Controlul asupra sexului

Acest articol a fost publicat şi pe Garbo.ro

Motto:

„Într-o relaţie în care sexul funcţionează, acesta contează 10%. Într-una în care nu funcţionează, contează 90%.”

Phillip C. McGraw în „Salvarea relaţiilor”

Acest post porneşte de la o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o de sărbători pe messenger cu o amică, C. J., continuându-se la o cafea foarte fierbinte în oraş acum câteva zile… M-am încumetat să convin cu C.J. asupra unor concluzii (fără caracter general) pe care le supun controversei…

Totul porneşte de la controlul emoţiilor. Cine are capacitatea să-şi controleze emoţiile, va putea să realizeze asta şi în pat. Este ca în persuasiune: cel care are detaşarea cea mai mare faţă de rezultatul final este cel care poate câştiga o perspectivă asupra celui care este mai implicat.

Se spune că femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex, iar bărbaţii de un loc. Societatea este construită în jurul conceptului că femeile au controlul asupra sexului, pentru că ele deţin puterea de a alege cu cine, când, unde şi cât se întâmplă. Dacă stăm să ne gândim la ceea ce aduce această premisă socială, rareori pusă la îndoială, observăm cum există întregi industrii care se concentrează asupa ideii că o femeie trebuie să beneficieze din partea bărbaţilor de o serie de atenţii (care implică anumite costuri din partea bărbaţilor – vezi şi articolul acesta), iar ele vor oferi sex în schimb (cu condiţia să existe acel motiv şi un sentiment de confort).

Mulţi bărbaţi, acceptând această premisă, profită atunci când femeile sunt la începutul vieţii sexuale (şi nu numai) şi le presează, le manipulează, creând traume şi experienţe negative, care de cele mai multe ori se repercutează asupra întregii vieţi a femeii, creând frustrări peste care multora dintre ele le vine greu să treacă.

O problemă comună a bărbaţilor este aceea că nu reuşesc să-şi controleze nivelul de excitaţie şi nu sunt suficient de concentraţi pe a controla nivelul de excitaţie al partenerei. Adevărul este că fiecare femeie are câte un dram de „nebunie” în ea care, dacă este declanşată, nu este nevoie de o oră de preludiu pentru a deveni pasională… Este de aşteptat ca o femeie să reacţioneze în momentul în care are un sentiment de rezonanţă emoţională puternică, o încrederea în acea persoană şi o atracţie.

Atracţia se creează mai întâi la nivel mental. Atracţia nu este o alegere, este un răspuns la CINE ESTE cineva… Atracţia la nivel fizic este abia ultima fază a unui proces care porneşte din imaginaţie sau nu se întâmplă deloc. Calea către emoţiile unei femei este prin imaginaţie.

Ce se întâmplă când oamenii se implică în relaţii cu jumătăţi de măsură? Când nu pun suflet… Există, desigur, frica de a nu fi rănit(ă), nesiguranţa de a nu fi părăsit(ă). Dar de fapt, în spatele acesteia, se află teama de dragoste. Teama de implicare. Teama de a nu simţi durerea. Nu atât pentru că este neplăcut, ci pentru că majoritatea nu ştiu cum să o gestioneze şi nu sunt dispuşi să depună efortul emoţional de a „îneca” teama cu dragoste. Încrederea se construieşte mai întâi dinăuntru. Cine o caută în exterior va fi veşnic dependent de aceasta.

În momentul în care cineva se urcă într-o barcă cu un picior şi cu celălalt rămâne afară, practic mâţa este pasată partenerului, care trebuie să aibă grijă ca cel care este suficient de nehotărât să nu se ude în timp ce vâslesc. Asta se întâmplă şi pentru că adesea unii care intră în relaţii nu ştiu ce vor sau nu ştiu să exprime ce vor. Sau, mai rău, îşi imaginează că ar fi de la sine înţeles.

În asemenea situaţii, evident că fără o implicare emoţională şi suficientă imaginaţie care să dea adevărata măsură a calităţii pasiunii într-un cuplu… lucrurile se cam risipesc. Oricum, orice relaţie se rupe fie din cauza aşteptărilor neîmplinite, fie din cauza unor asocieri şi stări negative care se repetă. Din momentul în care se produce aceasta cu constanţă, o relaţie sentimentală este deja pe drumul spre moarte.

Adevărul e că există şi un motiv psihologic bine justificat pentru care este bine să nu fie sex înainte de căsătorie: doi parteneri care nu au maturitatea emoţională ca să-şi ia un angajament reciproc nu au nici maturitatea de a începe o relaţie care să-i satisfacă pe deplin pe plan sexual. Din acest motiv, pretextul experienţei şi verificării potrivirii păleşte în faţa faptului că un bărbat poate să trezească suficientă pasiune într-o femeie dacă are suficient control al emoţiilor şi un bun flux pentru a-şi exprima propriile emoţii şi pentru a le canaliza şi pe ale femeii.

În ultima vreme, cu câte femei am vorbit despre această atitudine, FĂRĂ EXCEPŢIE, TOATE au început să-mi spună despre comportamente jenante ale partenerilor lor, cum ar fi că le cer sau le presează să facă sex, sau chiar le reproşează. Părerea mea în legătură cu asta este că un bărbat care are nevoie să ceară să facă sex este unul care nu o merită. Un bărbat ar trebui să fie în stare să capteze imaginaţia unei femei într-un asemenea mod încât ea să vrea să facă dragoste şi să nu se mai poată abţine. Un bărbat care nu ştie să seducă o femeie, adică să creeze o experienţă plăcută pentru ea prin realizarea unei conexiuni emoţionale profunde, sincere, a unei încrederi şi a unei atracţii reciproce, nu merită să aibă parte de sex. Prin seducţie, el îi oferă ei şansa de a trăi alături de ea o experienţă pe care o pot crea împreună, nu o experienţă în care ea se simte vinovată şi frustrată iar el e un… cineva care nu creează atracţie.

Iar atunci când mă refer la atracţie, mă refer la genul acela de reacţie pe care în mod constant şi repetitiv, indiferent de mediul de comunicare un bărbat o poate crea unei femei prin care ea să-şi ascută ghearele şi să exprime un „roaarrr” sau ce aud în mod frecvent ca reacţii de la femei în jurul meu cu care îmi permit să mă “joc”, un “te urăsc”, spus cu pasiune, într-o manieră care exprimă (ceea ce şi admit cu jumătate de gură şi confirmă prin acţiune) “nu-mi vine să cred că poţi să mă pui la punct cu toate fiţele pe care încerc să le fac şi să mă cunoşti ca cine sunt dincolo de ceea ce fac şi să îmi placă la nebunie tot procesul şi să mai vreau, din nou, şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult”. Orice este mai puţin decât asta nu e atracţie, poate fi numit flirt, poate fi numit mieunat, plictiseală/disperare de o seară, dar nu atracţie.

Aşadar, faptul că femeile au controlul asupra sexului este un mit fals, de care fiecare femeie are nevoie să fie demolat, pentru că fiecare femeie vrea să ştie că i se poate „preda” cu desăvârşire unui bărbat care să ştie să o respecte şi să o tachineze în acelaşi timp. Femeile îşi doresc să fie seduse de către un bărbat care ştie să o facă într-o manieră inventivă şi jucăuşă. Pentru că le place să-şi piardă controlul, să trăiască clipa, să simtă plăcere, fără să-şi controleze emoţiile. Asta fac femeile foarte bine, toată zua. Joacă roluri sociale. Mai ales roluri programate social.

O femeie aşteaptă să se “predea” complet unui bărbat, cu condiţia ca acel bărbat să merite asta. Condiţia esenţială ca el să merite asta este să creeze lucrurile de mai sus, să o facă într-o manieră constantă şi la acelaşi nivel. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că e greu.

Vorbeam cu o altă amică de-a mea care spunea că deşi avea o relaţie de 5 ani de zile, îşi înşelase partenerul “cu relaţii platonice” pierzându-şi capul după 4 bărbaţi într-un an… La sfârşit, a ajuns la concluzia că el e bărbatul viselor ei şi nu a reuşit să-şi dea seama de asta cât el era lângă ea, pentru că avem tendinţa să nu preţuim ce obţinem prea uşor. Desigur, chiar dacă relaţia continuă, în câteva luni există, după cum chiar ea admite, riscul să se îndrăgostească din nou de altcineva, dacă intervine plictiseala… Of course, el nu ştie nimic de aceste mici “descoperiri” făcute de ea şi prin ce moduri… Un bărbat care nu îşi dă seama şi nu se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple este unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Mi-e milă de bărbatul care, închipuindu-şi că îşi poate permite să lase lucrurile într-o relaţie să lâncezească, se aşteaptă ca atunci când chiar şi pentru câteva zile se duce la ţară… sau în străinătate, iubita lui va sta cuminte acasă. Poate în prima seară, în a doua seară… dar mai departe… cine ştie? Şi nu are nici o legătură cu unul sau cu altul, are legătură cu propria incompetenţă de a-şi manifesta la maxim calitatea de stăpân al unei relaţii. Fiecare dintre noi suntem stăpânii oricărei relaţii în care ne implicăm.
În momentul în care un bărbat seduce o femeie, se pune bineîneţeles problema: dacă ea îşi doreşte o relaţie pe termen lung iar ea îl alege pe el, în ce măsură merită ea să fie respectată pentru că a ştiut ce alege? Desigur, în măsura în care ştie ce vrea şi ştie cum să exprime aceasta, iar el este potrivit acestor criterii. Astfel, se plasează responsabilitatea din terenul bărbaţilor care ar trebui să „performeze” în terenul femeilor care ar trebui să ştie ce vor cu adevărat într-o relaţie, atâta vreme cât primesc suficientă pasiune cât să le înnebunească si suficienta dorinta incat sa atinga cote incomparabile…
Aşadar… astea sunt concluziile pe care le tragem… înainte sau după ce facem sex?

De autorul blogului DinDragostepentruD.wordpress.com şi C. J.

Foto: C. J.

Copyright © 2009

Finder’s keeper’s (?)

Articol publicat şi pe kudika.ro la secţiunea „părerea lui”: Ce-am găsit al meu să fie (Autorul blogului Din Dragoste pentru D. a fost declarat vocea masculină a site-ului)

Există o diferenţa între antimarketing şi demarketing. Deosebirea este una subtilă şi destul de importantă.

De exemplu, avem două produse din aceeaşi categorie, să zicem detergenţi. Dacă detergentul A spune că scoate bine petele, iar detergetul B scoate şi mai bne petele, asta este concurenţă directă (antimarketing). Dacă detergentul A spune că scoate petele iar detergentul B spune că lucrul cel mai important referitor la un detergent este să miroasă parfumat, asta e concurenţă laterală (demarketing). Care este principiul? Fiecare persoană are nişte criterii după care cumpără ceva (o idee, un produs, un serviciu, etc.). Antimarketingul propune recunoaşterea ca front comun a aceloraşi criterii de bază ale unui client şi promovarea unor performanţe mai bune pe acele criterii. Demarketingul abordează o tactică laterală, încercând să identifice segmente de piaţă care au necesităţi diferite, propunând criterii diferite sau altfel ierarhizate.

Desigur că cel mai la îndemână atunci când partenerul înşeală este furia şi gelozia. Cam în aceeaşi gamă îşi fac simţite prezenţa şi reproşurile şi manipulările emoţionale, în care unii oameni sunt specialişti fără să ştie. Of course, acestea pot funcţiona, dar nu rezolvă problema, ci doar o amână. Gelozia înseamnă a admite faptul că nu eşti în stare să-i oferi partenerului lucrurile după care tânjeşte şi că nu ai capacitatea să lucrezi la relaţie, dar în schimb ai o foarte largă dărnicie de a-i scoate ochii partnerului cu această incapacitate proprie. Cine suportă asemenea gelozie, e problema lui/ei. În momentul în care apar gelozia, frica, constrângerea, partenerii nu se mai pot simţi în largul lor să ofere ce au mai bun pentru a-l face pe celălalt fericit, în schimb se crispeaza în propriile poziţii în care acumulează suferinţă din care, dacă nu a învaţat, îşi creează un cerc vicios.

Consider că libertatea, increderea si fidelitatea sunt niste practici care atata vreme cat exista, pot continua sa existe… (implicit, o condiţie pentru a continua să existe, este să fie prezente…)

Orice problemă nu poate fi rezolvată în adevăratul sens al cuvântului dacă nu e înţeleasă. Foarte puţini devin CURIOŞI. La capitolul curiozitate nu intră întrebarea pe tonul „dar ce-are X şi n-am eu?”.

Iubirea este ca o pasăre liberă, pe care dacă o laşi să zboare, se întoarce la tine. Observă că nu am afirmat că iubirea e ca o pasăre pe care dacă o laşi să zboare şi nu se întoarce la tine, o chinuieşti.

Pe de o parte, există persoane care reuşesc să descopere în noi adevărata fiinţă care aşteaptă să-şi împărtăşească sentimentele şi dorinţele cele mai profunde. Pe de altă parte, există persoane cu care putem să stăm în casă ani de zile, să ne împăcăm, să ne cunoască în cele mai mărunte detalii vieţile şi obiceiurile noastre şi să nu aibă nici o idee despre sufletele noastre.

Chiar şi aşa, să zicem că cineva care descoperă acea latură ascunsă într-un partener… is it enough? Is it… finder’s keeper’s? Din propria experienţă, pot să spun că nu.

Şi atunci, ce este sigur în iubire? Pe ce îşi iau oamenii angajamente? Lumea poate părea, din această perspectivă, înfricoşătoare şi plină de neprevăzut, cerând siguranţă, protecţie. După cum scriam şi în articolul „Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)„

Andre Moreau, psihoterapeutul francez de renume eruropean, a afirmat într-una din cărţile sale despre iubire şi relaţii „Eu sunt eu, iar tu eşti tu. Eu sunt aici ca să trăiesc după aşteptările mele, iar tu eşti aici ca să trăieşti după aşteptările tale. Dacă din întâmplare sau din dragoste ne regăsim, atunci e minunat.”

Ca să-l citez pe Einstein, „o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de inteligenţă la care s-a produs„… the solution is to upgrade. Dar nu mă refer doar la un nivel superior, ci la o nouă dimensiune, adică 2D vs. 3D. Numai că oamenii nu îşi doresc cu adevărat să înţeleagă problemele lor, pentru că omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare, nu o fiinţă raţională şi este mai uşor şi pe deasupra tentaţia de a cădea pradă emoţiilor negative este prea mare. It takes self-discipline to understand anger. Furia nu poate fi controlată, ea poate fi înţeleasă şi direcţionată.

Întorcându-mă la discuţia de care aminteam în deschidere şi trecând prin filtrul celor comentate până aici, o abordare laterală poate fi tocmai înţelegerea în locul raţionalizării, abordarea de noi perspective în locul cantonării în vechile tipare emoţionale, direcţionarea emoţiilor în locul inhibării/controlării lor, o abordare laterală poate fi o viziune n+1 dimensională în loc de n-dimensională: care este dimensiunea care lipeşte în relaţia ta?

Perspectiva pe care mi-aş fi putut-o aborda atunci când D. s-a despărţit de mine ar fi putut fi: „este alegerea ei să facă asta, eu nu sunt responsabil de această decizie.”. Şi aş fi putut merge mai departe, gândindu-mă că pot avea alte alternative mai puţin tracasante. Dar, cum ştiam deja că am ales ce am ales, tot ce mai rămânea de stabilit cât timp îmi mai puteam permite să pierd în depresii, autocompătimire, reproşuri inutile şi alte forme de prostie pe care ea le-a şi taxat din scurt pe bună dreptate, ca orice femeie care se respectă şi ştie ce vrea. So… the first thing I did… I got curious. Mi-am pus întrebarea: „ce anume din ceea ce fac, o stimulează pe D. să reacţioneze astfel? Ce aş putea să fac altfel, pentru a fi mai bine pentru amândoi?”.

Adesea, atunci când un el şi o ea se ceartă, nici unul nu înţelege că timpul petrecut în direcţia asta este unul în care nici unul nu-şi îndeplineşte poziţiile. Nu ar fi mai bine să negocieze? A se înţelege unul pe celălalt nu înseamnă a ceda.

Eşti stăpânul fiecărei relaţii în care te implici. Fiecare este 100% responsabil pentru relaţie, pentru că schimbând ceva în sine, poate schimba automat ceva la partener. După cum spune şi un principiu din programarea neuro-lingvistică, în relaţii, comunicăm şi acţionăm prin bucle de feed-back, iar sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei. Bineinţeles, trebuie să ştii şi ce să schimbi, cum să schimbi, să ai şi atitudinea şi mijloacele necesare.

Mi-am dat seama de câteva lucruri… În primul rând, persoana care se poziţionează ca victimă, după cum scria Alain Cardon în „Triunghiul dramatic„, conduce jocul puterii, atrăgând atenţia asupra sa. E simplu. Ignoră comportamentul de victimă, chiar dacă asta înseamnă să se rupă relaţia. O relaţie sentimentală se merită trăită ca relaţie de iubire, nu de dependenţă. Ruperea triunghiului dramatic se face prin conştientizare, iertare şi iubire. Şi cu terapie.

Bineînţeles, această abordare este una care implică un anumit angajament în direcţia unui efort constant. “A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder).

Liantul dintre doi oameni trebuie să fie mai puternic decât o maşină, o casă sau alte aspecte materiale care au un preţ incomparabil cu cel al sufletului, mai ales pus în faţa unei situaţii decisive în viaţă.

Şi aici ajung la un alt aspect extrem de important: dacă vrei să fii perfect congruent cu tine şi extrem de persuasiv, atunci poţi să iei într-o mână soluţia pe care încerci să o „vinzi” şi în cealaltă mână opusul ei şi în timp ce te uiţi la ele, să-ţi dai seama că eşti perfect OK indiferent ce alegere ar lua cealaltă persoană. Atunci când nu îţi este cu adevărat indiferent ce decizie ia persoana, ai cedat puterea. A ceda puterea este cea mai mare greşeală în persuasiune. Puterea nu se cedează când vine vorba de persuasiune (mai ales în dragoste), puterea se vinde, se cumpără sau se creează.

Nu crezi? Te invit să vizualizezi contraexemplul şi să faci singur(ă) legăturile:

Comportamentele cărora le acordăm importanţă, chiar şi prin negare (de fapt, mai ales), se REPETĂ.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău (17 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

„Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David