Ştiam că era inevitabil… Întotdeauna eram curios cum urma să se întâmple. D. şi cu mine ne-am întâlnit din nou…
Sunt convins că mulţi cititori şi mai ales cititoare citesc post-ul asta, mai ales după atâta timp, cu sufletul la gură, să afle ce s-a întâmplat mai departe…
Am primit multe comentarii de tipul „oh, ce drăguţ e… dar chiar s-a terminat? Really, really, Really? Şi eu încurajam: No, pe bune, really… lucrurile sunt chiar six feet under.
Ştiam că acest moment va fi o probă a tuturor lucrurilor pe care le-am declarat pe blog şi reacţia mea m-a surprins, faţa de cum m-aş fi aşteptat să fie.
M-am întrebat întotdeauna: oare va fi căsătorită? Oare va fi supărata? Supărată – pentru toate lucrurile pe care le-am scris pe blog… Oare va fi indiferentă? Va fi oare jucăuşă, comportându-se ca şi cum nimic nu s-a întâmplat? Oare va fi răzbunătoare – poate chiar violentă? Oare va alerga la mine în genunchi, aşa cum au sugerat câteva cititoare în comentarii sau în discuţii personale pe messenger?
Ei bine, ştiţi cum sunt momentele alea în care îţi imaginezi că un lucru care urmează să se petreacă o să aibă un impact extraordinar? Şi după ce a trecut, te întrebi „ce-a fost asta?” – ei bine, asta a fost oarecum ciudata senzaţie pe care am avut-o reîntâlnindu-mă cu D. peste un an…
Deşi mi-am imaginat nişte situaţii în care asta s-ar putea întâmpla, se pare că destinul a aleas-o pe una dintre cele mai sordide. În Carrefour Unirii, într-un week-end. Eu mă plimbam dinspre lactate în spate, iar ea era… desigur, la lenjerie intimă.
Nu mi-a venit să cred când am văzut-o din spate trecând în grabă, de aceea, chiar dacă vorbeam cu cineva la telefon în timpul acesta, m-am apropiat, ca să văd dacă este ea. Era ea.
Probabil că în momentul ăsta îţi zboară pe fereastră toate lucrurile pe care te-ai gândit că (nu) le spui / faci, ş.a.m.d. … Poate că eram complet nepregătit pentru această întâlnire. Sau poate că m-a surprins că era neaşteptată.
Ce m-a surprins?
Primul lucru care m-a surprins a fost privirea ei îmbătrânită. Ştii, privirea aceea pe care o are un om măcinat de griji, de îngrijorări, de frustrări, care te face, chiar dacă ai 30 de ani, să arăţi de 40? Dincolo de machiaj, dincolo de orice urmă de îndoială, era D. Chiar acolo, în faţa ochilor mei, plimbându-se printre rafturi.
Dar cumva, nu mai era femeia care era. Femeia dinăuntrul ei, femeia cea autentică, murise… Privirea ei părea îngheţată. Nici nu s-a uitat direct la mine, deşi m-a văzut şi m-a auzit. Cu toate acestea, nu aş putea spunecă a fost atât o indiferenţă, cât mai degrabă am perceput-o ca pe o ostilitate tacită.
Hei, mi-am spus, se putea mai rău… se putea să arunce cu lucruri în mine sau să ţipe la mine… dar pe undeva, reacţia nu m-a surprins. A fost exact aşa cum mă aşteptam să ajungă, o confirmare a intuiţiei, spre deosebire de ceea ce îmi doream pentru ea. Mi-aş fi dorit poate ca alegerea făcută să îi aducă acel zâmbet măcar interior pe care ţi-l aduce împlinirea iubirii… Sigur, poţi să spui că era obosită, poţi să spui că nu am cum să citesc minţi… dar am cum să ştiu dacă persoana pe care am iubit-o şi pe care am cunoscut-o mai bine decât s-a cunoscut ea, este fericită sau nu. ŞI desigur nu e nevoie de cine ştie ce psihologie ca să observi a walking zombie on the street… It just takes presence…
Iar D. nu mi s-a părut fericită. Mi s-a părut că îşi ascunde nefericirea în spatele unui zâmbet pe care uneori nu poate nici măcar să îl mascheze. More than her emptiness, I felt my emptiness… ceea ce a fost al doilea lucru care m-a surprins…
Nu mai simţeam nimic pentru persoana din faţa mea. Mi se părea o străină. Just another woman. Dacă nu aş fi ştiut că este cine este, aş fi aruncat un ochi la ea vreme de jumătate de secundă şi aş fi întors capul mai departe… încă o bucureşteancă drăguţa care a uitat probabil de sine… aşa cum am mai văzut multe… Poate că asta şi este D. Poate că D. se regăseşte în sufletul multor din cele la care nici măcar nu am stat să mă mai uit… Am făcut economie de timp… căci cu siguranţă am mai întâlnit-o din nou şi din nou, sub alte forme, sub alte feţe… dar ce s-a schimbat a fost că am renunţat să văd femeia care ar putea fi… pentru că nu vei fi ceea ce poţi fi până când nu treci peste ceea ce deja eşti…
„Da, acesta e unul din lucrurile care ni se întâmplă tuturor când murim… părem mai mici…”
(Nicole Kidman în rolul Virginei Woolf, în „The Hours”)
Aşadar, uşurinţa cu care am trecut în acel moment pe lângă ea m-a surprins. Ar fi putut fi probabilla fel de bine şi un cadavru pe caldarâm pe lângă care trec în viteză, de grijă să nu pierd metroul… aruncând doar o ocheadă, să văd ce culoare aveau ochii, ca fapt divers… M-a surprins răceala pe care am putut să o simt, în locul a ceva atât de puternic care a fost la un moment dat… o întreagă trăire şi poveste de dragoste, redusă la platitudinea unei goliri de sens printre rafturile unui hypermarket… o absurditate, un ambalaj pe care acum îl foloseşti şi mâine îl arunci la gunoi fără măcar să îţi pui problema de unde a venit şi unde se duce.
Ce m-a surprins a fost nu faptul că am reuşit să pun în aplicare tot ceea ce ştiam că mă va face să reacţionez astfel, ci uşurinţa cu care am făcut-o. În acea clipă, singura urmă de emoţie dincolo de senzaţia de emptiness pe are am descris-o era curiozitatea… o curiozitate stranie, căci nici nu m-a interesat să intru în vorbă cu ea, să o întreb ce mai face… I honestly didn’t give a fuck… Mă aşteptam să fie o reacţie inconştientă de apărare din partea mea, să neg dorinţa de a şti mai multe… dar, de fapt chiar nu m-a interesat. Şi nu mă interesează. Dacă informaţia ajunge la mine, bine, dacă nu, iarăşi bine…
Şi nu, nu avea verighetă… Asta era singura curiozitate mai importantă…în rest… chiar nu văd ce altceva v-aş mai spune. Nu am schimbat nici o vorbă, nici o privire, am fost 2 străini care nici măcare nu şi-au intersectat drumurile…
Cu siguranţă, dacă mi-aş fi pus întrebarea, atunci când am cunoscut-o pe D. „cum o să se termine asta?” pe principiul sănătos „begin with the end in mind”, cu siguranţă nu mi-ar fi trăznit sordiditatea momentului din hypermarket… Acum, că mă gândesc la această perspectivă, aproape că mă amuză…
Şi aici vine sugestia pentru voi: de fiecare dată când interacţionaţi cu un/o străin/ă fermecător/oare… sau simţiţi o conexiune specială cu cineva, întrebaţi-vă: cum se va termina asta? Dacă răspunsul pe care vi-l daţi este scena din hypermarket, just follow my suggestion: gently walk on by…
Iar dacă e să iei o singură idee din articolul ăsta, ia-o pe asta: Nu vei avea prilejul să îţi dai seama în viaţă de toate dezastrele şi prilejurile de a-ţi distruge sufletul pe lângă care ai trecut fără să îţi dai seama… Înainte să îţi pară rău pentru ceva care nu s-a întâmplat cum voiai, gândeşte-te că poate nu ştii ce furtună a trecut pe lângă tine… şi era să te înghită.
Deşi poate părea paradoxal, după această experienţă simt speranţă. Multe persoane poate că ar fi rămas traumatizate, pierzându-şi încrederea şi refuzând să mai imagineze, să vadă persoana iubită dincolo de cine este… Dar eu aleg să cred în continuare… De fapt, mi se pare că a baricada sentimentele în spatele unei apărări de a fi rănit este o dovadă de orgoliu, o dovadă a faptului că acolo nu a fost iubire, ci dorinţa ca o anumită persoană să primească ceea ce noi ne-am dorit să simţim. Iar când acest lucru nu se întâmplă, întreaga lume se prăbuşeşte…
Aleg să simt speranţă pentru că deşi am acordat dimensiuni epice unei relaţii de câteva luni (pe care e uşor să o stereotipizezi), nu cred că tot ce s-a ales de ea e goliciunea de care scriam înainte… cred că e însuşi acest blog. Nu contează atât de mult experienţa în sine, cât ce faci cu ea… prin perspectiva că ceea ce s-a întâmplat între mine şi D. contează, că a fost special, a ieşit blogul acesta, care a vrăjit imaginaţia şi a marcat vieţile multor oameni.
Ţine minte că nimeni nu te poate face să te simţi neimportant fără permisiunea ta…
Vă las, cu gândul, speranţa şi dorinţa să creeaţi cele mai bune experienţe cu tot ce vi se întâmplă. Să vă lumineze Dumnezeu să găsiţi perspectiva din care lucrurile sunt frumoase şi pozitive, chiar şi atunci când ce aveţi în realitatea pe care nu o puteţi ignora sunt orice în afară de asta… În viaţă, eşti responsabil (ă) de propria fericire prin cum alegi să simţi, să vezi lucrurile şi să iei aşa cum poţi mai bine pentru tine…
Acestea fiind scrise, vă las în voia cântecului care descrie, cred eu, cel mai bine stările şi ideile menţionate în acest articol…
Fool’s Garden – „Lemon Tree” (1996)
PS: Întâmplarea despre care povestesc s-a întâmplat acum 2 luni. Nu am scris despre ea pe blog pentru că nu mi s-a mai părut atât de important, am uitat, am neglijat, am amânat, etc. … Poate şi pentru că nu am vrut să acord mai multă importanţă unui eveniment lipsit în sine de importanţă…
"Din Dragoste" pentru D 