Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.

„Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr

Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel…
Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…

Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,

uitaţi-vă la ce face o femeie!

Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.

„Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.

Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţii ce vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte.  Acesta poate fi  un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra  unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai  complecşi .

„Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr

Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.

Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul „Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea „Arborele care dăruieşte„.

Linkin Park – „In the End”

O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.

Aici ar merge poza Dorei Sârghi, „Threads of Imagination”

De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.

Mike Oldfield – „To Be Free „

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă…

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…