Iubita mea colivie…

De ziua zisă a îndrăgostiţilor, ţin să vă povestesc despre un incident interesant, din decembrie 2008.

Într-o zi, eram pe la D. la servici doar eu cu ea. Pe mess, S., o cunoştinţă din grupul social al lui D. ,îi adresează invitaţia de a veni în weekend la ziua ei. S. era iubita lui I., un prieten comun de-al lui D. şi A.

D. a acceptat şi s-a dus la petrecere în noaptea dinspre sâmbătă spre duminică.

Recapitulare… I. este prieten cu D. şi A. El practic a intermediat şi a confirmat invitaţia şi legătura pentru petrecerea de ziua lui S. Ce face I. la petrecere? Se dă la D. Nu oricum, ci intrând peste ea efectiv (nu voi intra în detalii).

Ea l-a respins, şi a „încercat” să îi „explice” după ce îi spusese că „poţi să mă alergi, dar nu o să mă prinzi” că de fapt ea are o relaţie stabilă cu A. (pe care de fapt îl înşela cu mine pe faţă) şi că gluma e glumă.

Acum… părţile şi mai interesante sunt că nici S. şi nici A. nu au aflat (din câte ştiu) nici până în ziua de astăzi despre respectiva situaţie. Un prieten de-al meu mi-a spus: „dacă iubita mea se dă la tine şi tu nu îmi spui, înseamnă că nu-mi eşti prieten„, care mi se pare o abordare cât se poate de normală şi sinceră.

Cu o altă ocazie în care eram tot aşa, după ce plecase toată lumea din biroul lui D., cu ceva luni în urmă, îi recomandasem lui I. pe mess, din fereastra lui D., un site care să îl ajute să-şi îmbunătăţească performanţa în ce priveşte femeile. It was an act of kindness. Bineînţeles că nu l-a folosit.

La vreo săptămână după incidentul în care I. s-a dat la D. la petrecere, într-o noapte în care dormeam cu ea, pe la 4 dimineaţa, primeşte mesaj de la I. cu subiectul „ce mai faci?„.

„Ce mai faci?”, huh?

„CE MAI FACI?”

WTF ?!?!?!

Dacă nu aveam o reacţie de văzut roşu în faţa ochilor, probabil că aş fi fost pe fază, să-i fi reţinut numărul de telefon ca să îl întreb de unde şi până unde are tupeul să îi trimită iubitei mele asemenea mesaje în timpul nopţii.

D. mi-a trimis nişte poze de la petrecere, cu I. şi S., foarte veselă. Bineînţeles, primul meu impuls la genul ăsta de comportament era că îmi venea să crăp ecranul. Concluziile lui D., glumeaţă, ca de obicei (jumătate din lucrurile care se spun în glumă sunt de fapt în serios, şi chiar mai mult în cazul persoanelor care au tendinţa de autominţire), este „asta este colivia în care îmi voi petrece Revelionul„.

Acum… se ridică următoarea întrebare… într-un asemenea grup de „prieteni”, dacă moneda curentă este să se înşele pe la spate în felul acesta, într-un mediu în care toată lumea de fapt se minte frumos de dragul aparenţelor, cine acceptă să continue să stea în aceste condiţii, probabil că le împărtăşeşte valorile, nu?

Sau, dacă această atitudine autoironică era una de faţadă, de ce ruşinea de a recunoaşte/necesitatea de a masca situaţia printr-o neacceptare?

Acum… partea şi mai interesantă este că I. îi spune lui D. că în locul lui A. nu ar fi iertat-o pe D. pentru relaţia cu mine… dar că îi place firea ei. Şi D. mă întreabă pe mine ce înseamnă comportamentul lui I. şi încerc să îi explic cu îngăduinţă cum vine cu vulpea care nu ajunge la struguri zice că sunt acri.

Adevărul este că fiecare ne construim propriile colivii sociale. Iar ele sunt cu atât mai puternice cu cât oamenii din ele continuă să îşi întreţină unii altora aceleaşi iluzii prin care se fac dependenţi unii de ceilalţi, pentru a-şi construi o scuză şi o ocupaţie în timp ce trăiesc de fapt nefericirea ca un mucegai peste care tot dau cu var ca să nu se mai vadă, dar fără să repare cauza de fond…

Sau poate ar fi trebuit să o sărut părinteşte pe frunte pe D. şi să-mi aduc aminte de replica finală din „De ce trag clopotele, Mitică?” (1982, R. Lucian Pintilie)…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Te descurci… binişor?

Finder’s Keeper’s

Cine sunt eu

Diferenţa între încredere şi naivitate

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă

Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.

Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.

Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în „The Insider” (1999, R. Michael Mann): „I won, but what did I win?„.

„If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”

Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.

Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…

A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect („nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt („eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă„), eventual dublată de un cric pentru stima de sine („iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine„), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.

Prima despărţire între Dan şi Alice

„Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate „motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.

Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. „Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.

„I don’t love you anymore”

Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.

Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.

Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.

Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a „câştiga” şi a „pierde” în dragoste.

La sfârşit, „câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca „trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost „păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…

Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…

„I would have loved you forever”

Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…

nu să le jucăm în viaţă !

PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, „Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Triunghiul dramatic

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

O reţetă de succes pentru cum să fii minţit(ă) şi înşelat(ă)

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Finder’s Keeper’s (?)

Linkuri externe:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula „K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o „recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de „dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o „solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte „încăpătânare”, la mine „perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: „ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic