Cererea în căsătorie – după un an

Motto: „Cunoaşte-te pe tine însuţi/însăţi!„

Oracolul din Delphi

Am povestit aici despre cererea în căsătorie a lui D. , dar în ianuarie era foarte aproape momentul în care D. mă părăsise, iar acum am posibilitatea, având în vedere că pe 5 septembrie s-a împlinit un an de când am cerut-o în căsătorie, să vă prezint mai obiectiv ce-a fost în mintea mea atunci, în lumina celor care se întâmplaseră cu doar o seară înainte.

În primul rând, primul lucru pe care l-am făcut a doua zi dimineaţă după ce D. mi-a spus de A., a fost să am o discuţie foarte tranşantă cu ea în bucătărie.  Aici am făcut o altă mare greşeală (chiar două) – şi am să vă explic structural cum anume am învăţat din acea greşeală.

Am întrebat-o pe D. ce îşi doreşte de la o relaţie. Ce vrea ea când va fi „mare” 🙂 D. mi-a răspuns, sincer, că nu ştie ce vrea. Practic, cele două aspecte: componenta sufletească, a împlinirii, sau cea materială, a confortumul material asigurat în cadrul în care trăia. În condiţiile în care cineva nu ştie ce vrea, cel mai bine este să laşi acea persoană în pace să îşi dea seama. Eu nu am făcut acest lucru, am riscat, sperând că POATE mă va alege pe mine. Câteva zile mai târziu, urma să verific acest lucru, prin faptul că într-o noapte când rămăsesem împreună la birou, i-am întors spatele şi am ieşit pe uşă, atunci când ea a refuzat să-i spună lui A. de relaţia noastră, chiar după ce el se întorsese. D. era gata să îl aleagă pe el, atunci când eu eram gata să ies pe uşă. Ce aş fi făcut diferit, ştiind acum ce nu şiam atunci, este că aş fi ieşit pe uşă. Numai că nu am făcut-o. Şi nu pot să spun neapărat că îmi pare foarte rău că nu am făcut-o, pentru că în felul acesta i-am demonstrat lui D. că pot fi prezent pentru ea, pot fi lângă ea chiar şi atunci când îmi aruncă o serie de provocări în cale. Acestei femei i s-a demonstrat, practic, în mod sistematic, în viaţă, că poate să fie părăsită de oricine, că poate să fie desconsiderată, încât teama ei de a nu fi abandonată ar fi fost reîntărită de decizia mea. Atunci când a fost confruntată cu adevărul că nu îmi poate impune realitatea ei, că aş părăsi-o sau aş înşela-o, m-a părăsit ea pe mine.

Provocarea pentru ea a fost conflictul dintre certitudine şi incertitudine.

Cealaltă greşeală pe care am făcut-o a fost să cred că D. chiar se cunoaşte pe sine. La fiecare întrebare pe care o puneam, D. stătea pe gânduri. Am observat că se străduie cu greu să răspundă la nişte întrebări legate de viaţa ei, la care se pare că nu se mai gândise de ceva vreme aşa introspectiv cum o solicitam eu. Mărturia imposibilităţii de a relaţiona şi mugurii neînţelegerilor care urmau să apară între noi îmi erau foarte clari. Dar nu, am considerat că ea se cunoştea suficient de bine încât să dea nişte răspunsuri în conformitate cu realitatea. Socotelile ei însă urmau să dea cu zecimală. Acum, ceea ce îmi este cunoscut şi prin vis, este că oamenii nu se cunosc pe sine înşişi. Mai mult, eu am capacitatea, într-un timp relativ scurt (uneori chiar şi o conversaţie de câteva minute), să cunosc oamenii mai bine decât se cunosc ei înşişi. Iar acum oamenii nu mi se mai par profunzi, ci transparenţi. Înainte, nu aveam încredere în această intuiţie a mea. Provocarea pentru mine a fost dacă o cunosc pe D. suficient de bine încât să o cer în căsătorie.

Needless to say, ca să-l parafrazez pe clientul de care am scris aici, acum dacă aş cunoaşte o femeie precum D., poate cel mult aş ieşi cu ea la o cafea… În mod clar m-a ajutat să-mi filtrez muuult mai fin standardele în ceea ce priveşte comunicarea cu femeile.

Adevărul este că o cunoşteam pe D. mai bine decât se cunoştea ea pe sine, dar am ignorat în mod sistemtic părţile negative, care, trist de constatat în această situaţie, s-au demonstrat mai importante decât cele pozitive.

Atunci când am făcut cererea în căsătorie, aveam o garanţie şi o certitudine deosebită. Nu aveam cum să pierd. Era un pariu conceput care să îmi asigure succesul. Cum? Dacă accepta, atunci era clar că avea să renunţe la el şi să rămână cu mine, iar dacă nu accepta, îmi dădeam seama că această femeie nu îmi merită atenţia. Dar nu aveam să o părăsesc. Lecţia pentru care am suferit a fost aceea că ea a învăţat să ia o decizie. A luat o hotărâre pentru care şi-a asumat responsabilitatea.

Şpilul este că…

atunci când întâlneşti pe cineva care nu ştie ce vrea, aşteaptă-te să suporţi consecineţele procesului până când ia o hotărâre!

Iar hotărârile pe care le-a luat D. nu au fost luate propriu-zis de ea, ci a fost împinsă de la spate. Ca un copil care nu este în stare de nimic. Ca un om întreţinut, care poate fi oricând scos afară dacă nu dansează cum îi cântă proprietarul sufletului ei.

Asta a fost trist. Dar nu pot spune decât că aceasta a fost cea mai bună decizie pe care o puteam lua, având cunoştinţele, experienţa şi structura psihologică de atunci. Cu toate acestea, deşi relaţia în sine nu a durat decât 3 luni, efectele ei s-au propagat în viaţa mea până acum.

Primul lucru pe care l-am făcut a doua zi după ce am cerut-o pe D. în căsătorie a fost să iau din telefonul ei numărul lui A. Ea nu a bănuit niciodată asta, iar eu nu am iniţiat contactul cu el. Doar că, într-o dimineaţă de octombrie, aveam să ştiu cine mă sună…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, s-ar putea să îţi placă şi:

Ţi-am spus eu!

De ce (nu) (mă) cunoşti

Povestea inelului de căsătorie pentru D. …

La începutul lunii septembrie 2008 am cerut-o pe D. în căsătorie. Ne-am întâlnit la Springul de la Universitate, am luat masa împreună şi apoi ne-am dus să ne plimbăm prin Cişmigiu. I-am făcut cadou „Asceza şi mistica ortodoxă” de Dumitru Stăniloaie.

În vreme ce soarele apunea în spatele nostru şi stătea rezemată de mine pe o bancă, i-am citit cele 10 pagini în care părintele descrie importanţa imaginaţiei în iubire. Despre cum chipul îndrăgostitului se contopeşte cu chipul aşteptărilor celui care iubeşte şi se întrepătrund reciproc, fiecare devenind o persoană mai bună. Memorabile cuvinte. Şi acum o ţine tot pe raft. Raftul lui A., evident. A spus că o să o citească, aşa cum a mai spus multe alte lucruri…

În timp ce ne plimbam cu barca pe lac şi ascultam pe mp3 player un playlist selectat cu grijă de mine se creea o atmosferă fermecătoare de seară, apă, lumină, muzică şi sărutări… D. a spus că a fost o clipă feerică. Am scos inelul pe care i l-am cumpărat şi a trebuit să aştept vreo 2-3 melodii ca ea să ia o pauză din sărutări şi să-şi coboare privirea spre a descoperi inelul cu care am cerut-o în căsătorie… În cele din urmă, pe fundalul melodiei „Honor Him” (Hans Zimmer & Lisa Gerrard – Gladiator), a reuşit să ia inelul.

I l-am pus pe degetul mijlociu, pentru că trebuia strâmtat, nu mergea pe cel inelar. Mai târziu, avea să evite să mergem împreună pentru a-i face modificările.

A purtat inelul cam o săptămână. Colegii ei la lucru credeau că se căsatoreşte cu A. Ea nu spunea nimic în legătură cu asta. Apoi, a vrut să mi-l dea înapoi, cu câteva zile înainte să revină A. în localitate (pentru că în primele 2 săptămâni de relaţie, a stat în cea mai mare parte a timpului la mine). Eu am refuzat să-l primesc înapoi.

Ţin minte că, în noaptea cererii în căsătorie, în timp ce ne apropiam cu barca de mal, ea m-a întrebat cum de o cer în căsătorie fără să aştept să o cunosc mai bine şi că nu ştiu foarte multe lucruri despre ea. Eu i-am enumerat toate lucrurile pe care ea nu se aştepta ca eu să le ştiu.

A fost surprinsă că ştiam acestea despre ea fără să o fi văzut în n situaţii luând-o razna în moduri diferite (după cum urma să am privilegiul unor spectacole de comportament specifice unui copil rasfatat…). Şi, cu jumătate de gură, mi-a spus „dar ştii, eu sunt şi răsfăţată…”. Eu i-am răspuns „Ei, lasă că am eu ac de cojocul tău!”.

Îmi place să cred că am respectul de sine de a respinge toate comportamentele care nu îmi convin decât să mă las impresionat de spectacole isterice, nu ştiu ce cred alţii despre asta, mie mi se pare o chestie de bază în a fi bărbat…

Atunci când s-a întors de unde fusese plecată în octombrie în Africa în concediu, mi-a pus inelul prin nişte suveniruri bine împachetate, peste care eu să dau a doua zi. În săptămâna aia, m-a sunat de două ori ca să mă întrebe dacă sunt bine. Prima oară i-am închis telefonul. Halucinaţia ei este că prin vreun fel de minune peste noapte am să încetez să mai ţin la ea şi vom putea fi prieteni amical pe veci ignorând cu desăvârşire tot ce s-a întâmplat între noi.

Evident, m-am întâlnit cu ea a doua zi şi i-am dat inelul înapoi şi de atunci a rămas la ea. La acea întâlnire, ea era sigură că eu am să renunţ şi că cea mai bună alegere este să rămână împreună cu A. Eu i-am spus că ştiu că se va întoarce la mine. După 2 zile, ea m-a sunat în lacrimi şi mi-a spus că a avut o ceartă îngrozitoare cu A. şi că vrea să se despartă de el. E adevărat că mă aşteptam să am dreptate, dar nu chiar atât de repede!

De fapt, acea situaţie nu a fost decât o manifestare a ei pe care eu pur şi simplu am luat-o prea în serios, dar a constituit pe de altă parte un exerciţiu foarte bun de a-i respecta punctul de vedere. Astfel, eu nu am intervenit în mod direct în relaţia ei cu A., oricât de mult mă rănea şi încă mă mai răneşte.

Chiar dacă ea a admis deschis că există o incompatibilitate fundamentală între ea şi A., pe care îşi imaginează din tot sufletul că va reuşi să o treacă sub preş, continuă menţinerea acestei iluzii, din comoditate, confort şi din frica de a nu rămâne singură.

Adevărul este că D. nu este în stare să fie independentă, mai ales emoţional. Dacă ar fi să stea într-un apartament singură 3 luni şi să se gestioneze singură, fără să existe nici un bărbat cu care să fie în vreo relaţie sau comunicare sentimentală sau care să o ajute, am certitudinea faptului că ar fi găsită moartă de inaniţie sau ceva în genul…

Asta se reflectă şi în faptul că în ultimii 10 ani ea nu a fost niciodată singură, a sărit dintr-o relaţie într-alta, pe alocuri şi suprapunându-le… Tocmai acest este lucrul pe care l-am subliniat când am ales inelul, încă fără să ştiu întreaga ei istorie sentimentală.

După cum observi, inelul are o formă care se suprapune parţial în două planuri circulare între care se găseşte piatra. Unul dintre ele se sfârşeşte sub celălalt după suprapunerea pietrei între cele două planuri.

Dacă ţi-a plăcut melodia, îţi mai recomand şi

Lisa Gerrard – „Now We Are Free” (Soundtrack-ul „Gladiator”)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Cererea în căsătorie – după un an

Chipul de lumina al dragostei

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

It is mine to give to who I choose

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o „recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de „dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o „solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte „încăpătânare”, la mine „perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: „ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic

Controlul asupra sexului

Acest articol a fost publicat şi pe Garbo.ro

Motto:

„Într-o relaţie în care sexul funcţionează, acesta contează 10%. Într-una în care nu funcţionează, contează 90%.”

Phillip C. McGraw în „Salvarea relaţiilor”

Acest post porneşte de la o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o de sărbători pe messenger cu o amică, C. J., continuându-se la o cafea foarte fierbinte în oraş acum câteva zile… M-am încumetat să convin cu C.J. asupra unor concluzii (fără caracter general) pe care le supun controversei…

Totul porneşte de la controlul emoţiilor. Cine are capacitatea să-şi controleze emoţiile, va putea să realizeze asta şi în pat. Este ca în persuasiune: cel care are detaşarea cea mai mare faţă de rezultatul final este cel care poate câştiga o perspectivă asupra celui care este mai implicat.

Se spune că femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex, iar bărbaţii de un loc. Societatea este construită în jurul conceptului că femeile au controlul asupra sexului, pentru că ele deţin puterea de a alege cu cine, când, unde şi cât se întâmplă. Dacă stăm să ne gândim la ceea ce aduce această premisă socială, rareori pusă la îndoială, observăm cum există întregi industrii care se concentrează asupa ideii că o femeie trebuie să beneficieze din partea bărbaţilor de o serie de atenţii (care implică anumite costuri din partea bărbaţilor – vezi şi articolul acesta), iar ele vor oferi sex în schimb (cu condiţia să existe acel motiv şi un sentiment de confort).

Mulţi bărbaţi, acceptând această premisă, profită atunci când femeile sunt la începutul vieţii sexuale (şi nu numai) şi le presează, le manipulează, creând traume şi experienţe negative, care de cele mai multe ori se repercutează asupra întregii vieţi a femeii, creând frustrări peste care multora dintre ele le vine greu să treacă.

O problemă comună a bărbaţilor este aceea că nu reuşesc să-şi controleze nivelul de excitaţie şi nu sunt suficient de concentraţi pe a controla nivelul de excitaţie al partenerei. Adevărul este că fiecare femeie are câte un dram de „nebunie” în ea care, dacă este declanşată, nu este nevoie de o oră de preludiu pentru a deveni pasională… Este de aşteptat ca o femeie să reacţioneze în momentul în care are un sentiment de rezonanţă emoţională puternică, o încrederea în acea persoană şi o atracţie.

Atracţia se creează mai întâi la nivel mental. Atracţia nu este o alegere, este un răspuns la CINE ESTE cineva… Atracţia la nivel fizic este abia ultima fază a unui proces care porneşte din imaginaţie sau nu se întâmplă deloc. Calea către emoţiile unei femei este prin imaginaţie.

Ce se întâmplă când oamenii se implică în relaţii cu jumătăţi de măsură? Când nu pun suflet… Există, desigur, frica de a nu fi rănit(ă), nesiguranţa de a nu fi părăsit(ă). Dar de fapt, în spatele acesteia, se află teama de dragoste. Teama de implicare. Teama de a nu simţi durerea. Nu atât pentru că este neplăcut, ci pentru că majoritatea nu ştiu cum să o gestioneze şi nu sunt dispuşi să depună efortul emoţional de a „îneca” teama cu dragoste. Încrederea se construieşte mai întâi dinăuntru. Cine o caută în exterior va fi veşnic dependent de aceasta.

În momentul în care cineva se urcă într-o barcă cu un picior şi cu celălalt rămâne afară, practic mâţa este pasată partenerului, care trebuie să aibă grijă ca cel care este suficient de nehotărât să nu se ude în timp ce vâslesc. Asta se întâmplă şi pentru că adesea unii care intră în relaţii nu ştiu ce vor sau nu ştiu să exprime ce vor. Sau, mai rău, îşi imaginează că ar fi de la sine înţeles.

În asemenea situaţii, evident că fără o implicare emoţională şi suficientă imaginaţie care să dea adevărata măsură a calităţii pasiunii într-un cuplu… lucrurile se cam risipesc. Oricum, orice relaţie se rupe fie din cauza aşteptărilor neîmplinite, fie din cauza unor asocieri şi stări negative care se repetă. Din momentul în care se produce aceasta cu constanţă, o relaţie sentimentală este deja pe drumul spre moarte.

Adevărul e că există şi un motiv psihologic bine justificat pentru care este bine să nu fie sex înainte de căsătorie: doi parteneri care nu au maturitatea emoţională ca să-şi ia un angajament reciproc nu au nici maturitatea de a începe o relaţie care să-i satisfacă pe deplin pe plan sexual. Din acest motiv, pretextul experienţei şi verificării potrivirii păleşte în faţa faptului că un bărbat poate să trezească suficientă pasiune într-o femeie dacă are suficient control al emoţiilor şi un bun flux pentru a-şi exprima propriile emoţii şi pentru a le canaliza şi pe ale femeii.

În ultima vreme, cu câte femei am vorbit despre această atitudine, FĂRĂ EXCEPŢIE, TOATE au început să-mi spună despre comportamente jenante ale partenerilor lor, cum ar fi că le cer sau le presează să facă sex, sau chiar le reproşează. Părerea mea în legătură cu asta este că un bărbat care are nevoie să ceară să facă sex este unul care nu o merită. Un bărbat ar trebui să fie în stare să capteze imaginaţia unei femei într-un asemenea mod încât ea să vrea să facă dragoste şi să nu se mai poată abţine. Un bărbat care nu ştie să seducă o femeie, adică să creeze o experienţă plăcută pentru ea prin realizarea unei conexiuni emoţionale profunde, sincere, a unei încrederi şi a unei atracţii reciproce, nu merită să aibă parte de sex. Prin seducţie, el îi oferă ei şansa de a trăi alături de ea o experienţă pe care o pot crea împreună, nu o experienţă în care ea se simte vinovată şi frustrată iar el e un… cineva care nu creează atracţie.

Iar atunci când mă refer la atracţie, mă refer la genul acela de reacţie pe care în mod constant şi repetitiv, indiferent de mediul de comunicare un bărbat o poate crea unei femei prin care ea să-şi ascută ghearele şi să exprime un „roaarrr” sau ce aud în mod frecvent ca reacţii de la femei în jurul meu cu care îmi permit să mă “joc”, un “te urăsc”, spus cu pasiune, într-o manieră care exprimă (ceea ce şi admit cu jumătate de gură şi confirmă prin acţiune) “nu-mi vine să cred că poţi să mă pui la punct cu toate fiţele pe care încerc să le fac şi să mă cunoşti ca cine sunt dincolo de ceea ce fac şi să îmi placă la nebunie tot procesul şi să mai vreau, din nou, şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult”. Orice este mai puţin decât asta nu e atracţie, poate fi numit flirt, poate fi numit mieunat, plictiseală/disperare de o seară, dar nu atracţie.

Aşadar, faptul că femeile au controlul asupra sexului este un mit fals, de care fiecare femeie are nevoie să fie demolat, pentru că fiecare femeie vrea să ştie că i se poate „preda” cu desăvârşire unui bărbat care să ştie să o respecte şi să o tachineze în acelaşi timp. Femeile îşi doresc să fie seduse de către un bărbat care ştie să o facă într-o manieră inventivă şi jucăuşă. Pentru că le place să-şi piardă controlul, să trăiască clipa, să simtă plăcere, fără să-şi controleze emoţiile. Asta fac femeile foarte bine, toată zua. Joacă roluri sociale. Mai ales roluri programate social.

O femeie aşteaptă să se “predea” complet unui bărbat, cu condiţia ca acel bărbat să merite asta. Condiţia esenţială ca el să merite asta este să creeze lucrurile de mai sus, să o facă într-o manieră constantă şi la acelaşi nivel. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că e greu.

Vorbeam cu o altă amică de-a mea care spunea că deşi avea o relaţie de 5 ani de zile, îşi înşelase partenerul “cu relaţii platonice” pierzându-şi capul după 4 bărbaţi într-un an… La sfârşit, a ajuns la concluzia că el e bărbatul viselor ei şi nu a reuşit să-şi dea seama de asta cât el era lângă ea, pentru că avem tendinţa să nu preţuim ce obţinem prea uşor. Desigur, chiar dacă relaţia continuă, în câteva luni există, după cum chiar ea admite, riscul să se îndrăgostească din nou de altcineva, dacă intervine plictiseala… Of course, el nu ştie nimic de aceste mici “descoperiri” făcute de ea şi prin ce moduri… Un bărbat care nu îşi dă seama şi nu se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple este unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Mi-e milă de bărbatul care, închipuindu-şi că îşi poate permite să lase lucrurile într-o relaţie să lâncezească, se aşteaptă ca atunci când chiar şi pentru câteva zile se duce la ţară… sau în străinătate, iubita lui va sta cuminte acasă. Poate în prima seară, în a doua seară… dar mai departe… cine ştie? Şi nu are nici o legătură cu unul sau cu altul, are legătură cu propria incompetenţă de a-şi manifesta la maxim calitatea de stăpân al unei relaţii. Fiecare dintre noi suntem stăpânii oricărei relaţii în care ne implicăm.
În momentul în care un bărbat seduce o femeie, se pune bineîneţeles problema: dacă ea îşi doreşte o relaţie pe termen lung iar ea îl alege pe el, în ce măsură merită ea să fie respectată pentru că a ştiut ce alege? Desigur, în măsura în care ştie ce vrea şi ştie cum să exprime aceasta, iar el este potrivit acestor criterii. Astfel, se plasează responsabilitatea din terenul bărbaţilor care ar trebui să „performeze” în terenul femeilor care ar trebui să ştie ce vor cu adevărat într-o relaţie, atâta vreme cât primesc suficientă pasiune cât să le înnebunească si suficienta dorinta incat sa atinga cote incomparabile…
Aşadar… astea sunt concluziile pe care le tragem… înainte sau după ce facem sex?

De autorul blogului DinDragostepentruD.wordpress.com şi C. J.

Foto: C. J.

Copyright © 2009

“Oamenii te vad si te simt asa cum gandesti daca ai incredere in tine“ (Oare?)

1. Este uşor să crezi asta atunci când vezi lumea numai prin proprii ochi imaginându-ţi că ajunge să înţelegi anumite aspecte care ţin de ceilalţi în loc să te pui în papucii lor ca să afli într-adevăr cum te văd sau cum te simt raportat la ce gândeşti.

2. Ce legătură este între a avea încredere în tine şi a fi văzută, simţită şi înţeleasă în profunzime?

3. Poate că în modelul tău asupra lumii, asta poate fi adevărat. Însă în experienţa mea de relaţionare, mi se pare că mai degrabă, oamenilor le pasă să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti dacă au încredere în cât de mult îţi pasă de ei.

4. Nu mi se pare o atitudine încrezătoare în tine să te bazezi că ceilalţi te vor percepe corect doar dacă alegi să trăieşti o stare care degajează un comportament cu care ei s-ar putea să nu rezoneze sau pe care să nu-l înţeleagă bine.

5. A. Eşti sigură că ai văzut şi ai simţit suficient de bine cum gândesc ceilalţi despre cum gândeşti tu încât să ai încredere în această convingere?

B. Ai suficient de mare încredere în această convingere încât să-ţi permiţi să te îndoieşti de ea?

6. S-ar putea ca oamenii să-şi dea seama cum gândeşti la un anumit moment, dar cum tu eşti schimbătoare, cum ar putea cineva să aibă încredere deplină că te vede şi te simte cum gândeşti cu adevărat pe termen lung, indiferent cât de multă încredere ai în tine?

7. Ne crezi că este mai important să manifeşti flexibilitate, orientată spre oameni, mai degrabă decât încredere, orientată spre tine?

8. Dacă vei continua să foloseşti comunicarea cu ceilalţi ca un mijloc de a-ţi stimula încrederea în tine, unii oameni s-ar putea să-şi piardă interesul în a te simţi şi vedea cum gândeşti şi să abandoneze încrederea în tine pentru că se vor simţi folosiţi.

9. Nu crezi că aici nu este vorba despre a manifesta mai degrabă încredere în ceilalţi şi a-i lăsa să-ţi ofere încrederea lor, decât să aştepţi să fii percepută după standardele tale?

10. Chinezii produc piese de schimb ieftine. Ei au încredere în munca lor, sunt plătiţi pentru aceasta, companiile tehnologice pentru care lucrează înregistrează creştere economică din export. Clienţii care achiziţionează din alte ţări cunosc foarte bine marfa pieselor de schimb tehnologice ale chinezilor, pentru că înţeleg mecanismul după care este gândit sistemul de distribuţie, văd rezultatele în laboratoarele de testare şi resimt efectul consumatorilor din piaţă în cifrele de vânzări. În acelaşi timp, clienţii care cumpără de la o anumită companie de producţie de piese de schimb, poate la fel de bine să cumpere de la oricare altă companie tot chinezească, pentru că ştiu că au preţuri asemănătoare şi aleg să o facă destul de des pentru că nu au încredere în capacitatea furnizorilor de a creea o relaţie de durată, fiecare dintre părţi fiind prea concentrată pe propria viziune.

11. Nu încrederea în tine îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci încrederea şi flexibilitatea pe care o arăţi cu ei şi cât de mult arăţi că îţi pasă de ei şi reuşeşti să te pui în papucii lor.

12. Încrederea în tine nu îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci pur şi simplu le comunică modul în care pot conta pe tine într-o anumită privinţă care este percepută ca relevantă pentru ei. Dar acest lucru nu implică nici cunoaştere şi nici relaţionare dincolo de un anumit nivel.

13. A. Cât de multă încrederea generează cât de multă viziune şi simţire corectă a cum gândeşti?

B. Încredere în tine? Ce fel de încredere? Cum anume? La cel nivel? Ce însemnă, mai exact, mai concret, asta pentru tine?

14. Vrei să spui că dacă cineva are încredere în sine, va fi perceput corect indiferent ce, cum, unde şi faţă de cine va face?

15. A. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi în acelaşi timp, oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

B. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

C. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

D. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi în acelaşi timp oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

E. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

F. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi în acelaşi timp oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

16.Înţeleg cum intenţia ta pozitivă este de a relaţiona cu ceilalţi într-o manieră prin care îţi stimulezi încrederea în tine. Numai că intenţia mea este să-ţi deschid orizonturi noi în ce priveşte relaţionarea cu ceilalţi şi încredere în tine.

Încrederea este ca o floare, dacă tragi prea tare de ea, petalele ei se risipesc în vânt

Aţi văzut sau aţi auzit vreodată, pe cineva devenind mai încrezător pentru că lumea se panichează, atunci când lucrurile evoluează negativ?

Dacă da, înseamnă că fie era un om înţelept, fie era un om informat, fie era un neghiob.

Ştiu, poate părea dur. Numai că, tranşant, cum reacţionează cineva la incertitudine poate să definească şi să stabilească multe lucruri în viaţa lui. Sau a ei. Cristina Radu a scris ceva interesant pe marginea asta. Pentru că un comportament are ca bază mai profundă, întotdeauna, o atitudine. Care creează sau favorizează. Ce? Reacţii. Ceea ce americanii numesc stress response.

În fine. Încrederea se produce într-o societate deschisă (la minte) by default. Din întâmplare (ca să nu zic nefericire chiar – în acest caz), mai sunt unii care umblă pe la setări fără să-şi dea seama… Cu toate acestea, îndoielile se strecoară în mintea şi în sufletul celui care nu are suficientă încredere şi suficientă hotărâre. Formele pe care le capătă aceste îndoieli vin sub formă de: întrebări, bănuieli, gelozie, tachinări, mergând uneori până la excese de paranoia.

Cum se topesc astea cu iubire? Un prim răspuns ar fi: greu.

În discuţia epistemologică dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, în care unul susţinea superioritatea programelor predefinite asupra mediului, iar celălalt, superioritatea impactului mediului asupra factorilor instrinseci, mi se pare că se regăseşte într-o oarecare măsură complexitatea legăturilor dintre cognitiv şi comportamental.

Adică: dacă iubita ta, deşi crede în iubirea voastră şi cu toate astea te întreabă de mai multe ori acelaşi lucru, pentru a fi sigură că nu cumva o minţi, o soluţie de atitudine (cognitivă) din iubire este să o ierţi şi să ai răbdare cu ea. O soluţie comportamentală este să-i baţi obrazul pentru neîncrederea afişată.

Care dintre ele funcţionează? Cert este că o reacţie emoţională la un factor de stress este întotdeauna mai facilă deoarece nu presupune un autocontrol. Dezavantajul este că o reacţie nervoasă poate eroda în timp relaţia, dacă este folosită frecvent. În acelaşi timp, atunci când tragi de mânecă un copil, pentru a-l îndrepta, cu dragoste, o faci din perspectiva unei relaţii, iar nu a unei poziţii.

Vrei să fii fericit sau vrei să ai dreptate?

Să întoarcem lucrurile altfel. Să zicem că iubita ta nu îţi oferă încrederea pe care o doreşti şi pe care o meriţi. Nu este însă aceasta o modalitate de a-ţi spune: „am încredere în tine că mă poţi iubi chiar dacă nu am încredere în tine„?, „nu-i aşa că mă poţi iubi chiar şi cu această lipsă de încredere pe care eu o am de fapt în mine?„, astfel devenind această provocare un prilej de exprimare a unei rătăciri şi a unei ridicări: ea se sprijină în el având fără să-şi dea seama încrederea că iubirea lui va topi neîncrederea ei, iar el se bucură de încrederea ei că în iubirea lui va accepta această slăbiciune, această neîncredere care de fapt devine una de suprafaţă. Ea capătă încrederea în sine, pe care o răsplăteşte cu şi mai multă iubire în el. Pentru că în iubire, slăbiciunea devine forţă atunci când este îmbrăţişată.

“Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.”

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Era o data un om care vrând să străbată drumul peste o prăpastie a găsit un buştean şi a mers pe el până la jumătate. Apoi, făcându-i-se rău, s-a întors şi şi-a dat seama că de fapt a străbătut acelaşi drum de la jumătate până înapoi cât i-ar fi luat de la jumătate până pe partea cealaltă.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Frică vs. iubire (a.k.a. „Dragobetele lui D.”)

Dragoste de zăpadă (?)