Posts Tagged ‘prezenta

08
Apr
16

Epilog

MOTTO:

Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

  • a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

  • trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

  • după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

  • a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

  • A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

  • a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

  • s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

  • a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

 

 

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de donşoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

30
Iun
09

Viaţa ca un lift

Motto:

Cel trufaş este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumuseţe

(Cuviosul Ioan Scărarul)

Scriam că articolul publicat sâmbătă şi duminică a fost inspirat de videoclipul melodiei „Before I Sleep” interpretată de DJ Project. Aşa cum i-am răspuns şi Elidorei, viaţa este ca un lift… în ultimele zile, videoclipul acesta aproape că m-a obsedat, de când l-am descoperit…

Ideea cu care rezonez din punctul de vedere al personajului cântăreţei din videoclipul care m-a inspirat să scriu acest articol în 2 părţi este cel al reuşitei de a trece peste singurătate, peste abandon, peste teama din privirea celor întâlniţi în drum, peste lumea în mişcare, peste tentativele de intimidare sau rănire… este de fapt o metaforă a trăirilor mele în decursul lunilor de când scriu pe acest blog ca expresie a necesităţii mele de a-mi dărui trăirile într-o manieră care să continue să facă această iubire să trăiască, pentru că sufletul meu are nevoie de ea…

Vedem la început, cum cântăreaţa, având o atitudine care ilustrează că a fost rănită, păşeşte agale, fără prea mare atenţie la ce este în jur, intrând într-un lift care trece pe la mai multe etaje. La fiecare etaj există câte o privelişte cu oameni care transmit, din punctul de vedere al privitorului, un mesaj foarte puternic şi important.

Nu cred că risc să-mi dau cu firma în cap văzând în acest videoclip ceea ce poate autorii n-au intenţionat, aşa cum au păţit şi cei care au văzut profunzimi în „The Matrix” (1999, R. Larry & Andy Wachowski) care nu erau acolo. Cred că videoclipul este genial construit şi o metaforă excelentă pentru ceea ce descrie blogul, aşa cum era şi „World Builder” .

Impresia de blocare a acestor lumi la diferite etaje, cu care cântăreaţa interacţionează, dar la care nu se opreşte, domină videoclipul care îşi amplifică expresivitatea printr-un montaj prin tăieturi atent conceput.

La primul etaj, cântăreaţa întâlneşte 2 personaje care stau într-o încăpere, cu o atitudine apatică, lipsită de interes. Auzim versurile „Can’t stay here anymore… Nothing is the same […]”. La fel cum majoritatea oamenilor nu ştiu altceva decât activităţi de susţinere a vieţii, de supravieţuire (citeşte despre diferenţa între a trăi şi a supravieţui) sugestia de staticitate îşi găseşte expresia în cele 2 personaje care , ca şi A., se aşteaptă poate ca lucrurile să fie mereu la fel…

1

Următoarea persoană întâlnită este o tânără „împachetată” ca un model care se uită temător, aruncând o privire ascunsă, care încearcă să pară mai puternică decât este (eşarfa de la gât). Ilustrare pentru oamenii a căror frică sau teamă este prea mare faţă de dragoste, dar care totuşi speră în iubire.

2

Primul care apare filmat după gratii (nu degeaba) e un fotograf care insistă cu blitzul, determinând personajul din lift să îşi ducă mâna la ochi. Reprezentare pentru cei atât de preocupaţi de imagine sau de a stoca amintiri trecătoare (poate din incapacitatea de a păstra sau a reconstrui în suflet o emoţie) încât uită să mai trăiască aici şi acum cu cine sunt ceilalţi.

3

O fetiţă drăguţă îngrijită de o tânără cu faţa pictată, care stă sfioasă să fie „făcută frumoasă” – în intenţia evidentă a unui formalism, confirmat şi de privirea fetiţei. Jumătate din perspective sunt filmate de după gratii, jumătate fără ele – exprimând că încă nu a fost „definitivat” formalismul…

4

Ea se apropie de lift şi zâmbeşte timid, ca şi cum ar spune: „nu-i aşa că sunt aşa de frumoasă încât să merit să fiu iubită? Atunci când am să cresc mare, am să vă arăt eu vouă cât de specială sunt!”.

4_01

Refrenul melodiei care cade la jumătate se suprapune peste imaginea unei discoteci pline cu oameni care dansează, ceea ce cântăreţei îi stârneşte un zâmbet amar. Astfel credea şi D. că se va elibera, că va fugi, de lucrurile neplăcute – simţindu-se bine prin cluburi de unde uita să mai vină acasă seara… în primăvara lui 2008 (după cum mi-a povestit)

5

Următorul etaj descoperă un băiat care se joacă cu o bărcuţă de hârtie pe apă. Preocupat de propriul univers de hârtie, este şi acest simbol al infantilismului lăsat în urmă de cameră, pe măsură ce liftul urcă, surpinzându-l de asemenea printre gratii…

6

Un bărbat îmbrăcat bine care manevrează o păpuşă rămâne şi el în propria amorţeală, prins în undiţa propriilor necesităţi de control. Chiar dacă perspectiva lui nu este surprinsă printre gratii, deschiderea pe care o afişează este doar de dragul spectacolului…

7

O persoană dependentă de suferinţă se găseşte la următorul etaj, cu un aspect clar emo, care are concentrată în privire atâta suferinţă încât o face pe cântăreaţă să tresară. Lângă ea se găseşte chircit pe o maşină un înger cu faţa întoarsă. Rimelul dus din cauza lacrimilor sugerează o tendinţă de formalitate care a cauzat toată energia negativă să se reverse.

8

O tânără căreia probabil i s-a spus să tacă, pentru că face valuri, a ştiut să transmită mai departe acest mesaj… (am scris mai multe despre această idee în „Ai să înţelegi când ai să creşti mare„).Filmată tot dincolo de gratii.

9

O altă femeie, învăluită într-un cearşaf alb, pe un fundal orbitor de alb, încearcă să iasă din el, prinsă în mreaja unei iluzii pe care probabil fiecare ni le creăm la un moment dat atunci când uităm cine suntem.

10

Ultima perspectivă, filmată scurt dincolo de gratii, înainte de a da drumul ceasului să alerge pe perete, este una scurtă a 2 bărbaţi care stau pe podea cu o mulţime de lămpi aprinse în jur, în mijlocul unei camere întunecate, şi cu braţele încrucişate.

„Trufia este cea mai de pe urmă sărăcie a sufletului, care îşi închipuie despre sine că e bogată şi, aflându-se în întuneric, crede că este în lumină. ” (Cuviosul Ioan Scărarul)

11

Ce m-a frapat este că, vorbind cu persoane diferite despre ce sugerează melodia şi videoclipul, am aflat lucruri extrem de interesante şi profunde despre experienţa şi atitudinea lor faţă de suferinţă.

Dacă vrei să ştii cât de puternică este o persoană în dragoste…

trimite-i linkul la acest videoclip şi vei afla!

DJ Project – „Before I Sleep

Dacă percepi suferinţa, atunci momentul în care dai de suferinţă în dragoste va fi cel în care te conectezi la energia negativă şi nu reuşeşti să o depăşeşti. Cântăreaţa ajunge să iasă la suprafaţă, pe o cale de tren, de pe care se dă la o parte. Nu i s-a îndeplinit rugăciunea, dar a reuşit să iasă din lift. A reuşit să se desprindă de trecut. S-a conectat la dragoste, nu la suferinţă. Dacă te conectezi la suferinţă, eşti condamnat(ă) să revii la aceleai trăiri, la acelaşi prag de sus până când înveţi să iubeşti cu libertate.

Eu văd frumuseţea unei persoane care a reuşit să devină mai puternică şi să scruteze în profunzimea lucrurilor care sunt deşertăciuni (aici sugerate desfrâul, mânia, tovărăşia cea reaşi trândăvia – 4 din cei 7 gropari ai tinereţii – din „1000 de întrebări şi răspunsri despre viaţa duhovnicească”, editura Cartea Ortodoxă, galaţi, 2005) şi să treacă pe lângă ele păstrându-şi concentrarea în inimă. Şi am să citez mai departe din aceeaşi culegere patristică pe Sfântul Teofan Zăvorâtul:

„Cel închis în inimă este concentrat, iar cel concentrat se află în inimă. În jurul conştiinţei, în inimă, trebuie să se adune toate puterile: şi mintea, şi voinţa, şi sentimentul. Concentrarea minţii în inimă este atenţia, concentrarea voinţei în inimă este vioiciunea, concentrarea simţirii în inimă este trezvia. Atenţia, vioiciunea şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care se săvârşeşte concentrarea sinelui şi lucrează viaţa lăuntrică. Cine le are pe ele, acela se află înlăuntrul său. [Ca o concluzie a spuselor sfântului], concentrarea îi dă posibilitatea de a vedea în inimă gândurile, dorinţele, patimile şi sentimentele.”.

Este exact ceea ce recunosc femeile prin prezenţă. Prezenţă observată prin privirea care contează. Şi ceea ce într-o măsură, D. avea, după cum am scris sâmbătă şi duminică . Din momentul în care eliminăm negura propriilor gânduri şi a propriilor aşteptări, şi modele din trecut sau după care tânjim în viitor ca standarde privind cum ar trebui să se comporte ceilalţi, putem să stabilim o conexiune…

Vă doresc şi vouă, din toată inima, celor care aţi avut răbdarea de a parcurge acest articol, să împărtăşiţi din ceea ce descoperiţi minunat şi frumos în alţii… Vă doresc să trăiţi iubire chiar dacă persoana pe care o iubiţi nu înţelege, sau nu împărtăşeşte, şi este blocată în propriul univers de suferinţă… S-ar putea să o regăsiţi la un alt etaj al liftului vieţii, dar atunci când veţi ieşi la suprafaţă, veţi constata cum cu adevărat liberi sunt mult mai puţini decât cei pe care i-aţi întâlnit pe parcursul drumului… Vă invit să-i iubiţi pe toţi şi pe fiecare, oricum…

Concluzia este că oamenii îşi construiesc propriile închisori pentru sufletele lor.

03
Apr
09

…şi Uţa se uita lung la mine

Un coleg de-al meu de apartament are o pisică, Uţa. Uţa e o pisică tare simpatică. La un moment dat, el şi eu eram la masă, iar eu mâncam un măr. Uţa se uita lung la măr şi îşi lingea botul.

– Ce lung se uită Uţa la mărul meu…!

– Asta pentru că încă nu ştie ce e!

… replică la care eu am început să râd atât de tare încât Uţa s-a speriat şi a dărâmat un scaun pliant care era să cadă peste ea. După cum am spus, avem o pisică tare simpatică.

Carmen a postat acum 2 zile un comentariu inspirator la „Women sort for presence” şi m-am gândit să elaborez pornind de la ce a înţeles ea.

D. mi-a spus în ianuarie că intenţionează să se căsătorească cu A. , pentru că el este sufletul ei şi pentru că şi-a dat seama cât de mult îl iubeşte atunci când era pe punctul de  a-l pierde (mergând pe ideea că ne dăm seama cât de mult contează cineva abia în acel moment). El avea o prezenţă mult diminuată în viaţa ei în momentul în care D. a început relaţia cu mine. A fi prezent(ă) pentru partener înseamnă a şti să reacţionezi emoţional suficient de ferm, blând şi asertiv şi nu impulsiv sau blocat, atunci când partenerul are dificultăţi sau se manifestă chiar aruncând cu afirmaţii dure spre tine.

Ideea pe care am exprimat-o în „Women sort for presence” este că uneori în viaţă, căutăm anumite lucruri pe care nu le avem şi după care tânjim în relaţia curentă, iar pentru asta există câteva opţiuni:

– a găsi pe altcineva, cu riscul ca acea persoană să nu îndeplinească necesităţile din prezenta relaţie, ceea ce era şi cazul, după cum mi-a spus D. la un moment dat, că dacă ar reuşi să îmbine calităţile pe care fiecare dintre noi le avem într-o singură persoană, ar fi cu adevărat fericită

– a păstra cu frustrare fidelitatea. Pentru unele persoane care au ceea ce se numeşte caracter în sensul de verticalitate morală, asta poate deveni în timp o sursă de înţelepciune şi linişte şi o formă prin care să-şi împace sufletul, păstrând în acelaşi timp suferinţa de a rămâne alături de cineva care nu întruneşte toate aşteptările şi nu o va face niciodată din cauza a cine este.

– a pătrunde dincolo de aşteptări şi a trăi pur şi simplu bucuria sufletească (nu trupească) de a fi împreună cu acea persoană, aşa cum este. E un nivel mai profund de relaţionare, iar nici acesta nu garantează că relaţia va rămâne în picioare, dar garantează că va fi mai autentică. Din nefericire, D. nu a reuşit să facă asta. Nici cu mine, şi nici cu A, iar asta ţine de alegerea ei de a îşi crea capacitatea de a relaţiona cu adevărat dincolo de suprafaţă, dincolo de convingerile din educaţia ei. Dar e OK. Eu o iubesc oricum. Aş fi crezut că atitudinea sau comportamentul ei sau distanţa ei va schimba asta, dar asta s-a nu s-a întâmplat.

„Trădătorul, după comiterea actului, are un comportament bizar. E în stare să recunoască fapta, să se dezvinovăţească, să se justifice, să explice şi numai arareori să afirme că a greşit. De cele mai multe ori, nu are sentimentul păcatului şi << fără sentimentul păcatului>>, spune Noica, <<fără o conştiinţă a vinei individuale, nu există împlinirea sufletească>>” (Mircea Bălan,  Istoria trădării la români – cartea pe care i-am făcut-o lui D. cadou de ziua ei în ianuarie).

D. a afirmat că singurul lucru pentru care îi pare rău în afară de faptul că nu mi-a spus de la început de existenţa unei alte relaţii este faptul că eu n-am învăţat nimic din relaţia cu ea…

În cele din urmă, D. s-a trădat pe sine, pentru că cea mai mare surpriză pe care nu o poate nega, oricât ar fi în stare să o explice, a fost că A. a vrut să o părăsească pentru altcineva, altfel spus nu a fost suficient de prezent pentru ea atunci când ea îi arunca provocarea relaţiei cu mine. Şi, la urma urmei, nu se poate spune că ea s-ar fi ascuns foarte tare… ci doar că el nu a fost foarte prezent încât măcar să aibă habar că ei îi lipseşte ceva în primă instanţă (altfel nu ar fi fost atât de puternic şocat şi dezamăgit de această trădare – nu am fost primul şi cu siguranţă ştiu acum că nu voi fi nici ultimul).

Nu există iubire adevărată fără acceptare din suflet.

PS: This is delicious…, it will most probably happen…

extras din filmul lui Woody Allen, “Vicki Cristina Barcelona”

01
Apr
09

Women sort for presence…

Femeile au vederea periferică mult mai bine dezvoltată decât bărbaţii. Este un fapt biologic. Ceea ce înseamnă că o femeie efectiv vede mai multe decât un bărbat (cu excepţia puţinelor cazuri a celor care îşi antrenează vederea periferică). Iar unul din lucrurile pe care o femeie le caută este prezenţa.

Am să fiu mai explicit. Într-una din pozele făcute de D. într-un aeroport în timp ce aştepta îmbarcarea, un individ cu o privire pătrunzătoare i-a atras atenţia…

Nu este vorba doar despre privirea care contează, ci despre starea care este o cauză a privirii.

Ochi de grafit Copyright (c) Roxana Enache

Ochi de grafit Copyright (c) Roxana Enache

Am scris anterior despre a trăi prezentul şi despre centrarea pe sine. A trăi prezentul în conexiune cu sinele real, cu ceea ce se întâmplă aici şi acum, este o provocare de la care alunecăm uşor. Cum se întâmplă asta? Prin faptul că nu reacţionăm în funcţie de situaţie şi de persoane, ci în funcţie de percepţia noastră asupra situaţiilor şi persoanelor. Trăim adesea reziduuri de viaţă, reluări ale unor situaţii care s-au mai întâmplat, fragmente din întâmplări şi conexiuni care nu au nici o legătură cu prezentul decât în imaginaţia noastră. A trăi cu centrare pe sine în prezent implică atenţie completă în fiecare moment la starea persoanei cu care comunicăm. Adesea, se poate întâmpla ca cei din jur să nu observe prezenţa reală, fiind atât de preocupaţi de rolurile pe care le joacă în faţa celorlalţi, iar intrarea într-un joc de rol se poate face fără să ne dăm seama. Şi atunci se ridică întrebarea: cine mai suntem, cu adevărat, dincolo de toate măştile sociale pe care ni le punem, pentru a fi apreciaţi? Cine ne-ar aprecia cu adevărat, ştiindu-ne aşa cum suntem, în realitate, dezbrăcaţi de orice impresie pe care încercăm să o construim în exterior şi poate şi în încercarea de a minţi propria persoană?

Aş vrea să afirm că în cele din urmă, aceste măşti sunt date jos, dar ceea ce cred este că sunt unii care tăriesc cu ele până la moarte, pentru că nu reuşesc să şi le dea jos în oglindă.

Iar prezenţa este un lucru după care privirea unei femei sortează cu adevărat, inconştient. Şi se fixează în acel centru de gravitaţie de care rămâne fascinată, atâta timp cât prezenţa rămâne. Aici şi acum. Apoi, dacă dispare, se mută către următorul centru de gravitaţie…

Prezenţa fizică este cea mai străină şi îndepărtată dintre prezenţe… cel mai curând. Este „prezenţa” din care dacă nu observi privirea care se întoarce spre tine, sigur o observi pe cea care începe să se plimbe prin jur, căutând un bărbat cu adevărat prezent, dincolo de solicitările explicite, dincolo de nemulţumiri, dincolo de mofturi şi orice alte aberaţii ar putea arunca o femeie către un bărbat, ca să fie sigură că este apreciată ca femeie de un bărbat adevărat, nu ca o fetiţă care caută un rol fără să-şi dea seama că trăieşte propria viaţă într-un pustiu lipsit de sens pentru că nu e femeia naturală care merită să fie…

De ziua internaţională a păcălelilor, nu te păcăli încercând să fii autentic(ă)! Fii tu!

31
Mar
09

Privirea care contează

Restructurez si republic unul din cele mai vechi şi cele mai citite articole, jumătate construit în prima zi a blogului  (8 octombrie) şi jumătate de Crăciun (26 decembrie), imediat după despărţirea finală cu D. Are legătură cu un articol ceva mai concentrat legat de starea de dincolo de privire,  „Women sort for presence„. Am lăsat textul din post formulat aşa cum era la data redactării lui.

Motto vs motto:

Nu da atenţie ochilor. Te pot înşela” (Yoda, în trilogia veche Star Wars)

Ochii sunt fereastra sufletului

Part I.

Am fost în primăvara lui 2008 la un curs pentru dezvoltare personală. La un moment dat, trainerul a pus toţi participanţii să lucreze în perechi şi să se privească în ochi în timp ce aveau de ţinut între degetul arătător al unuia şi degetul arătator al celuilalt un pix suspendat în aer în mişcare. Un exerciţiu destul de clasic din analiza tranzacţională, cu mai multe aplicaţii. În fine. La sfârşitul exerciţiului, am lucrat o rundă de feed-back. Partenera cu care lucrasem exerciţiul a spus că a deranjat-o privirea mea insistentă, că o speriase chiar.

Part II.

O cunoştinţă profesională de-a mea e foarte sufletistă şi are uneori o tendinţă de a privi insistent. La un moment dat, i-am spus că asta poate fi deranjant pentru unele persoane. Explicaţia dată a fost una foarte… simplă. Una la mână, modelase (în sensul NLP, de a prelua şi a învăţa de la cineva), de undeva această privire pătrunzătoare, a doua la mână era puţin mioapă, a treia la mână, îi plăcea să creeze relaţii profunde cu cei care intra în contact.

Puterea privirii

Există foarte multă energie în privirea a doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi… Atunci când reuşesc să transmită suficientă căldură sufletească unul altuia, acea căldură radiază în jur şi amplifică fiecare câmp vital. Există o energie care hrăneşte şi creează.

Capacitatea de a privi in ochi persoana iubita si a o accepta cunoscand-o in profunzime este din punctul meu de vedere unul dintre pilonii principali pentru o relatie pe termen lung. Din momentul in care persoana evita pana si privirile, stii ca daca nu e vorba de capacitate scazuta de concentrare sau timiditate, atunci sigur e semn de probleme…

Timpul verifică multe.

Pe de-o parte, în momentul în care cineva caută o rezonanţă prin privirea pătrunzătoare, o va găsi în sufletul persoanei care preţuieşte această pătrundere, dar numai în măsura în care rezonanţa descoperită în timpul acestei comunicări este una care se găseşte pe o frecvenţă comună… Altfel spus, prea multă pătrundere scurt-circuitează iar prea puţină pur şi simplu nu atrage atenţia. Iar cea mai înaltă virtute din toate este drepta socoteală. Cunoştinţa din celălalt exemplu nu avea DOAR o privire pătrunzătoare, ci şi prea multă energie pentru a folosi şi a direcţiona respectiva privire. Colega de training nu a putut să privească DINCOLO de privirea mea, ci doar să aleagă emoţia care definea cel mai bine reacţia pe care o avea în sufletul ei în faţa unei „scanări”.

Şi, în cele din urmă, după cum îmi spunea şi Daniel Bichiş la un moment dat, NLP-ul îţi oferă la un moment dat, după suficient de mult exerciţiu, accesul la informaţie pură. Mai ales în privirea defocalizată, aş adăuga eu. Puterea rămâne putere doar atunci când e folosită cu discernământ…

Uneori D. evită să mă privească în ochi. Îmi imaginez că o face pentru că doare prea tare. Atunci, îi iau uşor bărbia şi îi întorc capul către al meu. Fac asta pentru că ştiu că în acelaşi timp este şi suficient de puternică încât să conştientizeze importanţa pe care o are dragostea mea pentru sufletul ei şi faptul că să renunţe la ea ar fi ca şi cum şi-ar rupe o parte din suflet…

Săptămâna trecută (n.r., ultima săptămână de relaţie din decembrie) mi-a spus că şi ei îi place privirea mea, că transmit foarte multe prin ea. Asta m-a surprins plăcut. Ce îmi place mie la privirea lui D. este că e foarte caldă, senină, pătrunde până în suflet şi transmite o senzaţie plăcută oricui interacţionează cu ea. Mi-am dat seama de asta încă de când am cunoscut-o.

Care e secretul?

It doesn’t take a look to look into someone’s soul, you can look with your eyes and you’ll only see the eyes. It takes vision and imagination to look into someone’s soul through their eyes.

It’s not what you see, it’s how you look.

Patch Adams (1998, R. Tom Shadyac) –

„Look beyond the fingers […] See what everyone else chooses not to see”

 

02
Mar
09

Curaj

În prima săptămână a relaţiei mele cu D., obişnuiam să cumpăr multe, multe flori, pe care să le presar pe jos, împrună cu lumânărele, pe tot holul de la intrare şi până în camera mea, făcând o cărare de petale şi de lumânări. Apoi, după ce mi-a spus de A., am pus în acea seară pe jos şi nişte pietre, păstrate ca amintire din vreo excursie la munte, şi i-am spus lui D. să păşim împreună printre pietre şi lumânări, împreună. Şi m-a surprins cât de repede a reuşit să păşească atunci. De fapt, întotdeauna am fost surprins de ageritatea ei în a-şi folosi abilităţile…

Apoi, la un moment dat, i-am adus aminte că este puternică. I-am spus că sunt conştient de puterea din ea. Şi ea s-a bucurat de încrederea mea. Şi a şi răspuns acestei încrederi. Numai că de fiecare dată când a avut curaj, a avut doar pe jumătate… nu a mers până la capătul drumului.

Curajul este ceva care funcţionează atunci când îl păstrezi, când continui să îl foloseşti. Atunci când îl antrenezi, când îl foloseşti constant şi ai perseverenţa de a-l transforma într-un obicei. Şi nu e o formă de a ignora fricile sau de a le desconsidera, ci de a le controla. De a topi cu încredere, speranţă şi iubire puterea emoţiilor negative şi să o coordoneze spre emoţii pozitive.

There is no trying. There is only doing.”,

îi spune maestrul Yoda lui Luke în „Star Wars”

Curajul este acea forţă de a rămâne alături de persoana iubită chiar şi atunci când ea se comportă într-o manieră care ne supără. Curajul este abilitatea unui partener de a nu se lăsa alungat atunci când lucrurile devin dificile sau se simte copleşit(ă). Este un anumit spirit de prezenţă.

Relaţia cu D. a fost pentru mine o probă de viaţă. Ea a ales să rămână cu A. atunci când el a ales să o părăsească. That is, factual, nu a rămas cu mine, care am fost alături de ea indiferent cum s-a comportat,  ci a rămas cu cel care s-a lăsat dominat de frică. Ceea ce spune despre mine că pot să fiu dedicat cu acest curaj unei persoane. Imagine what I could do for someone who would behave better…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Printre pietre, petale şi lumânări

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

18
Feb
09

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

„Se crede că timpul este format din trecut, prezent şi viitor, însă acest lucru este greşit. Timpul este format numai din trecut şi viitor.

Prezentul este însăşi esenţa acestei vieţi. Asadar cei vor să trăiască nu au altă cale decât aceea de a trăi în prezent. Numai prezentul este existenţial. Trecutul este doar o colecţie de amintiri, iar viitorul nu este nimic altceva decât imaginaţie, visele noastre.

Realitatea este aici şi acum. În mâinile tale se găseşte doar o singură clipa –  cea autentică, cea de acum. Ea nu se va mai intoarce niciodată. Fie o traieşti, fie o laşi să treacă.”

[vorbe de la un om înţelept, sursă necunoscută]

Probabil că mulţi dintre noi au auzit ideea „a trăi aici şi acum”, „a fi prezent” şi s-au întrebat la ce se referă.

Ei bine… există mai multe niveluri de înţelegere asupra „a trăi clipa”.

Prima, cea mai la îndemână pentru tot prostul (la origine, „prost”, însemna „simplu”) este să trăiască precum mâine nu ar fi, dar nici consecinţe pentru acţiuni. Asta presupune ignorarea planului spiritual şi a trăi în dependenţa de a crea ceva în fiecare clipă, de teamă că ceea ce a fost nu poate fi retrăit deci există necesitatea unui stimul exterior ca pretext (nu ocazie) pentru a se simţi (mai) bine.

Dar aceasta nu este contact cu emoţiile proprii. E doar un fel de a te agăţa de ceva care se află în afara controlului propriu, iar în momentul în care „jucăria s-a stricat” sau este luată, se caută altă „jucărie”. A se vedea comportamentul românilor fugiţi ca din puşcă la concedii în străinătate, care se „distrează” de parcă au evadat din închisoare şi se întorc mai obosiţi decât au plecat din „vacanţă”.

În mod eficent, pentru a continua să se genereze, energia se cere acumulată, stocată, investită, nu deşirată şi risipită, doar de dragul de a fi cheltuită…

Mai există o altă cale de a trăi în prezent. Aceea de a fi în contact cu sinele, de a fi în contact cu necesităţile reale într-un anumit moment şi a acţiona pe baza emoţiilor reale, nu a celor mascate într-un sistem de autominţire. Această cale presupune abilitatea de a retrăi dincolo de timp şi spaţiu o stare din trecut. Această perspectivă poate presupune o eliberare de aşteptări şi o concentrare pe starea creată de mediu şi este promovată în diverse curente de terapie şi religioase. De asemenea, pentru a continua să existe, presupune anumite structuri de personalitate.

 

Fjord by Mademoiselle Sauvage - Copyright (c) Roxana Enache

O a treia cale de a trăi prezentul este de a trăi şi crea motivaţia de a experimenta aici şi acum o stare în conexiune cu un scop suprem, dincolo şi mai presus de sine.

E drăguţ să crezi, în cea de-a doua cale, descrisă anterior, că e important să fii în contact cu sinele tău interior şi să ştii cel mai bine ce e mai bine pentru tine. Numai că atunci când conştiinţa este adormită (ceea ce nu e obligatoriu, dar se întâmplă uneori), experimentarea prezentului se face prin prisma rătăcirii sufleteşti. Aşadar în această situaţie, perspectiva Ecclesiastului cu dreaptă socoteală, este cea mai înţeleaptă: o vreme este pentru orice lucru.

Calitatea vieţii depinde de gândurile asupra cărora te concentrezi şi de cum te concentrezi. Vremea vieţii pământeşti este prea preţioasă pentru a fi trăită în trecut sau în viitor. Ea se cere trăită acum.

Tot în Ecclesiastul scrie la 7:40 „Adu-ţi aminte de cele din urmă ale tale şi în veci nu vei păcătui„… sau altfel spus… spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa… Ignorarea unor legi spirituale nu le elimină. Ele descriu realitatea înconjurătoare, de care nu putem fugi, nu o putem nega (decât temporar, iluzoriu, ascunzându-ne în sine).

Din prisma filmului vieţii văzut după moarte, fiecare din noi merităm să trăim un prezent liniştit… pentru conştiinţa sufletelor noastre. Dar nu fiecare îl alegem. Iar aici există frumuseţea dreptului arbitru, prin puterea exprimării libertăţii în trăirea prezentului.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Women sort for presence…

Privirea care contează

Unde este comoara ta?

Viaţa ca un lift

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Curaj




Blog Stats

  • 124,770 afisari din 8 oct 2008