Cum să fii sigur pe tine fără să fii arogant

Dacă scriam în mai în „Femeia, pe un piedestal ?„ (articolul cel mai citit de pe blog, cu aproape 1000 de vizualizări unice) şi în iunie în „Replici proaste, ţigări şi un documentar monumental” (cel mai citit articol din luna iunie şi cel mai comentat dintre toate) ca răspuns la lista replicilor de agăţat de pe yuppy.ro pentru femei că una din poziţionările greşite faţă de o femeie este cea de a o pune pe un piedestal (cea ce mi s-a reproşat de către vreo 2-3 persoane că fac prin acest blog, ceea ce nu consider adevărat), atunci aş vrea să menţionez că un alt pol este cel al atitudinii arogante, misogine, faţă de femei, mai mult decât tratarea lor ca pe simple obiecte despre care vorbeam.

Este vorba despre trecerea de le extrema poziţionare a bărbatului în raport cu femeia de la „tu eşti o zeiţă„, la extrema „eu sunt un zeu„. Desigur, aceasta poate fi o modalitate destul de bună pentru a da peste nas orgoliului unei femei sau pentru a testa dacă se raportează la o asemenea abordare, cu riscul de a primi o palmă sau un pahar de apă în faţă.

"White Shoe" Copyright (C) Roxana Enache & Adina Florentina Toma Model: Adina Florentina Toma

Ce se întâmplă este că de fapt o asemenea atitudine extremă trădează în realitate o extremă nesiguranţă în propria persoană, şi lipsa disponibilităţii emoţionale pentru deschidere. Mă uit la un prieten şi o prietenă de-a mea, care au avut tatonări în direcţia de a avea o relaţie. Ea are fiţe, iar el o trimite la plimbare într-un mod bădăran, în loc să recunoască de fapt că nu ştie cum să se raporteze comportamental la fiţele ei. Bineînţeles că el se simte nemulţumit, iar ea rănită.

Ceea ce se poate face în schimb este să ai o atitudine jucăuşă şi corectă în acelaşi timp în ceea ce ţine de comunicarea propriei persoane ca identitate şi a propriilor aşteptări şi necesităţi.

Am să vă dau un exemplu memorabil din timpul relaţiei mele cu D. (istorioara seamănă cu „Umbrela„). La un moment dat, D. s-a gândit că pe la vreo 30 de ani ar fi mişto să aibă şi ea o diplomă de master, că tot îl bătea la cap pe A. să de ce nu vrea şi el mai mult de la viaţă (adică, de ce nu vrea şi el să-i ofere EI mai mult?) şi s-a apucat să îşi redacteze o scrisoare de intenţie. Desigur… în ultima zi în care se puteau face înscrierile. Pentru complicata operaţiune a înscrierii la master (duci un dosar cu câteva acte personale, plăteşti o taxă), ea şi-a luat o zi liberă de la birou. 🙂

Mă sună dimineaţa. Eu eram în drum către biroul unui partener de afaceri. Când ajunsesem la uşă, încă aveam telefonul la ureche, explicându-i lui D., după ce terminase o facultate de administraţie publică de 4 ani şi lucra în comunicare focusată de alţi 4, cum să redacteze o scrisoare de intenţie. Faza destul de funny e că atunci când am ajuns la uşă, am constatat că şi partenerul meu de afaceri a deschis uşa cu mobilul la ureche. Diferenţa era că telefonul acela lui îi aducea bani, iar telefonul meu îmi crea nervi.

În fine, nici nu apuc eu bine să plec de la biroul respectiv şi mă sună D. din nou. Cică nu-i merge imprimanta. Şi e în criză de timp. Iar A. e la serviciu, din nefericire nu poate alerga să îi listeze ei preţioasa scrisoare de intenţie.

Eu eram în centrul oraşului, cu treabă, iar ea îmi spune că nu ştie să meargă la un centru de multiplicări, pentru că nu a mai folosit niciodată aşa ceva.

Când am auzit asta, mi-a încremenit puţin faţa şi am rămas cam blocat…

întrebându-mă pe ce planetă a trăit fiinţa asta până acum.

„Vis al evadării” Copyright (C) Lorena Lazăr

„Aşa… ŞI ???”

Ceea ce se aştepta ea era ca eu să lăs tot ceea ce făceam, să alerg până la marginea oraşului în fundătura de cartier în care stă ea, să iau fişierul respectiv (deşi stau într-o zonă semicentrală, atunci de câteva zile mă mutasem, nu aveam acces la internet şi nici nu despachetasem imprimanta – în loc să mă ajute, D. fusese ocupată să meargă cu A. la concertul Bryan Adams), să îl listez şi să i-l aduc (eventual poate pe o tavă de aur) ca ea să nu se obosească prea tare să-şi găsească soluţii la propriile probleme.

Asta intră la capitolul „lucruri dureroase pe care le descoperi despre persoana pe care o iubeşti”. Ceea ce a înţeles D. din această situaţie este faptul că mă respect suficient încât să nu fiu o cârpă de şters picioarele. Şi că data viitoare să-şi găsească un alt go-getter. Şi am reuşit să-i comunic asta fără să o insult.

Unii bărbaţi acţionează preventiv în legătură cu asemenea situaţii, sau din cauza faptului că au fost răniţi de situaţii asemănătoare. Soluţia în această situaţie este să respecţi persoana şi să respingi comportamentul, în loc de a arăta „muşchii” persoanei printr-un comportament impunător, invaziv, fără a stabili un minim de conexiune.

La categoria asta intră mai multe tipuri de replici…

Replici spuse prea devreme de un bărbat înainte să se fi creat o conexiune

• Sun-o pe mama ta si spune-i ca nu vii acasa in seara asta.

• Scuza-ma, dar cred ca imi datorezi o bautura. Stii, cand te-am vazut, am varsat-o imediat pe a mea. Eu sunt..

• Esti ocupata diseara la 3:00 AM?

Replici care trădează o încredere prea mare în sine
As putea sa te imbat si sa profit de tine, dar stiu ca nu e corect. Asadar, ce-ar fi sa-mi iei ceva de baut, sa ma imbeti si sa profiti tu de mine?
Am venit mai aproape de tine. Care iti sunt celelalte doua dorinte?
Ceasul meu magic spune ca nu ai pantalonii pe tine. Ah nu? Cred ca e cu o ora inainte…

Bond. James Bond.

Crezi in dragoste la prima vedere sau trebuie sa mai trec de cateva ori pe langa tine?

„Tu: Ce iti place sa mananci dimineata? Ea: De ce? Tu: Ca sa stiu ce iti gatesc maine dimineata.”

Singurul lucru pe care ochii tau nu mi l-au spus este numele tau.
Fii diferita! Spune da!

Buna. Lucrez la pagini aurii. Cum se face ca am toate numerele dar al tau lipseste?

Iar următoarele sunt poziţionate clar spre o iniţiativă asupra căreia nu mai există îndoială…

Replici grosolane, obraznice, care implică faptul că femeia din faţă ar fi o curvă, replici  care merită un pahar de apă în faţă sau palme
1. Ce picioare frumoase. La ce ora se deschid?
2. Buna, vrei sa vezi ce tavan frumos am acasa?
3. Ai ceva italian in tine? Nu vrei sa ai?
4. Ai cumva o oglinda in buzunar? Ma vad pe mine in pantalonii tai..
5. Buna, am un prezervativ si din pacate expira peste doua ore. Ce zici, profitam de el?
6. Hey draguto, hai sa facem mai multi copii decat putem hrani..
7. Crezi in sexul la prima intalnire?
8. „Micutza … si deja cu „gemeni” asa mari?”

şi, in fine… Replici bădăran de arogante
Hey draga, stii ce? Esti chiar norocoasa azi. Dintre toate fetele de aici, am ales sa vorbesc cu tine..
Stii, daca as fii tu, as face sex cu mine.

Acum… problema de fundal nu sunt replicile în sine, pentru că oricare din astea ar avea credibilitate în unele filme: dacă de exemplu cineva cu aerul lui Daniel Craig sau Pierce Brosnan ar folosi replica „Bond. James Bond.” ar avea credibilitate, ar avea convergenţă, congruenţă. Dar în realitate, se încearcă vânzarea unei imagini diferite de identitate. Numai că în realitate (probabil că v-aţi dat seama…), bărbaţii nu prea sunt James Bond… iar femeile nu prea sunt Bond-women, iar dacă aţi mai observat de asemenea, James Bond ştie cum să trateze femeile, chiar şi atunci când foloseşte replici „tari” – replicile tari nu sunt tari în sine, ci pentru că le spune James Bond.

So… if you’re not James Bond, you’d better look for some other pick up line to represent you better!

Sau, mă rog, a doua cea mai bună variantă este demonstrată de Rupert Everett în finalul filmului „My Best Friend’s Wedding” (1997, R. P.J.Hogan)… dacă puteţi să folosiţi stilul acesta… mult succes! (Dar dacă vă prinde acest stil, înseamnă că acest articol s-ar putea să nu aducă cine ştie ce informaţie…)

PS: Ieri numărul persoanelor de pe lista de ignore în messenger s-a mărit la 36 cu ID-ul lui C. J. , cea împreună cu care am scris articolul „Controlul asupra sexului„, publicat de asemenea pe garbo.ro. Pentru obrăznicie şi tupeu. If you want, you may leave your print… (cu dedicaţie specială)

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă…

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…

 

Diferenţa dintre iubire şi dependenţă

Bazat pe o piesă de teatru cu 4 persoanaje, Closer (2004, R. Mike Nichols), este o poveste de dragoste extrem de bine conturată psihologic, pe care mi-am propus să o analizez, cu comentarii la pasaje extrase din film.

Dacă preferi, poţi să vezi filmul mai întâi şi apoi să citeşti concluziile, dar nu ştii cum îţi pot fi de folos chiar dacă le citeşti mai devreme… Ţine minte că pe youtube fragmentele de film nu stau veşnic, şi nu e prima dată când a trebuit să renunţ la conşinut al blogului bazat pe material extern pentru că acesta nu mai era disponibil.

Larry, Ana, Dan şi Alice / Jane formează tot felul de triunghiuri şi cupluri, trailerul promovează ideea că iubirea este un joc pe care îl joci ca să câştigi. Dar, vorba personajului lui Pacino în „The Insider” (1999, R. Michael Mann): „I won, but what did I win?„.

„If you believe in love at first sight… you’ll never stop looking.”

Unul dintre lucrurile care se întâmplă în cupluri sunt ancorele negative, legate de vinovăţie şi modul în care se rănesc unul pe celălalt partenerii. De exemplu, A. era (şi probabil încă mai este) obsedat de mine. De fapt, era cu atât mai obsedat în perioada în care D. rupsese comunicarea cu mine… Dar acesta e un joc foarte plăcut pentru depresivi, masochişti şi alte persoane cărora nu le place să trăiască şi să fie fericite.

Binînţeles că atunci când există posibilitatea de a înşela partenerul, cel care o face, poate să aleagă. De obicei, ce se întâmplă este o alegere între frustrare şi vinovăţie. Frustrare pentru că nu a profitat de o şansă la care va continua să se gândească, sau vinovăţie pentru că a înşelat pe altcineva. Totuşi, atunci când foloseşti sinceritatea şi chiar eşti interesat(ă) să lucrezi pentru a face o relaţie să funcţioneze, nu prea există loc pentru a înşela…

A înşela este uneori fie o formă de a demonstra lipsa de autorespect („nu merit iubirea ta, urăşte-mă sau iartă-mă ca să mă simt special(ă) şi să mă întorc la tine”), fie o formă de lipsă de respect faţă de celălalt („eşti un/o fraier(ă) pentru că nu ai ştiut/putut/vrut să-mi oferi ceea ce altcineva îmi oferă„), eventual dublată de un cric pentru stima de sine („iată, cât sunt de special(ă), 2 persoane se luptă pentru mine„), de fapt pentru orgoliu. Aceste jocuri pot fi incitante. Atâta doar că rănesc şi toată lumea pierde. Not too smart.

Prima despărţire între Dan şi Alice

„Cât de puternic(ă) poţi să fii în ura ta!”. Dar mânia nu este o demonstraţie de putere, este o dorinţă de putere, sau o cerere de putere. O provocare în iubire este aceea de a depăşi toate „motivele” urii sau ale adevărului aparent incomensurabil cu iubire.

Iertarea se poate obţine şi din dependenţă, nu doar din iubire. „Mâniază-te, dar nu greşi”, scrie în Biblie undeva. În cele din urmă, în film, cuplul care avea cel mai mare merit să se bucure de iubire ajunge să o distrugă, iar cuplul care a folosit într-o manieră înjositoare manipulare şi şantajul pentru a continua să existe continuă să existe.

„I don’t love you anymore”

Dan este părăsit de Alice de fapt din cauza faptului nu că el o testează pe ea, ci că ea îl testează pe el, în sensul că realitatea ei este suficient de puternică încât să devină şi realitatea lui. Iar, pe de altă parte, frica lui este mai mare decât iubirea. Şi ea intuieşte foarte bine acest adevăr.

Unii ar putea-o acuza pe Alice că provoacă această reacţie, prin aşteptări şi comportament, dar dragostea adevărată presupune abilitatea de a trece peste slăbiciunile partenerului şi a reuşi să-l/o înţelegi şi să creezi un mediu care prin căldura sufletească a iubirii să nu se lege neapărat de partener, ci să lase libertate.

Dan nu a oferit libertate. Dan nu a avut răbdare. Dan nu a fost statornic în manifestarea lui, în finalul filmului. Nu a pierdut-o pe Alice pentru că aceasta a ales să îl părăsească, ci pentru că a lăsat ca frica din sufletul lui să depăşească iubirea.

Dacă partenerul alege să pună punct capăt relaţiei în acel moment, nu va mai fi nici o virgulă după punct, va rămâne punct. Partenerul nu este responsabil pentru puţina iubire din noi, ci noi suntem responsabili pentru faptul că am lăsat frica să domine dragostea. De fapt, aceasta este a „câştiga” şi a „pierde” în dragoste.

La sfârşit, „câştigătoarea” pare Alice, dar şi ea a manifestat frică dându-l afară pe Dan într-o manieră forţată. De asemenea, câştigătorul pare Larry, pentru că Anna a rămas alături de el, după ce l-a înşelat luni de-a rândul cu Dan. Dar Anna ca „trofeu” e depersonalizată şi cu o valoare scăzută a stimei de sine tocmai prin faptul că a fost „păstrată” prin control şi manipulare, chiar dacă este foarte probabil să trăiască cu impresia că a luat o decizie bună…

Oricând ne place să credem că am învăţat ceva din dragoste… e bine să ţinem minte şi să aplicăm, altfel se uită, şi nu ştim când poate trece trenul dragostei pe lângă noi fără să ştim…

„I would have loved you forever”

Dramele sunt impresionante ca să rămână în film…

nu să le jucăm în viaţă !

PS: Am scris acest articol după ce am terminat de citit cartea lui Eric Berne, „Jocuri pentru adulţi” (Amaltea, 2002), un inventar al patologiilor de relaţionare şi comunicare ce pot trece drept acceptabile social. O lectură pe care o recomand cu căldură oricui doreşte să conştientizeze tiparele nocive de comportament.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Triunghiul dramatic

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

O reţetă de succes pentru cum să fii minţit(ă) şi înşelat(ă)

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Finder’s Keeper’s (?)

Linkuri externe:

Jocurile succesului şi jocurile insuccesului de Marian Rujoiu

Formula „K” de Alain Cardon

Jocul în trei. Triunghiul dramatic. de Daniela David

Lumea intreaga e o scena, iar noi toti niste actori…de Raluca Mohanu

Da, dar… de Raluca Mohanu

Iertare, uitare… Care? de Daniela David

conversaţie utilă pe forum