Posts Tagged ‘identitate

08
Apr
16

Epilog

MOTTO:

Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

  • a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

  • trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

  • după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

  • a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

  • A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

  • a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

  • s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

  • a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

 

 

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de donşoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Anunțuri
11
Iul
09

Păşeşte dincolo de fereastră…

Eram ieri în 41, pe scaun, în dreptul unei uşi. Lângă mine era un domn. Cu o staţie înainte de Crângaşi, un potenţial pasager se postează în dreptuşi uşii şi întreabă în direcţia mea şi a unui domn de lângă mine: „ăsta merge spre Crângaşi?”. Surprins din lectura cărţii mele, îi răspund omului cât de prompt pot: „DA, în sensul ăsta merge spre Crângaşi”. Omul se urcă, mulţumeşte, apoi îl întreabă pe domnul de lângă mine de ce nu i-a răspuns, şi dacă ştia. O situaţie cel puţin interesantă.

E normal în Bucureşti ca oamenii să nu-ţi răspundă când ceri indicaţii. Sau să nu ştie. Sau să-ţi dea indicaţii greşite. oarecum, te obişnuieşti. Te supraadaptezi.  Întrebarea pusă de pasagerul lui 41 era una cât se poate de normală pentru colegul meu de scaun: „dacă ştiaţi, de ce n-aţi răspuns?”.

Situaţia asta m-a trimis cu gândul la o altă idee: de ce nu-şi spun oamenii în relaţii ceea ce-i deranjează cu adevărat unul la celălalt în comportamente? Să fie oare pentru că se tem să nu considere partenerul o critică drept o judecată la persoană? Să fie o frică de a nu răni partenerul care se teme de a nu mai fi iubit dacă se coboară  de pe piscul aşteptărilor (iluziilor) partenerului? Să fie oare o lipsă de a şti CUM  să spui ceea ce simţi? Poate că e vorba despre toate.

Adeseori, păstrăm în noi ceea ce ne otrăveşte sufletul pentru că nu avem curajul să spunem: „ţin la tine, dar ceea ce  faci mă răneşte şi mă deranjează”. De fapt, situaţia la care se ajunge este un compromis.

Un compromis între ceea ce se doreşte şi ceea ce se exprimă.

"Look Out the Window" Copyright (C) Adina Florentina Toma

"Look Out the Window" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Pentru a complica situaţia, uneori chiar se dă vina pe partener pentru toate situaţiile refulate în loc de a se recunoaşte situaţia. Exact aşa cum era cu relaţia între D. şi A. Şi poate că nu are legătură cu relaţia, cu ci imaturitatea oamenilor de a relaţiona, de a se exprima.

Să fie totuşi acesta un motiv pentru ca oamenii să nu mai fie iubiţi, sau să nu mai merite iubire?

Desigur că nu…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi următoarele care descriu ideea de fond surprinsă şi corelată cu cele de aici:

Identitate si comportament

Cine sunt eu

Femeia, pe un piedestal?

„Ai să înţelegi când ai să creşti mare”

06
Iun
09

Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental

Am observat că un interes foarte ridicat din comentariile la „Femeia, pe un piedestal?” şi „DARE” pentru tematica replicilor de la care am pornit. Acest articol este scris ca adresare bărbaţilor, dar cred că ar fi bine ca şi cititoarele să îl ia în considerare data viitoare când mai sunt… „agăţate” 🙂 .

Atunci când, în clasa a 7-a, am îndrăznit pentru prima dată să mângâi gâtul fetei din banca din faţă, mi-a spus tăios în pauză să nu mai îndrăznesc sa mai fac asta vreodată.

Ceea ce mi-am dat seama este că aceste persoane care îmi refuzau afecţiunea sau iubirea, pe parcursul timpului, urmau să îşi dea seama exact de ceea ce a descris foarte bine o cititoare a blogului într-o conversaţie personală pe messenger şi care mă cunioaşte de 3 ani, cu care am flirtat şi am ieşit de mai multe ori de-a lungul timpului: femeile nu apreciază comunicarea cu mine şi încearcă să scape de ea ca apoi să le lipsească.

Iar problema care stă aici este cea a orgoliului şi a dorinţei de a încerca să demonstreze ceva. Cel mai frecvent, sub diverse forme, că sunt nişte prinţese. Primul impuls a fost să contest, să zdruncin cu tupeu acest piedestal, dar într-o manieră lipsită de respect, deci cu frică. Apoi mi-am dat seama că modalitatea pentru a obţine sau a prilejui orice fel de recunoaştere a importanţei pe care o aveau lucrurile pe care le ofeream şi cum comunicam este a trata în acelaşi timp zguduirea acestui piedestal cu un deosebit respect. Respect pentru persoană, critică pentru comportament. Altfel spus, a aprecia o femeie nu pentru cine apare să fie, ci pentru cine este. Problema apărea atunci când eu reuşeam foarte clar să intuiesc, să intru în rezonanţă cu acele aspecte profunde ale identităţii cuiva şi nu cu aspectele de imagine, motiv pentru care am fost pus la zid. Ceea ce m-a rănit în primă instanţă a fost faptul că a trebuit să-mi calc orgoliul şi chiar demnitatea adeseori, adică să risc să-mi pierd respectul de sine. Numai că am câştigat altceva. Mi-am dat seama că pot să am încredere… nu în abilităţile mele de cunoaştere a celuilalt, nu în celălalt, ci în faptul că reuşesc să intuiesc suficient de bine care este adevărul în legătură cu ce transmite realmente o femeie – asta se întâmpla şi înainte să învăţ să cunosc oamenii atât de specific. Practic, după respingeri repetate, ce s-a întâmplat este că toată afecţiunea şi toată dragostea pe care o aveam de oferit, a devenit prea intensă, prea puternică, şi a fost atâta vreme limitată, restrânsă, refuzată, încât nu e de mirare că am primit feed-back-uri că poate fi atât de copleşitoare.

Aş vrea să vă ofer un fragment din extraordinarul documentar „Century of the Self” pe care Adam Curtis l-a regizat pentru BBC în 2002. În acest pasaj de aproape 9 minute, se explică mecanismul şi experimentul prin care ceea ce este necesar a fost înlocuit cu ceea ce reprezintă dorinţă a egoului – şi mai ales creează un reper în cultura generală privind „de ce se simt bine femeile când fumează”.

Vrei să afli care este adevărul despre relaţiile publice? Vrei să ştii cum chiar şi lucrurile pe care le crezi la nivel subconştient au fost manipulate să fie considerate astfel? Următorul fragment s-ar putea să te zguduie…

Acuma… ce legătură au ideile de mai sus cu ce scriam în ultima vreme? Are cea mai mare legătură, întrucât majoritatea bărbaţilor şi modalitatea în care este structurată mentalitatea societală este de aşa natură încât spune că bărbatul trebuie să cumpere cu ceva, cu ceva fizic, material atenţia femeii.Atenţia unei femei nu trebuie cerşită, trebuie câştigată…prin ceva care este congruent şi definitoriu, care creează o diferenţere specifică pentru cel care deschide gura…

"Somewhere Else to Be" Copyright (c) Lorena Lazăr

"Somewhere Else to Be" Copyright (c) Lorena Lazăr

Identitatea contează mai mult atunci când oamenii vor să te cunoască… nu atunci când se comunică la nivel de imagine… Eu comunic numai cu cei care doresc să fie cunoscuţi la nivel de identitate… şi constat că sunt destul de singur pe planul acesta…

Multe din răspunsurile de respingere pe care le primesc vin din cauza faptului că spun oamenilor în realitate: “ai uitat cine eşti!”, “ai uitat care îţi era menirea pe acest pământ”, pentru că dacă relaţionez cu ei la nivel de identitate, este ceva cu care nu se pot descurca… nu se puteau descurca nici atunci când habar nu aveam ce înseamnă “identitate”… And most of them still don’t. Şi asta e trist…

Ieri mi-a intrat un fluture mare de molie în cameră şi a început să se învârtă în jurul becului. Uţa… pisică de fire, îşi tot rotea privirea concentric… dacă aveam un aparat de filmare la mine făceam un filmuleţ care sigur făcea câteva zeci de mii de vizualizări pe youtube… Bineînţeles, când fluturele de molie a dispărut, atenţia Uţei s-a îndreptat în altă parte…

Concluzia?

Interesul unei femei nu poate fi câştigat cu „avioane” ca cele de mai jos…

Replici care îl poziţionează pe cel care spune drept cerşetor


  • Stii, de fapt nu sunt atat de inalt. M-am suit pe portofel.

  • Mai am doar trei luni de trait, asa ca ma onorezi cu compania ta?

  • Am avut o zi proasta si intodeauna zambetul unei fete dragute ma inveseleste. Vrei sa imi zambesti?

  • Hmmmm, ochii tai au aceeasi culoare ca Porsche-ul meu.

  • Zi-mi acum daca vrei sa fii cu mine ca sa nu irosesc 500 de mii pe bauturi.

  • Prietenul meu de acolo vrea sa stie daca crezi cu sunt dragut.

"Unclear lights" Copyright (C) Roxana Enache

"Unclear lights" Copyright (C) Roxana Enache

Dacă vrei să te poziţionezi, poziţionează-te ca cine eşti!

PS: Şi… alege forma de comunicare potrivită! 🙂

„Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi spui:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e MARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Una din prietenele tale se duce la ea şi, arătând spre tine, îi spune:
-„Este foarte bun la pat”.
Asta e ADVERTISING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri numărul de teaefon. A doua zi o suni şi îi spui:
-„Sunt foarte bună la pat”.
Asta e TELEMARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te ridici şi îţi aranjezi cravata. Te îndrepţi spre ea şi îi torni o băutură. Spui:
-„Imi dai voie?” şi te apleci uşor către ea. Apoi o priveşti şi spui:
-„A propos, sunt foarte bun la pat”.
Astea sunt PUBLIC ReaATIONS.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Se ridica, vine la tine şi îţi spune: -„Am auzit că eşti foarte bun în pat”.
Asta e BRAND RECOGNITION.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. O convingi să meargă acasă cu unul din cei mai buni prieteni ai tăi.
Asta e SALES REPRESENTATIVE.

Tipul nu se descurc singur, şi te sună să vii să îl ajuţi.
Asta este TECHNICAL SUPPORT.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente având următorul text ataşat:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e E-MAIL MARKETING.

Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente, cerându-i aprobarea să-i mai trimiţi e-mailuri similare. Ultimul email va conţine mesajul:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta sunt NEWSLETTERS.

Te îndrepţi spre o petrecere unde ştii că vor fi nişte tipe superbe. Totuşi, gândul că în casele pe lângă care treci sunt o mulţime de alte tipe superbe pe care ai vrea să le cunoşti te înnebuneşte, aşa că te urci pe cea mai apropiat acoperiş şi strigi: „Sunt foarte bun la pat”.
Asta e SPAM.”

[sursa necunoscută, definiţii comice preluate de pe internet]

30
Mai
09

DARE

DARE TO BE WHO YOU FORGOT TO BE.

NOW !

[YOUTUBE=http://www.youtube.com/watch?v=sb2YOg_dkQM]

Cine eşti spune prin cum faci” sau „Cum faci spune despre cine eşti?”, altfel spus: „mergem de la cognitiv la comportamental sau de la comportamental la cognitiv?” – a fost mereu o formă a psihologilor de a întreba „ce a fost mai întîi, oul sau găina?”.

D A R E

"Dare" Copyright (C) Lorena Lazăr

„DARE” Copyright (C) Lorena Lazăr

A îndrăzni să fie cu adevărat provocatoare este un lucru pe care orice femeie ştie să îl facă, dar nu orice femeie ştie să îl realizeze cu stil.

Sau hai să luăm lucrurile altfel. D. căuta, nici ea nu ştia ce. O femeie care caută ştie să atragă în viaţa ei situaţiile şi oportunităţile după care tânjeşte. Mă căuta pe mine. Replica a fost doar elementul care să creeze contactul. Faptul că s-a „lăsat agăţată spune multe despre ea” pare a fi genul de comentariu foarte judgemental. În momentul în care judecăm, nu putem înţelege. Rămânem la un nivel de suprafaţă, de imagine, de impresie, ori articolul „Femeia, pe un piedestal?” provoacă exact la o privire dincolo de ceea ce se afişează la nivelul imaginii. În mod paradoxal, imaginea blondei îmbrăcate în roz despre care scriam, a fost o provocare pentru mine pentru a afla dacă nu cumva există ceva dincolo de respectiva imagine.

D. răspundea la rândul ei la provocări. Din orgoliu, din ambiţie, din dorinţa de a demonstra celorlalţi că poate să fie valoroasă prin ceea ce poate face. A încercat să joace şi cu mine acest joc de câteva ori, dar nu i-a mers.

La rândul ei, în mod subconştient, fiecare femeie încearcă să îl testeze pe bărbatul de care este interesată luând-o razna, fiind isterică, aruncând vorbe dureroase, ca să verifice dacă se poate baza pe el în situaţii stresante, sau ca să se simtă iubită. Acestea sunt provocări. Este modul unei femei de a „face pe nebuna”, care i se întâmplă fiecăreia, mai devreme sau mai târziu.

Prin inerenţa informaţiilor la care am acces când vorbesc cu cineva, îmi place să lansez provocări care să ridice ştacheta, care să provoace dezvoltare.

Seducţia, în esenţă, este o formă prin care un bărbat o face pe o femeie să se simtă iubită pentru cine este, nu pentru cine se arată a fi, pentru cine tânjeşte să fie recunoscută, nu pentru ceea ce afişează în exterior, de tipul: „dacă am să fiu drăguţă şi simpatică, lumea o să mă placă” – acelaşi lucru e valabil pentru căţei şi clovni. Am dat doar un exemplu. E provocator, nu-i aşa 🙂 ?

Dar, în cele din urmă, seducţia este marketing. Adică să ştii să îţi plasezi sentimentele în sufletul partenerului în aşa fel încât acestea să reprezinte împlinirea necesităţilor sale, şi să le comunici pe canalele potrivite.

Vai, „ce percepţie lipsită de magie asupra iubirii!” – dar iubirea trebuie să funcţioneze în relaţii, remember? Care persoană sănătoasă la cap se aşteaptă ca o relaţie să funcţioneze doar pe baza implicării emoţionale, fără raţiune?

"Lemonade" Copyright (C) Lorena Lazăr

„Lemonade” Copyright (C) Lorena Lazăr

Îndeosebi, pentru cititoarele acestui blog, am câteva provocări:

Te provoc să fii femeia care ţi-ai dorit să fii, autentică, apreciată pentru cine eşti, şi nu condiţionată pentru cum te comporţi.

Te provoc să cauţi ce îţi doreşti şi să recunoşti cu inima deschisă atunci când găseşti că e ceea ce ai căutat.

Te provoc să ai grijă de sufletul tău şi să te eliberezi de orice fel de lucruri materiale la care ţii pe pământ.

Te provoc să renunţi să mai investeşti în cum arăţi şi să te respecţi pe tine nu prin imaginea pe care încerci să o vinzi.

Te provoc să arăţi cine eşti şi să fii iubită pentru aceasta.

Te provoc să rezişti provocărilor din orgoliu. Nu ai nimic de demonstrat nimănui. Cine te iubeşte, te iubeşte necondiţionat şi are încredere în tine.

Te provoc să te uiţi pătrunzător în ochii unei persoane pe care vrei să o cunoşti.

TE  PROVOC  SĂ  FII  CINE AI  UITAT  SĂ  FII !

[YOUTUBE=http://www.youtube.com/watch?v=sb2YOg_dkQM]

Societatea contemporană pare a învăţa femeile că trebuie să arate bine şi există o întreagă industrie care deserveşte această dorinţă. Ca răspuns, bărbaţii trebuie să cumpere mese la restaurant, să plătească benzină pentru plimbări, ieşiri în oraş, un întreg ritual menit să deservească o foame tot mai mare de apreciere condiţionată de investiţia în imagine. Femeile vând imagine şi bărbaţii cumpără această imagine. Ceea ce rezultă sunt relaţii la suprafaţă. Şi îţi dai seama la un moment dat: „hmmmm, parcă nu asta voiam… deşi m-am simţit bine o vreme”.

Unora ca aceştia care caută aparenţele le spune Iisus Hristos unora ca aceştia în continuarea fericirilor: (Evanghelia după Luca 6.25-26): „Vai, vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai, vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; că părinţii lor aşa le făceau proorocilor mincinoşi.”

Te provoc să trăieşti, nu să supravieţuieşti.

Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

După ce vei muri, de ce preferi să-ţi aduci aminte?

Te provoc… să descoperi cu imaginaţie frumuseţea din sufletul tău dincolo de imagine

DARE  to Look   C L O S E R !

[later edit] Aceast articol îl continuă pe cel mai vizualizat de pe blog (peste 1000 de afişări unice), „Femeia, pe un piedestal?„. Articolul a fost scris şi publicat iniţial pe 30 mai, apoi reeditat pe 26 septembrie 2009. Am preferat să păstrez varianta aceasta, pentru că e unul din articolele cu cele mai multe comentarii de pe blog, şi l-am scris pornind de la comentariul Lolitei26 la „Femeia, pe un piedestal?„. „Faptul că D. s-a lăsat agaţată de tine în metrou, indiferent cât de impresionabilă a fost replica ta, spune foarte multe despre ea.”

24
Mai
09

Cine sunt eu

Legat de identitate, m-am pregătit pentru astăzi să vă împărtăşesc într-un stil foarte picant şi complex puţin dintr-o anumită intuiţie, înţelegere, teorie, referitoare la ce cred eu că defineşte identitatea cuiva, ca răspuns la întrebarea „cine sunt eu?„, pe care desigur că fiecare ne-am pus-o la un moment dat.

Mai ales, aş dori să accentuez pe cine este cu adevărat o femeie.

Trăim într-un univers cotidian aglomerat, grăbit, cu multiple roluri şi activităţi. O femeie are de jucat multe roluri, subidentităţi ca părţi componente ale unei personalităţi întregi.

03_Reflection_de_Lorena_Lazar_in_Cine_sunt_eu_24_05

"Reflection" Copyright (C) Lorena Lazăr

Creştină, iubită, soţie, prietenă, mamă, fiică, soră, manager, executiv, antreprenor, consilier, etc. – roluri pe care şi le asumă pentru a comunica, pentru a fi recunoscută într-o comunitate, într-un anumit cadru de referinţă. Toate aceste părţi fac parte din identitatea femeii programate social – cu toate regulile şi aşteptările… Grozav :). Acestea răspund la întrebarea: „cine sunt eu… pentru tine?” – iar cadrul de referinţă se schimbă de la subidentitate la subidentitate (ca şi componente ale identităţii).

A propos de asta, vă invit să vizionaţi scurt-metrajul lui Gabriele Muccino, „Heart Tango„, care dincolo de a fi un vehicul pt. Monica Bellucci, exprimă exact destul de bine la am făcut referire mai sus (mai puţin ipostaza de creştină – de ce oare?)

„Pentru a schimba omul, trebuie schimbat publicul în raport cu care el se judecă. Un om se defineşte prin publicul său: prin alţi oameni, instituţii, scriitori, reviste, eroi de filme, filozofi prin intermediul cărora se vede aclamat sau huiduit. Tulburările psihologice majore, „crizele de identitate„, sunt provocate atunci când un individ începe să modifice publicul pentru care joacă: de la părinţi la egali, de la egali la operele lui Albert Camus, de la Biblie la Hugh Hefner.

"Doar un copil" Copyright (C) Roxana Enache

"Doar un copil" Copyright (C) Roxana Enache

Schimbarea de la sunt-acela-care-este-un-fiu-bun la sunt-acela-care-este-un-bun-prieten constituie o revoluţie. Pe de altă parte, dacă amicii bărbatului aprobă fidelitatea într-un an şi infidelitatea în următorul an, iar dacă omul se schimbă dintr-un soţ credincios într-unul desfrânat, nu se produce nici o revoluţie. Regulementul clasei rămâne intact; doar politica într-o chestiune minoră a fost alterată.” (Luke Rhinehart – „Omul Zar”)

Totuşi, în fiecare femeie se află o parte a unui copil… o parte ca o fetiţă, care pe principiul „When You Wish Upon a Star” a crezut şi a sperat într-o bună zi că va fi cineva în viaţa ei care să merite să primească toată iubirea din sufletul ei.

Aşa că a trebuit să protejeze aceste sentimente, şi această parte sensibilă din ea, şi să o „încuie” în siguranţă, acolo unde să fie „ascunsă” până când eroul o va „trezi” la viaţă.

Să o protejeze de toate lucrurile care ar putea cu adevărat să-i rănească sufletul şi capacitatea de a-i oferi acea dragoste specială aceluia care va reuşi să privească în adâncul sufletului ei şi să-l atingă aşa cum nimeni nu a mai făcut-o… prin privire, prin voce, prin cuvinte, prin atingere…

"Sweet prince" Copyright (C) Lorena Lazăr

"Sweet prince" Copyright (C) Lorena Lazăr

Iar „eroul” menit să „trezească” frumoasa fetiţă adormită este căutat peste tot…

…chiar şi în alte lumi:

Alan Menken – „Part of Your World”

(Little Mermaid, 1984)

Tocmai de aceea, şi literatura şi producţiile pentru femei au un succes atât de mare: oferă în fantezie eroii care lipsesc din realitate.

"Visătoare" Copyright (C) Roxana Enache

"Visătoare" Copyright (C) Roxana Enache

Astfel, fiecare aşteptând şi aşteptând, oferă încetul cu încetul din emoţiile lor sau poate chiar tot sufletul lor pe tavă unor bărbaţi care nu ştiu să preţuiască aceasta.

"Fairytale mademoiselle" Copyright (C) Adina Florentina Toma; Model: Roxana Enache

"Fairytale mademoiselle" Copyright (C) Adina Florentina Toma; Model: Roxana Enache

Întotdeauna m-am întrebat ce anume face o persoană, ce cuvinte ar folosi, ce idei, ce expresii ar putea să facă acele părţi dintr-o femeie să vibreze, să iasă la suprafaţă, să se trezească la viaţa autentică, pentru a simţi că trăiesc?

Armin Van Buuren – „Shivers”

Mai mult, ce ar face această fetiţă din inima fiecărei femei, să simtă o dorinţă, puternică, de nestăpânit, de a-şi dărui întreaga dragoste cuiva despre care ar şti cu adevărat, pentru prima oară în viaţă, aşa cum nu au mai simţit-o până acum, că le-ar putea face cu adevărat fericite, dincolo de orice fel de obstacole? Care ar fi cuvintele care ar ajunge până în această adâncime a sufletului ei?

În mijlocul acestor căutări, am cunoscut-o pe D. …

A cunoaşte o femeie, pentru un bărbat, este a descoperi acea fetiţă din femeia care tânjeşte să-şi ofere toată dragostea cu încredere. Cel care reuşeşte să îi trezească sufletul, conştiinţa la viaţă, odată cu acea parte, reuşeşte să aibă parte de iubirea ei. Ceilalţi sunt suplinitori, după cum am explicat referitor la cum stau lucrurile cu concurenţa în dragoste

O citez pe Sorina (pentru că sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-a scris, mă simt obligat să o citez) „Ceea ce contează nu e atitudinea abordată de o femeie pentru a atrage atenţia bărbatului; articolul promovează atitudinea femeii faţă de ea insăşi, un mod de a te aprecia pentru calităţile tale (fie acestea mai vizibile dpdv al de-marketing-ului sau al anti-marketing-ului). O femeie care ştie sa se aprecieze e o femeie care emană siguranţă de sine. O femeie care emană siguranţă de sine e o femeie care ştie ce vrea. O femeie care emana siguranţă şi ştie ce vrea, prin urmare, e râvnită.” – deci nu aşa cum credea D., că „oamenii te văd şi te simt aşa cum gândeşti dacă ai încredere în tine” – lucru pe care mi l-a spus cam pe vremea când şefa ei a cerut fiecăruia să completeze într-un formular cum se autocaracterizează fiecare şi ce aşteptări are de la viaţă, pe care m-a rugat să-l completez eu (!) pentru că ea nu ştia ce să scrie.

Cine este, atunci bărbatul, în acest context al relaţionarii cu şi raportării la o femeie? Este cel care este fidel sieşi, care nu se trădează pe sine, care îşi urmează drumul, misiunea în viaţă, destinul şi nu soarta.

Acum, urmărind ideile însemnate, linkuite, ilustrate cu poze şi video, până aici, devine evident că ce am spus despre femei şi despre bărbaţi se referă la identitatea lor, la cine sunt în esenţa lor şi prin relaţia unuia cu celălalt. Mai devine clar că ceea ce am scris despre femei nu e valabil doar pentru femei, iar ce am scris despre bărbaţi, nu este valabil doar pentru bărbaţi. După cum scriam şi în „Cele 3 tipuri de femei„, nu există psihologie feminină şi psihologie masculină. Altfel spus, putem şti cine este cu adevărat fiecare dintre noi.

Ce rămâne de făcut aşadar din moment ce ne-am descoperit propria identitate? Desigur, de comunicat cine suntem.

Acestea fiind scrise… vă urez pe un ton… spiriduş 🙂 mult succes în a descoperi luminiţa de la capătul tunelului… sau, acceptarea de sine de după descoperirea identităţii.

"Light at the End of the Tunnel" Copyright (c) Adina Florentina Toma

"Light at the End of the Tunnel" Copyright (c) Adina Florentina Toma

11
Feb
09

„Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste

Motto: ” Nu este niciodată bine să-ţi doreşti moartea şefului. Este mai bine să faci în aşa fel încât să şi-o dorească singur!

Motto: ” De ce să se ducă Mahomed la munte când poate să vină muntele la Mahomed?”

Un amic de-al meu mi-a povestit că s-a despărţit de iubita lui pentru că frazele ei începeau cu „vreau… (!)”; „fă-mi… (!)”; „dă-mi… (!)”.

Pornind de la o discuţie cu el, mi-a venit o idee acum vreo două luni şi jumătate, să-i interzic în relaţie lui D. să mai folosească expresiile „Nu ştiu„, „poate„, „dacă„, „mai vedem” şi „mai vorbim„. Factual, după 4 zile, D. s-a despărţit de mine. 🙂

OK, just follow the lead… Intenţionez să surprind un aspect fiiiiiin de psihologie umană.

Am să vă spun o poveste. Inainte de asta, ia-ti un ceai cald, pentru a savura articolul pe deplin…

Cam acum o lună, o tipă pe care nu o cunoşteam, răsărită din neantul internetului, să-i zicem Y., mi-a scris foarte încântată că a citit despre mine ceva profesional şi a fost impresionată şi ar vrea să mă cunoască. Deja din entuziasmul vocii la telefon aveam o impresie… deranjantă (!).

Ştiţi… persoanele acelea despre care aveţi senzaţia că vor să îmbrăţişeze pe toaaaaată lumea şi cred că lumea e un loc magic în care pot obţine tot ce li se năzare, şi se entuziasmează atât de puternic de dragul de a-şi consuma energia şi apoi nu mai fac nimic în sensul dorit? Well, that’s the sensation! 🙂

Dar, hei, să dăm omului o şansă! 🙂 Mă întâlnesc cu Y. La urma urmei, s-ar putea chiar să găsesc un client sau un colaborator, mai ştii? În fine. La prima întâlnire, mi-a adus un Kinder surprise şi o ciocolată (pe care mi-a luat o săptămână să le mănânc – eu, acum , în februarie, încă mai am bucăţi din ciocolata pe care mi-a dat-o Pete de culoare în octombrie…), m-a întrebat câţi copii vreau să am şi m-a îmbrăţişat la final. Needless to say, lucrurile nu prea mergeau în direcţia în care eu speram. Dar, lucrurile cele mai bune, care contează în viaţă, se obţin prin dragoste sau prin negociere, îmi zic.

La a doua întâlnire i-am adus un DVD cu documentaţie şi i-am împrumutat o carte de specialitate care o interesa. Ea îmi spune că vrea să fie hipnotizată pe ceva incitant şi că mă consideră un magician. Ador comportamentul femeilor încăpăţânate, care îşi imaginează că pot obţine ce vor zâmbind larg şi făcând clipoc-clipoc (expresie preluată de la Andressa).

Mă întreb dacă femeile îşi dau seama cât de ridicol este de fapt acest comportament. Aş putea să mănânc câte una pe pâine la micul dejun în fiecare dimineaţă pentru asta. Bineîneţeles, intuiţia îmi spunea încă de pe atunci că toată situaţia putea să devină distractivă.

Încă mai era o luminiţă la capătul tunelului că poate această persoană va reuşi să îmi demonstreze că de fapt am făcut nişte judecăţi de valoare asupra ei bazate pe concluzii pripite şi că de fapt va reuşi să-mi arate dincolo de aceste aparenţe, dacă îi dau şansa, că este o persoană minunată, frumoasă şi unică ce merită aprecierea mea. Sure thing.

Buuun. A treia întâlnire cu Y., la ea acasă. Deja pretextul sub care mă invitase era destul de palid şi de neclar formulat oficial. Totuşi, trebuie să recunosc că supa-de-ce-o-fi-fost-aia era destul de bună. Oricum, pentru mine activitatea asta se găsea pe undeva în „to do list” între întinsul rufelor şi curăţatul unei cratiţe care s-a ars în timp ce am uitat-o pe foc scriind pe blog. By the way, pont pentru bărbaţii care citesc acest post, dacă femeile ajung să treacă întâlnirea cu voi între aceleaşi activităţi, you know you’re in big trouble!

Aşadar, într-o ploioasă zi de iarnă de ianuarie, într-o luni merg până la Y. acasă. (Cine şi-a imaginat că va vedea zăpadă naturală mai mult decât câteva ore în Bucureşti iarna asta probabil încă mai crede în Moş Crăciun…)

Y. mă invită la masă, apoi în sufragerie, unde din fericire pentru mine canapeaua pe care ne-am aşezat era suficient de lungă încât să nu aibă posibilitatea să sară pe mine (femeile şi poziţionarea logistică a spaţiului, unii spun „două mulţimi disjuncte”… dar să nu fiu misogin, cred că s-ar putea să mai rămână o urmă de gentleman în mine până la sfârşitul postului – poate s-a prins ceva de mine din cartea pe care mi-a făcut-o D. cadou de Crăciun, „Codul bunelor maniere”).

Y. începe să îmi povestească despre o problemă de-a ei de sănătate (nu voi intra în detalii personale), pe care apoi o leagă nu ştiu cum de dorinţa ei de dragoste (apoi sex, evident) în viaţa ei, dragoste cu un bărbat care să-i întrunească o mulţime de aşteptări (ca să vă faceţi o imagine, Superman nu avea nici o şansă), inclusiv cea de confort (se poate altfel?).

Şi apoi, nu ştiu de ce, s-a uitat în direcţia mea şi m-a întrebat, între altele, cum mi se pare parfumul ei. Ce bine că aveam nasul înfundat de la răceala pe care nu avusesem chef să o tratez! Aşa că ce am făcut a fost să-i cer o foaie şi un pix şi vreme de o oră i-am făcut o analiză a necesităţilor… pe plan sentimental, într-o manieră precisă şi sistemică, determinat să ucid orice urmă de sălbăticiune care ar fi putut exista vreodată în femeia asta.

După o oră în care strecurase un „dar parcă spuneai că eşti pasional” mieunat şi pronunţase de vreo 20 de ori cuvântul „sex”, era cam frustrată, iar eu începusem să înţeleg ce îmi spunea mama că te distrezi mult mai fain atunci când o faci cu cap, după 20 de ani.

Aşa că am început să-i spun lui Y. în linii mari că am avut o relaţie cu cineva şi acum nu mă simt chiar OK cu ideea de a începe o alta, încerc să bag pe sub uşă ideea unui făgaş  amical, profesional,  whatever, numai în pat cu ea nu… apoi spun că e târziu şi e cazul să mă duc acasă să-mi iau antibioticul. Spre plecare, ţine să-mi împărtăşească părerile ei, că din orice relaţie se învaţă câte ceva şi că este bine să trec repede peste (D…).

În drumul spre casă, îi trimit un sms: „Dragostea dintre doi oameni este ca o apă, care este pentru amândoi. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic.„, încercând să-i transmit un mesaj subtil ca să înveţe şi fără să intre într-o relaţie…

Ea îmi răspunde: „Nu cred în iubire limitată. Cred în iubire imensă şi fără ţărm. Iubire asemănătoare cerului, universului. Iubire infinită. Un cer cu stele şi lună plină – consecinta sau premiza pentru o zi cu soare 🙂 Peace„.

Wrong answer. 😦 Însemna că nu a înţeles mesajul.

Pe la sfârşitul săptămânii, mă invită la un ceai, cu care ocazie să-mi dea înapoi cartea împrumutată şi foile cu analiza. Aşa că m-am gândit că ar fi o bună oportunitate să-i fac cunoştinţă cu Adi al nostru, care, da, încă rămăsese sătul de   „Vreau, fă-mi, dă-mi”.

I-am spus despre ea nişte lucruri perfect adevărate. Că e o femeie pe la 26-28 de ani, inteligentă, atrăgătoare, independentă financiar, care caută o relaţie.

Stabilisem cu ea să îşi tragă la xerox analiza făcută şi să-mi dea şi mie un exemplar. De obicei, păstrez un exemplar pentru toată lumea cărora fac asemenea analize si le fac eu copii xerox si sa pastrez originalul. Dar ea a insistat să se mai uite pe ea în acea seară…

Evident, Y. nu a adus nici o foaie şi nici o carte la ceai. Evident, nici eu nu am ajuns la timp, ci i-am lăsat să se cunoască întârziind vreo 20 de minute. Atunci când am ajuns la masă, ea s-a scuzat puţin, ocazie cu care l-am întrebat pe Adi cum merge treaba, ce a apucat să îi spună despre el. Mi-a răspuns că nu a reuşit nimic, „tipa vorbeşte despre ea şi despre tine”.

Cu ocazia aducerii în idee a unei colaborări între ei doi, el o întreabă pe ce ar putea lucra, concret. Eu le-am vândut un pont, ea a spus că se va gândi. Ce mi-a plăcut a fost cartea ei de vizită, (I don’t believe in such things) care avea întinse de la un cap la celălalt 7 atribute (!) de brand personal – valori pe care le are sau pe care i-ar place să le aibă. Ca o glumă, am spus: „dacă am avea o piramidă, şi am avea 7 laturi cu aceste valori, spre ce anume ar converge ele în vârf?”. Gluma ca glumă, dar dacă într-adevăr s-ar fi cunoscut, ar fi ştiut să răspundă.

O întrebare de logică mi s-a părut cum ştie ea să facă networking, ca o persoană care lucrează în relaţii publice. Şi ne-a povestit o fază de la o petrecere, la care mare parte din oameni erau de la una din două agenţii de relaţii publice. S-a apropiat de una din persoane şi a întrebat-o: „Bună, eşti de la agenţia X?” „Nu, sunt de la agenţia Z.”. „Bine.”. Acesta a fost sfârşitul încercării de networking. Probabil că ei i s-a părut o chestie nostimă. Mie mi s-a părut tembelă situaţia descrisă. În fine. O chestiune de perspective.

Eu o întreb de foi, de ce nu le-a adus. Ea a spus că nu se simte confortabil să mi le mai dea înapoi, pentru că i se pare că am avut o perspectivă prea profesională (deci se pare că în cele din urmă a prins mesajul), iar ea m-a perceput mai degrabă ca pe un „confident” în acea seară (sună amical, nu?).

Eu: „Aham, înţeleg că asta a fost perspectiva ta. Ai verificat-o cu mine?”

Ea (cu o privire tembelă de căprioară duioasă): „Nu…”.

În schimb, se aştepta ca eu să am încredere în ea, având în vedere că schimbase de atâtea ori ce spusese… Aceasta este o situaţie care descrie prin excelenţă cum frica de limitări duce la limitări.

În cele din urmă, la sfârşitul serii stabilim să mergem a doua zi acasă la Adi şi să-i vedem biblioteca. Sure thing. A doua zi, pe la prânz, ea contramandează şi mă sună cu o falcă în cer şi una în pământ şi mă întreabă cu ce scop i-am făcut cunoştinţă cu el. Eu i-am spus, deschis, că am vrut să le fac cunoştinţă, să facă networking (bineînţeles scopul era să mi-o ia de pe cap), dar ea nu a fost prea interesată de asta.

În scurt timp, vorbesc cu Adi pe messenger şi îmi spune despre ea că i se pare că e o femeie prea arogantă, cu tupeu, fără prea multe care să spună ceva relevant sau concret despre ea, că într-adevăr este îngrijită şi preocupată de imaginea ei (doar o femeie trebuie să facă ceva pentru a-şi crea impresia că se respectă, nu?), dar că asta nu e de ajuns. Mai mult, şi-a dat seama din scurt că este o persoană care mimează emoţii, nu le trăieşte. Şi că nu pare să aibă prea multe în cap.

Şi mi-am pus problema: de ce a fost important (?) pentru mine să dau atât de multe şanse, în loc să mă bazez pe nişte observaţii de amănunt şi comportament, dincolo de faptul ca ceea ce reproşez unor persoane este faptul că iau decizii bazându-se pe observaţii de amănunt, dar care nu spun lucruri fundamentale despre persoana respectivă.

De fapt, motivaţia mea a stat într-una din afirmaţiile perfect juste pe care mi le-a facut un profesor  în liceu: „dacă vrei sa lucrezi în domeniul economic, ar trebui să fii în stare să spui o mulţime de lucruri despre o persoană din momentul în care pune mana pe clanţă şi intră într-o camera până când se aşează pe scaun”.

Un alt răspuns este posibilitatea ca cei cărora le reproşez faptul că nu se concentrează pe detaliile care contează, nu ştiu să aleagă detaliile care contează, altfel spus, nu filtrează corect informaţiile despre ceilalţi (“corect” însemnând că pe baza unor observaţii, se pot face predicţii care se verifică în practică).

De asemenea, poate că m-am învăţat să dau şanse din speranţa sau din dorinţa de a vedea partea bună din oameni, şi datorită imaginaţiei să ofer posibilitatea de a fi plăcut surprins.

Adevărul este, cum spunea tranşant Donald Trump “People don’t really change”, adică, altfel spus, “da, oamenii pot să se schimbe, dar concret raportându-ne la realitate, chestia asta nu prea se întâmplă”. Iar asta… nu pentru că le-ar lipsi capacitatea de a-şi schimba nişte comportamente, sau capacitatea de a se vedea pe sine ca şi indivizi, ca identitate, separat de modul în care se comportă (şi să se accepte şi să se iubească pe sine pentru ce sunt, nu pentru ce fac, şi să conştientizeze diferenţa dintre cele două), ci pentru ca presupune un efort a descoperi, dezvolta si folosi aceasta capacitate.

Ce a spus Y este adevărat: din orice relaţie înveţi ceva. Ştiam că din orice se învaţă. Şi mai e adevărat că nu trebuie să bagi mâna în foc ca să ştii că arde. Ajunge să observi căldura degajată când te apropii puţin.

Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Lipsa stimei de sine poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul asupra unei relaţii şi asupra persoanei cu care eşti împreună. Prezenţa stimei de sine este a lăsa partenera liberă a se manifesta în propriile ei limite pentru a se simţi în largul ei.

Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Poate fi o formă de spune: “am nevoie de tine ca să îmi umplu golul de iubire, pentru că eu nu mă iubesc suficient pe mine, drept pentru care sunt dependent(ă) de iubirea ta”.

Dar dragostea nu este o cârjă. Nu este un cric. Nu este o pompă cu care umflăm stima de sine a partenerului. Dragostea este o încununare a cine sunt două persoane independente. Dacă umbli tot timpul cu o pompă după tine, înseamnă că nu ştii niciodată când vei rămâne în pană… dar te temi de asta. Şi de ce te temi, de aceea nu scapi, pentru că pe asta te concentrezi.

Fiecare înţelege lucruri diferite prin “dragoste”. Am citit că s-a realizat în SUA un studiu şi s-a făcut o listă de nu ştiu câte zeci de lucruri însemnă sau înţeleg diferit oamenii prin “dragoste”. În Texas, de exemplu, înseamnă “nice ass, get in the truck!”.

Data viitoare când cineva îţi vorbeşte despre dragoste, sau spune “te iubesc”, întreabă persoana “ce înseamnă, asta mai concret, pentru tine?”şi vei observa cum în multe cazuri magia dispare. Ştiu. E frumos să fie magie. Dar despre asta, într-un alt articol.

Dragostea poate să existe fără o relaţie.

Poţi iubi pe cineva fără să fii în relaţie cu acea persoană, atâta vreme cât eşti lăsat(ă) să-ţi exprimi iubirea. Doi oameni se pot iubi fără să fie într-o relaţie. La urma urmei, “Dragostea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”. Tocmai de aceea, nu eşti obligat(ă) să accepţi orice. De altfel, D. mi-a şi spus, în discuţia de acum 2 săptămâni, despre care am scris în „Frumuseţea sufletului şi imaginaţia„, că ea consideră faptul că am rămas în relaţie deşi erau aspecte care nu îmi conveneau, problema mea. Iubeşti o persoană ca cine este, dar eşti într-o relaţie în funcţie şi de cum se comportă acea persoană.

Acestea fiind tratate, ţin minte că D. mi-a spus că pentru ea este important să poată oferi iubire. Cui îi va mai oferi D. iubire acum?

Sau… mai bine spus, cum poţi să oferi necondiţionat din ceea ce aştepţi să primeşti condiţionat?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, publicat şi pe yuppy.ro şi pe lovesite.ro., îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Te descurci… binişor?

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric


22
Ian
09

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o „recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de „dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o „solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte „încăpătânare”, la mine „perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: „ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic