La un moment dat, într-o noapte de miercuri pe care am s-o ţin minte cred că toată viaţa, am avut de făcut o alegere. Sau mai bine zis, am conştientizat-o.
„Nu eşti aici ca să alegi. Asta ai făcut-o deja. Eşti aici ca să înţelegi ceea ce deja ai ales.„
Oracolul, The Matrix Reloaded
Mersesem cu D. la un curs, împreună şi cu o colegă de-a ei. Ea mi-a solicitat să nu-i împărtăşesc respectivei colege că noi doi eram împreună. Eu m-am simţit jignit de faptul că mi-a cerut în mod expres asta. A mai avut solicitări sau temeri de genul acesta. Ţin minte că am întrebat-o prin decembrie: „tu chiar crezi că eu aş fi făcut sau aş fi în stare să fac asta?”
D: – Nu…
„Atunci de ce mă mai întrebi sau de ce-mi mai spui chestiile astea?”
Dincolo de asta, fără să intru în implicaţiile personale referitor la de ce e acea seară atât de importantă pentru mine, după curs, m-am plimbat cu ea spre unde stă şi am aşteptat-o în parc, în faţa blocului. Ea mi-a spus că vine în 5 minute. Nu a venit. A întârziat. Iar eu am aşteptat-o. Aş fi putut să nu o fac. Şi atunci lucrurile ar fi fost complet diferite.
Într-una din serile pe care le petreceam împreună la mine, anul trecut pe vremea asta, i-am pus lui D. pe jos mai multe pietre, colecţionate de-a lungul timpului de pe unde am călătorit. De obicei, le ţin ca obiecte decorative pe marginea bibliotecii.
Am presărat petale de trandafir şi garoafe şi lumânări, pe hol, realizând un puzzle de pietre, petale şi lumănări, preintre care am invitat-o pe D. să mergem împreună. Sunt convins că acel mic „exerciţiu” a influenţat pozitiv relaţia noastră şi a fost o experienţă pe care mi-a venit în minte ad-hoc să o creez, la nivel metaforic.
"The Light Illuminating 2" Copyright (C) Răzvan Nidelea
După o săptămână în care a purtat inelul, colegii de la servici crezând că e de la A. şi că în final se căsătoresc, a vrut să mi-l dea înapoi. Eu l-am refuzat, citindu-i o scrisoare pe care o făcusem, punându-mă în papucii ei, către A. Ea a fost de acord cu ceea ce am scris în procent de 70 %. Din motive legate de drepturile de autor, nu voi publica acea scrisoare, dar pot să spun că a fost pentru mine o experienţă foarte interesantă să o concep.
"A memory" Copyright (c) Lorena Lazăr
D. a fost impresionată de atitudinea mea, a fost realmente fermecată, dar asta a lărgit criza decizională în care se găsea. Avea, deja, de două săptămâni, o relaţie cu un alt bărbat (mama ei îi spusese să-şi bage minţile în cap, prietenele o sfătuiseră să facă cum crede), în timp ce iubitul ei iniţial era… la ţară. Fără să bănuiască nimic, dar aparent tolerant la reproşurile pe care i le făcea D., din care v-am prezentat ieri o mostră…
Needless to say, săracul A. nu a mai îndrăznit să meargă la ţară muuultă vreme… până în decembrie, când am apucat şi eu din nou să mai petrec o noapte până dimineaţa cu D….
Din momentul în care D. mi-a spus că este împreună cu A., a început să vorbească cu el la telefon de faţă cu mine, în mod frecvent – un prilej excelent de a afla cum (nu) funcţionează relaţia lor. La un moment dat, D. îl sună pe A. (pe la vreo 11.30 dimineaţa) şi îl salută.
– Azi e ziua mea. N-am primit nici un telefon de la tine
A: – La mulţi ani! A, da, iartă-mă… Voiam să te sun mai târziu…
Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.
„Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr
Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel… Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…
Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,
uitaţi-vă la ce face o femeie!
Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.
„Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma
În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.
Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţiice vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte. Acesta poate fi un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai complecşi .
„Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr
Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.
Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul „Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea „Arborele care dăruieşte„.
Linkin Park – „In the End”
O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.
De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.
Ţin minte că un lucru pentru care m-am felicitat după prima întâlnire cu D. a fost faptul că am luat-o de mână şi am mângâiat-o. Această atingere fizică a transmis mult. A transmis că pot să o ating într-o manieră care o face să se simtă apropiată de mine. Limbajul atingerii, ca limbaj al dragostei, este unul care poate să difere, la nivel de convingere, şi ca resimţire a necesităţii, de la persoană la persoană. Asta a creat o diferenţă.
Atunci când am condus-o înapoi, în metrou, în timp ce îi spuneam despre diferenţa între identitate şi comportament, şi ne ţineam de mâini, ea s-a apropiat de mine şi, încet, încet, mi-am dat seama că îşi dorea să fie sărutată.
Acum, nu ştiu cât de des aţi fost pe la staţia de metrou Apărătorii Patriei, dar vă spun, factual, că majoritatea celor care vin dinspre Unirii se adună în partea din spatele metroului pentru a coborâ. În mod deosebit în acea vineri seara pe la 11.30, erau vreo 20 de pasageri foarte frustraţi a căror privire am surprins-o deschizând ochii şi îndepărtându-mi buzele de ale lui D. Nu de alta, dar după un sărut prelungit încă de pe la Constantin Brâncoveanu, mai trebuia să şi coborâm. Desigur, nu mi-a luat mult să-mi dau seama că aveam în braţe o pisică ce torcea…
Pentru articole legate de partea cu „pisică„, vă rog citiţi…
Marţi, 29 iulie 2008. Intru în discuţie cu D. pe messenger. Avea la avatar o fotografie cu valuri care se spărgeau de un ţărm sau ceva de genul acesta. Îi propun să mergem împreună la piesa „Dragostea durează 3 ani”, de Frederick Beigbeder, care se juca pe terasa „La Motoare”. Pornind de la această propunere, ea mă întreabă cât durează dragostea, după părerea mea. Eu cred că dragostea durează cât sunt dispuşi să o facă să trăiască oamenii care cred în ea, în cadrul unei relaţii. Îi propun să mai discutăm, poate să ne întâlnim la un moment dat…
În perioada respectivă, D. (urma să-mi spună), avea planificată o operaţie de deviaţie de sept, şi era îngrijorată de modul în care ar putea să-i afecteze înfăţişarea. Chiar în ziua respectivă, mersese la medicul care a asigurat-o că această operaţie are puţine şanse să îi afecteze negativ modul în care arată.
Desigur, în aceeaşi perioadă, A., iubitul ei, se obişnuise ca ea să umble noapte prin cluburi, singură, sau însoţită de prietenele ei. De fapt, chiar în noaptea dinaintea dimineţii în care o cunoscusem, fusese în club împreună cu o prietenă. Un tip care i-a plăcut îi făcuse un semn să vină cu el, dar ea l-a refuzat.
D. căuta în mod activ şi subconştient o altă relaţie, pentru că cea în care era deja implicată nu o mai mulţumea. Bărbatul cu care locuia în casă de 5 ani nu era în stare nici măcar să îşi dea seama de această căutare a ei, pretextând asta la nivel de încredere, chiar în condiţiile în care D. abia îl mai lăsa să o atingă. Există o diferenţă între încredere şi naivitate. Aşteptarea lui A. era ca D. să aibă mereu acceaşi disponibilitate, fără nici o aşteptare de schimbare. Credea că aşteptările ei neîmplinitie în privinţa lui pot trece neobservate. Nu promovez nicidecum poseseivitatea, gelozia, paranoia în relaţii (care urmau să îşi facă simţită prezenţa şi în situaţia care urma să se desfăşoare), dar nici extrema… După cum spunea un amic de-al meu, „Acolo unde prostia este o explicaţie, nu mai e nevoie să mai cauţi o alta. „
După încă o discuţie următoarea zi, miercuri, pe 30 iulie, D. mi-a trimis un SMS:
Deşi nu sunt un fan în mod deosebit pentru muzica şi modul în care se promovează DJ Project (consider că au rămas la un nivel comercial pentru puştani, pe care îl aveau şi acum 10 ani), DAR videoclipul pentru „Before I sleep” mi se pare strălucit – şi la nivelul expresie vizuală, şi la nivelul linie melodică, şi la versuri (cu o diferenţă semnificativă faţă de cele din articolul pe care l-am scris acum două zile) . Starea pe care o creează poate părea paradoxală: o melodie care prin ritm invită la dans şi prin versuri şi expresie la un fel de tristeţe, prin personajul cântăreţei care tânjeşte după trecut şi în timp ce povesteşte despre asta, iese la suprafaţă.
DJ Project – „Before I Sleep„
Au trecut zece luni de când am început relaţia cu D., pe 27 august 2008, iar mâine se împlinesc 10 + 1 de când ne-am cunoscut, pe 28 iulie 2008. (relaţia s-a terminat în decembrie 2008) . Inspirat de acest videoclip m-am gândit să vă ofer un moment aniversar.
Nu am de gând să scriu despre lucrurile care nu ne plac la alţii , pentru că despre cele 12 lucruri care nu-mi plac la D am scris aici. Aşa că m-am gândit, cu această ocazie, să vă ofer…
Cele 10 + 2 lucruri pe care le apreciam la D. atunci când mă aflam în relaţie cu ea.
1. Chiar dacă D. a demonstrat că poate fi crudă, există o latură de copil nevinovat în ea, e acea latură de care m-am îndrăgostit, dar nu în metrou, după cum scria Vera pe 11 iunie.
Această latură se cerea apreciată, din dorinţa ei subconştientă de a primi recunoaştere, pentru că este evident că în familia în care a fost crescută, a învăţat să se exprime câştigând atenţia părinţilor „făcând frumos” şi comportându-se manierat şi subtil, astfel încât să îşi folosească atuurile (mai ales fizice) pentru a intra în graţiile tuturor. Această latură de copil este cea pentru care toată lumea o adoră.
D. are o prezenţă fantastică, pozitivă, optimistă, încrezătoare, care creează o atmosferă de milioane, şi încă lipsită de orice răutate, cu dorinţa sinceră de a ajuta şi a intra în conexiune profundă cu semenul de lângă ea.
"Smile for Me, Please!" Copyright (C) Roxana Enache
2. Deşi uneori isterică, modul în care lasă emoţiile să curgă fluid şi cu intensitate, modul în care poate să îşi schimbe starea de la un moment la altul este absolut fascinant, pentru că creează impresia unei persoane care poate să rezoneze cu adevărat cu sinele şi prin aceasta să creeze o conexiune profundă cu oricine vorbeşte.
Starea ei se poate schimba într-o clipită de la un pol la celălalt. Este în contact cu subconştientul ei; are un bun flux al energiei; reuşeşte să trăiascăclipa în prezent, aici şi acum; are abilitatea de a percepe expresiv latura imaterială a vieţii. Ceea ce am încercat eu a fost (fără prea mare succes – dar ceea ce nu va reuşi niciodată să facă A.) să antrenez la starea ei este capacitatea ei de a-şi controla aceste înclinaţii.
3. Frumuseţea fizică şi rafinamentul dus la excelenţă prin care şi-o pune în valoare. Un simţ estetic aproape înnăscut, o delicateţe în îmbinarea culorilor şi exprimarea personalităţii indiferent că era îmbrăcată cu o fustă ruptă şi cusută de mine, un costum de birou, o ţinută pentru biserică sau un trening în Africa.
4. Pioşenia în biserică, respectul faţă de Sfintele Taine, deschiderea spre spovedanie, lipsa aiurelilor new age ale căror nori plutesc deasupra capetelor multor bucureştence.
D. , chiar dacă nu este o persoană chiar religioasă, manifestă respect faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. Din păcate pentru sufletul ei, A. nu consideră acest aspect deloc relavant. Din întâmplare, momentele petrecute cu D la biserică sunt din cele mai liniştite pentru inima mea din toată viaţa. Una din cele mai frumoase clipe a fost când la una din liturghii, preotul a vorbit despre viaţa şi munca părintelui Dumitru Stăniloaie – din care i-am citit şi eu lui D. în seara când am cerut-o în căsătorie şi a şi citit din el, ceea ce a fost o surpriză foarte plăcută.
"The Way the Galaxy Starts to Melt" Copyright (C) Lorena Lazăr
5. Este o persoană atrăgătoare, energică, care ştie cum să îşi exprime sexualitatea şi cum să realizeze o comunicare profundă prin atingere, privire şi voce, chiar dacă nu întotdeauna sănătoasă…
6. Capacitatea de concentrare. Exact starea pe care o manifestă personajul din „before I Sleep”. Spiritul de observaţie, de atenţie la ceilalţi. Este o vorbă în Biblie, „chiar şi un prost ar trece de înţelept, dacă ar tăcea, şi de înţelept dacă şi-ar ţine gura”. D. are capacitatea rar întâlnită de a-şi focaliza energia pe un obiectiv concret sau o sarcină şi de a o urmări cu ambiţie până la îndeplinire.
"Shadows" Copyright (C) Adina Florentina Toma
7. Este o persoană care tinde mai degrabă să fie de acord şi să caute puncte comune, chiar şi atunci când este criticată, şi care doreşte să aibă parte de provocare şi stimulare. Îi place să folosească feed-back-ul pentru a se autodepăşi, pentru a-şi demonstra ei înşişi şi celorlalţi că poate să fie mai bună.
Chiar dacă nu o foloseşte, are capacitatea să lase interlocutorul să-şi spună punctul de vedere, îşi poate exprima dezacordul într-o manieră subtilă sau făţişă, dar niciodată nu va ridica vocea pentru a impune ceva. D. este o persoană care ştie să asculte. Că nu vrea întotdeauna, asta este doar lipsa ei de voinţă în a-şi folosi potenţialul – pe care de altfel nici nu şi-l împlineşte.
Iar capacitatea de a asculta cu adevărat este rară în ziua de astăzi. Oamenii sunt atât de pierduţi în gândurile lor încât uită efectiv să-i mai asculte pe ceilalţi, ba chiar să le şi caute părerea critică cu interes sincer pentru dezvoltare.
Atitudinea respectuoasă faţă de ea şi fermă faţă de comportamentul ei este cea pe care D. întotdeauna a apreciat-o la mine, precum şi felul în care reuşeam să o provoc, să o incit, mai ales pe plan intelectual, prin tachinare, seducţie şi prin critică pe faţă.
8. Chiar dacă incorectă şi neloială, D. este o persoană pe care în alte circumstanţe decât cele sentimentale, se poate conta. A reuşit să-l scape pe fratele ei de închisoare, luptând pentru nevinovăţia lui, având grijă de el cât a fost în spital, având grijă de părinţii ei şi confruntându-se cu neîncrederea tuturor, atunci când mulţi nu îi dădeau şanse şi avea doar convingerea ei că va reuşi.
D. a trecut prin câteva situaţii de viaţă care şi-au lăsat amprenta asupra caracterului ei, întărindu-l şi conturându-i ambiţia de a realiza orice-şi propune (chiar dacă de cele mai multe ori ce-şi propune este în aria propriului interes material şi imediat). Astfel, este o persoană care câştigă respectul nu doar prin prezenţă, eleganţă şi frumuseţe fizică, ci şi prin ceea ce demonstrează că e în stare să facă.
„Sin” Copyright (C) Lorena Lazăr
9. Spiritul ludic, plăcerea de a se juca. Asta vine din comportamentul de copil şi din flexibilitatea comportamentului, şi din plăcerea de a se juca cu frumuseţea ei într-o manieră fermecătoare. Bineînţeles, D. are nevoie şi de un partener de joacă pe măsură. Din păcate D. mai juca şi jocuri, nu doar joacă, ceea ce deja dintr-o altă perpectivă (cea a „jocurilor pentru adulţi” – jocuri psihologice patologice descrise în cartea cu acest titlul de către fondatorul analizei tranzacţionale – Eric Berne).
„The Green Grass” Copyright (C) Adina Florentina Toma
10. Faptul că îmi spunea pe nume des atunci când vorbea cu mine. Abilitatea cuiva de a spune: „Bună dimineaţa, X”, spre deosebire de „bună dimineaţa!”, este o diferenţă care face diferenţa… în fiecare zi. Poate părea drept un detaliu, dar este unul care contează fără să fim prea conştienţi de asta.
Spunându-i celuilalt pe nume des în comunicare frecventă şi intonând numele într-o manieră care denotă respect este o formă de apreciere a partenerului în poziţia din relaţie. D. a fost una din puţinele femei pe care le-am întâlnit care îmi pronunţa prenumele exact aşa cum îmi place să fie pronunţat, cu accentul şi inflexiunile acolo unde trebuie.
11. Ştia să preţuiască ceeea ce îi ofer în dar (chiar dacă asta a durat puţin) şi recunoaşte preţul şi importanţa sentimentelor mele, într-o manieră care m-a ajutat să mă simt valorificat drept bărbatul din vaţa ei care poate să o facă fericită, cu desăvârşita convingere că pentru femeia autentică din ea, iar nu cea de pe piedestal, eu şi nimeni altul sunt acela pentru ea.
12. Este o gospodină şi casnică absolut minunată. Am gătit o dată cu ea ciupercuţe umplute cu brânză. Este o femeie care are un real talent în tot ce înseamnă ordine, curăţenie şi gătit în casă.
Nu am mai recitit ce am scris că nu apreciam, pentru că nu-mi mai pasă acum, ce contează este ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D. (scris în seara în care m-a părăsit – atunci încă nu ştiam). Acestea sunt aspectele reunite ale tuturor celor pe care D. ştie că le apreciez la ea, pentru că o listă asemănătoare i-am făcut şi ei în noiembrie (le-am re-sistematizat de atunci).
Ceea ce frapează la videoclipul “Angels” de la Morandi e simplitatea şi eficacitatea uimitoare a economiei de mijloace, perfect adaptate mesajului: nu prea multe cuvinte, mai mult muzică şi imagini. Şi o îmbinare genial de precisă a acestora. Văzând acest videoclip, mă simt mândru că a fost făcut de români. Videoclipul melodiei “Angels” spune mult, spune multe şi spune bine. Lăsând la o parte prejudecăţile, acesta este unul din cele mai bune videoclipuri româneşti din câte au fost produse până acum…
În cele 2 semi-documentare “What the Bleep do We Know” aflăm despre ce înseamnă fizica cuantică şi care este puterea observatorului. Pennfield, un cercetător american din anii ’50 a constatat că în creierul nostru sunt înmagazinate toate evenimentele din viaţa noastră, pe care ni le putem aminti în detaliu, chiar mai bine decât le-am perceput atunci când s-au întâmplat. Pe aceste concluzii s-au bazat multe din rezultatele din domeniul citirii rapide şi al tehnicilor de memorare re-promovate pentru mase din ultima jumătate de secol. Carl Pribram face un pas mai departe şi postulează pe baza unor alte cercetări asupra relaţiei fizic-mental natura holografică a sistemului nervos uman, împrumutând în acelaşi timp câteva din concluziile fizicii cuantice, despre care s-a demonstrat prin aplicarea teoremei lui Bell (postulată în 1964 şi testată în anii’80) că Niels Bohr a avut dreptate, iar Albert Einstein s-a înşelat cu privire la următoarea realitate, şi reţineţi, pentru că aceasta este important:
NU poţi observa ceva fără să influenţezi ceea ce observi.
Oricând şi oriunde influenţezi ceea ce măsori prin actul de observare.
Contextul de la care s-a pornit iniţial era disputa asupra măsurării luminii ca undă (compusă din vibraţii de energie prin spaţiu) sau ca particulă (compusă din fotoni cu masă de mişcare), precum şi modelul dispersiei unui foton în spaţiu, atunci când este trecut printr-o fantă, respectiv prin două. Argumentele prin care se ajunge la concluzia că acest lucru se aplică şi oamenilor sunt discutabile din punct de vedere ştiinţific, dar într-o mare măsură se bazează pe cercetări ştiinţifice ale căror concluzii nu pot fi puse la îndoială.
Pornind cu acestea în minte, să reflectăm la ce vedem în videoclip.
Avem câteva personaje: femeia care trece pe lângă cerşetor, copilul care este lovit de biciclist şi un cuplu care se ceartă. Fiecare din aceştia are opoziţie proprie, are un univers care îi separă de ceilalţi, are impuse anumite limite, anumite bariere, care îi împiedică să privească lucrurile din perspectiva celuilalt. Avem apoi poziţia a treia, a observatorilor din maşină, cei care cântă şi se uită aparent detaşat (cel puţin până la un punct) la ceilalţi, fiind întristaţi de ceea ce văd. Avem apoi o a patra poziţie, a îngerului care nu este observat de nimeni, dar care asistă neputincios la toate lucrurile îngrozitoare care se întâmplă. La acestea, se adaugă şi poziţia finală, cea a noastră, a observatorului final a întregului spectacol.
Ce se întâmplă?
Îngerul hotărăşte la un moment dat că lucrurile pot fi ALTFEL.
Cum ar arăta lucrurile dacă timpul ar fi dat înapoi, iar personajele ar fi în poziţia de a-şi lua reciproc în considerare punctul de vedere? Controlând evoluţia evenimentelor, prin artificiul narativ permis de videoclip, îngerul îşi foloseşte în maniera cea mai evidentă puterea de observator, influenţând direct ceea ce observă. Un prim lucru pe care îl punctez aici este că cel aflat pe poziţia cea mai detaşată, cea mai neobservată, cea mai “înaltă”, din perspectiva META (care vine din greaca veche şi însemnă “deasupra”) are puterea cea mai mare de control asupra sistemului. Pentru a produce schimbări în viaţa noastră, avem nevoie să ne detaşăm de acele lucruri care ne împiedică să producem schimbarea.
Acum voi intra în conţinutul mesajului pentru a scoate în evidenţă iubirea, aşa cum este percepută şi promovată ea în spiritul creştin. Avem în mod clar un personaj reprezentant al Divinităţii, un înger bun, care “aşează” lucrurile prin artificiul metaforic menţionat, pentru a-i învăţa pe oameni ceea ce spun vorbele cântecului:
Din perspectiva METAstrategiei pe care o promovează Iisus, putem spune că porunca ce le însumează pe toate celelalte este “Iubeşte-L pe Dumnezeu mai presus de toate şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”. În acest sens, spun cărţile sfinte, iubirea lui Dumneazeu nu poate fi realizată fără iubirea aproapelui. Mai mult, Iisus spune: “Poruncă nouă vă dau: Să vă iubiţi unii pe alţii! Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, de veţi avea iubire unii pentru alţii.” (Ioan 13: 34-35)
Un clişeu al ateilor este “unde este Dumnezeu în mijlocul acestor evenimente cumplite pe care le lasă să se întâmple?”. Avem în acest videoclip răspunsul elocvent prin imagini, muzică, cuvinte şi senzaţiile pe care acestea le creează. Dumnezeu poate să fie acolo unde Îl lăsăm să acţioneze prin noi în slujba aproapelui.
Dacă este să ne întrebăm despre Dumnezeu, de ce să nu ne întrebăm în primul rând astfel:
1. Noi în care poziţie de observare suntem? Dacă suntem în poziţia întâi (cea proprie) sau a doua ( a aproapelui)… cine este mai aproape de… aproapele? Noi sau observatorul? Cine se cade să intervină mai întâi?
2. Noi suntem observatorii lucrurilor pe care le lăsăm să se întâmple. Lăsăm în viaţa noastră să pătrundă o mulţime de informaţii otrăvitoare pentru suflet, iar aceasta ne omoară conştiinţa, ne îndepărtează unii de ceilalţi. Acesta este mesajul transmis de versurile “Search back time/ When you used to sing along/ To the music of your soul”. Ce se întâmplă cu sufletul nostru atunci când alegem să nu ascultăm glasul conştiinţei? Moare puţin câte puţin. Apoi rezultatele ne miră.
Care este primul pas? Primul pas este să devenim conştienţi că prin modul în care privim lumea o putem face mai bună. Ceea ce credem despre lume determină acţiunile noastre.
Esenţa videoclipului “Angels” de la Morandi se ascunde în mesajul care este transmis.
"No Place Else I'd Rather Be" Copyright (C) Lorena Lazăr
Cum putem să găsim frumosul în celălalt?
În primul rând fiecare suntem diferiţi.
Şi tocmai aceasta face ca fiecare persoană să fie unică şi frumoasă în felul ei. La un moment dat, o amică de-a mea era tristă şi i-am spus că dacă îşi va da seama cum anume este ea o persoană minunată, frumoasă şi unică în felul ei, îşi va da seama cum în noua stare nu va mai fi loc pentru tristeţe.
“Bine, dar tu crezi asta despre toată lumea!”
“Da, i-am răspuns, şi nu e minunat să cred asta şi să-mi fac viaţa frumoasă prin oamenii pe care aleg să-i văd ca frumoşi?”.
De ce am alege să întristăm oamenii din lume privindu-i aşa cum ştim că îi influenţăm să fie prin ce credem despre ei? Dacă oglinda pe care o arătăm celorlalţi va fi murdară, imaginea reflectată de oglindă va fi de asemenea influenţată.
"Bleeds No More" Copyright (C) Lorena Lazăr
De ce am vrea să facem aceasta? Pentru că aşa trebuie? NU. Pentru că aceasta ne aduce mai multă frumueseţe în viaţă. Pentru a avea parte de o lume exterioară mai frumoasă, avem nevoie mai întâi de o lume interioară mai frumoasă. Din cauza aceasta, argumentează şi Mântuitorul necesitatea de a avea lumină în interior, pentru că dacă “lumina” dinăuntru este întunericul, atunci cu atât mai mare va fi întunericul din afară!
În Filocalia a 9-a se precizează că oamenii care vor ajunge în rai pentru că au respectat poruncile se aşează pe 3 trepte ale fericirii în funcţie de motivaţia pe care au avut-o: primii, pentru că s-au temut de pedeapsă şi au respectat regulile fără să trăiască experienţa creştină din bucurie duhovnicească. Pe a doua treaptă, mai sus, mai aproape de slava divină, se află cei care au păzit poruncile creştine pentru răsplată. Pe treapta cea mai de sus a desăvârşirii se află cei care au trăit poruncile creştine din iubire şi dăruire.
Cum poate cineva să creadă că va avea parte de o viaţă fericită ignorând aproapele? Videoclipul ne arată într-o manieră extrem de subtilă şi înţeleaptă modul în care sunt interdependente evenimentele din viaţa noastră, cum un simplu gest creştin poate aduce atât de multă frumuseţe în lume şi cum un singur gest necreştin poate aduce atâta tragedie, confirmând cum argumentează şi tradiţia creştină, suferinţele sunt urmări ale păcatului.
Pentru o meditaţie mai profundă în direcţia modului în care micile alegeri luate în viaţă afectează destine, vă invit să vizitaţi “Lola rennt/Aleargă, Lola, aleargă!” (1998, R: Tim Tykwer)
Trailerul în engleză
Vizionează filmul în întregime pe youtube pornind de la acest video:
şi “The Sliding Doors/În spatele uşilor închise” (1998, R: Peter Howitt).
De ce ne-ar interesa despre asta acum? Ne interesează să ne gândim la asta acum pentru că ACUM este momentul în care alegem să privim lumea ALTFEL. Pur şi simplu. De ce? Pentru că…
We can be better… Love is the answer.
Va trebui să te hotărăşti înainte de a termina de citit articolul pe care cale ai de gând să mergi. Pentru că există numai două.
Parafrazand aceasta zicere, spune-ti si tu ca atunci cand viata iti aduce ceva amar, precum cafeaua din metaforă, cu putina miere si suficienta caldura sufleteasca, o poti transforma in ceva plin de arome, savoare si claritate…
Cind te-ai nascut, plangeai si toata lumea din jurul tau radea…
Traieste-ti viata asa incat, la sfirsit, tu sa fii cel care zambeste, chiar dacă mulţi din jurul tău aleg să plângă.
Iisus Hristos ne-a învăţat despre lume, despre capcanele pe care aceasta le întinde.
Şi tot El spune:“Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
"Mirror" Copyright (C) Roxana Enache
Versurile în română ale melodiei “Angels” de Morandi
Refren
Oameni…opriti luptele
Ingerii plang
Putem fi mai buni
Dragostea este raspunsul
Cautati inlauntru
Mai sunt multe lacrimi de curs ?
(Nu va intrebati de ce ?)
De ce va simtiti asa de singuri
Toti impotriva lumii
(Lume… Lume…)
Uitati-va inapoi
Cand obisnuiati sa cantati singuri
(Muzica sufletului)
Cantecul destinului il puteti schimba
Nu e inca tarziu
Refren
Cautati inlauntru
Mai sunt multe lacrimi de curs ?
(Nu va intrebati de ce ?)
De ce va simtiti asa de singuri
Toti impotriva lumii
(Lume… Lume…)
Uitati-va inapoi
Cand obisnuiati sa cantati singuri
(Muzica sufletului)
Cantecul destinului il puteti schimba
Nu e inca tarziu
Motto: „Oamenii sunt mai preocupaţi de durerea de acum din cot
decât de taifunul care a măturat coasta populată a Pacificului”
după Ross Jeffries, expert american în seducţie
Uneori, o anumită suferinţă pare prea multă suferinţă…
„Vai, ce poveste tristă! Dar… este îngrozitor cum o persoană poate să sufere atât! Trebuie să facem ceva pentru ea, nu se poate să o lăsăm aşa!”. Nu sunt absolut cele mai frumoase gânduri care îţi pot trece prin minte atunci când vezi o persoană neajutorată într-o situaţie dificilă?
„The Hell Above Your Head” Copyright (C) Lorena Lazăr
Ei bine, nu tocmai… şi nu întotdeauna! Aş vrea să scriu puţin despre câteva din principalele motive pentru care „dezastrele par a-i urmări pe unii oameni” şi aceştia nu învaţă nişte lecţii importante la timpul potrivit.
Probabil că una din cele mai interesante tendinţe generate de înţelegerea problemelor celuilalt este aceea de a ajuta persoana respectivă, de a o salva. Cu toate acestea, acest ajutor maschează de multe ori anumite lucruri care sunt departe de a constitui un real ajutor. Din păcate, de foarte, foarte multe ori nu ne dăm seama seama de ce poate însemna acest ajutor. Acesta poate constitui chiar o formă foarte subtilă de egoism şi/sau dominare prin încercarea de a-l controla pe celălalt influenţându-l să se schimbe într-o anumită formă, fără ca acea persoană să ceară acest lucru.
La un moment dat, acum vreo 2 ani, am cunoscut-o pe S, pe un site de întâlniri. Am schimbat vreo câteva mesaje, apoi numere de telefon şi ne-am întâlnit, în cele din urmă. Atunci când ne-am întâlnit, aprope imediat, a început să-mi povestească despre ea, făcând o scurtă menţionare a faptului „ştii, eu am tendinţa să fiu foarte deschisă şi îmi place să povestesc despre mine”. Eu am ascultat, fiind conştient că „cine vorbeşte, seamănă, iar cine ascultă, culege”. Am continuat să ascult, oprindu-mi impulsurile de a o întrerupe, chiar şi pentru a-i oferi o altă perspectivă.
Mi se pare interesant să comentez, în acest context, faptul că mi-a stârnit o reacţie interesantă, pe un plan foarte personal. Încă de acum vreo 4 ani, de când m-am apucat să ofer servicii de consultanţă în PR & Marketing, aveam o problemă cu feed-back-ul şi empatia. Mai exact, capacitatea foarte bună de a îmi da seama de starea în care era celălalt. Dar nu mă interesa foarte tare, pentru că eu acţionam tot aşa cum îmi propuneam. Iar aici, aş vrea să fac o distincţie care iarăşi multora s-ar putea să li se pară răutăcioasă.
Povestea era tristă. Nu am de gând să povestesc conţinutul. Pot doar să spun că S. se victimiza într-o manieră foarte clară, având un comportament tipic de persoană neajutorată care simte nevoia să sufere pentru a-şi justifica prin aceasta importanţa, bineînţeles, la un nivel subconştient, suficient de adânc încât să îi fie extrem de greu să realizeze aceasta. Ce mai lipsea era cineva cu o vioară alături care să cânte povestea… (asta nu e o problemă, pentru că oricum regizorul simpatic din capul meu a visat povestea lui S. pe scârţâit patetic de vioară la câteva zile apoi…)
„Shadow on the Sun” Copyright (C) Lorena Lazăr
Adeseori, oamenii se concentrează în lucrurile pe care le urmăresc în viaţă pe ceva care vor să evite, spre exemplu sunt unii care urmăresc să câştige bani pentru a scăpa de sărăcie. Sau să fie împreună cu cineva pentru a scăpa de singurătate. Ce se întâmplă? Acest lucru îi ajută uneori, într-adevăr să îşi mobilizeze energia pentru a scăpa de o anumită situaţie, dar ce se întâmplă în momentul în care au suficienţi bani cât să considere că au scăpat de sărăcie? Sau sunt într-o relaţie şi au scăpat astfel de singurătate?
Păi foarte simplu… energia lor nu mai are spre ce să se consume, pentru că „obiectivul” a fost atins. Aşa că, cel mai adesea, inventează lucruri, găsesc tot felul de chichiţe de care să se lege şi pe care să le transforme într-o tragedie şi un subiect de suferinţă. Bineînţeles, dacă cineva va căuta să scape de suferinţă, va obţine în cele din urmă… ghici ce! Suferinţă! De ce? Pentru că pe ceea ce te concentrezi, aceea obţii, indiferent dacă e formulat negativ sau pozitiv. De aceea se spune că „de ce te temi, de aceea nu scapi!”.
La un moment dat, Richard Bandler, unul dintre fondatorii programării neuro-lingvistice, a lucrat cu un pacient care a încercat să se sinucidă, dar, din „greşeală”, nu a reuşit, ci a ajuns olog de mâna dreaptă şi se simţea foarte mizerabil şi frustrat. Avea nevoie să îşi reverse suferinţa verbal, când se trezeşte că Bandler începe să râdă şi să-l ia peste picior spunând-i: „Mişto. Dacă ai încercat o dată să te sinucizi o dată şi ai reuşit să te ologeşti de mâna dreptă, poate, dacă vei încerca din nou, vei nimeri cealaltă mână şi atunci o să-ţi spunem „ologuţul”!”. Acest comentariu pare părea foarte insensibil la adresa unei persoane aflate în suferinţă, dar de fapt are perfect sens în cadrul pe care îl voi creiona în continuare.
Astfel, în situaţia lui S., în ciuda faptului că aceasta ar fi fost o reacţie care mi-a trecut prin minte, am continuat să ascult, înţelegător, preferând să privesc lucrurile din perspectiva acestei persoane. Am explorat aceasta, având convingerea că există nişte lucruri care trebuie să aibă sens pentru această persoană, din moment ce se victimizează atât de mult, trebuie să existe nişte lucruri care determină acest gen de reacţie, această perspectivă.
La urma urmei, este normal pentru anumite persoane să aibă dificultăţi în a reuşi să realizeze lucruri care mie mi se par elementare pentru succesul în viaţă, cum ar fi: să-şi privească problemele cu umor, să de detaşeze de acestea, să privească partea plină a paharului păstrând realismul în acelaşi timp.
Cele mai comune motive ascunse pentru care oamenii intră în conflicte
Oamenii intră în conflicte din cele mai bizare posibil dintr-unul din aceste 2 motive foarte comune:
1. „Eu nu percep nimic din mine în tine. Tu îmi eşti străin(ă). Eşti atât de depărtat(ă) de realitatea mea încât nu reuşesc să percep ce cauţi în realitatea mea. Nu mă regăsesc câtuşi de puţin în tine. Nu percep nici un punct comun. Cum poţi să ai o asemenea perspectivă/asemenea sentimente?” De obicei, la aceste consideraţii, se adaugă şi anumite consideraţii extreem de judgemental, de tipul: „Cineva care se comportă astfel este un idiot!” sau „Cum poate să fie cineva atât de prost încât să nu îşi dea seama că…?”
2. „Eu percep ceva în tine care nu-mi place la mine, dar nu-mi place să recunosc. Tu reprezinţi o parte din mine pe care o dispreţuiesc cu desăvârşire. Ceea ce acuz la tine, am şi eu în mine, dar nu reuşesc să te iert pe tine, pentru că nu am reuşit să mă iert pe mine. Şi, ca să-mi păstrez totuşi iluzia stimei de sine la un nivel înalt, prefer să uit conştient că am această problemă!
Mai departe, ce alt mijloc e mai potrivit de a scăpa de o problemă decât să o plasezi pe altcineva?” Este exact proiecţia, în timp, a comportamentului copilului care răstoarnă din greşeală acvariu şi zice: „Nu eu am făcut-o! Pisica!”, evitând astfel, de cele mai multe ori, să înveţe ceva din greşeala respectivă. De ce? Pentru că ce motivaţie ai să înveţi dintr-o greşeală pentru care nu ţi-ai asumat responsabilitatea? Poate să scapi de, să eviţi sentimentul de vină şi de pedeapsă?
Modelul teoretic al lui Karpman , preluat apoi în analiza tranzacţională şi în psihologie, care conţine rolurile jocului „persecutor”, „victimă”, „salvator” (am găsit de asemenea o discuţie interesantă cu exemple aici ) conţine foarte multe explicaţii ca sistem structural cu privire la motivele pentru care unii oameni aleg să se comporte cum se comportă.
Morandi – „Save Me”
Hitul de anul trecut al celor de la Morandi, deşi în cadrul unui videoclip de cea mai înaltă calitate şi concepţie artistică, reflectă tendinţa de idealizare a poziţiei de salvator şi vine în întâmpinarea unei întregi populaţii bolnave de triunghiul dramatic.
Persoanele care joacă în acest triunghi dramatic rolul de victimă, bineînţeles inconştient, îşi manifestă foarte des necesitatea subconştientă prin aceasta de a câştiga atenţia celorlalţi. Cumva, mesajul pe care îl trasmit este „eu sunt o persoană importantă pentru că uite cât sufăr!”. Acuzate de aceasta pe faţă, manifestă indignare, argumentând că suferinţa lor e „reală„… prin umrare justificată să continue în manifestare.
Atunci când două persoane care au ca hobby împărtăşirea suferinţei se întâlnesc, există tendinţa naturală să se întâmple unul din aceste trei lucruri:
1. „Vai, suferinţa acestei persoane este nimic pe lângă suferinţa mea! Cum îşi poate permite să considere că tocmai ACESTEA sunt PROBLEME!?!?!”
2. „Vai, dar suferinţa acestei persoane este absolut extraordinară! Şi eu ce probleme mărunte aveam… Ar trebui să nu mă mai plâng atâta…”
3. „Empatizez atât de mult cu persoana aceasta, încât trebuie neapărat să o salvez, chiar cu preţul de a uita de problemele mele”
Oricare din acestea 3 reprezintă modalităţi extrem de imature de a trata jocul pe care cineva îl face din poziţia de victimă. O victimă caută, prin definiţie, un salvator. De care să fie dependentă.
Atenţie!
Din momentul în care persecuţia încetează, va căuta altă sursă de persecuţie. Dacă salvatorul încetează să o mai ajute, va căuta un alt salvator. În orice caz, va face un lucru pentru ca jocul să continue. În anumite cazuri, va apela la droguri, fie din cele nocive fizic în termen scurt (narcotice, alcool), fie din cele mai „acceptabile social” (ţigări, cafea, ceai negru, TV, internet, telefon).
Am observat că un interes foarte ridicat din comentariile la „Femeia, pe un piedestal?” şi „DARE” pentru tematicareplicilor de la care am pornit. Acest articol este scris ca adresare bărbaţilor, dar cred că ar fi bine ca şi cititoarele să îl ia în considerare data viitoare când mai sunt… „agăţate” 🙂 .
Atunci când, în clasa a 7-a, am îndrăznit pentru prima dată să mângâi gâtul fetei din banca din faţă, mi-a spus tăios în pauză să nu mai îndrăznesc sa mai fac asta vreodată.
Ceea ce mi-am dat seama este că aceste persoane care îmi refuzau afecţiunea sau iubirea, pe parcursul timpului, urmau să îşi dea seama exact de ceea ce a descris foarte bine o cititoare a blogului într-o conversaţie personală pe messenger şi care mă cunioaşte de 3 ani, cu care am flirtat şi am ieşit de mai multe ori de-a lungul timpului: femeile nu apreciază comunicarea cu mine şi încearcă să scape de ea ca apoi să le lipsească.
Iar problema care stă aici este cea a orgoliului şi a dorinţei de a încerca să demonstreze ceva. Cel mai frecvent, sub diverse forme, că sunt nişte prinţese. Primul impuls a fost să contest, să zdruncin cu tupeu acest piedestal, dar într-o manieră lipsită de respect, deci cu frică. Apoi mi-am dat seama că modalitatea pentru a obţine sau a prilejui orice fel de recunoaştere a importanţei pe care o aveau lucrurile pe care le ofeream şi cum comunicam este a trata în acelaşi timp zguduirea acestui piedestal cu un deosebit respect. Respect pentru persoană, critică pentru comportament. Altfel spus, a aprecia o femeie nu pentru cine apare să fie, ci pentru cine este. Problema apărea atunci când eu reuşeam foarte clar să intuiesc, să intru în rezonanţă cu acele aspecte profunde ale identităţii cuiva şi nu cu aspectele de imagine, motiv pentru care am fost pus la zid. Ceea ce m-a rănit în primă instanţă a fost faptul că a trebuit să-mi calc orgoliul şi chiar demnitatea adeseori, adică să risc să-mi pierd respectul de sine. Numai că am câştigat altceva. Mi-am dat seama că pot să am încredere… nu în abilităţile mele de cunoaştere a celuilalt, nu în celălalt, ci în faptul că reuşesc să intuiesc suficient de bine care este adevărul în legătură cu ce transmite realmente o femeie – asta se întâmpla şi înainte să învăţ să cunosc oamenii atât de specific. Practic, după respingeri repetate, ce s-a întâmplat este că toată afecţiunea şi toată dragostea pe care o aveam de oferit, a devenit prea intensă, prea puternică, şi a fost atâta vreme limitată, restrânsă, refuzată, încât nu e de mirare că am primit feed-back-uri că poate fi atât de copleşitoare.
Aş vrea să vă ofer un fragment din extraordinarul documentar „Century of the Self” pe care Adam Curtis l-a regizat pentru BBC în 2002. În acest pasaj de aproape 9 minute, se explică mecanismul şi experimentul prin care ceea ce este necesar a fost înlocuit cu ceea ce reprezintă dorinţă a egoului – şi mai ales creează un reper în cultura generală privind „de ce se simt bine femeile când fumează”.
Vrei să afli care este adevărul despre relaţiile publice? Vrei să ştii cum chiar şi lucrurile pe care le crezi la nivel subconştient au fost manipulate să fie considerate astfel? Următorul fragment s-ar putea să te zguduie…
Acuma… ce legătură au ideile de mai sus cu ce scriam în ultima vreme? Are cea mai mare legătură, întrucât majoritatea bărbaţilor şi modalitatea în care este structurată mentalitatea societală este de aşa natură încât spune că bărbatul trebuie să cumpere cu ceva, cu ceva fizic, material atenţia femeii.Atenţia unei femei nu trebuie cerşită, trebuie câştigată…prin ceva care este congruent şi definitoriu, care creează o diferenţere specifică pentru cel care deschide gura…
"Somewhere Else to Be" Copyright (c) Lorena Lazăr
Identitatea contează mai mult atunci când oamenii vor să te cunoască… nu atunci când se comunică la nivel de imagine… Eu comunic numai cu cei care doresc să fie cunoscuţi la nivel de identitate… şi constat că sunt destul de singur pe planul acesta…
Multe din răspunsurile de respingere pe care le primesc vin din cauza faptului că spun oamenilor în realitate: “ai uitat cine eşti!”, “ai uitat care îţi era menirea pe acest pământ”, pentru că dacă relaţionez cu ei la nivel de identitate, este ceva cu care nu se pot descurca… nu se puteau descurca nici atunci când habar nu aveam ce înseamnă “identitate”… And most of them still don’t. Şi asta e trist…
Ieri mi-a intrat un fluture mare de molie în cameră şi a început să se învârtă în jurul becului. Uţa… pisică de fire, îşi tot rotea privirea concentric… dacă aveam un aparat de filmare la mine făceam un filmuleţ care sigur făcea câteva zeci de mii de vizualizări pe youtube… Bineînţeles, când fluturele de molie a dispărut, atenţia Uţei s-a îndreptat în altă parte…
Concluzia?
Interesul unei femei nu poate fi câştigat cu „avioane” ca cele de mai jos…
Replici care îl poziţionează pe cel care spune drept cerşetor
Stii, de fapt nu sunt atat de inalt. M-am suit pe portofel.
Mai am doar trei luni de trait, asa ca ma onorezi cu compania ta?
Am avut o zi proasta si intodeauna zambetul unei fete dragute ma inveseleste. Vrei sa imi zambesti?
Hmmmm, ochii tai au aceeasi culoare ca Porsche-ul meu.
Zi-mi acum daca vrei sa fii cu mine ca sa nu irosesc 500 de mii pe bauturi.
Prietenul meu de acolo vrea sa stie daca crezi cu sunt dragut.
"Unclear lights" Copyright (C) Roxana Enache
Dacă vrei să te poziţionezi, poziţionează-te cacine eşti!
PS: Şi… alege forma de comunicare potrivită! 🙂
„Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi spui:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e MARKETING.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Una din prietenele tale se duce la ea şi, arătând spre tine, îi spune:
-„Este foarte bun la pat”.
Asta e ADVERTISING.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri numărul de teaefon. A doua zi o suni şi îi spui:
-„Sunt foarte bună la pat”.
Asta e TELEMARKETING.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te ridici şi îţi aranjezi cravata. Te îndrepţi spre ea şi îi torni o băutură. Spui:
-„Imi dai voie?” şi te apleci uşor către ea. Apoi o priveşti şi spui:
-„A propos, sunt foarte bun la pat”.
Astea sunt PUBLIC ReaATIONS.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Se ridica, vine la tine şi îţi spune: -„Am auzit că eşti foarte bun în pat”.
Asta e BRAND RECOGNITION.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. O convingi să meargă acasă cu unul din cei mai buni prieteni ai tăi.
Asta e SALES REPRESENTATIVE.
Tipul nu se descurc singur, şi te sună să vii să îl ajuţi.
Asta este TECHNICAL SUPPORT.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente având următorul text ataşat:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta e E-MAIL MARKETING.
Vezi o tipă superbă la o petrecere. Te duci la ea şi îi ceri adresa e-mail. A doua zi îi trimiţi un mail cu pozele tale indecente, cerându-i aprobarea să-i mai trimiţi e-mailuri similare. Ultimul email va conţine mesajul:
-„Sunt foarte bun la pat”.
Asta sunt NEWSLETTERS.
Te îndrepţi spre o petrecere unde ştii că vor fi nişte tipe superbe. Totuşi, gândul că în casele pe lângă care treci sunt o mulţime de alte tipe superbe pe care ai vrea să le cunoşti te înnebuneşte, aşa că te urci pe cea mai apropiat acoperiş şi strigi: „Sunt foarte bun la pat”.
Asta e SPAM.”
[sursa necunoscută, definiţii comice preluate de pe internet]
„Cine eşti spune prin cum faci” sau „Cum faci spune despre cine eşti?”, altfel spus: „mergem de la cognitiv la comportamental sau de la comportamental la cognitiv?” – a fost mereu o formă a psihologilor de a întreba „ce a fost mai întîi, oul sau găina?”.
D A R E
„DARE” Copyright (C) Lorena Lazăr
A îndrăzni să fie cu adevărat provocatoare este un lucru pe care orice femeie ştie să îl facă, dar nu orice femeie ştie să îl realizeze cu stil.
Sau hai să luăm lucrurile altfel. D. căuta, nici ea nu ştia ce. O femeie care caută ştie să atragă în viaţa ei situaţiile şi oportunităţile după care tânjeşte. Mă căuta pe mine. Replica a fost doar elementul care să creeze contactul. Faptul că s-a „lăsat agăţată spune multe despre ea” pare a fi genul de comentariu foarte judgemental. În momentul în care judecăm, nu putem înţelege. Rămânem la un nivel de suprafaţă, de imagine, de impresie, ori articolul „Femeia, pe un piedestal?” provoacă exact la o priviredincolo de ceea ce se afişează la nivelul imaginii. În mod paradoxal, imaginea blondei îmbrăcate în roz despre care scriam, a fost o provocare pentru mine pentru a afla dacă nu cumva există ceva dincolo de respectiva imagine.
D. răspundea la rândul ei la provocări. Din orgoliu, din ambiţie, din dorinţa de a demonstra celorlalţi că poate să fie valoroasă prin ceea ce poate face. A încercat să joace şi cu mine acest joc de câteva ori, dar nu i-a mers.
La rândul ei, în mod subconştient, fiecare femeie încearcă să îl testeze pe bărbatul de care este interesată luând-o razna, fiind isterică, aruncând vorbe dureroase, ca să verifice dacă se poate baza pe el în situaţii stresante, sau ca să se simtă iubită. Acestea sunt provocări. Este modul unei femei de a „face pe nebuna”, care i se întâmplă fiecăreia, mai devreme sau mai târziu.
Prin inerenţa informaţiilor la care am acces când vorbesc cu cineva, îmi place să lansez provocări care să ridice ştacheta, care să provoace dezvoltare.
Seducţia, în esenţă, este o formă prin care un bărbat o face pe o femeie să se simtă iubită pentru cine este, nu pentru cine se arată a fi, pentru cine tânjeşte să fie recunoscută, nu pentru ceea ce afişează în exterior, de tipul: „dacă am să fiu drăguţă şi simpatică, lumea o să mă placă” – acelaşi lucru e valabil pentru căţei şi clovni. Am dat doar un exemplu. E provocator, nu-i aşa 🙂 ?
Dar, în cele din urmă, seducţia este marketing. Adică să ştii să îţi plasezi sentimentele în sufletul partenerului în aşa fel încât acestea să reprezinte împlinirea necesităţilor sale, şi să le comunici pe canalele potrivite.
Vai, „ce percepţie lipsită de magie asupra iubirii!” – dar iubirea trebuie să funcţioneze în relaţii, remember? Care persoană sănătoasă la cap se aşteaptă ca o relaţie să funcţioneze doar pe baza implicării emoţionale, fără raţiune?
„Lemonade” Copyright (C) Lorena Lazăr
Îndeosebi, pentru cititoarele acestui blog, am câteva provocări:
Te provoc să fii femeia care ţi-ai dorit să fii, autentică, apreciată pentru cine eşti, şi nu condiţionată pentru cum te comporţi.
Te provoc să cauţi ce îţi doreşti şi să recunoşti cu inima deschisă atunci când găseşti că e ceea ce ai căutat.
Te provoc să ai grijă de sufletul tău şi să te eliberezi de orice fel de lucruri materiale la care ţii pe pământ.
Te provoc să renunţi să mai investeşti în cum arăţi şi să te respecţi pe tine nu prin imaginea pe care încerci să o vinzi.
Te provoc să arăţi cine eşti şi să fii iubită pentru aceasta.
Te provoc să rezişti provocărilor din orgoliu. Nu ai nimic de demonstrat nimănui. Cine te iubeşte, te iubeşte necondiţionat şi are încredere în tine.
Te provoc să te uiţi pătrunzător în ochii unei persoane pe care vrei să o cunoşti.
Societatea contemporană pare a învăţa femeile că trebuie să arate bine şi există o întreagă industrie care deserveşte această dorinţă. Ca răspuns, bărbaţii trebuie să cumpere mese la restaurant, să plătească benzină pentru plimbări, ieşiri în oraş, un întreg ritual menit să deservească o foame tot mai mare de apreciere condiţionată de investiţia în imagine. Femeile vând imagine şi bărbaţii cumpără această imagine. Ceea ce rezultă sunt relaţii la suprafaţă. Şi îţi dai seama la un moment dat: „hmmmm, parcă nu asta voiam… deşi m-am simţit bine o vreme”.
Unora ca aceştia care caută aparenţele le spune Iisus Hristos unora ca aceştia în continuarea fericirilor: (Evanghelia după Luca 6.25-26): „Vai, vouă, celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă, celor ce râdeţi acum, că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai, vouă, când toţi oamenii vă vor vorbi de bine; că părinţii lor aşa le făceau proorocilor mincinoşi.”
[later edit] Aceast articol îl continuă pe cel mai vizualizat de pe blog (peste 1000 de afişări unice), „Femeia, pe un piedestal?„. Articolul a fost scris şi publicat iniţial pe 30 mai, apoi reeditat pe 26 septembrie 2009. Am preferat să păstrez varianta aceasta, pentru că e unul din articolele cu cele mai multe comentarii de pe blog, şi l-am scris pornind de la comentariul Lolitei26 la „Femeia, pe un piedestal?„. „Faptul că D. s-a lăsat agaţată de tine în metrou, indiferent cât de impresionabilă a fost replica ta, spune foarte multe despre ea.”
„Chiar dacă ar presupune un efort uriaş, poate că o femeie e capabilă să fie misterioasă toată viaţa. Să fie iubită pentru ceea ce nu e, să se piardă în orgasme false şi-n căsnicii nefericite, dar s-adoarmă călduţă în fiecare seară, gândindu-se că interesul prostănacului de lângă ea e încă viu şi asta-i tot ce contează.” (Puttycat.ro)
[Later edit] Acest articol este cel mai citit din tot blogul, reuşind să aibă peste 1000 de vizualizări unice, marea majoritate pe perioada verii, doar prin internal linking. [/Later edit]
Nu e o mirare cum din listareplicilor de agăţat de pe yuppy.ro la care s-au adăugat cele din comentarii, aproximativ o treime conţin presupoziţia, atitudinea, din partea bărbatului, că femeia ar fi vreo zeiţă. Reproduc mai jos lista replicilor pe care le consider că ar pica în această categorie.
Imi poti da o poza cu tine ca sa-i arat Mosului exact ce imi doresc de Craciun?
Cred ca pot sa mor fericit acum, dupa ce am vazut o bucata din rai.
Scuza-ma, accepti noi membri in fan club-ul tau?
Esti atat de frumoasa incat mi-am uitat replica.
Ai sa-mi dai cateva monede? I-am promis mamei mele ca o sun cand ma indragostesc..
N-as vrea sa fiu in locul lui Blunt, dar You’re Beautiful.
Ti-a zis cineva pana acum ca arati exact ca fata visurilor mele?
Poti sa-mi dai o poza cu tine ca sa le dovedesc amicilor mei ca ingerii chiar exista?
Esti religioasa? Pentru ca esti raspunsul tuturor rugaciunilor mele.
Cum e sa fii cea mai frumoasa fata din cladirea asta?
Wow.
Te-a durut cand ai cazut din rai?
Si, cum era raiul cand ai plecat din el?
Unde ai fost pana acum? Te-am cautat toata viata…
„Tu: Arati exact ca a doua sotie a mea. Ea: De cate ori ai fost casatorit? Tu: O data.”
Auzi, te-am vazut cumva pe coperta Vogue?
Ce iti da mama ta de mancare de esti asa frumoasa?
"Mirror Addict" Copyright (C) Lorena Lazăr
Hai să o luăm mai întâi logic. O femeie care este frumoasă fizic ştie asta. Ştie pentru că a mai auzit-o de la alţi zeci de bărbaţi în aceeaşi zi. Ştie pentru că s-a pregătit cu mult efort, a investit timp şi bani în a arăta bine. Altfel spus, a cumpărat aprecierea celorlalţi pentru modul în care ştie să arate o imagine.
Stating the obvious is not a proof of intelligence.
"Ding Dong" Copyright (c) Roxana Enache
Mai mult, a aprecia o femeie pentru aspectul exterior este una dintre cele mai banale şi comune greşeli pe care o poate face un bărbat. Mai ales atunci când de fapt nu ştie la ce anume se poate aştepta… A lansa asemenea replici reprezintă a transmite în mod clar că acel bărbat nu are alte criterii pentru aprecierea unei femei decât aspectul fizic şi că orice prezenţă bine „împachetată” are darul de a-l face să „saliveze”.
Ce-s alea criterii? Hai să parcurgem câteva exemple care arată ce ştiu unele femei despre criterii…
Odată, o tânără a fost întrebată ce-şi doreşte de la un iubit. Ea a răspuns: „să ştie să cânte, să danseze, să mă distreze, şi noaptea să stea acasă”. A primit raspunsul: „tu nu ai nevoie de un iubit, tu ai nevoie de un televizor”.
O altă femeie, care era pe cale să se căsătorească, a fost întrebată ce îi place cel mai mult la viitorul ei soţ, iar ea a răspuns „păi, atunci când vin acasă, se bucură că mă vede, îl mângâi, mă uit în ochii lui şi stiu că mă iubeşte, şi e tot timpul acolo când am nevoie de el”, la care primeşte răspunsul „ pot să zic acelaşi lucru despre câinele meu”.
Acum, ca să păstrez replicile cele mai „savuroase” pe care le poate da cineva care poziţionează femeia ca un obiect, dându-şi definitiv şi cu desăvârşire cu stângu-n dreptul…
Ai mai multe curbe decat o masina de curse…
Te cheama cumva Gillette? Pentru ca esti the best a man can get.
Chemati politia. Este ilegal ca cineva sa arate asa de bine.
Cred ca tatal tau este un terorist pentru ca tu esti o bomba..
Acuma trebuie să vă împărtăşesc că la prima întâlnire D. mi-a spus că pentru ea, măsura în care ea se apreciază pe sine este 100% dată de modul în care arată… Un A. ar fi pupat-o probabil pe frunte şi i-ar fi confirmat statutul de prinţesă. Eu m-am uitat lung la ea şi i-am spus: „Tocmai m-am uitat în scrisul tău. Stima ta de sine e la pământ.”. Ea s-a uitat şi mai blocată la mine. În seara aceea ne-am sărutat. În două zile ne-am întâlnit din nou. În mai puţin de o lună eram împreună. Explicaţia? Am tratat-o ca pe cine era ea, cu adevărat, ca femeie, ca cine este ea cu adevărat nu ca pe o păpuşă. Atunci când am întrebat-o pe D. ce vrea, mi-a răspuns pe scurt că nu ştie, dar că e fericită cu mine.
Arta de a respecta cu adevărat o femeie începe cu a o trimite la plimbare atunci când încearcă să obţină validarea statutului de zeiţă, adică să vândă imaginea în loc să îşi dăruiască identitatea. Sau, după cum îi spune Balian, eroul din „Kingdom of Heaven” (2005, R. Ridley Scott), Sibyllei, „atunci când vei înceta să mai fii o regină, am să vin la tine„.
Iar una din cele mai picante interacţiuni în ultima vreme pe care am avut-o în acest sens a fost în metrou acum 2 săptămâni. Citeam o carte şi o domnişoară care se aşează lângă mine începe să se uite spre carte cu interes.
"Uuu" Copyright (C) Roxana Enache
După vreo 3 minute în care am păstrat-o în distanţa câmpului vizual periferic, ridic puţin cartea, pentru ca ea să vadă titlul şi autorul. Constat cu această ocazie că fiinţa de lângă mine este o blondă cu părul lung îmbrăcată în roz, cam genul descris de zoso. Aşa cum scriam şi în “Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste, nu-mi place să trag concluzii pripite sau judgemental. Totuşi, domnişoara mă lămureşte rapid: „Nu mă interesează, mulţumesc. Eu nu citesc. Nu am citit o carte în viaţa mea!”.
That was the end of the discussion :). Have a nice life!
"O lume aparte" Copyright (C) Roxana Enache
Ca încheiere, vă mărturisesc că atunci când am cunoscut-o pe D. în metrou, am folosit un pick-up line, dar… e prea bună replica pentru a o posta aici…
Nu… nu e radicală… e prea periculoasă :)) Şi aşa am pus destul de multe lucruri „periculoase” pe site… nu de alta, dar vreau să dorm bine noaptea…
Acuma pe bune, ce voiam să zic este că nu contează atât de mult replica… ceea ce contează este să existe o convergenţă din partea celui care spune replica… să fie una care să îl „prindă” bine… am sa scriu pe indelete un post pe tema asta in weekend…
Legat de identitate, m-am pregătit pentru astăzi să vă împărtăşesc într-un stil foarte picant şi complex puţin dintr-o anumită intuiţie, înţelegere, teorie, referitoare la ce cred eu că defineşte identitatea cuiva, ca răspuns la întrebarea „cine sunt eu?„, pe care desigur că fiecare ne-am pus-o la un moment dat.
Mai ales, aş dori să accentuez pe cine este cu adevărat o femeie.
Trăim într-un univers cotidian aglomerat, grăbit, cu multiple roluri şi activităţi. O femeie are de jucat multe roluri, subidentităţi ca părţi componente ale unei personalităţi întregi.
"Reflection" Copyright (C) Lorena Lazăr
Creştină, iubită, soţie, prietenă, mamă, fiică, soră, manager, executiv, antreprenor, consilier, etc. – roluri pe care şi le asumă pentru a comunica, pentru a fi recunoscută într-o comunitate, într-un anumit cadru de referinţă. Toate aceste părţi fac parte din identitatea femeii programate social – cu toate regulile şi aşteptările… Grozav :). Acestea răspund la întrebarea: „cine sunt eu… pentru tine?” – iar cadrul de referinţă se schimbă de la subidentitate la subidentitate (ca şi componente ale identităţii).
A propos de asta, vă invit să vizionaţi scurt-metrajul lui Gabriele Muccino, „Heart Tango„, care dincolo de a fi un vehicul pt. Monica Bellucci, exprimă exact destul de bine la am făcut referire mai sus (mai puţin ipostaza de creştină – de ce oare?)
„Pentru a schimba omul, trebuie schimbat publicul în raport cu care el se judecă. Un om se defineşte prin publicul său: prin alţi oameni, instituţii, scriitori, reviste, eroi de filme, filozofi prin intermediul cărora se vede aclamat sau huiduit. Tulburările psihologice majore, „crizele de identitate„, sunt provocate atunci când un individ începe să modifice publicul pentru care joacă: de la părinţi la egali, de la egali la operele lui Albert Camus, de la Biblie la Hugh Hefner.
"Doar un copil" Copyright (C) Roxana Enache
Schimbarea de la sunt-acela-care-este-un-fiu-bun la sunt-acela-care-este-un-bun-prieten constituie o revoluţie. Pe de altă parte, dacă amicii bărbatului aprobă fidelitatea într-un an şi infidelitatea în următorul an, iar dacă omul se schimbă dintr-un soţ credincios într-unul desfrânat, nu se produce nici o revoluţie. Regulementul clasei rămâne intact; doar politica într-o chestiune minoră a fost alterată.” (Luke Rhinehart – „Omul Zar”)
Totuşi, în fiecare femeie se află o parte a unui copil… o parte ca o fetiţă, care pe principiul „When You Wish Upon a Star” a crezut şi a sperat într-o bună zi că va fi cineva în viaţa ei care să merite să primească toată iubirea din sufletul ei.
Aşa că a trebuit să protejeze aceste sentimente, şi această parte sensibilă din ea, şi să o „încuie” în siguranţă, acolo unde să fie „ascunsă” până când eroul o va „trezi” la viaţă.
Să o protejeze de toate lucrurile care ar putea cu adevărat să-i rănească sufletul şi capacitatea de a-i oferi acea dragoste specială aceluia care va reuşi să privească în adâncul sufletului ei şi să-l atingă aşa cum nimeni nu a mai făcut-o… prin privire, prin voce, prin cuvinte, prin atingere…
"Sweet prince" Copyright (C) Lorena Lazăr
Iar „eroul” menit să „trezească” frumoasa fetiţă adormită este căutat peste tot…
…chiar şi în alte lumi:
Alan Menken – „Part of Your World”
(Little Mermaid, 1984)
Tocmai de aceea, şi literatura şi producţiile pentru femei au un succes atât de mare: oferă în fantezie eroii care lipsesc din realitate.
"Visătoare" Copyright (C) Roxana Enache
Astfel, fiecare aşteptând şi aşteptând, oferă încetul cu încetul din emoţiile lor sau poate chiar tot sufletul lor pe tavă unor bărbaţi care nu ştiu să preţuiască aceasta.
Întotdeauna m-am întrebat ce anume face o persoană, ce cuvinte ar folosi, ce idei, ce expresii ar putea să facă acele părţi dintr-o femeie să vibreze, să iasă la suprafaţă, să se trezească la viaţa autentică, pentru a simţi că trăiesc?
Armin Van Buuren – „Shivers”
Mai mult, ce ar face această fetiţă din inima fiecărei femei, să simtă o dorinţă, puternică, de nestăpânit, de a-şi dărui întreaga dragoste cuiva despre care ar şti cu adevărat, pentru prima oară în viaţă, aşa cum nu au mai simţit-o până acum, că le-ar putea face cu adevărat fericite, dincolo de orice fel de obstacole? Care ar fi cuvintele care ar ajunge până în această adâncime a sufletului ei?
A cunoaşte o femeie, pentru un bărbat, este a descoperi acea fetiţă din femeia care tânjeşte să-şi ofere toată dragostea cu încredere. Cel care reuşeşte să îi trezească sufletul, conştiinţa la viaţă, odată cu acea parte, reuşeşte să aibă parte de iubirea ei. Ceilalţi sunt suplinitori, după cum am explicat referitor la cum stau lucrurile cu concurenţa în dragoste…
O citez pe Sorina (pentru că sunt de acord cu fiecare cuvânt pe care l-a scris, mă simt obligat să o citez) „Ceea ce contează nu e atitudinea abordată de o femeie pentru a atrage atenţia bărbatului; articolul promovează atitudinea femeii faţă de ea insăşi, un mod de a te aprecia pentru calităţile tale (fie acestea mai vizibile dpdv al de-marketing-ului sau al anti-marketing-ului). O femeie care ştie sa se aprecieze e o femeie care emană siguranţă de sine. O femeie care emană siguranţă de sine e o femeie care ştie ce vrea. O femeie care emana siguranţă şi ştie ce vrea, prin urmare, e râvnită.” – deci nu aşa cum credea D., că „oamenii te văd şi te simt aşa cum gândeşti dacă ai încredere în tine” – lucru pe care mi l-a spus cam pe vremea când şefa ei a cerut fiecăruia să completeze într-un formular cum se autocaracterizează fiecare şi ce aşteptări are de la viaţă, pe care m-a rugat să-l completez eu (!) pentru că ea nu ştia ce să scrie.
Cine este, atunci bărbatul, în acest context al relaţionarii cu şi raportării la o femeie? Este cel care este fidel sieşi, care nu se trădează pe sine, care îşi urmează drumul, misiunea în viaţă, destinul şi nu soarta.
Acum, urmărind ideile însemnate, linkuite, ilustrate cu poze şi video, până aici, devine evident că ce am spus despre femei şi despre bărbaţi se referă la identitatea lor, la cine sunt în esenţa lor şi prin relaţia unuia cu celălalt. Mai devine clar că ceea ce am scris despre femei nu e valabil doar pentru femei, iar ce am scris despre bărbaţi, nu este valabil doar pentru bărbaţi. După cum scriam şi în „Cele 3 tipuri de femei„, nu există psihologie feminină şi psihologie masculină. Altfel spus, putem şti cine este cu adevărat fiecare dintre noi.
Ce rămâne de făcut aşadar din moment ce ne-am descoperit propria identitate? Desigur, de comunicat cine suntem.
Acestea fiind scrise… vă urez pe un ton… spiriduş 🙂 mult succes în a descoperi luminiţa de la capătul tunelului… sau, acceptarea de sine de după descoperirea identităţii.
"Light at the End of the Tunnel" Copyright (c) Adina Florentina Toma
"Din Dragoste" pentru D 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.