Posts Tagged ‘greseala

08
Apr
16

Epilog

MOTTO:

Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

  • a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

  • trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

  • după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

  • a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

  • A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

  • a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

  • s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

  • a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

 

 

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de donşoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

09
Sep
09

Cererea în căsătorie – după un an

Motto: „Cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi!

Oracolul din Delphi

Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.

În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie.  Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.

Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi „mare” 🙂 D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.

Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine.

Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.

Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.

Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.

Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.

Şpilul este că…

atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!

Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.

Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:

Ţi-am spus eu!

De ce (nu) (mă) cunoşti

08
Ian
09

Scrisoare peste timp pentru D.

Aceasta scrisoare este din perspectiva copilului meu si al lui D., din perspectiva acestor peisaje… (auditie, lectura si vizionare placuta!)

ATB – Trilogy: Flight of the Angel

28 iulie 2015

Draga mami,

Stiu de la tati ca este azi e o zi importanta pentru voi, pentru ca acum 7 ani v-ati cunoscut. Tati spune ca oricum timpul se comprima si anii nu mai sunt asa de lungi cum erau inainte… observ ca e putin mai trist pentru ca tu nu esti aici acum…

As vrea sa iti spun mai intai ca esti cea mai iubita mamica din lume, de mine si de tati. Si sa ai incredere in tine, stiu ca poti sa fii o mamica mai buna decat iti imaginezi. Conteaza sa iubesti din suflet si sa lasi emotiile din inima ta sa curga. Asta am invatat-o de la tine… Cand imi amintesc, abia astept sa ne jucam…

Astazi e o zi mai frumoasa si mai calda decat in ultima vreme. Tati imi spune sa am grija pe unde alerg pe plaja pentru ca trebuie sa nu ma intep. Ieri totusi a fost amuzant, pentru ca s-a intepat el in timp ce-mi spunea, dar nu a clintit si a spus ca nu-l doare, a spus ca s-a mai intepat in viata si mai tare. Mie tot mi-a venit sa rad, pentru ca era asa de serios. Dar cred ca e OK sa iti mai permiti sa mai gresesti uneori si sa spui „asta ma doare”.

Imi place cand ma plimb cu tata pentru ca e senin si impacat. Cateodata, cand privesc in ochii lui mi se pare ca simt valurile, chiar daca suntem in casa, dar el spune ca a vrut special sa avem o casa unde tu sa poti sa asculti valurile si de aceea se aud iar mie mi se pare ca le simt in ochii lui. Dar chiar uneori asa imi pare, orice ar spune el.

Imi este dor de momentele in care ma tineai in brate si mangaiai usor… Tati spune ca de cand am aparut eu pe lume, asta ti-a vindecat sufletul.

Ieri, cand am fost in oras, l-am scapat pe Micky din lesa si s-a dus sa alerge singur si s-a ratacit prin piata. Tati m-a ajutat sa-l cautam si am facut asta pana a apus soarele. Eu m-am suparat foarte tare si am vrut foarte foarte tare sa-l gasim, dar tati a spus ca daca aleg sa ma gandesc la nesiguranta, exact asta voi spune in afara, fara sa-mi dau seama. Daca ma gandesc ferm ca o sa-l gasim si ma concentrez la asta, voi reusi. Tati mi-a spus ca stau bine cu concentrarea, ca am mostenit-o de la tine si e pacat sa nu folosesc daca am ceva de pret, atunci cand chiar conteaza.

Asa ca dupa ce nu am reusit sa-l gasim, am mers si am listat niste poze si am facut niste afise cu el pe care le avea tata pe telefon si am pus afise pe unde s-a pierdut, poate o sa il  gaseasca cineva. Tati a facut un afis destul de repede si a folosit si frumos cuvintele, ca sa iasa in evidenta. Imi place cum se joaca cu cuvintele, chiar e mester, zice ca asta te-a cucerit si pe tine…

ATB – Trilogy: Part 2

Dupa asta, ne-am asezat sa stam acolo unde stateai tu cu tata ca sa priviti stelele, la marginea orasului si unde ma gandeam ca s-ar putea sa vina Micky, pentru ca acolo il asteptam pe drumul inapoi, cand mai ramaneam in urma si mergeam pe jos. Mie imi place foarte mult aici, chiar daca seara e mai frig, pentru ca pot sa am o perspectiva mult mai ampla si lucrurile care candva le vedeam de aproape acum pot sale vad in peisaj si sunt mai frumoase, pot sa le vad stralucirea si apoi sa ma intorc si sa ma uit la stele. In timp ce ma uitam la stele, am inceput sa cant versurile alea de la melodia preferata pe care o ai cu tata, „Deoarece” : „Singurul lucru care tot fuge de mine e orizooooontul, pergamentul pe care scriu, singurul lucru care se tine de mine e umbra mea…” restul nu le mai stiu si le tot fredonez, dar tata a zis deja ca nu mai am voie sa folosesc mp3 playerul o saptamana, cat l-am innebunit cu refrenul asta… probabil ca glumeste, am sa mai negociez cu el…

Se facuse tarziu si nu mai puteam sa stam, si eu m-am intristat ca tot nu reusisem sa il gasim pe Micky, dar tati mi-a spus ca nu trebuie sa ne ingrijoram atunci cand pierdem pe cineva sau ceva, pentru ca viata e ca un tren cu multe vagoane si unele persoane urca si coboara si este Ok sa ne luam la revedere de la anumite persoane chiar daca gresim. Uneori, e mai bine sa renunti initial ca apoi sa recuperezi, pentru ca altfel s-ar putea sa te chinui mai mult.

Am observat asta si eu azi dimineata. In timp ce mancam si ma uitam la niste poze cu tine si tata de la nunta (in general cand este pe langa tine, tata este luminos, si tu in prezenta ta, dar parca la nunta straluceati amandoi de fericire!), mi-am prins slapii de marginea mesei si am incercat mai intai sa il scot pe unul, pe unde il bagasem, dar asa l-am rupt. Cand am vrut sa il scot pe celalalt, l-am last pur si simplu sa-mi cada din picior si l-am luat de dupa masa de jos. Si a fost mai simplu. Pentru ca am avut siguranta ca il pot lua de acolo. Poate că uneori e mai uşor să renunţi la unele lucruri, pentru ca mai apoi să le culegi în linişte.

Noaptea nu am dormit prea bine, iar azi dimineata am plans pentru ca l-am pierdut pe Micky in oras ieri si am spus ca e important sa fiu puternic si sa-mi controlez emotiile, asa cum face tata uneori, dar el mi-a spus ca e normal sa ma afecteze asta, pentru ca tineam la el. It’s alright to fall apart sometimes…

Asa ca eu sunt impacat cu ideea ca l-am pierdut pe Micky in oras, daca el a ales sa se duca in alta parte si sa nu se intoarca. Asta nu inseamna ca nu il iubesc. Poate ii este mai bine. Sper ca ii este mai bine.

In timp ce vorbeam ieri cu tati si ne uitam la stele, a spus ca atunci cand voi erati la inceput, ati avut multe momente in care v-ati suparat unul pe altul si chiar daca si acum va mai certati din cand in cand, stiu ca nu o faceti din suflet. Tata imi spune ca intotdeauna in spatele unei emotii sau in spatele unei stari se afla o necesitate. Si daca iti dai seama care e necesitatea, atunci poti sa te linistesti si sa o rezolvi.

Mie mi-a fost frica sa nu ma pedepseasca tati sau sa se supere pe mine pentru ca l-am pierdut pe Micky, pentru ca spunea atunci cand am zis ca vreau sa-l tin ca e de acord, cu conditia sa-mi asum responsabilitatea sa am grija de el si ca o sa imi respect obligatiile. Si uneori nu e placut, mai ales cand trebuie sa il spal, de exemplu, chiar daca ma mai ajuti si tu (chiar daca stiu ca nu-ti place), dar de fapt nu-i chiar asa de greu. Daca iubesti fiinta de care ai grija, o faci din placere, si nu pentru ca te simti vinovat sau obligat, sau pentru ca ti-e frica sa nu-l pierzi daca te porti cu el neatent. Dar tati nu a spus nici un cuvant. Cred ca era mai degraba preocupat sa ma linisteasca pe mine. Dar eu m-am linistit imediat, cand ma uitam la stele cu el… si cand ma gandeam cat de frumos e… mi-am dat seama ca ar fi nerecunostinta sa nu ne bucuram de ceea ce avem…

Azi la pranz, tati a insistat sa gateasca si eu i-am spus ca nu cred ca e o idee buna, pentru ca dureaza foarte mult… mai ales cand gateste el, si nu e eficient… dar a vrut sa faca niste cartofi prajiti si i-a uitat pe foc in timp ce lucra la un proiect si eu ma jucam. A afumat bucataria. Ce-i drept, nu toti au iesit asa, dar eu i-am spus frumos ca prefer sa mananc ceea ce aveam deja. E OK sa-i spui „nu” unei persoane care iti face rau, asa spunea la trainingurile audio pe care le ascult cand desenez, pentru ca s-ar putea ca cineva sa nu-si dea seama ca iti face rau si atunci este important sa il ajuti sa inteleaga cum si asta e o forma a iubirii, sa-ti spuna sa te opresti. Cred ca tata s-a simtit putin jenat ca nu a invatat pana acum sa gateasca… a propos, abia astept, cand te intorci, sa mai facem ciupercute umplute cu branza, poate a saptea oara invata si tata… dar cred ca doar vrea sa stea cu noi si de fapt se preface… Sunt convins ca in curand o sa ne faca la amandoi o surpriza si o sa faca o masa grozava… consistenta, cum vrea el si delicioasa, cum vrem noi 🙂

Te pup cu dragoste, imbratisari calde si te astept sa vii cat mai repede acasa!

PS: Am gasit cercelul acela pe care l-a cautat tata de a innebunit. Cand ai sa afli unde era am sa-ti zic de ce m-am distrat asa de tare cand am vazut fata lui tata…  Cred ca e mai bine sa astepti sa mai treaca o vreme pana ii spui de cel pe care l-ai pierdut luna trecuta. 🙂

17
Dec
08

„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

„Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte „drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, I shall not bend or break against anything or anyone„, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de „butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: „tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul „ştiam că din orice se învaţă„.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!„.


Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

14
Dec
08

Lucrurile care ne deranjează la alţii

Sursa necunoscută (notă: pornind de la introspecţiile la care se invită aici, a scris săptămâna trecută post-ul „Paiul si bârna

Am stat sa ma gandesc ca lucrurile care ma deranjeaza cel mai mult la altcineva, sunt, probabil, propriile mele defecte de caracter.

Cei care-ti provoaca iritarea si resentimentele cele mai puternice, sunt adesea cei care te reprezinta cel mai bine pe tine – ei intrupeaza chiar acea trasatura de caracter pe care o ai, pe care ti se cere s-o observi, la care ti se cere sa reflectezi, pe care trebuie, prin urmare, s-o vindeci.

Toate sufletele de pretutindeni au organizat lucrurile astfel. Acei „altii” pe care ii judeci si ii respingi cat se poate de zgomotos, iti zgandaresc cel mai mult propria rana dureroasa, recunoasterea ta defensiva ca privesti la parti din tine insati, despre care iti dai seama, la un anumit nivel, sa au foarte mare nevoie de ajustari.

Cand acele caracteristici isi fac aparitia in alta persoana, si declanseaza in tine aceasta reactie, multumeste-i acelei persoane, pentru ca iti ofera darul auto-examinarii. Cum altfel s-ar putea trezi o persoana adormita, decat daca primeste un ghiont ca sa se trezeasca din atipeala – ghiontul fiind lucrurile pe care le resimtiti ca iritare, prejudecata, critica si fatarnicie?

Desigur, in mare parte a timpului, nu esti constienta de darul pe care ti-l aduce altcineva si, in schimb, incerci sa-i eviti pe cei despre care spui ca-ti displac. Atunci cum sa rezolvam acest paradox – faptul ca ii evitam pe cei pe care ii atrag sufletele noastre? Mai intai, sufletul atrage spre tine, prin intermediul altcuiva, ceea ce iti seamana – iar apoi, mintea supervizeaza respingerea, pentru ca sufletul nu are dusmani, in schimb intelectul, da.

Intelectul este cel care tine pe raboj socoteala celor despre care crezi ca te-au nedreptatit, in timp ce latura ta superioara nu are nici o obiectiune fata de nimeni. Asa ca mintea judeca, apoi condamna, descopera prostia, gaseste defecte si se opune, respinge, se fereste, dispretuieste – si face toate astea, in timp ce sufletul asteapta cu rabdare si cheama spre sine inca o persoana, din alt loc, la alt moment, pentru a te imboldi din nou, pana ce ajungi sa observi celalalt eu din fiinta ta.

Astfel te indrepti spre acele laturi ale tale pe care nu le recunosti, pentru care esti pregatita. Cu siguranta, insa, ca nu toate trasaturile de caracter pe care le consideram neplacute la altii, reflecta ori oglindesc acelasi lucru in propria noastra persoana… (?). Sa luam, de exemplu, trasaturile unui alcoolic, casatorit cu o femeie care se opune obiceiului sau de a bea. Daca ea nu bea de loc, cum sa se reflecte asta asupra ei? Pentru ca, in viata cuiva, sa-si faca aparitia unele trasaturi de caracter „enervante”, care sa declanseze astfel o reactie de judecata, critica, resentiment, ori automultumire, inseamna ca se intampla ceva cu planurile sufletului.

Trebuie sa recunoastem ca aceste idei nu sunt pentru cei prea sensibili, dar daca viata ta functioneaza cum trebuie si crezi ca esti pregatit pentru marea liga spirituala, gandeste-te ca maestrul nu se enerveaza pe nimeni, in nici un fel de conditii si de aceea poate chema la el orice experienta, fara prejudecati ori sentimente de superioritate. Prin intermediul prietenilor, al colegilor, chiriasilor, patronilor, copiilor si vecinilor, sufletul atrage adesea catre el trasaturi si caracteristici comune – dar care par a fi disimulate in altcineva. S-ar putea ca particularitatile modului in care sunt impartasite aceste caracteristici si trasaturi sa nu fie identice.

Femeia din exemplul dat se poate intreba unde manifesta si ea comportamente specifice unei dependente, pierderea stapanirii de sine, sau manifestarea unei anumite slabiciuni. Cercetand prin introspectie, va vedea in ce mod da dovada de dependenta fata de vreo substanta, de alimente sau sex, ori poate are obiceiul prost de a-i teroriza emotional pe altii, sau de a-i judeca pe ceilalti.

Prin acest mesaj, incercam o actiune foarte personala, asa ca fii atenta la el. In exemplul tau, sufletul intreaba de ce ar trebui cineva sa-l judece atat de aspru pe un alcoolic, atunci cand ai si tu aceeasi caracteristica in comun cu el, doar cu detalii diferite. Invers, adesea intruchipezi chiar tu, macar intr-o anume masura, acele trasaturi pe care te simti indemnata sa le indragesti si sa le admiri la ceilalti.

Vezi, iti ajunge sa privesti in jur ca sa vezi de cine esti inconjurata – iar dintre acestia, cine iti starneste vreo reactie – si vei descoperi zone ale propriei tale dezvoltari spirituale, care solicita sa fie abordate si vindecate. Ce spui, insa, de un om de afaceri posomorat, prost-dispus, care este enervat si deranjat de giumbuslucurile adolescentilor zgomotosi din apropiere? Vrei sa spui ca acesti adolescenti au caracteristici comune cu ale omului de afaceri? Cand altcineva iti declanseaza o reactie de furie sau iritare, de enervare, de judecata sau gelozie, este posibil sa detii si tu, in personalitatea ta, caracteristici similare, care trebuie vindecate – sau poate ca ai atras spre tine trasaturi pe care eul tau superior iti cere sa le dezvolti, trasaturi pe care nu le arati de obicei.

In cazul omului de afaceri, sufletul lui poate ca-i cere sa „se lumineze”, sa regaseasca bucuria, rasul si umorul, asa cum sunt intrupate de tinerii din jurul lui. Cu cat este mai rigid, cu atat va constata ca este mai mult inconjurat de cei care reprezinta veselie si jovialitate. In cazul lui, caracteristicile din celalalt pot parea chiar ca au aspectul de iresponsabilitate, pentru ca sufletul ii cere ca tendintele sale rigide sa se destinda si sa fie echilibrate prin veselie.

De aceea, cei care sunt de obicei punctuali, ajung pana la urma sa se casatoreasca cu cineva care este permanent in intarziere. Contrariile se atrag, dintr-o ratiune minunata, plina de suflet.”

Nota: daca 5 pers spun ca ne percep ca fiind „reci” poate ca asa e…:)

12
Dec
08

„Ştiam că din orice se învaţă”

Atunci când vrei să sari de pe un pod, cineva care te iubeşte, nu stă cu tine de mână pe pod când vrei să sari, ci este jos şi aşteaptă să te prindă…

La un moment dat, un cunoscut de-al meu a luat un tramvai într-o direcţie, convins fiind că va ajunge într-o zonă pe care să o recunoască, pentru că a mai fost acolo. A mers vreo 3-4 staţii şi peisajul i se părea tot mai nefamiliar. A început să întrebe lumea pe unde era apropierea de unde voia el să ajungă şi nimeni nu ştia.

A continuat să mai meargă cu tramvaiul, pentru că nu voia să accepte că a greşit şi că trebuia sa se întoarcă înapoi de unde plecase şi să o ia de la început, într-o altă direcţie, pentru că ar fi însemnat pentru el că tot acest timp a fost pierdut (ca şi cum dacă nu realizăm ce ne propunem într-o acţiune, ar însemna că am eşuat – experienţa nu este ce ţi se întâmplă, ci ceea ce faci cu ce ţi se întâmplă). S-a încăpăţânat să meargă 6 (!) staţii de tramvai aiurea, apoi a coborât şi a luat tramvaiul în sens invers.

Cu cât ar fi mers mai departe, cu atât i-ar fi fost mai greu şi i-ar fi luat mai mult să se întoarcă. Iar drumul înapoi a fost foarte neplăcut, lung şi înghesuit. Când mi-a povestit, i-am spus: “Nu ştiai că prostia se plăteşte?”. Şi el mi-a răspuns senin: “Nu, ştiam că din orice se învaţă”.