Videoclipuri-inspiraţie (3)

În continuarea „Videoclipuri-inspiraţie (1)” şi „Videoclipuri-inspiraţie (2)„, vă ofer o compilaţie din cele mai interesante materiale video postate de-a lungul timpului pe blog (de acum înainte se vor găsi doar în cadrul acestui post):

Class – „Pentru Dragoste„

Enya – „Amarantine”

Enya – „The River Sings”

Ce înseamnă a fi puternic

PS: Dacă ţi-a plăcut această sinteză, îţi mai recomand de asemenea:

Dragostea ca un cântec

I shall not bend or break…

Înţelegerea se poate obţine prin mai multe feluri. Unele persoane au o capacitate imensă de a empatiza cu altcineva, înţelegându-le starea, chiar dacă nu au trăit situaţia care generează o anumită stare. Alţii au capacitatea de a înţelege, fără a empatiza, pur şi simplu păstrându-se la suprafaţă ca emoţii, dar ştiind să recunoască o stare interioară, precum şi implicaţiile ei profunde.

Este parcă uneori mai uşor de a-i înţelege pe alţii şi a-i cunoaşte în profunzime, decât a ne înţelege sau a ne cunoaşte pe noi. Şi este mai uşor a ne feri de energiile care nu ne convin decât să descoperim în noi forţa de a le transforma… pentru că uneori energia necesară pentru a bloca o energie este mai mare decât cea de a o transforma.

Acceptarea de sine vine din iertarea faţă de propriile aşteptări şi iubirea necondiţionată de sine, respectându-i pe ceilalţi. Iertarea de sine vine odată cu conştientizarea propriilor greşeli şi nu cu ignorarea lor.

Acum, că suntem în zi de Crăciun, a face pace cu sine înseamnă a reuşi să ne dăm seama cum anume suntem nu numai OK, ci şi minunaţi, frumoşi şi unici fiecare în felul nostru. Nu avem nevoie de ceilalţi ca să ne recunoască strălucirea, pentru că cine vede strălucirea noastră nu recunoaşte decât propria strlucire, deoarece frumuseţea se regăseşte în ochii privitorului.

La prima privire ar părea că este ceva care ne datorăm nouă, să ne cunoaştem, să ne înţelegem şi să ne acceptăm, să ne acceptăm umbra. Acceptarea şi cunoaşterea de sine nu sunt responsabilităţi doar în faţa noastră, ci şi în faţa partenerului de relaţie. Acesta merită să ştie cine suntem şi ce vrem, şi mai ales, ce poate face pentru a ne ajuta să fim fericiţi. A intra într-o relaţie sentimentală fără suficientă cunoaştere de sine reprezintă o imaturitate pe care mai devreme sau mai târziu ambii parteneri o vor plăti.

Putem să lăsăm deoparte tot ce a fost din trecut, dându-ne seama că nimic din ceea ce a fost nu poate fi la fel din nou. Ceea ce este a trecut. Viitorul înseamnă schimbare, care începe din prezent. Cine suntem este supus unei dezvoltări inerente vieţii. Pe tot parcursul acestui proces, ceea ce e important să se păstreze este iubirea noastră faţă de cine suntem. E o stare care se trăieşte. Ea există sau nu există. Cei care au trăit-o o pot retrăi, pentru că se află în ei, sau o pot readuce în conştiinţă.

DJ Tiesto & Kirsty Hawkshaw – „Just Be”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Te respect pentru cine eşti independent de mine (23 decembrie 2008)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

„Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău!” (17 decembrie 2008)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Finder’s keeper’s (?)

Articol publicat şi pe kudika.ro la secţiunea „părerea lui”: Ce-am găsit al meu să fie (Autorul blogului Din Dragoste pentru D. a fost declarat vocea masculină a site-ului)

Există o diferenţa între antimarketing şi demarketing. Deosebirea este una subtilă şi destul de importantă.

De exemplu, avem două produse din aceeaşi categorie, să zicem detergenţi. Dacă detergentul A spune că scoate bine petele, iar detergetul B scoate şi mai bne petele, asta este concurenţă directă (antimarketing). Dacă detergentul A spune că scoate petele iar detergentul B spune că lucrul cel mai important referitor la un detergent este să miroasă parfumat, asta e concurenţă laterală (demarketing). Care este principiul? Fiecare persoană are nişte criterii după care cumpără ceva (o idee, un produs, un serviciu, etc.). Antimarketingul propune recunoaşterea ca front comun a aceloraşi criterii de bază ale unui client şi promovarea unor performanţe mai bune pe acele criterii. Demarketingul abordează o tactică laterală, încercând să identifice segmente de piaţă care au necesităţi diferite, propunând criterii diferite sau altfel ierarhizate.

Desigur că cel mai la îndemână atunci când partenerul înşeală este furia şi gelozia. Cam în aceeaşi gamă îşi fac simţite prezenţa şi reproşurile şi manipulările emoţionale, în care unii oameni sunt specialişti fără să ştie. Of course, acestea pot funcţiona, dar nu rezolvă problema, ci doar o amână. Gelozia înseamnă a admite faptul că nu eşti în stare să-i oferi partenerului lucrurile după care tânjeşte şi că nu ai capacitatea să lucrezi la relaţie, dar în schimb ai o foarte largă dărnicie de a-i scoate ochii partnerului cu această incapacitate proprie. Cine suportă asemenea gelozie, e problema lui/ei. În momentul în care apar gelozia, frica, constrângerea, partenerii nu se mai pot simţi în largul lor să ofere ce au mai bun pentru a-l face pe celălalt fericit, în schimb se crispeaza în propriile poziţii în care acumulează suferinţă din care, dacă nu a învaţat, îşi creează un cerc vicios.

Consider că libertatea, increderea si fidelitatea sunt niste practici care atata vreme cat exista, pot continua sa existe… (implicit, o condiţie pentru a continua să existe, este să fie prezente…)

Orice problemă nu poate fi rezolvată în adevăratul sens al cuvântului dacă nu e înţeleasă. Foarte puţini devin CURIOŞI. La capitolul curiozitate nu intră întrebarea pe tonul „dar ce-are X şi n-am eu?”.

Iubirea este ca o pasăre liberă, pe care dacă o laşi să zboare, se întoarce la tine. Observă că nu am afirmat că iubirea e ca o pasăre pe care dacă o laşi să zboare şi nu se întoarce la tine, o chinuieşti.

Pe de o parte, există persoane care reuşesc să descopere în noi adevărata fiinţă care aşteaptă să-şi împărtăşească sentimentele şi dorinţele cele mai profunde. Pe de altă parte, există persoane cu care putem să stăm în casă ani de zile, să ne împăcăm, să ne cunoască în cele mai mărunte detalii vieţile şi obiceiurile noastre şi să nu aibă nici o idee despre sufletele noastre.

Chiar şi aşa, să zicem că cineva care descoperă acea latură ascunsă într-un partener… is it enough? Is it… finder’s keeper’s? Din propria experienţă, pot să spun că nu.

Şi atunci, ce este sigur în iubire? Pe ce îşi iau oamenii angajamente? Lumea poate părea, din această perspectivă, înfricoşătoare şi plină de neprevăzut, cerând siguranţă, protecţie. După cum scriam şi în articolul „Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)„

Andre Moreau, psihoterapeutul francez de renume eruropean, a afirmat într-una din cărţile sale despre iubire şi relaţii „Eu sunt eu, iar tu eşti tu. Eu sunt aici ca să trăiesc după aşteptările mele, iar tu eşti aici ca să trăieşti după aşteptările tale. Dacă din întâmplare sau din dragoste ne regăsim, atunci e minunat.”

Ca să-l citez pe Einstein, „o problemă nu poate fi rezolvată la nivelul de inteligenţă la care s-a produs„… the solution is to upgrade. Dar nu mă refer doar la un nivel superior, ci la o nouă dimensiune, adică 2D vs. 3D. Numai că oamenii nu îşi doresc cu adevărat să înţeleagă problemele lor, pentru că omul este mai degrabă o fiinţă raţionalizatoare, nu o fiinţă raţională şi este mai uşor şi pe deasupra tentaţia de a cădea pradă emoţiilor negative este prea mare. It takes self-discipline to understand anger. Furia nu poate fi controlată, ea poate fi înţeleasă şi direcţionată.

Întorcându-mă la discuţia de care aminteam în deschidere şi trecând prin filtrul celor comentate până aici, o abordare laterală poate fi tocmai înţelegerea în locul raţionalizării, abordarea de noi perspective în locul cantonării în vechile tipare emoţionale, direcţionarea emoţiilor în locul inhibării/controlării lor, o abordare laterală poate fi o viziune n+1 dimensională în loc de n-dimensională: care este dimensiunea care lipeşte în relaţia ta?

Perspectiva pe care mi-aş fi putut-o aborda atunci când D. s-a despărţit de mine ar fi putut fi: „este alegerea ei să facă asta, eu nu sunt responsabil de această decizie.”. Şi aş fi putut merge mai departe, gândindu-mă că pot avea alte alternative mai puţin tracasante. Dar, cum ştiam deja că am ales ce am ales, tot ce mai rămânea de stabilit cât timp îmi mai puteam permite să pierd în depresii, autocompătimire, reproşuri inutile şi alte forme de prostie pe care ea le-a şi taxat din scurt pe bună dreptate, ca orice femeie care se respectă şi ştie ce vrea. So… the first thing I did… I got curious. Mi-am pus întrebarea: „ce anume din ceea ce fac, o stimulează pe D. să reacţioneze astfel? Ce aş putea să fac altfel, pentru a fi mai bine pentru amândoi?”.

Adesea, atunci când un el şi o ea se ceartă, nici unul nu înţelege că timpul petrecut în direcţia asta este unul în care nici unul nu-şi îndeplineşte poziţiile. Nu ar fi mai bine să negocieze? A se înţelege unul pe celălalt nu înseamnă a ceda.

Eşti stăpânul fiecărei relaţii în care te implici. Fiecare este 100% responsabil pentru relaţie, pentru că schimbând ceva în sine, poate schimba automat ceva la partener. După cum spune şi un principiu din programarea neuro-lingvistică, în relaţii, comunicăm şi acţionăm prin bucle de feed-back, iar sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei. Bineinţeles, trebuie să ştii şi ce să schimbi, cum să schimbi, să ai şi atitudinea şi mijloacele necesare.

Mi-am dat seama de câteva lucruri… În primul rând, persoana care se poziţionează ca victimă, după cum scria Alain Cardon în „Triunghiul dramatic„, conduce jocul puterii, atrăgând atenţia asupra sa. E simplu. Ignoră comportamentul de victimă, chiar dacă asta înseamnă să se rupă relaţia. O relaţie sentimentală se merită trăită ca relaţie de iubire, nu de dependenţă. Ruperea triunghiului dramatic se face prin conştientizare, iertare şi iubire. Şi cu terapie.

Bineînţeles, această abordare este una care implică un anumit angajament în direcţia unui efort constant. “A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder).

Liantul dintre doi oameni trebuie să fie mai puternic decât o maşină, o casă sau alte aspecte materiale care au un preţ incomparabil cu cel al sufletului, mai ales pus în faţa unei situaţii decisive în viaţă.

Şi aici ajung la un alt aspect extrem de important: dacă vrei să fii perfect congruent cu tine şi extrem de persuasiv, atunci poţi să iei într-o mână soluţia pe care încerci să o „vinzi” şi în cealaltă mână opusul ei şi în timp ce te uiţi la ele, să-ţi dai seama că eşti perfect OK indiferent ce alegere ar lua cealaltă persoană. Atunci când nu îţi este cu adevărat indiferent ce decizie ia persoana, ai cedat puterea. A ceda puterea este cea mai mare greşeală în persuasiune. Puterea nu se cedează când vine vorba de persuasiune (mai ales în dragoste), puterea se vinde, se cumpără sau se creează.

Nu crezi? Te invit să vizualizezi contraexemplul şi să faci singur(ă) legăturile:

Comportamentele cărora le acordăm importanţă, chiar şi prin negare (de fapt, mai ales), se REPETĂ.

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Inima mi-e plină de iubire, acum nu îmi mai poţi face rău (17 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

„Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David

„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!”

Există o anumită perspectivă, viziune, care ne învaţă să tratăm limitele ca orizonturi şi să înfruntăm plini de cutezare obstacolele. Ceea ce intervine în calea planurilor sau a drumurilor noastre capătă un sens prin denumirea pe care i-o dăm. Dacă privim asta ca pe un obstacol, ca pe o piatră de poticnire, atunci asta este. Dacă o privim ca pe o provocare, atunci asta este. Dar dacă am privi-o ca pe un vehicul?

„Dacă tot ce ai este un ciocan, caută în jurul tău cuie”.

În acelaşi timp, cel mai previzibil răspuns omenesc este negarea. Foarte des, în legătură cu D., am refuzat să privesc anumite adevăruri în faţă, pentru că dureau, creeau suferinţă.

Am perceput în acelaşi timp o mare intensitate a negării la A. Puterea oricărei convingeri este mare, iar puterea negării poate fi depăşită doar de o putere a conştientizării adevărului. Între două persoane cu viziuni diferite, se impune de cele mai multe ori realitatea persoanei celei mai convinse de ceea ce crede.

Eu m-am poticnit în relaţia dintre D. şi A. (a fost pentru mine un obstacol şi nu o provocare) pentru că i-am negat importanţa, am subestimat-o. Modalitatea în care am constatat că este important să depăşesc o anumită provocare este să-l folosesc ca pe un vehicul pentru acceptare.

Pentru a avea puterea de a depăşi o provocare, este important să-i recunoşti puterea şi să o respecţi ca ceea ce este. În această situaţie, este vorba despre o manipulare psihologică în care sunt în joc: dependenţă, şantaj emoţional, victimizare, lipsă de acceptare de sine, umilire, reproşuri, amorţeală emoţională şi toate celelalte „drăguţenii” din Triunghiul dramatic. Iniţial, am minimalizat impactul pe care această situaţie îl va avea asupra lui D., poate având orgoliul că am să fiu suficient de puternic să le rezolv pe toate şi să nu mă las atât de afectat.

Acestea se vindecă… cu iubire, cu iertare, din inimă şi, bineînţeles, cu acceptare. De sine, în primul rând. TOATE LUCRURILE PE CARE LE-AM CÂŞTIGAT PRIN MUNCĂ ÎN RELAŢIA CU D. LE-AM CÂŞTIGAT RECUNOSCÂND ADEVĂRUL, INCLUSIV ASPECTELE CARE NU ÎMI PLĂCEAU.

În această recunoaştere a adevărului se găseşte puterea pentru a recunoaşte autoînşelarea în faţa conştiinţei. Iar această recunoaştere a adevărului duce la eliberare. Dincolo de toată suferinţa prin care aproape nimeni nu vrea să treacă pentru că doare, se află o pace interioară care atinge numai inima celui care ştie să aştepte şi să îndure. Adevărul ne va face liberi.

Experienţele prin care trecem capătă semnificaţie prin înţelesurile pe care le dăm. Iar înţelesurile pe care le dăm depinde de perspectiva din care privim.

Oamenii puternici nu cad din pricina greşelilor lor, cât din pricina modului în care se raportează la aceste greşeli şi după modul în care le tratează.

E uşor a ne limita la a folosi o perspectivă doar asupra a ceea ce deja intelegem cu ea si sa o păstrăm într-un mediu în care să gasim doar lucruri suficient de… explicabile. Şi aproape niciodată nu încearcăm mai multe perspective. This is poor thinking. And poor living. Şi e trist.

Oamenilor nu le place imprevizibilul pentru că se tem ca ascunde lucruri, pentru care ar putea sa nu fie pregatiţi, dar a fi sau a nu fi pregatit pentru ceva este un lucru care tine de propria convingere interioara. Eu de exemplu am o convingere fixata inca din adolescenţă, chiar aveam un afis pe perete, „I shall not bend or break against anything or anyone„, ştiind că am resursele necesare pentru a ma descurca cu orice mi-ar aparea. Ştiam că Dumnezeu nu-mi da mai mult decat pot duce, mă pot bucura de viata fară să mă tem de neprevăzut. În schimb, daca îmbraţişez neprevăzutul, pot să trăiesc cu mai multă pace în suflet, iar asta mi se pare începutul adevaratei linişti sufleteşti.

Negând ceva, oferim şi mai multă putere acelui lucru sau acelei persoane negate. Recompensând prin atenţie un comportament eronat, încurajăm manifestarea acestuia în continuare, chiar dacă e vorba de negare. Nu credeţi? Urmăriţi acest filmuleţ de 2 minute, e absolut GENIAL!

Putem să folosim provocările ca vehicule numai atunci când devenim conştienţi de modul în care ne afectează fără să ne dăm seama, în momentul în care devenim conştienţi de „butoanele” pe care ni le apasă. Atunci obţinem adevărata libertate.

If you can let go, you may have what you want!

Motivul pentru care D. îl va părăsi pe A., mai devreme sau mai târziu, nu e pentru că eu am dreptate sau că adevărul este de partea mea (adevărul în realitate depinde de perspectivă, după cum mi-a spus o prietenă: „tot ce-ai spus e adevărat, doar că din perspective diferite”), ci pentru că eu deja am acceptat alegerea ei de a rămâne cu el, deja am acceptat adevărul lui, dar el nu va putea accepta adevărul meu, pentru că doare prea tare. Şi D. ştie asta. Iar această durere e cu adevărat tristă. Şi este cu atât mai tristă cu cât el nu va şti să o trăiască până la capăt… Dar nu am să reiau povestea din postul „ştiam că din orice se învaţă„.

La capătul suferinţei se află liniştea interioară obţinută prin iertare şi acceptarea de sine. Îmi aduc aminte de o replică memorabilă, de la sfârşitul piesei de teatru „Efectul razelor gamma asupra crăiţelor”:

„Inima mi-e plină de iubire. Acum nu-mi mai poţi face rău!„.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Dragoste de zăpadă (?) (14 mai 2009)

Libertate sau control ? (10 mai 2009)

To accept thyself (23 aprilie 2009)

Let U Go… (9 aprilie 2009)

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.) (23 februarie 2009)

Să ne iertăm din suflet… (17 decembrie 2009)

Lucrurile care ne deranjează la alţii (14 decembrie 2009)

Articole pe blog despre triunghiul dramatic:

Triunghiul dramatic (16 iunie 2009)

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui” (12 iunie 2009)

Closer (13 februarie 2009)

O reteta de succes pentru nefericire (22 ianuarie 2009)

Finder’s keeper’s (?) (24 decembrie 2008)

Paiul şi bârna (4 decembrie 2009)

Referinţe exterioare despre triunghiu dramatic:

Alain Cardon’s Metasysteme Coaching

conversaţie utilă pe forum

„Jocul în trei. Triunghiul dramatic.” de Daniela David