Hop şi D. după un an…

Ştiam că era inevitabil… Întotdeauna eram curios cum urma să se întâmple. D. şi cu mine ne-am întâlnit din nou…
Sunt convins că mulţi cititori şi mai ales cititoare citesc post-ul asta, mai ales după atâta timp, cu sufletul la gură, să afle ce s-a întâmplat mai departe…
Am primit multe comentarii de tipul „oh, ce drăguţ e… dar chiar s-a terminat? Really, really, Really? Şi eu încurajam: No, pe bune, really… lucrurile sunt chiar six feet under.
Ştiam că acest moment va fi o probă a tuturor lucrurilor pe care le-am declarat pe blog şi reacţia mea m-a surprins, faţa de cum m-aş fi aşteptat să fie.
M-am întrebat întotdeauna: oare va fi căsătorită? Oare va fi supărata? Supărată – pentru toate lucrurile pe care le-am scris pe blog… Oare va fi indiferentă? Va fi oare jucăuşă, comportându-se ca şi cum nimic nu s-a întâmplat? Oare va fi răzbunătoare – poate chiar violentă? Oare va alerga la mine în genunchi, aşa cum au sugerat câteva cititoare în comentarii sau în discuţii personale pe messenger?
Ei bine, ştiţi cum sunt momentele alea în care îţi imaginezi că un lucru care urmează să se petreacă o să aibă un impact extraordinar? Şi după ce a trecut, te întrebi „ce-a fost asta?” – ei bine, asta a fost oarecum ciudata senzaţie pe care am avut-o reîntâlnindu-mă cu D. peste un an…

Deşi mi-am imaginat nişte situaţii în care asta s-ar putea întâmpla, se pare că destinul a aleas-o pe una dintre cele mai sordide. În Carrefour Unirii, într-un week-end. Eu mă plimbam dinspre lactate în spate, iar ea era… desigur, la lenjerie intimă.
Nu mi-a venit să cred când am văzut-o din spate trecând în grabă, de aceea, chiar dacă vorbeam cu cineva la telefon în timpul acesta, m-am apropiat, ca să văd dacă este ea. Era ea.
Probabil că în momentul ăsta îţi zboară pe fereastră toate lucrurile pe care te-ai gândit că (nu) le spui / faci, ş.a.m.d. … Poate că eram complet nepregătit pentru această întâlnire. Sau poate că m-a surprins că era neaşteptată.

Ce m-a surprins?

Primul lucru care m-a surprins a fost privirea ei îmbătrânită. Ştii, privirea aceea pe care o are un om măcinat de griji, de îngrijorări, de frustrări, care te face, chiar dacă ai 30 de ani, să arăţi de 40? Dincolo de machiaj, dincolo de orice urmă de îndoială, era D. Chiar acolo, în faţa ochilor mei, plimbându-se printre rafturi.

Dar cumva, nu mai era femeia care era. Femeia dinăuntrul ei, femeia cea autentică, murise… Privirea ei părea îngheţată. Nici nu s-a uitat direct la mine, deşi m-a văzut şi m-a auzit. Cu toate acestea, nu aş putea spunecă a fost atât o indiferenţă, cât mai degrabă am perceput-o ca pe o ostilitate tacită.

Hei, mi-am spus, se putea mai rău… se putea să arunce cu lucruri în mine sau să ţipe la mine…  dar pe undeva, reacţia nu m-a surprins. A fost exact aşa cum mă aşteptam să ajungă, o confirmare a intuiţiei, spre deosebire de ceea ce îmi doream pentru ea. Mi-aş fi dorit poate ca alegerea făcută să îi aducă acel zâmbet măcar interior pe care ţi-l aduce împlinirea iubirii… Sigur, poţi să spui că era obosită, poţi să spui că nu am cum să citesc minţi… dar am cum să ştiu dacă persoana pe care am iubit-o şi pe care am cunoscut-o mai bine decât s-a cunoscut ea, este fericită sau nu. ŞI desigur nu e nevoie de cine ştie ce psihologie ca să observi a walking zombie on the street… It just takes presence…

Iar D. nu mi s-a părut fericită. Mi s-a părut că îşi ascunde nefericirea în spatele unui zâmbet pe care uneori nu poate nici măcar să îl mascheze. More than her emptiness, I felt my emptiness… ceea ce a fost al doilea lucru care m-a surprins…

Nu mai simţeam nimic pentru persoana din faţa mea. Mi se părea o străină. Just another woman. Dacă nu aş fi ştiut că este cine este, aş fi aruncat un ochi la ea vreme de jumătate de secundă şi aş fi întors capul mai departe… încă o bucureşteancă drăguţa care a uitat probabil de sine… aşa cum am mai văzut multe… Poate că asta şi este D. Poate că D. se regăseşte în sufletul multor din cele la care nici măcar nu am stat să mă mai uit… Am făcut economie de timp… căci cu siguranţă am mai întâlnit-o din nou şi din nou, sub alte forme, sub alte feţe… dar ce s-a schimbat a fost că am renunţat să văd femeia care ar putea fi… pentru că nu vei fi ceea ce poţi fi până când nu treci peste ceea ce deja eşti…

„Da, acesta e unul din lucrurile care ni se întâmplă tuturor când murim… părem mai mici…”

(Nicole Kidman în rolul Virginei Woolf, în „The Hours”)

Aşadar, uşurinţa cu care am trecut în acel moment pe lângă ea m-a surprins. Ar fi putut fi probabilla fel de bine şi un cadavru pe caldarâm pe lângă care trec în viteză, de grijă să nu pierd metroul… aruncând doar o ocheadă, să văd ce culoare aveau ochii, ca fapt divers… M-a surprins răceala pe care am putut să o simt, în locul a ceva atât de puternic care a fost la un moment dat… o întreagă trăire şi poveste de dragoste, redusă la platitudinea unei goliri de sens printre rafturile unui hypermarket… o absurditate, un ambalaj pe care acum îl foloseşti şi mâine îl arunci la gunoi fără măcar să îţi pui problema de unde a venit şi unde se duce.

Ce m-a surprins a fost nu faptul că am reuşit să pun în aplicare tot ceea ce ştiam că mă va face să reacţionez astfel, ci uşurinţa cu care am făcut-o. În acea clipă, singura urmă de emoţie dincolo de senzaţia de emptiness pe are am descris-o era curiozitatea… o curiozitate stranie, căci nici nu m-a interesat să intru în vorbă cu ea, să o întreb ce mai face… I honestly didn’t give a fuck… Mă aşteptam să fie o reacţie inconştientă de apărare din partea mea, să neg dorinţa de a şti mai multe… dar, de fapt chiar nu m-a interesat. Şi nu mă interesează. Dacă informaţia ajunge la mine, bine, dacă nu, iarăşi bine…

Şi nu, nu avea verighetă… Asta era singura curiozitate mai importantă…în rest… chiar nu văd ce altceva v-aş mai spune. Nu am schimbat nici o vorbă, nici o privire, am fost 2 străini care nici măcare nu şi-au intersectat drumurile…

Cu siguranţă, dacă mi-aş fi pus întrebarea, atunci când am cunoscut-o pe D. „cum o să se termine asta?” pe principiul sănătos „begin with the end in mind”, cu siguranţă nu mi-ar fi trăznit sordiditatea momentului din hypermarket… Acum, că mă gândesc la această perspectivă, aproape că mă amuză…

Şi aici vine sugestia pentru voi: de fiecare dată când interacţionaţi cu un/o străin/ă fermecător/oare… sau simţiţi o conexiune specială cu cineva, întrebaţi-vă: cum se va termina asta? Dacă răspunsul pe care vi-l daţi este scena din hypermarket, just follow my suggestion: gently walk on by…

Iar dacă e să iei o singură idee din articolul ăsta, ia-o pe asta: Nu vei avea prilejul să îţi dai seama în viaţă de toate dezastrele şi prilejurile de a-ţi distruge sufletul pe lângă care ai trecut fără să îţi dai seama… Înainte să îţi pară rău pentru ceva care nu s-a întâmplat cum voiai, gândeşte-te că poate nu ştii ce furtună a trecut pe lângă tine… şi era să te înghită.

Deşi poate părea paradoxal, după această experienţă simt speranţă. Multe persoane poate că ar fi rămas traumatizate, pierzându-şi încrederea şi refuzând să mai imagineze, să vadă persoana iubită dincolo de cine este… Dar eu aleg să cred în continuare… De fapt, mi se pare că a baricada sentimentele în spatele unei apărări de a fi rănit este o dovadă de orgoliu, o dovadă a faptului că acolo nu a fost iubire, ci dorinţa ca o anumită persoană să primească ceea ce noi ne-am dorit să simţim. Iar când acest lucru nu se întâmplă, întreaga lume se prăbuşeşte…

Aleg să simt speranţă pentru că deşi am acordat dimensiuni epice unei relaţii de câteva luni (pe care e uşor să o stereotipizezi), nu cred că tot ce s-a ales de ea e goliciunea de care scriam înainte… cred că e însuşi acest blog. Nu contează atât de mult experienţa în sine, cât ce faci cu ea… prin perspectiva că ceea ce s-a întâmplat între mine şi D. contează, că a fost special, a ieşit blogul acesta, care a vrăjit imaginaţia şi a marcat vieţile multor oameni.

Ţine minte că nimeni nu te poate face să te simţi neimportant fără permisiunea ta…

Vă las, cu gândul, speranţa şi dorinţa să creeaţi cele mai bune experienţe cu tot ce vi se întâmplă. Să vă lumineze Dumnezeu să găsiţi perspectiva din care lucrurile sunt frumoase şi pozitive, chiar şi atunci când ce aveţi în realitatea pe care nu o puteţi ignora sunt orice în afară de asta… În viaţă, eşti responsabil (ă) de propria fericire prin cum alegi să simţi, să vezi lucrurile şi să iei aşa cum poţi mai bine pentru tine…

Acestea fiind scrise, vă las în voia cântecului care descrie, cred eu, cel mai bine stările şi ideile menţionate în acest articol…

Fool’s Garden – „Lemon Tree” (1996)

PS: Întâmplarea despre care povestesc s-a întâmplat acum 2 luni. Nu am scris despre ea pe blog pentru că nu mi s-a mai părut atât de important, am uitat, am neglijat, am amânat, etc. … Poate şi pentru că nu am vrut să acord mai multă importanţă unui eveniment lipsit în sine de importanţă…

Dragostea ca un cântec (Let me dance with your soul)

"Cântă-mi povestea" Copyright (C) Lorena Lazăr

”Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.” (Octavian Paler)

Îmi doresc şi sper ca pe drumurile voastre în iubire să vă însoţiţi cu starea creată de acest scurt-metraj de 2 minute. Melodia lui Yann Tiersen, „Comptine d’un autre ete : L’apres midi”, care apare pe fundal, nu poate fi definită, dar în mod sigur pentru a fi cântată a trebuit aşezată pe partitură…

„The Piano” (R. Aidan Gibbons)

Aşadar, cu această ocazie, alcătuit un top 10 din videoclipuri publicate iniţial ca posturi individuale la secţiunea „multimedia” (de acum încolo, acestea se vor găsi doar aici). Vizionare şi audiţie plăcută! Am scris în dreptul fiecăruia ce mi s-a părut frumos şi memorabil.

10. Vank – Baladă pentru o minune (videoclip oficial)

Dragostea este sufletul deschis spre o sp eranţă care întăreşte sentimentul să trăiască.

8-9. Natasha Bedingfield – Unwritten (videoclip oficial,US &UK  )

Dragostea este o formă de acordare cu blândeţe a sentimentelor şi posibilităţilor care se aştern ca pagini nescrise în calea destinului nostru.

Dragostea este o expresie supremă a libertăţii care provoacă la setea de a pătrunde în sufletul partenerului.

7. Patti Lebelle & Moby – “One of these mornings” (Miami Vice)

montat de studenti New York Film Academy

Dragostea este forma de conştienţă care presupune responsabilitatea păstrării unei relaţii.

6. Moby – The Sky Is Broken

Dragostea este o succesiune de stări şi emoţii care se suprapun şi se întretaie într-un ritm greu de controlat.

5. Moby – Whispering Wind

Dragostea este viziunea care creează sunetul unei adieri dincolo de cuvinte.

4. Laura Pausini – Se fue (videoclip oficial)

Dragostea este puterea de a trăi cu pace frumuseţea din suflet dincolo de sfârşit.

3. Guillermo Davila & Kiara – Tesoro Mio (La Revancha)

Dragostea este o expresie a fragilităţii deschiderii sufletului fiecăruia.

2. Craig Armstrong – Elephant Love Medley (Moulin Rouge)

Dragostea se manifestă în esenţa ei ca o explozie de entuziasm dincolo de orice bariere.

1. Natasha Bedingfield – These Words (videoclip oficial)

Dragostea este o inspiraţie care transformă lumea.

Exact ca Din Dragoste pentru D.

Menţiune: Natasha Bedingfield – These Words

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă…

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…