening în Africa.

4.  Pioşenia în biserică, respectul faţă de Sfintele Taine, deschiderea spre spovedanie, lipsa aiurelilor new age ale căror nori plutesc deasupra capetelor multor bucureştence.

D. , chiar dacă nu este o persoană chiar religioasă, manifestă respect faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Din păcate pentru sufletul ei, A. nu consideră acest aspect deloc relavant. Din întâmplare, momentele petrecute cu D la biserică sunt din cele mai liniştite pentru inima mea din toată viaţa. Una din cele mai frumoase clipe a fost când la una din liturghii, preotul a vorbit despre viaţa şi munca părintelui Dumitru Stăniloaie – din care i-am citit şi eu lui D. în seara când am cerut-o în căsătorie  şi a şi citit din el, ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută.

"The Way the Galaxy Starts to Melt" Copyright (C) Lorena Lazăr

5. Este o persoană atrăgătoare, energică, care ştie cum să îşi exprime sexualitatea şi cum să realizeze o comunicare profundă prin atingere, privire şi voce, chiar dacă nu întotdeauna sănătoasă…

6. Capacitatea de concentrare. Exact starea pe care o manifestă personajul din „before I Sleep”. Spiritul de observaţie, de atenţie la ceilalţi. Este o vorbă în Biblie, „chiar şi un prost ar trece de înţelept, dacă ar tăcea, şi de înţelept dacă şi-ar ţine gura”. D. are capacitatea rar întâlnită de a-şi focaliza energia pe un obiectiv concret sau o sarcină şi de a o urmări cu ambiţie până la îndeplinire.

"Shadows" Copyright (C) Adina Florentina Toma

7. Este o persoană care tinde mai degrabă să fie de acord şi să caute puncte comune, chiar şi atunci când este criticată, şi care doreşte să aibă parte de provocare şi stimulare. Îi place să folosească feed-back-ul pentru a se autodepăşi, pentru a-şi demonstra ei înşişi şi celorlalţi că poate să fie mai bună.

Chiar dacă nu o foloseşte, are capacitatea să lase interlocutorul să-şi spună punctul de vedere, îşi poate exprima dezacordul într-o manieră subtilă sau făţişă, dar niciodată nu va ridica vocea pentru a impune ceva. D. este o persoană care ştie să asculte. Că nu vrea întotdeauna, asta este doar lipsa ei de voinţă în a-şi folosi potenţialul – pe care de altfel nici nu şi-l împlineşte.

Iar capacitatea de a asculta cu adevărat este rară în ziua de astăzi. Oamenii sunt atât de pierduţi în gândurile lor încât uită efectiv să-i mai asculte pe ceilalţi, ba chiar să le şi caute părerea critică cu interes sincer pentru dezvoltare.

Atitudinea respectuoasă faţă de ea şi fermă faţă de comportamentul ei este cea pe care D. întotdeauna a apreciat-o la mine, precum şi felul în care reuşeam să o provoc, să o incit, mai ales pe plan intelectual, prin tachinare, seducţie şi prin critică pe faţă.

8. Chiar dacă incorectă şi neloială, D. este o persoană pe care în alte circumstanţe decât cele sentimentale, se poate conta. A reuşit să-l scape pe fratele ei de închisoare, luptând pentru nevinovăţia lui, având grijă de el cât a fost în spital, având grijă de părinţii ei şi confruntându-se cu neîncrederea tuturor, atunci când mulţi nu îi dădeau şanse şi avea doar convingerea ei că va reuşi.

D. a trecut prin câteva situaţii de viaţă care şi-au lăsat amprenta asupra caracterului ei, întărindu-l şi conturându-i ambiţia de a realiza orice-şi propune (chiar dacă de cele mai multe ori ce-şi propune este în aria propriului interes material şi imediat). Astfel, este o persoană care câştigă respectul nu doar prin prezenţă, eleganţă şi frumuseţe fizică, ci şi prin ceea ce demonstrează că e în stare să facă.

„Sin” Copyright (C) Lorena Lazăr

9. Spiritul ludic, plăcerea de a se juca. Asta vine din comportamentul de copil şi din flexibilitatea comportamentului, şi din plăcerea de a se juca cu frumuseţea ei într-o manieră fermecătoare. Bineînţeles, D. are nevoie şi de un partener de joacă pe măsură. Din păcate D. mai juca şi jocuri, nu doar joacă, ceea ce deja dintr-o altă perpectivă (cea a „jocurilor pentru adulţi” – jocuri psihologice patologice descrise în cartea cu acest titlul de către fondatorul analizei tranzacţionale – Eric Berne).

„The Green  Grass” Copyright (C) Adina Florentina Toma

10. Faptul că îmi spunea pe nume des atunci când vorbea cu mine. Abilitatea cuiva de a spune: „Bună dimineaţa, X”, spre deosebire de „bună dimineaţa!”, este o diferenţă care face diferenţa… în fiecare zi. Poate părea drept un detaliu, dar este unul care contează fără să fim prea conştienţi de asta.

Spunându-i celuilalt pe nume des în comunicare frecventă şi intonând numele într-o manieră care denotă respect este o formă de apreciere a partenerului în poziţia din relaţie. D. a fost una din puţinele femei pe care le-am întâlnit care îmi pronunţa prenumele exact aşa cum îmi place să fie pronunţat, cu accentul şi inflexiunile acolo unde trebuie.

11. Ştia să preţuiască ceeea ce îi ofer în dar (chiar dacă asta a durat puţin) şi recunoaşte preţul şi importanţa sentimentelor mele, într-o manieră care m-a ajutat să mă simt valorificat drept bărbatul din vaţa ei care poate să o facă fericită, cu desăvârşita convingere că pentru femeia autentică din ea, iar nu cea de pe piedestal, eu şi nimeni altul sunt acela pentru ea.

12. Este o gospodină şi casnică absolut minunată. Am gătit o dată cu ea ciupercuţe umplute cu brânză. Este o femeie care are un real talent în tot ce înseamnă ordine, curăţenie şi gătit în casă.

Nu am mai recitit ce am scris că nu apreciam, pentru că nu-mi mai pasă acum, ce contează este ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D. (scris în seara în care m-a părăsit – atunci încă nu ştiam). Acestea sunt aspectele reunite ale tuturor celor pe care D. ştie că le apreciez la ea, pentru că o listă asemănătoare i-am făcut şi ei în noiembrie (le-am re-sistematizat de atunci).

Atunci când încercăm să-L înlocuim pe Dumnezeu cu iubitul…

O problemă pe care Danion Vasile o comenta într-una din cărţile lui era tendinţa de a-L înlocui pe Dumnezeu cu aşteptările din partea iubitului sau iubitei de a umple un gol al cărui loc nu era acolo… Sau cum spune personajul lui Kathy Baker în „Titanic” (1997, R. James Cameron)… „waiting for an absolution that will never come”.

Există locuri în suflet pentru iubiţi, pentru părinţi, pentru fraţi, dar locul lui Dumnezeu este al lui Dumnezeu şi se cere a nu fi confundat sau înclocuit cu altceva. A devenit o obişnuinţă ca oamenii să umple locul din inima lor care este pentru Dumnezeu cu ceea ce aşteaptă de la partenerul de viaţă: un salvator, pe care, bineînţeles că nu uităm să-l condiţionăm, să fie după chipul şi asemănarea aşteptărilor noastre.

DJ Project – „În lumea ta„

Linia melodică a celor de la DJ Project părea să fie interesantă şi a mai avut nevoie şi de nişte versuri şi de un videoclip. Totuşi, videoclipul acesta ascunde o comoară mică ce îmi va ajuta argumentaţia: imaginaţia a fost înlocuită de vis pentru tânăra care caută cu un cristal în dreptul ochiului, aşa cum şi Sfântul Apostol Pavel spune la Corinteni că acum privim ca prin oglindă, ca prin ghicitură, dar după moarte vom vedea faţă în faţă. Iluzia este cauzată de căutarea de a pune pe un piedestal pe cineva de a cărui existenţă este condiţionată starea sufletească a posesorului aşteptărilor.

Pentru mine în mod deosebit (poate şi pentru alţii, după cum intuiesc), premiul pe termen scurt atunci când am dreptate observând cât de mare este frica celorlalţi în raport cu dragostea este singurătatea.

Cea mai mare neînţelegere, cea mai mare amărăciune este această plajă de perspective incomplete, parţiale pe care ceilalţi le au asupra iubirii, un fel de “te iubesc dar….”:
“te iubesc, dar trebuie să fii aşa cum vreau eu pentru că acum nu eşti”
“te iubesc, dar trebuie să te înţeleg pentru că acum nu te înţeleg”
“te iubesc, dar trebuie să te accept pentru că acum vreau să te schimb”
“te iubesc, dar trebuie să am şi încredere în tine pentru că mi-e frică să nu mă abandonezi”
“te iubesc, dar nu îmi împlineşti aşteptările”
“te iubesc, dar nu te pot ierta”
“te iubesc, dar lasă-mă să te controlez”
“te iubesc, dar nu putem fi împreună”
Am căutat să cred că iubirea poate face miracole şi poate fi de ajuns pentru a-i ţine pe doi oameni împreună. Am căutat să înţeleg ce face ca lucrurile să funcţioneze între doi oameni pornind de la iubire. Am căutat să găsesc o explicaţie depre cum poate iubirea îngloba toate acestea de mai sus.

Mi-am dat seama că nu poate.

Oamenii chiar au nevoie să înveţe anumite lecţii. În Biblie, în cărţile sfinţilor, sunt lucrurile explicate foarte clar. Cinsteşte-ţi părinţii, înţelege pildele, acceptă-ţi crucea, iartă-ţi aproapele, ajută-ţi aproapele atunci când ţi-o cere sau când are nevoie şi nu o poate cere, fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii, făce-ţi-vă cu cei fără de lege ca fiind sub lege, măcar că nu sunteţi sub lege, ca să îi câştigaţi, leapădă-te de lume şi urmează-I lui Hristos.

Lucrurile sunt foarte, foarte clare.

Sunt atât de clare, încât Iisus Hristos îi spune bogatului care le ştia pe toate că un singur lucru îi mai lipseşte: să le pună în practică. Toate aceste concepte nu sunt abstracte, sunt lucruri pentru care avem reprezentări şi exemple în viaţa concretă, dacă stăm să le observăm. Totuşi, exerciţiul de a le transforma într-o experienţă frecventă, într-o abilitate, într-o virtute, este cel care îi separă pe cei care merg pe drumul destinului faţă de cei care îşi croiesc propria soartă… pe arătură.

PS: Citeşte şi această metaforă extraodinară: Picătura şi Oceanul

Love is the answer…

Ceea ce frapează la videoclipul “Angels” de la Morandi e simplitatea şi eficacitatea uimitoare a economiei de mijloace, perfect adaptate mesajului: nu prea multe cuvinte, mai mult muzică şi imagini. Şi o îmbinare genial de precisă a acestora. Văzând acest videoclip, mă simt mândru că a fost făcut de români. Videoclipul melodiei “Angels” spune mult, spune multe şi spune bine. Lăsând la o parte prejudecăţile, acesta este unul din cele mai bune videoclipuri româneşti din câte au fost produse până acum…

În cele 2 semi-documentare “What the Bleep do We Know” aflăm despre ce înseamnă fizica cuantică şi care este puterea observatorului. Pennfield, un cercetător american din anii ’50 a constatat că în creierul nostru sunt înmagazinate toate evenimentele din viaţa noastră, pe care ni le putem aminti în detaliu, chiar mai bine decât le-am perceput atunci când s-au întâmplat. Pe aceste concluzii s-au bazat multe din rezultatele din domeniul citirii rapide şi al tehnicilor de memorare re-promovate pentru mase din ultima jumătate de secol. Carl Pribram face un pas mai departe şi postulează pe baza unor alte cercetări asupra relaţiei fizic-mental natura holografică a sistemului nervos uman, împrumutând în acelaşi timp câteva din concluziile fizicii cuantice, despre care s-a demonstrat prin aplicarea teoremei lui Bell (postulată în 1964 şi testată în anii’80) că Niels Bohr a avut dreptate, iar Albert Einstein s-a înşelat cu privire la următoarea realitate, şi reţineţi, pentru că aceasta este important:

NU poţi observa ceva fără să influenţezi ceea ce observi.

Oricând şi oriunde influenţezi ceea ce măsori prin actul de observare.

Contextul de la care s-a pornit iniţial era disputa asupra măsurării luminii ca undă (compusă din vibraţii de energie prin spaţiu) sau ca particulă (compusă din fotoni cu masă de mişcare), precum şi modelul dispersiei unui foton în spaţiu, atunci când este trecut printr-o fantă, respectiv prin două. Argumentele prin care se ajunge la concluzia că acest lucru se aplică şi oamenilor sunt discutabile din punct de vedere ştiinţific, dar într-o mare măsură se bazează pe cercetări ştiinţifice ale căror concluzii nu pot fi puse la îndoială.

Pornind cu acestea în minte, să reflectăm la ce vedem în videoclip.

Avem câteva personaje: femeia care trece pe lângă cerşetor, copilul care este lovit de biciclist şi un cuplu care se ceartă. Fiecare din aceştia are o poziţie proprie, are un univers care îi separă de ceilalţi, are impuse anumite limite, anumite bariere, care îi împiedică să privească lucrurile din perspectiva celuilalt. Avem apoi poziţia a treia, a observatorilor din maşină, cei care cântă şi se uită aparent detaşat (cel puţin până la un punct) la ceilalţi, fiind întristaţi de ceea ce văd. Avem apoi o a patra poziţie, a îngerului care nu este observat de nimeni, dar care asistă neputincios la toate lucrurile îngrozitoare care se întâmplă. La acestea, se adaugă şi poziţia finală, cea a noastră, a observatorului final a întregului spectacol.

Ce se întâmplă?

Îngerul hotărăşte la un moment dat că lucrurile pot fi ALTFEL.

Cum ar arăta lucrurile dacă timpul ar fi dat înapoi, iar personajele ar fi în poziţia de a-şi lua reciproc în considerare punctul de vedere? Controlând evoluţia evenimentelor, prin artificiul narativ permis de videoclip, îngerul îşi foloseşte în maniera cea mai evidentă puterea de observator, influenţând direct ceea ce observă. Un prim lucru pe care îl punctez aici este că cel aflat pe poziţia cea mai detaşată, cea mai neobservată, cea mai “înaltă”, din perspectiva META (care vine din greaca veche şi însemnă “deasupra”) are puterea cea mai mare de control asupra sistemului. Pentru a produce schimbări în viaţa noastră, avem nevoie să ne detaşăm de acele lucruri care ne împiedică să producem schimbarea.

Acum voi intra în conţinutul mesajului pentru a scoate în evidenţă iubirea, aşa cum este percepută şi promovată ea în spiritul creştin. Avem în mod clar un personaj reprezentant al Divinităţii, un înger bun, care “aşează” lucrurile prin artificiul metaforic menţionat, pentru a-i învăţa pe oameni ceea ce spun vorbele cântecului:

“We can be better… Love is the answer.”.

"Light in the Darkness" Copyright (C) Răzvan Nidelea Pentru specificarea drepturilor de autor, citiţi aici http://creativecommons.org/licenses/by-nc-nd/3.0/#

Din perspectiva METAstrategiei pe care o promovează Iisus, putem spune că porunca ce le însumează pe toate celelalte este “Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”. În acest sens, spun cărţile sfinte, iubirea lui Dumneazeu nu poate fi realizată fără iubirea aproapelui. Mai mult, Iisus spune: “Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii.” (Ioan 13: 34-35)

Un clişeu al ateilor este “unde este Dumnezeu în mijlocul acestor evenimente cumplite pe care le lasă să se întâmple?”. Avem în acest videoclip răspunsul elocvent prin imagini, muzică, cuvinte şi senzaţiile pe care acestea le creează. Dumnezeu poate să fie acolo unde Îl lăsăm să acţioneze prin noi în slujba aproapelui.

Dacă este să ne întrebăm despre Dumnezeu, de ce să nu ne întrebăm în primul rând astfel:

1. Noi în care poziţie de observare suntem? Dacă suntem în poziţia întâi (cea proprie) sau a doua ( a aproapelui)… cine este mai aproape de… aproapele? Noi sau observatorul? Cine se cade să intervină mai întâi?

2. Noi suntem observatorii lucrurilor pe care le lăsăm să se întâmple. Lăsăm în viaţa noastră să pătrundă o mulţime de informaţii otrăvitoare pentru suflet, iar aceasta ne omoară conştiinţa, ne îndepărtează unii de ceilalţi. Acesta este mesajul transmis de versurile “Search back time/ When you used to sing along/ To the music of your soul”. Ce se întâmplă cu sufletul nostru atunci când alegem să nu ascultăm glasul conştiinţei? Moare puţin câte puţin. Apoi rezultatele ne miră.

Care este primul pas? Primul pas este să devenim conştienţi că prin modul în care privim lumea o putem face mai bună. Ceea ce credem despre lume determină acţiunile noastre.

Esenţa videoclipului “Angels” de la Morandi se ascunde în mesajul care este transmis.

"No Place Else I'd Rather Be" Copyright (C) Lorena Lazăr

Cum putem să găsim frumosul în celălalt?

În primul rând fiecare suntem diferiţi.

Şi tocmai aceasta face ca fiecare persoană să fie unică şi frumoasă în felul ei. La un moment dat, o amică de-a mea era tristă şi i-am spus că dacă îşi va da seama cum anume este ea o persoană minunată, frumoasă şi unică în felul ei, îşi va da seama cum în noua stare nu va mai fi loc pentru tristeţe.

“Bine, dar tu crezi asta despre toată lumea!”

“Da, i-am răspuns, şi nu e minunat să cred asta şi să-mi fac viaţa frumoasă prin oamenii pe care aleg să-i văd ca frumoşi?”.

De ce am alege să întristăm oamenii din lume privindu-i aşa cum ştim că îi influenţăm să fie prin ce credem despre ei? Dacă oglinda pe care o arătăm celorlalţi va fi murdară, imaginea reflectată de oglindă va fi de asemenea influenţată.

"Bleeds No More" Copyright (C) Lorena Lazăr

De ce am vrea să facem aceasta? Pentru că aşa trebuie? NU. Pentru că aceasta ne aduce mai multă frumueseţe în viaţă. Pentru a avea parte de o lume exterioară mai frumoasă, avem nevoie mai întâi de o lume interioară mai frumoasă. Din cauza aceasta, argumentează şi Mântuitorul necesitatea de a avea lumină în interior, pentru că dacă “lumina” dinăuntru este întunericul, atunci cu atât mai mare va fi întunericul din afară!

În Filocalia a 9-a se precizează că oamenii care vor ajunge în rai pentru că au respectat poruncile se aşează pe 3 trepte ale fericirii în funcţie de motivaţia pe care au avut-o: primii, pentru că s-au temut de pedeapsă şi au respectat regulile fără să trăiască experienţa creştină din bucurie duhovnicească. Pe a doua treaptă, mai sus, mai aproape de slava divină, se află cei care au păzit poruncile creştine pentru răsplată. Pe treapta cea mai de sus a desăvârşirii se află cei care au trăit poruncile creştine din iubire şi dăruire.

Cum poate cineva să creadă că va avea parte de o viaţă fericită ignorând aproapele? Videoclipul ne arată într-o manieră extrem de subtilă şi înţeleaptă modul în care sunt interdependente evenimentele din viaţa noastră, cum un simplu gest creştin poate aduce atât de multă frumuseţe în lume şi cum un singur gest necreştin poate aduce atâta tragedie, confirmând cum argumentează şi tradiţia creştină, suferinţele sunt urmări ale păcatului.

Pentru o meditaţie mai profundă în direcţia modului în care micile alegeri luate în viaţă afectează destine, vă invit să vizitaţi “Lola rennt/Aleargă, Lola, aleargă!” (1998, R: Tim Tykwer)

Trailerul în engleză

Vizionează filmul în întregime pe youtube pornind de la acest video:

şi “The Sliding Doors/În spatele uşilor închise” (1998, R: Peter Howitt).

De ce ne-ar interesa despre asta acum? Ne interesează să ne gândim la asta acum pentru că ACUM este momentul în care alegem să privim lumea ALTFEL. Pur şi simplu. De ce? Pentru că…

We can be better… Love is the answer.

Va trebui să te hotărăşti înainte de a termina de citit articolul pe care cale ai de gând să mergi. Pentru că există numai două.

Există calea fricii şi calea iubirii .

“Cand viata iti aduce o lamaie, fa-ti din ea o limonada…!”

Parafrazand aceasta zicere, spune-ti si tu ca atunci cand viata iti aduce ceva amar, precum cafeaua din metaforă, cu putina miere si suficienta caldura sufleteasca, o poti transforma in ceva plin de arome, savoare si claritate…

Cind te-ai nascut, plangeai si toata lumea din jurul tau radea…
Traieste-ti viata asa incat, la sfirsit, tu sa fii cel care zambeste, chiar dacă mulţi din jurul tău aleg să plângă.

Iisus Hristos ne-a învăţat despre lume, despre capcanele pe care aceasta le întinde.

Şi tot El spune: “Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”

"Mirror" Copyright (C) Roxana Enache

Versurile în română ale melodiei “Angels” de Morandi

Refren
Oameni…opriti luptele
Ingerii plang
Putem fi mai buni
Dragostea este raspunsul

Cautati inlauntru
Mai sunt multe lacrimi de curs ?
(Nu va intrebati de ce ?)
De ce va simtiti asa de singuri
Toti impotriva lumii
(Lume… Lume…)
Uitati-va inapoi
Cand obisnuiati sa cantati singuri
(Muzica sufletului)
Cantecul destinului il puteti schimba
Nu e inca tarziu

Refren

Cautati inlauntru
Mai sunt multe lacrimi de curs ?
(Nu va intrebati de ce ?)
De ce va simtiti asa de singuri
Toti impotriva lumii
(Lume… Lume…)
Uitati-va inapoi
Cand obisnuiati sa cantati singuri
(Muzica sufletului)
Cantecul destinului il puteti schimba
Nu e inca tarziu

4x Refren

Dragostea ca un cântec (Let me dance with your soul)

"Cântă-mi povestea" Copyright (C) Lorena Lazăr

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.” (Octavian Paler)

Îmi doresc şi sper ca pe drumurile voastre în iubire să vă însoţiţi cu starea creată de acest scurt-metraj de 2 minute. Melodia lui Yann Tiersen, „Comptine d’un autre ete : L’apres midi”, care apare pe fundal, nu poate fi definită, dar în mod sigur pentru a fi cântată a trebuit aşezată pe partitură…

„The Piano” (R. Aidan Gibbons)

Aşadar, cu această ocazie, alcătuit un top 10 din videoclipuri publicate iniţial ca posturi individuale la secţiunea „multimedia” (de acum încolo, acestea se vor găsi doar aici). Vizionare şi audiţie plăcută! Am scris în dreptul fiecăruia ce mi s-a părut frumos şi memorabil.

10. Vank – Baladă pentru o minune (videoclip oficial)

Dragostea este sufletul deschis spre o sp eranţă care întăreşte sentimentul să trăiască.

8-9. Natasha Bedingfield – Unwritten (videoclip oficial,US &UK  )

Dragostea este o formă de acordare cu blândeţe a sentimentelor şi posibilităţilor care se aştern ca pagini nescrise în calea destinului nostru.

Dragostea este o expresie supremă a libertăţii care provoacă la setea de a pătrunde în sufletul partenerului.

7. Patti Lebelle & Moby – “One of these mornings” (Miami Vice)

montat de studenti New York Film Academy

Dragostea este forma de conştienţă care presupune responsabilitatea păstrării unei relaţii.

6. Moby – The Sky Is Broken

Dragostea este o succesiune de stări şi emoţii care se suprapun şi se întretaie într-un ritm greu de controlat.

5. Moby – Whispering Wind

Dragostea este viziunea care creează sunetul unei adieri dincolo de cuvinte.

4. Laura Pausini – Se fue (videoclip oficial)

Dragostea este puterea de a trăi cu pace frumuseţea din suflet dincolo de sfârşit.

3. Guillermo Davila & Kiara – Tesoro Mio (La Revancha)

Dragostea este o expresie a fragilităţii deschiderii sufletului fiecăruia.

2. Craig Armstrong – Elephant Love Medley (Moulin Rouge)

Dragostea se manifestă în esenţa ei ca o explozie de entuziasm dincolo de orice bariere.

1. Natasha Bedingfield – These Words (videoclip oficial)

Dragostea este o inspiraţie care transformă lumea.

Exact ca Din Dragoste pentru D.

Menţiune: Natasha Bedingfield – These Words

Despre concurenţă în dragoste

Ieri am avut o discuţie interesantă cu cineva despre D. M-a întrebat:

– Crezi că D. te iubeşte?

– Da, normal că mă iubeşte. În felul ei. Doar că nu a fost de ajuns pentru ea pentru a rămâne în relaţie…

Alaltăieri, m-am întâlnit cu intructorul auto care ne-a şcolit pe amândoi în decembrie 2008. Ţin minte că am asistat şi eu la una din şedinţele de şofat ale lui D. Atunci când mi s-a cerut părerea critică la sfârşit, nu ştiam cu ce să încep ca să fiu mai diplomat… Am spus că nu şi-a pus centura de siguranţă. instructorul a spus că, la modul… pasional cum conduce D., asta e cea mai mică dintre probleme.

Nevertheless, instructorul mă tot felicita pentru că mă aflu în relaţie cu o femeie atât de frumoasă fizic şi pasională… (acestea nu au fost cuvintele lui exacte, dar aceasta era ideea…) şi îmi tot spunea că dacă ar fi fost mai tânăr, tare i-ar fi plăcut şi lui să „guste” puţin… şi m-a întrebat cu ocazia faptului că i-am spus că nu mai suntem împreună, dacă nu se merita să plătesc o chirie mai mică şi să continui totuşi să o am alături pe D. Ei bine, după cum explicam acum 2 săptămâni, există 3 tipuri de femei. D. nu este tipul de femeie-partener cu care să poţi să realizezi ceva împreună, ci mai degrabă femeia care aşteaptă să fie întreţinută. Dacă i-am demonstrat cu pixul şi ofertele bancare în faţă atunci când încă se mai putea lua un credit de locuinţă cu acoperire şi la 50% din valoarea salarului că şi-ar permite singură un astfel de credit, ea nu a fost interesată. Dacă i-am făcut rost de cele mai bune oferte de apartamente care se găseau la momentul respectiv, ea nu a fost interesată. Dacă a acceptat că dacă ar munci mai mult ar reuşi să-şi asigure singură confortul pe care şi-l doreşte, nu a fost interesată. Drumul către siguranţă trece prin independenţă. Iar pentru a întreţine siguranţa, este nevoie de control, în primul rând de sine, căci „este sclav cel care nu-şi controlează mintea” (Platon).

Nu cred într-o morală de tipul „Slumdog Millionaire” (2008, R. Danny Boyle) în care femeia este un fel de premiu după care eroul aleargă şi, ce bucurie, atunci când ajunge şi el milionar, ajunge şi ea în braţele lui. Nu cred nici într-o morală a la „Titanic”, din care James Cameron s-a îmbogăţit ţinând o predică despre cât de moral e să fii sărac. Asemenea poveşti nu sunt consistente cu experienţa, şi nu sunt consistente cu modul în care funcţionează psihologia şi personalitatea umană în real life, ci cu tiparele în care subconştient căutăm eroi care să îndeplinească vise, acele lucruri pe care nu avem niciodată curajul să le îndeplinim.

Acum e momentul să continui pe situaţia descrisă în „Iubita mea colivie„, publicată de Valentine’s Day. Ţin minte că D. i-a spus la un moment dat lui I. „poţi să mă alergi, dar n-o să mă prinzi!” (traducere din metalimbajul feminin: „mă îndoiesc că eşti în stare să mă seduci, dar va fi distractiv să te văd încercând”). La un moment dat, mi s-a făcut puţin milă de el şi i-am recomandat, când eram cu D. în braţe în faţa messengerului, un site cu materiale despre seducţie.

Am să fiu puţin mai clar. Există o categorie de bărbaţi în mintea, sufletul, emoţiile, psihicul femeilor, cum vreţi să-i spuneţi, care se pot poziţiona ca „prieteni”. Se pot poziţiona ca prieteni pentru că nu sunt în stare să fie suficient de seducători. În momentul în care apare cineva care poate să creeze în orice moment atracţia care să aprindă imaginaţia (Atracţia nu e o alegere, cheia spre emoţiile unei femei este imaginaţia), NU MAI EXISTĂ LOC PENTRU NIMENI ALTCINEVA ÎN ACEASTĂ CATEGORIE. Oricine care ştie că nu s-a poziţionat în această categorie poate fi oricând suplinit, drept aceea se teme şi este gelos, zi şi noapte.

D. m-a înşelat cu A., dar A. a fost întotdeauna în categoria unui bun şi vechi prieten, iar trăsăturile noastre erau atât de diferite pe cât erau complementare, astfel încât pentru ea, după cum spunea uneori, dacă ar îmbina trăsăturile de la amândoi ar crea un bărbat perfect. Ori iluzia este că aşa ceva ar putea fi posibil. A. nu a concurat niciodată cu mine în aceeaşi categorie, poate chiar şi din simplul fapt că nici cu un control maniacal asupra lui D. (mergând până la un program de spionaj instalat pe calculatorul ei şi pe a-i verifica sms-urile pe telefon în timp ce era la duş) nu a reuşit să împiedice relaţia dintre mine şi D., ca urmare a vrut să renunţe la relaţie (!)

"Flowers, sweet and colourful" Copyright (c) Adina Florentina Toma

Dragostea,  când este oferită drept covor pe care celălalt să calce, acest lucru se va întâmpla… când nu există suficientă iubire, pentru că este biruită de frică.

Iubirea se construieşte atunci când atracţia nu mai este doar atracţie, ci o împărtăşire profundă a celor mai profunde aşteptări şi simţiri, în mod repetat. Iubirea se erodează atunci când există aşteptări neîmplinite. Aşteptările neîmplinite există atunci când există dorinţa de control. Ideea din „Fight Club” (1999, R. David Fincher) „losing all hope is freedom” reprezintă eliberarea de iluzii, de constrângeri. Cu adevărat, nici un partener nu poate fi liber într-o relaţie să se lase purtat de val atâta vreme cât este prizonierul propriilor aşteptări, dorinţe şi iluzii despre cum ar trebui să se comporte, să gândească, să apară partenerul.

"Oldies" Copyright (c) Roxana Enache & Adina Florentina Toma

Nu există „te iubesc, dar…”.

Nu există „te iubesc atunci când…„.

Nu există „te iubesc dacă…”

Nu există „te iubesc până când„.

Există doar „te iubesc” sau „mi-e frică să te iubesc suficient”.

Nu există prieten şi iubit. Există prieten SAU iubit.

Concurenţa în dragoste se întâmplă atunci când locul din sufletul partenerului nu este suficient ocupat. Orice altceva este concurenţă pentru o poziţie de suplinitor. Dragostea nu cunoaşte înlocuitor.

How do you tell someone: „I love you to pieces„?

Furnizori de confort mai există pe piaţă… Aşadar, data viitoare când un bărbat vrea să intre în graţiile unei femei… e bine să se gândească dacă ceea ce oferă chiar e de neînlocuit. Gelozia apare numai ca o conştienţă a propriei nesiguranţe şi lipse de substanţialitate.

Nu există altceva care poţi oferi în schimbul dragostei care să valoreze mai mult decât dragostea.

Everything else… is just branding.

"Another ID" Copyright (c) Roxana Enache Model: Adina Florentina Toma

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă…

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…

 

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

După Changing Lanes, Titanic, 4,3,2, Closer şi The Piano, a venit rândul unui nou film să fie subiect de inspiraţie şi analiză din punctul de vedere a ceea ce spune despre dragoste… „Leon” (1994, R. Luc Besson) conţine o scenă pe care am ţinut să v-o împărtăşesc, nu doar pentru că e una din cele mai puternice scene din film, ci şi pentru că prilejuieşte un subiect despre care doream să scriu de ceva vreme…

Matilda simte că îl iubeşte pe Leon şi este sigură că şi ea îl iubeşte. Pentru asta, este dispusă să-şi rişte viaţa. Mai mult, el afirmă că ea nu înseamnă nimic pentru el, iar ea forţează o alegere între iubire şi moarte. Tu, cititor al acestui blog, ai fi dispus să-ţi pariezi viaţa contând pe iubirea persoanei pe care o iubeşti?

Sunt oameni care continuă să sufle, zi după zi, trăind. La suprafaţă, nu este nici un motiv pentru care să nu fie mulţumiţi de viaţa minunată pe care o au. Dar ei nu trăiesc. Nu este viaţă ceea ce ei trăiesc. Ei doar supravieţuiesc. Atât.

Stăteam la masă acum câteva luni cu o dragă prietenă de-a mea şi m-a întrebat cum mă simt, raportat la lucrurile pe care îmi propusesem să le fac cu ani înainte, pe plan profesional. Eu i-am mărturisit că m-am trădat pe mine din acest punct de vedere. M-am trădat pe mine nefiind suficient de perseverent pentru a realiza paşii pe care ştiam că îi pot realiza pentru a ajunge acolo unde doream.

Fiecare dintre noi suntem conştienţi poate de un anumit dar, un anumit talent care ne-a fost dat, prin care putem contribui la viaţa celorlalţi şi la cea proprie, nu doar la supravieţuire.

Mi-am dat seama că la un moment dat fiecare suflet oboseşte să mai renunţe, să mai facă anumite compromisuri, să mai aştepte, să mai vadă poate ce s-ar întâmpla dacă… Fiecare doreşte ceva care să-i exprime propriul suflet, să îi ofere valorile şi împlinirile după care tânjeşte.  Această expresie se dobândeşte prin perseverenţă. Am să insist asupra deosebirii fine dintre termeni, pentru că vă asigur că este importantă.

VOÍNŢĂ, voinţe, s.f. 1. Funcţie psihică caracterizată prin orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri şi prin efortul depus pentru atingerea lor.

AMBÍŢIE, ambiţii, s.f. Dorinţă arzătoare de a realiza ceva; dorinţă de glorie, de onoruri, de parvenire.

PERSEVERÉNŢĂ s. 1. v. stăruinţă. 2. răbdare, stăruinţă, tenacitate. (Dovedeşte multă ~ în acţiunile sale.) 3. asiduitate, insistenţă, râvnă, sforţare, silinţă, sârguinţă, stăruinţă, strădanie, străduinţă, zel, (pop.) osârdie.

Aşadar, oricine poate avea voinţă. Dacă scopul propus este a avea o slujbă, o casă şi o maşină, iar cineva depune efort în acest sens, cu siguranţă va avea rezultate. E OK. Dar asta nu e a trăi. Să mergem mai departe. Cine are ambiţie, deja îşi doreşte mai mult. Numai că în definiţia ambiţiei, este clar specificată în dicţionar o orientare materială. D. este o persoană ambiţioasă. Felicitări! 🙂

Unde e problema? Problema e că nici voinţa, şi nici ambiţia nu presupun perseverenţă. Perseverenţa este voinţa de a merge mai departe şi de a stărui pas cu pas dincolo de multiple obstacole în acelaşi sens fără a renunţa. Din punct de vedere al caracterului, multe persoane au voinţă. Şi mai multe au ambiţie. Dar puţine au perseverenţă. Cheia în a obţine acel ţel după care voinţa tânjeşte. Cu o mică deosebire: ambiţia niciodată nu este satisfăcută. Ambiţia întotdeauna doreşte mai mult. Mai mult. Şi mai bine. Mai multă putere, mai multă influenţă, mai mult control, mai mult respect, mai multe posesii, mai mulţi bani. Adică focus pe conţinut, ce vrei să obţii. Perseverenţa este însă un focus pe proces, cum vrei să obţii.

Dar, surpriză, despre nici una din aceste lucruri nu este vorba în scena de mai sus. Este vorba despre ceva care se găseşte dincolo de toate acestea.

Determinare.

Dash Berlin – Till the Sky Falls Down

În „Leon”, Matilda este determinată să aleagă să trăiască în iubire sau să moară şi material, pentru că ea nu este dipusă să accepte să continue să supravieţuiască fizic fără ca sufletul ei să trăiască. Această hotărâre limitează faptele în alb şi negru: jocul pe care ea îl propune este:

„Dacăeu câştig şi el mă opreşte, atunci înseamnă că am avut dreptate: el ţine la mine. Dacă el nu mă opreşte, atunci oricum nu are rost să mai trăiasc.”

Dar de fapt Matilda ştia foarte bine răspunsul lui Leon. Determinarea ei vine tocmai din a considera opusul a ceea ce este declarat, real. Determinarea este cea care schimbă realitatea. Rar observ oameni care o manifestă cu adevărat. Cel mai adesea, determinarea este confundată cu încăpăţânarea.

DETERMINÁ, determin, vb. I. Tranz. 1. A condiţiona în mod necesar, a servi drept cauză pentru apariţia sau dezvoltarea unui fapt, a unui fenomen; a cauza, a pricinui. 2. A fixa (cu precizie); a stabili, a hotărî (o dată, un termen etc.) 3. A hotărî la ceva, a convinge, a decide (pe cineva) 4. A preciza, a lămuri sau a restrânge sensul unui cuvânt, al unei propoziţii
ÎNCĂPĂŢÂNÁ, încăpăţânez, vb. I. Refl. A stărui cu îndârjire într-o comportare voluntară, fără a ţine seama de împrejurări; a se îndărătnici.

Determinarea generează perseverenţă prin faptul că există o convingere foarte puternică, cu admisiunea posibilităţii de a se înşela. Această distincţie este foarte importantă, pentru că oferă posibilitatea de a canaliza perseverenţa altfel în aşa fel încât valoarea dorită prin obiectivul creat cu ajutorul viziunii asupra misiunii să fie împlinită). Pentru Matilda, convingerea, viziunea este determinată de antagonismul „dragoste sau moarte”. Valoarea este dragoste. Obiectivul este a trăi. Misiunea este de a-l face pe Leon să accepte viziunea şi obiectivul ei.

Cineva îşi poate construi un obiectiv pentru care, de exemplu, să înceapă să lucreze cu perseverenţă, cum ar fi să scrie o carte. dar atâta vreme cât nu există un sentiment de misiune legat de acea carte, nu are cum să existe determinare. Dar poate să existe încăpăţânare. Încăpătânarea poate fi confundată cu perseverenţa sau cu determinarea de către persoane care nu au fost perseverente sau determinate în viaţa lor sau care nu ştiu să cunoască oamenii.

Ce se întâmplă atunci când câştigi în încăpăţânare este că de fapt pierzi.

Ce se întâmplă atunci când câştigi în determinare este că de fapt trăieşti.

E simplu.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei. Viaţa este ceva care are un sens atâta vreme cât acţiunile sunt coordonate cu perseverenţă în direcţia unei misiuni, a unei convingeri.

Restul e doar supravieţuire…

Tu ce alegi, dragoste sau moarte? Gândeşte-te bine la ce răspunzi, pentru că după ce vei fi murit, vei şti dacă răspunzând la această întrebare ai trăit sau doar ai supravieţuit.

PS Versurile melodiei „Till the Sky Falls Down” de Dash Berlin

It’s been so long since i have touched you
I can’t remember how it feels
To have you loving arms around me
This is the pain i’ve never healed

All my live i have been searching
For someone honest just like you
You left me here without a reason
Every tear belongs to you

I’ll be waiting till the sky falls down
Till you come around, baby
I’ll be waiting till the sky falls down
Let the rain clouds come

I’ll be waiting till the sky falls down
Till you come around, baby

All i need is one good answer
To understand why you were gone
Everything reminds me of you
Without you i can’t go on

I’ll be waiting till the sky falls down
Till you come around, baby
I’ll be waiting till the sky falls down
Let the rain clouds come

I’ll be waiting till the sky falls down
Let the rain clouds come

I’ll be waiting till the sky falls down
Tïll you come around, baby

Dragoste cu zecimală

Dacă un software funcţionează cum trebuie, ar trebui ca el să dea acelaşi rezultat pe două calculatoare diferite, chiar dacă sunt versiuni diferite. Dacă ai de exemplu un program care calculează rezultatul adunărilor, iar eu fac 1+1, mie îmi iese 2, iar ţie îţi iese 1,5, atunci ceva e în neregulă. Probabil că versiunea ta nu funcţionează bine, nu e completă, sau calculatorul tău e virusat.

Creierul nostru este un hardware care vine fără manual de instalare pentru software. Convingerile, credinţele, principiile, ideile şi regulile care se instalează la acest nivel nu trebuie să treacă nici o probă pentru a fi valide. Ahhhh, de fapt, doar una… Proba realităţii exterioare pragmatice, obiective.

Atunci când convingerea şi realitatea sunt discrepante…

ce e mai logic de schimbat, convingerea sau realitatea?

Tot la fel, funcţionează şi convingerile legate de ce ar trebui să însemne sau să „facă” dragostea pentru noi şi din noi. Adică aşteptările legate de a ne simţi iubiţi. Atunci când convingerile pe care le creionăm despre ce fac cei din jur sunt dărâmate de realitate, cu cât acceptăm asta mai târziu, cu atât mai dificil şi costisitor va fi.

În acelaşi timp, lucrurile la care nu ne aşteptăm să ni se întâmple şi pentru care nu găsim o explicaţie în sistemul nostru de referinţă şi de convingeri reprezintă o invitaţie de a schimba perspectiva şi de a merge nu doar la un alt nivel de înţelegere, dar şi la o altă dimensiune de integrare. Provocările pot fi oportunităţi sau pietre de poticnire. Citiţi acest articol delicios despre atitudinea recomandată.

Ar fi simplu să considerăm că există un obiect magic ce are darul să ne ilumineze fără să depunem un efort, aşa cum este în această strălucită metaforă ilustrată în videoclipul…

„One and one” al lui Robert Miles

Aşadar, facem clean-up, reboot şi mai rulăm o dată, sa vedem… dă iar cu zecimală?(!)

"Doi şi cu doi fac..." Copyright (c) Roxana Enache

Ce înseamnă a fi îndrăgostit(ă)…

Ce inseamna sa fii indragostit(ă)? Inseamna mai mult decat sa fi doar casatorit cu cineva sau sa faci amor cu cineva. Casatoriti sunt cu milioanele, milioane de oameni fac dragoste, dar putini sunt aceia care sunt indragostiti.

A fi cu adevarat indragostit inseamna sa fi devotat si iei parte la un dans perpetuu de intimitate cu partenerul tau. Esti un indragostit atunci cand pretuiesti darul care este partenerul tau, si te bucuri de acest dar in fiecare zi. Esti un indragostit atunci cand tii minte ca partenerul tau nu este sclavul tau, este doar un imprumut pe care ti-l acorda universul. Esti un indragostit atunci cand iti dai seama ca nimic din ceea ce se petrece intre voi nu va fi lipsit de semnificatie, ca tot ce va spuneti unul altuia are menirea de a-i aduce bucurie sau tristete, si ca tot ceea ce faci poate intari sau slabi legatura voastra. Esti un indragostit atunci cand intelegi toate acestea si te trezesti totusi in fiecare dimineata cu sufletul plin de recunostinta ca mai vine o zi in care sa-ti iubesti partenerul si sa te bucuri de el.

Atunci cand in viata ta exista o asemenea fiinta esti binecuvantat(a). Ti s-a oferit in dar o persoana care a ales sa mearga alaturi de tine. El sau ea va imparti cu tine zilele si noptile, patul si poverile.

Persoana care este indragostita de tine va vedea partile tale tainuite pe care nimeni altcineva nu le vede. Iti va atinge trupul acolo unde nimeni altcineva nu te atinge.

Persoana care este indragostita de tine va cauta sa te scoata de acolo de unde te-ai ascuns [inclusiv faţă de tine] si va face din tine un paradis in bratele sale ocrotitoare si dragastoase. Persoana care este indragostita de tine iti va darui din belsug minuni in fiecare zi. Are puterea de a te bucura cu zambetul, glasul, mirosul pielii si felul in care se misca. Are puterea de a-ti goni singuratatea. Are puterea de a schimba banalul in sublim.

Este pragul tau spre paradis, aici, pe pamant.

[preluat de pe net, sursa necunoscută]

Let U Go…

Există o scenă istorică ce mi-a plăcut mult. Otto von Bismarck era în a doua jumătate a secolului al XIX-lea cancelarul Prusiei. Câştigase o putere foarte mare în acea poziţie, astfel că atunci când un nou împărat a venit la conducere, Wilhelm Iosif al IV-lea, de fiecare dată când voia să-şi impună autoritatea, ameninţa cu demisia. La un moment dat, spre marea lui surpriză, împăratul i-a acceptat demisia, iar Otto von Bismarck a rămas pe dinafara cancelariei.

Subconştientul ne joacă feste interesante. Ironia este că în discuţia din ianuarie, cu D. ultima oară când ne-am văzut faţă în faţă ca să observ şi eu atitudinea ei faţă de ruperea bruscă şi cu scuze palide a relaţiei (of course, argumente foarte puternice pentru ea, toate demontate de mine), a făcut o referire la relaţia mea de acum 2 ani ca „fosta ta prietenă”, ceea ce denotă că subconştient ea încă se mai considera în relaţie cu mine. Probabil că ruperea s-a produs în momentul în care a observat că în ciuda aşteptărilor ei asupra a ce „ar trebui să se întâmple”, tot o iubesc şi mi-a trimis mesajele despre care am scris aici. Probabil de aceea când era aproape de plecare ne sărutam şi ne îmbrăţişam.

Uneori, o formă de a iubi care este cea mai preţioasă, deşi dureroasă, este să laşi persoana să facă propriile greşeli din care are nevoie să înveţe. Desigur, s-ar putea ca atunci când realitatea să li se întâmple oamenilor care procedează aşa, să o recatalogheze, să se ascundă după deget şi să spună că de fapt au avut dreptate urmându-şi intuiţia şi „ce spune inima”, dar în conştiinţa lor adormită ştiu adevărul, iar mai devreme sau mai târziu se vor confrunta cu acesta.