Posts Tagged ‘imaginatie

27
Ian
09

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

Am avut vineri cu D. o discuţie interesantă face to face. Zic interesantă pentru a descrie un sos de tristeţe amară, umor debordant, furie, afecţiune şi delicateţe.

Pe 24 decembrie dimineaţa (chiar în ziua în care am scris profeticul „Finder’s keeper’s (?)„), a aflat că A. s-a întâlnit cu altă femeie, pentru care voia să se despartă de D. A. i-a spus că acea femeie este mai frumoasă sufleteşte decât ea, dar că nu mai suportă să aibă o relaţie în care să fie împărţită.

Acum, dincolo de ideea că frumuseţea este în ochii privitorului, mi se pare o perspectivă destul de tristă şi patetică să stai în casă şi în relaţie cu o persoană vreme de 5 ani şi să consideri că nu este suficient de frumoasă în sufletul ei. Solicită o doză considerabilă fie de ignoranţă/prostie în cunoaşterea adevăratului caracter al oamenilor, fie o doză la fel de consistentă de autominţire. Oricare din acestea două este extrem de greu de recunoscut.

După cum scria părintele Dumitru Stăniloaie în pasajele citate ieri, în dragoste există forţa de a găsi în celălalt chipul celui iubit frumuseţea sufletească pe care să o încurajeze prin iubire. Asta înseamnă „never give up”.

D. a fost sfătuită să aleagă între mine şi A. pe care dintre noi o iubeşte mai mult. Ea a ajuns la concluzia că A. o iubeşte mai mult. El spune că D. tinde să observe mai mult latura pozitivă a oamenilor, ceea ce este mai frumos în ei, ignorând aspectele neplăcute. Nu mă pot pronunţa, întrucât numărul situaţiilor sociale în care am fost cu D. i le-am numărat pe degete în faţă.

… 🙂

From my experience I respectfully disagree.

De obicei, realitatea stă bazată în fapte, comportamente, reacţii, evenimente care se întâmplă, care pot fi observate simultan din multiple perspective şi sisteme de referinţă. Aici faptele care contrazic fundamentul declarat al deciziei lui D. mi se par de bun simţ pentru a fi menţionate., iar D. a demonstrat că are o capacitate uimitoare de a contrazice faptele, pe sine, a uita de la mână până la gură încât nu intenţionez să tratez aici faptele.

Aici voi scrie ce apreciez în frumuseţea sufletului lui D., ca esenţă şi manifestare: acea candoare şi inocenţă a unui copil care vrea să se bucure din toată inima tot timpul, zâmbetul, râsul, veselia, pozitivismul cu care tratează situaţiile modul în care lasă emoţiile să curgă fluent şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul cu uşurinţă, trăirea în prezent, aici şi acum, vocea ei puternică, spiritul ludic, uşurinţa cu care poate să intre într-o comunicare sufletească profundă şi o sclipire vie şi limpede în ochi pe care o are numai în anumite momente speciale…

D. nu a vrut să facă rău nimănui. Adică nu l-a făcut din dorinţa de a face rău, ci din plasarea egoului într-o poziţie de dominare şi ignoranţă totală faţă de nevoile oricui altcuiva. Doare să te pui în papucii cuiva care suferă. Suferinţa este ceva neplăcut. Dar această viaţă nu a fost făcută numai pentru fericire. Masaru Emoto, cercetătorul japonez care a studiat modul în care îngheaţă şi formează cristale apa supusă diferitelor cuvinte/emoţii, a obţinut aceste rezultate în legătură cu fericirea (sus) şi cu nefericirea (jos):

happyunhappy1

Observăm forma relativ asemăntoare a celor două cristale, mai exact că cel de jos pare o formă incipientă, neclară a celui de sus. Ceea ce sugerează ştiinţific ideea că nefericirea este doar o etapă prin care trebuie să trecem pentru a atinge fericirea. Asta implică, desigur, suferinţă.

Suferinţa sufletească prin care a trecut D. la ideea că A. doreşte să se despartă a fost de fapt o panică, o frică de a nu pierde. De a nu pierde o relaţie de dependenţă. O relaţie întemeiată pe frică va fi întreţinută cu frică, chiar dacă ea suţine că şi-a dat seama că îl „iubeşte” pe el şi că nu mă mai iubeşte pe mine.

Dragostea implică să-i laşi pe cei pe care îi iubeşti să facă greşelile de care au nevoie pentru a învăţa. După cum scriam şi în Ştiam că din orice se învaţă„, cu cât te încăpăţânezi să mergi pe cursul greşit (mai ales şi fără a admite alte posibilităţi ca şi posibilităţi şi să le analizezi obiectiv), cu atât mai multă suferinţă va fi. Dar e OK. Dinţii până cresc, doare. Doare şi mai tare dacă cresc strâmb, numai că în unele situaţii de acest tip, poate să fie un spectacol interesant. Aşa că respect cererea şi aşteptările partenerului şi îmi retrag scaunul de actor-implicat în acest „film” şi îmi trag scaunul de regizor-observator şi ţin să-mi păstrez dragostea şi umorul şi să le îmbogăţesc cu o doză substanţială de realitate şi ironie…

26
Ian
09

Chipul de lumina al dragostei

Pag 359-369 din „Ascetica şi mistica ortodoxă” a lui Dumitru Staniloaie mi-au rămas imprimate în amintire şi în suflet încă de când le-am citit prima oară. Cu ocazia relaţiei cu D. am avut binecuvântarea să le observ puterea şi în viaţa reală. Am selectat anumite pasaje pe care aş vrea să le scot în evidenţă în care marele teolog al secolului anterior explica filosofia şi motivaţia dragostei în esenţa şi dogma creştină.

Enya – To go Beyond (II)

Dumitru Stăniloaie îl citează pe Ludwig Biswanger în pag. 359 (doar primul paragraf extras, restul redau din ideile părintelui):

Imaginaţia [chipului persoanei iubire] nu este o simplă fantezie sau iluzie, fără obiect real, ci primirea în suflet a chipului unei fiinţe reale, o legătură intimă între două fiinţe care se iubesc. Chipul fiinţei iubite sau iubitoare primit în mine îl trăiesc ca pe o adevărată susţinere sau îndemeiere a vieţii mele. […].

Fiecare subiect înţelege de ce iubeşte pe altul, căci vede în acela o serie de însuşiri şi de ajutoare […]. Dar nu înţelege uşor de ce îl iubeşte altul pe el, întrucât în dragostea altuia faţă de sine el însuşi îşi pare fără preţ, neinteresant, fără adâncimi. Nimeni nu-şi poate da seama cât de mult valorează el pentru altul, dar îşi dă seama cât valorează altul pentru el. Acesta este reversul mândriei şi al părerii de sine. Aci se revelează faptul că nimeni nu se poate mulţumi cu sine fără altul, că existenţa devine bogată şi adâncă prin altul. Trăind exclusiv în mine, existenţa mi se sleieşte de orice conţinut. […]

E uluitoare valoarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Iubirea e dovada existenţei noastre eterne şi mijlocul desăvârşirii noastre. […] Simţirea smerită a acestei puţinătăţi a propriei persoane nu exclude însă o creştere proprie prin dragostea semenului. Eu simt că dacă aş trăi prin mine însumi, în afara legăturii de iubire cu cineva, n-aş fi nimic, dar în această legătură eu cresc, însă tot plusul pe care-l experiez îl reduc la el. […]

Imaginaţia aceasta are multiple temeiuri de adevăr. În primul rând subiectul fiecăruia ascunde virtualităţi indefinite, care pot fi puse în valoare prin iubire. De aceea aceste virtualităţi le sesizează tot numai cel ce-l iubeşte. Aceasta, în primul rând pentru că el surprinde în manifestările voluntare şi în vibraţiile lui sufleteşti o mulţime de nuanţe care revelează latenţe neobservate de privirea piezişă sau superficială a celor ce-i sunt ostili sau indiferenţi.

În al doilea rând, pentru că cel ce iubeşte înfrumuseţează în mod real prin dragostea sa fiecare trăsătură a celui iubit, nu numai pentru că proiectează de la sine un văl de lumină peste ele, ci şi pentru că de fapt cel iubit, simţind dragostea celuilalt, o trăieşte ca pe o putere ce scoate la iveală din adâncurile sale tot ce e mai bun şi, în acelaşi timp, îl sporeşte considerabil; de fapt, prin dragostea noastră facem mai buni şi mai frumoşi pe alţii, precum ne facem şi pe noi înşine.

Iar în al treilea rând, cel ce iubeşte făureşte în sine un chip de lumină al aceluia, iar faptul acesta se datorează fie total virtualităţilor ascunse în trăsăsturile celui iubit, fie idealurilor spre care aspiră în mod neştiut tendinţele celui ce iubeşte, fie unei sinteze a asipraţiilor unuia cu virtualităţile sesizate din celălalt, ceea ce-i mai probabil. […] Iar forţa acestei imaginaţii care e forţa dragostei, dacă dragostea este adevărată, adică statornică şi puternică, reuşeşte să actualizeze aceste latenţe în fiecare din ei.”.

22
Ian
09

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o „recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de „dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o „solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte „încăpătânare”, la mine „perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: „ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic

15
Ian
09

Controlul asupra sexului

Acest articol a fost publicat şi pe Garbo.ro

Motto:

„Într-o relaţie în care sexul funcţionează, acesta contează 10%. Într-una în care nu funcţionează, contează 90%.”

Phillip C. McGraw în „Salvarea relaţiilor”

Acest post porneşte de la o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o de sărbători pe messenger cu o amică, C. J., continuându-se la o cafea foarte fierbinte în oraş acum câteva zile… M-am încumetat să convin cu C.J. asupra unor concluzii (fără caracter general) pe care le supun controversei…

Totul porneşte de la controlul emoţiilor. Cine are capacitatea să-şi controleze emoţiile, va putea să realizeze asta şi în pat. Este ca în persuasiune: cel care are detaşarea cea mai mare faţă de rezultatul final este cel care poate câştiga o perspectivă asupra celui care este mai implicat.

Se spune că femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex, iar bărbaţii de un loc. Societatea este construită în jurul conceptului că femeile au controlul asupra sexului, pentru că ele deţin puterea de a alege cu cine, când, unde şi cât se întâmplă. Dacă stăm să ne gândim la ceea ce aduce această premisă socială, rareori pusă la îndoială, observăm cum există întregi industrii care se concentrează asupa ideii că o femeie trebuie să beneficieze din partea bărbaţilor de o serie de atenţii (care implică anumite costuri din partea bărbaţilor – vezi şi articolul acesta), iar ele vor oferi sex în schimb (cu condiţia să existe acel motiv şi un sentiment de confort).

Mulţi bărbaţi, acceptând această premisă, profită atunci când femeile sunt la începutul vieţii sexuale (şi nu numai) şi le presează, le manipulează, creând traume şi experienţe negative, care de cele mai multe ori se repercutează asupra întregii vieţi a femeii, creând frustrări peste care multora dintre ele le vine greu să treacă.

O problemă comună a bărbaţilor este aceea că nu reuşesc să-şi controleze nivelul de excitaţie şi nu sunt suficient de concentraţi pe a controla nivelul de excitaţie al partenerei. Adevărul este că fiecare femeie are câte un dram de „nebunie” în ea care, dacă este declanşată, nu este nevoie de o oră de preludiu pentru a deveni pasională… Este de aşteptat ca o femeie să reacţioneze în momentul în care are un sentiment de rezonanţă emoţională puternică, o încrederea în acea persoană şi o atracţie.

Atracţia se creează mai întâi la nivel mental. Atracţia nu este o alegere, este un răspuns la CINE ESTE cineva Atracţia la nivel fizic este abia ultima fază a unui proces care porneşte din imaginaţie sau nu se întâmplă deloc. Calea către emoţiile unei femei este prin imaginaţie.

Ce se întâmplă când oamenii se implică în relaţii cu jumătăţi de măsură? Când nu pun suflet… Există, desigur, frica de a nu fi rănit(ă), nesiguranţa de a nu fi părăsit(ă). Dar de fapt, în spatele acesteia, se află teama de dragoste. Teama de implicare. Teama de a nu simţi durerea. Nu atât pentru că este neplăcut, ci pentru că majoritatea nu ştiu cum să o gestioneze şi nu sunt dispuşi să depună efortul emoţional de a „îneca” teama cu dragoste. Încrederea se construieşte mai întâi dinăuntru. Cine o caută în exterior va fi veşnic dependent de aceasta.

În momentul în care cineva se urcă într-o barcă cu un picior şi cu celălalt rămâne afară, practic mâţa este pasată partenerului, care trebuie să aibă grijă ca cel care este suficient de nehotărât să nu se ude în timp ce vâslesc. Asta se întâmplă şi pentru că adesea unii care intră în relaţii nu ştiu ce vor sau nu ştiu să exprime ce vor. Sau, mai rău, îşi imaginează că ar fi de la sine înţeles.

În asemenea situaţii, evident că fără o implicare emoţională şi suficientă imaginaţie care să dea adevărata măsură a calităţii pasiunii într-un cuplu… lucrurile se cam risipesc. Oricum, orice relaţie se rupe fie din cauza aşteptărilor neîmplinite, fie din cauza unor asocieri şi stări negative care se repetă. Din momentul în care se produce aceasta cu constanţă, o relaţie sentimentală este deja pe drumul spre moarte.

Adevărul e că există şi un motiv psihologic bine justificat pentru care este bine să nu fie sex înainte de căsătorie: doi parteneri care nu au maturitatea emoţională ca să-şi ia un angajament reciproc nu au nici maturitatea de a începe o relaţie care să-i satisfacă pe deplin pe plan sexual. Din acest motiv, pretextul experienţei şi verificării potrivirii păleşte în faţa faptului că un bărbat poate să trezească suficientă pasiune într-o femeie dacă are suficient control al emoţiilor şi un bun flux pentru a-şi exprima propriile emoţii şi pentru a le canaliza şi pe ale femeii.

În ultima vreme, cu câte femei am vorbit despre această atitudine, FĂRĂ EXCEPŢIE, TOATE au început să-mi spună despre comportamente jenante ale partenerilor lor, cum ar fi că le cer sau le presează să facă sex, sau chiar le reproşează. Părerea mea în legătură cu asta este că un bărbat care are nevoie să ceară să facă sex este unul care nu o merită. Un bărbat ar trebui să fie în stare să capteze imaginaţia unei femei într-un asemenea mod încât ea să vrea să facă dragoste şi să nu se mai poată abţine. Un bărbat care nu ştie să seducă o femeie, adică să creeze o experienţă plăcută pentru ea prin realizarea unei conexiuni emoţionale profunde, sincere, a unei încrederi şi a unei atracţii reciproce, nu merită să aibă parte de sex. Prin seducţie, el îi oferă ei şansa de a trăi alături de ea o experienţă pe care o pot crea împreună, nu o experienţă în care ea se simte vinovată şi frustrată iar el e un… cineva care nu creează atracţie.

cj-for-post

Iar atunci când mă refer la atracţie, mă refer la genul acela de reacţie pe care în mod constant şi repetitiv, indiferent de mediul de comunicare un bărbat o poate crea unei femei prin care ea să-şi ascută ghearele şi să exprime un „roaarrr” sau ce aud în mod frecvent ca reacţii de la femei în jurul meu cu care îmi permit să mă “joc”, un “te urăsc”, spus cu pasiune, într-o manieră care exprimă (ceea ce şi admit cu jumătate de gură şi confirmă prin acţiune) “nu-mi vine să cred că poţi să mă pui la punct cu toate fiţele pe care încerc să le fac şi să mă cunoşti ca cine sunt dincolo de ceea ce fac şi să îmi placă la nebunie tot procesul şi să mai vreau, din nou, şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult”. Orice este mai puţin decât asta nu e atracţie, poate fi numit flirt, poate fi numit mieunat, plictiseală/disperare de o seară, dar nu atracţie.

Aşadar, faptul că femeile au controlul asupra sexului este un mit fals, de care fiecare femeie are nevoie să fie demolat, pentru că fiecare femeie vrea să ştie că i se poate „preda” cu desăvârşire unui bărbat care să ştie să o respecte şi să o tachineze în acelaşi timp. Femeile îşi doresc să fie seduse de către un bărbat care ştie să o facă într-o manieră inventivă şi jucăuşă. Pentru că le place să-şi piardă controlul, să trăiască clipa, să simtă plăcere, fără să-şi controleze emoţiile. Asta fac femeile foarte bine, toată zua. Joacă roluri sociale. Mai ales roluri programate social.

O femeie aşteaptă să se “predea” complet unui bărbat, cu condiţia ca acel bărbat să merite asta. Condiţia esenţială ca el să merite asta este să creeze lucrurile de mai sus, să o facă într-o manieră constantă şi la acelaşi nivel. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că e greu.

Vorbeam cu o altă amică de-a mea care spunea că deşi avea o relaţie de 5 ani de zile, îşi înşelase partenerul “cu relaţii platonice” pierzându-şi capul după 4 bărbaţi într-un an… La sfârşit, a ajuns la concluzia că el e bărbatul viselor ei şi nu a reuşit să-şi dea seama de asta cât el era lângă ea, pentru că avem tendinţa să nu preţuim ce obţinem prea uşor. Desigur, chiar dacă relaţia continuă, în câteva luni există, după cum chiar ea admite, riscul să se îndrăgostească din nou de altcineva, dacă intervine plictiseala… Of course, el nu ştie nimic de aceste mici “descoperiri” făcute de ea şi prin ce moduri… Un bărbat care nu îşi dă seama şi nu se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple este unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Mi-e milă de bărbatul care, închipuindu-şi că îşi poate permite să lase lucrurile într-o relaţie să lâncezească, se aşteaptă ca atunci când chiar şi pentru câteva zile se duce la ţară… sau în străinătate, iubita lui va sta cuminte acasă. Poate în prima seară, în a doua seară… dar mai departe… cine ştie? Şi nu are nici o legătură cu unul sau cu altul, are legătură cu propria incompetenţă de a-şi manifesta la maxim calitatea de stăpân al unei relaţii. Fiecare dintre noi suntem stăpânii oricărei relaţii în care ne implicăm.
În momentul în care un bărbat seduce o femeie, se pune bineîneţeles problema: dacă ea îşi doreşte o relaţie pe termen lung iar ea îl alege pe el, în ce măsură merită ea să fie respectată pentru că a ştiut ce alege? Desigur, în măsura în care ştie ce vrea şi ştie cum să exprime aceasta, iar el este potrivit acestor criterii. Astfel, se plasează responsabilitatea din terenul bărbaţilor care ar trebui să „performeze” în terenul femeilor care ar trebui să ştie ce vor cu adevărat într-o relaţie, atâta vreme cât primesc suficientă pasiune cât să le înnebunească si suficienta dorinta incat sa atinga cote incomparabile…
Aşadar… astea sunt concluziile pe care le tragem… înainte sau după ce facem sex?

De autorul blogului DinDragostepentruD.wordpress.com şi C. J.

Foto: C. J.

Copyright © 2009