2 ani. Cu D. Fără D. De ce?

Pe 28 iulie 2008 am cunoscut-o pe D. Privind în retrospectivă, 3 luni de relaţie din doi ani par a nu fi atât de mult. Ca perioadă. Încercând să înţeleg cum s-a schimbat viaţa mea de atunci şi până acum, pot spune că sunt tot eu. Cei care mă cunoşteau atunci, apropiaţi, ştiau povestea. Dar oamenii pe care i-am cunoscut de atunci nu ştiu. Şi nici nu mai vorbesc despre asta.

Zilele trecute am avut o provocare. Să mă deschid emoţional.Întrebarea pe care mi-am pus-o este: să povestesc despre D. sau să o păstrez în sacul amintirilor nepomenite, sub vălul de tăcere al confidenţialităţii sub care am scris blogul? Altfel spus, mi-am ridicat întrebarea: „cât de mult mă afectează ce s-a întâmplat, pe mine, cel ce sunt eu acum?”. Încă n-am găsit răspuns.

Zilele trecute am dat peste nişte fotografii de-ale lui D. Ea, ca femeie, este frumoasă fizic. Stârneşte genul acela de atracţie după care bărbaţii întorc capul pe stradă şi riscă să aibă un accident. Este şi elegantă, şi rafinată, etc. Cu toate acestea, uitându-mă strict la poze, îmi dau seama cum această femeie, dacă aş cunoaşte-o acum, nu aş ieşi cu ea nici la o cafea. Există o anumită viclenie în ochi, pe care a şi observat-o un psihoterapeut, cu care vorbeam în perioada relaţiei, când i-am trimis o poză.

Când am început să re-parcurg blogul, mi-am dat seama că cele mai puţin interesante articole sunt despre relaţia cu D. Că imaginea pe care o prezint, pe care o reflect, prin prisma faptelor, este una care o pune la zid pe D. Poate este, aşa cum am fost acuzat de o cititoare a blogului (care a renunţat să mai citească), răzbunarea mea pentru faptul că m-a părăsit.

Prin prisma intenţiilor pe care le-am avut faţă de D., am reuşit să vă impresionez pe voi, cititorii mei. Dar poate că de fapt totul a început cu „vina” mea. Adevărul este că mi-am dorit o femeie foarte frumoasă fizic alături de mine. Desigur, acesta nu a fost cel mai important criteriu, întrucât D. se comporta într-un fel în timpul verii 2008, până să aflu de A. Apoi lucrurile s-au schimbat. A fost „vina” mea pentru că am avut orgoliul să cred că o pot schimba pe D. Că o pot transforma. Adevărul este că asta chiar s-a putut, până la un punct. Am adus, la urma urmei, la spovedanie, o femeie care nu mai mersese de vreo 10 ani. A început să asculte Anthony Robbins şi să citească dezvoltare personală. Să se uite la documentare despre cum funcţionează creierul şi gândurile. Şi s-ar fi putut, în continuare, dacă nu ar fi fost mediul. El, familia, prietenii. Orgoliul ei, de fapt, întreţinut de educaţie.Uitându-mă la D. mă gândesc cu groază că dacă voi avea o fiică vreodată, m-aş răscoli în mormânt să aflu că are un asemenea ego.

Adriana mi-a răspuns la mult-comentatul articol „Hop şi D. după un an” că e cel mai onest post. Pentru că de fapt, în viziunea ei, a iubi înseamnă a accepta. Cred în continuare asta. Cu condiţia să ştii ce vrei şi să ştii ce nu vrei. Astea nu se negociază. Şi partenerul trebuie să ştie ce vrea. Eu am ignorat criteriile mele, ce ştiam că vreau, şi am ignorat că ea nu ştia ce vroia. Şi mi-am ridicat standarde atât de înalte, încât de doi ani o singură persoană a încercat să se apropie de mine pentru o relaţie. Şi a renunţat după două săptămâni. În vara anului trecut. Să vă spun că avea 35 de ani?

Poate că uneori să cauţi nu este de ajuns. Poate că uneori trebuie să creezi mediul pentru a cunoaşte pe cineva pentru o relaţie. O serie de întâlniri de networking pe teme nişate. Sau un club pe un anumit subiect. Sau whatever, dar ceva care să aducă oamenii la tine.

Uneori, îmi spun că mi-aş dori o relaţie. Alteori, mă gândesc că oare nu-mi şade mie mai bine singur, decât să tolerez pe cineva în viaţa mea cu care ştiu că nu aş fi compatibil, adică un compromis? Şi atunci îmi aduc aminte câţi oameni se însoară ca să fie căsătoriţi, câţi sunt într-o relaţie ca să nu fie singuri sau că nu are cine să le plătească chiria. M-am întâlnit anul acesta cu un fost prieten din copilărie la o nuntă.A venit cu soţia, încorsetată de gânduri.

– Hai să dansăm. Vrei să dansăm? îi spune el cu jumătate de gură

– Mai târziu. […]

– Să mai stăm.

– E târziu. Hai să plecăm.

Îi spun eu la un moment dat despre vocea răguşită pe care o avea:

– Ai vocea precum a lui Kiefer Sutherland în „24”

– Stai să mă vezi! , îmi zice. În zilele rele ajung chiar şi la vocea lui Batman!

Era mort. Era într-o închisoare. Ştii, s-a căsătorit, este arestat acasă. Nu mai are o viaţă socială. Viaţa e grea. Ca şi cum aşa ar fi normal să fie. Eu nu reuşesc să îi înţeleg pe aceşti oameni, care gândesc că partenerul trebuie să stea lipit de ei tot timpul. E o mentalitate românească. Probabil.

Îmi zic, aşadar, că decât aşa ceva, mai bine deloc. Şi cum mă uitam la ei doi, căci el stătea chiar lângă mine, am avut o revelaţie: aşa ar fi fost şi căsătoria cu D. Sau similar. Unii oameni se dau de ceasul morţii că nu au reuşit să se căsătorească cu prima persoană cerută în căsătorie. Eu bat în lemn gândindu-mă la mintea de acum, comparativ cu mintea de acum doi ani. Cu siguranţă, mi-a fost de folos ca să nu intru în belele mai mari, pentru că ştiu că aş fi putut intra. Până la urmă, a fost o relaţie. S-a terminat şi îmi pare bine. Îmi place să cred că am învăţat din asta.

Mi-a spus cineva de curând că „atunci când iubeşti, ştii ce ai de făcut!”. Cumva, dacă stau şi mă gândesc la alte iubiri în aintea lui D., care nu s-au materializat în relaţii, a fost şi pentru că nu am vrut destul să merg mai departe, să mă implic, să insist, acceptând de fapt o lipsă fundamentală de compatibilitate şi hrănindu-mi sentimentele dintr-o relaţie amicală sau prietenească cu acea femeie. Aşadar, în loc să zic că strugurii sunt acri sau să găsesc scuze, mărturisesc că nu m-am implicat suficient. M-am implicat total cu D. pentru că am vrut să-mi încalc regulile depre viaţă. Pentru că aveam o sete să simtă. Ceea ce nu ştiam atunci şi ştiu acum este cât de uşor se intră în sufletul cuiva care tânjeşte după afecţiune. Dar ce se descoperă acolo rareori e ce vrem cu adevărat dincolo de un moment trecător…

Cu siguranţă am scris mult. 150 de posturi… Mă uit la statistici şi mi se pare incredibil că deşi nu mai public, blogul este frecventat, din nou şi din nou de cititori. Asta îmi spune că articolele publicate aici sunt de interes constant. Pentru a reveni. Şi a citi cu plăcere, cu pasiune şi curiozitate, despre emoţiile unui muritor care a iubit o dată…

Voi ce părere aveţi?

Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!

Prima seară cu D., în cadrul relaţiei noastre. Pare curios, dar nu mai ţin minte exact dacă din prima seară sau de mai târziu începusem să realizez mici momente romantice atunci când venea la mine. Ne-am întâlnit la metrou şi am condus-o la mine. Ţin minte că îi luasem o floare neobişnuită, o floare mare şi portocalie, care din întâmplare s-a asortat foarte bine cu rochia ei.

Aşezam de-a lungul culoarului lumănări mici, printre care presăram petale de trandafir şi garoafe. Iar pe fundal, era un playlist care pur şi simplu te ducea în altă lume… O parte din el l-am surprins aici… Ea păşea, surprinsă de minuţiozitatea aranjamentelor, observând cum petalele se presărau discret până spre cameră. Mi-ar fi plăcut să dansez mai mult cu D…. dar în schimb, ea m-a lăsat să dansez cu sufletul ei… Privirea mea îi pătrundea stările şi o atrăgea spre mine tot mai mult… Adevărul e că îşi dorea să fie iubită astfel…

După ce cu o zi în urmă îmi lăsasem cu I. lucrurile într-o zonă strict amicală (despre care am scris aici, aici şi aici) în cadrul unei plimbări cu barca pe Cişmigiu, am hotărât să mă concentrez pe a da o şansă unei relaţii cu această femeie, despre care aveam intuiţia că se poate implica total şi despre care credeam că mă poate face fericit.

Ştiam că fericirea nu se construieşte pe baza existenţei unei alte persoane, care se potriveşte cu tine precum un mecanism de ceas bine uns, pus să funcţioneze, dar parcă tot ceea ce trăiam era atât de frumos…

Ţin minte că ne-am uitat la clasicul „Love Story” în week-end-ul acela.

Şi am gătit împreună. D. este o bucătăreasă excelentă, la opoziţie cu mine, care sunt un dezastru pe plan culinar şi alimentar.

În dimineaţa în care m-am trezit cu ea în braţe, aveam un aer de liniştire pe care nu îl mai avusesem până atunci vreodată. Iar ea deja începuse să se îndrăgostească de mine… chiar dacă nu tot la fel de repede precum eu de ea. Acea primă săptămână, în care am ştiut numai de noi doi, toate drumurile păreau deschise, iar ceea ce se întâmplase depăşea aşteptările imaginaţiei mele.

Şi cu toate acestea, aveam, pe bună dreptate, îndoiala instalată în suflet: „Dacă ceva arată prea bine ca să fie adevărat, atunci sigur nu este!”.

PS: Am descoperit un blog interesant pe care vi-l recomand: fericire.wordpress.com

100 % natural

Prima întâlnire cu D.

După 2 discuţii pe messenger, îmi dăduse numărul ei de telefon. A doua zi (joi 31 iulie) am sunat-0 pentru a ne întâlni vineri seara, la 7, la intrarea principala din Cişmigiu. Îmi  spusese la telefon că e un lucru pe care vrea să mi-l spună, o decizie foarte importantă în legătură cu care să-mi ceară părerea. Era vorba despre operaţia pentru care se programase, care o făcea să se teamă pentru modul în care îi va afecta înfăţişarea.

Un amic de-al meu mi-a trimis linkul la acest articol. Ei bine, dacă şpaga pentru o deviaţie de sept este 200 de lei, D. a dat… 1800 de euro la un chirurg plastic de la o clinică privată ca sa fie sigură că operaţia nu îi va ştirbi frumuseţea… cea fizică, bineînţeles.

„Playful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

La un moment, aşezându-ne la o masă pe o terasă, după ce i-am luat mâna în a mea şi am început a mă juca cu ea, am întrebat-o cât la sută din încrederea ei în sine se bazează pe modul în care arată.

Ea mi-a răspuns, pe un ton perfect natural: 100 % !(?)!!

În acest moment, am rămas puţin perplex, aruncat de pe orbita acceptabilului şi aruncat într-o dimensiune din care, atunci când m-am trezit, am şi uitat întrebarea pe care am pus-o. Primul impuls a fost să mă ridic în acea clipă de la masă, să fac stânga-mprejur şi să plec fără să mă mai uit în urmă. De altfel, i-am şi spus mai târziu, într-o întâlnire, că acesta a fost primul meu impuls. Pe cât sunt de sigur că s-ar fi simţit ofensată de răspunsul meu, pe atât sunt de sigur că l-ar fi ţinut minte.

În psihologie se spune uneori că primul răspuns care vine în minte este şi cel mai bun. Dar eu cred în a da şanse oamenilor (chiar şi acum, după această experienţă, tot mai cred).

Needless to say, în perioada următoare, m-am consultat cu mai mulţi prieteni de-ai mei dacă o asemnea îngrijorare, pentru modul cum va arăta după o asemenea operaţie, este justificat.

De fapt, acest prim moment a marcat marea provocare a relaţiei. Am citit într-o carte că, la începutul fiecărei relaţii, există mici „semne” pe care cei care vor cu tot dinadinsul să se implice în acea relaţie, nu le observă. Amintindu-şi, rulând înapoi filmul amintirilor, îşi explică mai exact cum anume, au fost atât de „orbi”. Marea provocare a relaţiei mele cu D.  s-a manifestat încă de la acea primă întâlnire. Era conflictul între a o lăsa să se comporte ca un copil răsfăţat, aşa cum a făcut şi mai târziu cu umbrela sau cu imprimanta , deci implicit să risc să mi se urce în cap, respectiv să pun piciorul în prag, deci să risc se întoarcă la A. Acest conflict a fost frânghia la înălţime pe care această relaţie a mers şi, în cele din urmă, de pe care a căzut.

Little that I knew then about how profetic these words were:

„Unde-ţi este comoara, acolo-ţi va fi şi inima!” (Matei 6:21)

Unde e comoara ta?

Păşeşte dincolo de fereastră…

Eram ieri în 41, pe scaun, în dreptul unei uşi. Lângă mine era un domn. Cu o staţie înainte de Crângaşi, un potenţial pasager se postează în dreptuşi uşii şi întreabă în direcţia mea şi a unui domn de lângă mine: „ăsta merge spre Crângaşi?”. Surprins din lectura cărţii mele, îi răspund omului cât de prompt pot: „DA, în sensul ăsta merge spre Crângaşi”. Omul se urcă, mulţumeşte, apoi îl întreabă pe domnul de lângă mine de ce nu i-a răspuns, şi dacă ştia. O situaţie cel puţin interesantă.

E normal în Bucureşti ca oamenii să nu-ţi răspundă când ceri indicaţii. Sau să nu ştie. Sau să-ţi dea indicaţii greşite. oarecum, te obişnuieşti. Te supraadaptezi.  Întrebarea pusă de pasagerul lui 41 era una cât se poate de normală pentru colegul meu de scaun: „dacă ştiaţi, de ce n-aţi răspuns?”.

Situaţia asta m-a trimis cu gândul la o altă idee: de ce nu-şi spun oamenii în relaţii ceea ce-i deranjează cu adevărat unul la celălalt în comportamente? Să fie oare pentru că se tem să nu considere partenerul o critică drept o judecată la persoană? Să fie o frică de a nu răni partenerul care se teme de a nu mai fi iubit dacă se coboară  de pe piscul aşteptărilor (iluziilor) partenerului? Să fie oare o lipsă de a şti CUM  să spui ceea ce simţi? Poate că e vorba despre toate.

Adeseori, păstrăm în noi ceea ce ne otrăveşte sufletul pentru că nu avem curajul să spunem: „ţin la tine, dar ceea ce  faci mă răneşte şi mă deranjează”. De fapt, situaţia la care se ajunge este un compromis.

Un compromis între ceea ce se doreşte şi ceea ce se exprimă.

"Look Out the Window" Copyright (C) Adina Florentina Toma

Pentru a complica situaţia, uneori chiar se dă vina pe partener pentru toate situaţiile refulate în loc de a se recunoaşte situaţia. Exact aşa cum era cu relaţia între D. şi A. Şi poate că nu are legătură cu relaţia, cu ci imaturitatea oamenilor de a relaţiona, de a se exprima.

Să fie totuşi acesta un motiv pentru ca oamenii să nu mai fie iubiţi, sau să nu mai merite iubire?

Desigur că nu…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi următoarele care descriu ideea de fond surprinsă şi corelată cu cele de aici:

Identitate si comportament

Cine sunt eu

Femeia, pe un piedestal?

„Ai să înţelegi când ai să creşti mare”

Despre concurenţă în dragoste

Ieri am avut o discuţie interesantă cu cineva despre D. M-a întrebat:

– Crezi că D. te iubeşte?

– Da, normal că mă iubeşte. În felul ei. Doar că nu a fost de ajuns pentru ea pentru a rămâne în relaţie…

Alaltăieri, m-am întâlnit cu intructorul auto care ne-a şcolit pe amândoi în decembrie 2008. Ţin minte că am asistat şi eu la una din şedinţele de şofat ale lui D. Atunci când mi s-a cerut părerea critică la sfârşit, nu ştiam cu ce să încep ca să fiu mai diplomat… Am spus că nu şi-a pus centura de siguranţă. instructorul a spus că, la modul… pasional cum conduce D., asta e cea mai mică dintre probleme.

Nevertheless, instructorul mă tot felicita pentru că mă aflu în relaţie cu o femeie atât de frumoasă fizic şi pasională… (acestea nu au fost cuvintele lui exacte, dar aceasta era ideea…) şi îmi tot spunea că dacă ar fi fost mai tânăr, tare i-ar fi plăcut şi lui să „guste” puţin… şi m-a întrebat cu ocazia faptului că i-am spus că nu mai suntem împreună, dacă nu se merita să plătesc o chirie mai mică şi să continui totuşi să o am alături pe D. Ei bine, după cum explicam acum 2 săptămâni, există 3 tipuri de femei. D. nu este tipul de femeie-partener cu care să poţi să realizezi ceva împreună, ci mai degrabă femeia care aşteaptă să fie întreţinută. Dacă i-am demonstrat cu pixul şi ofertele bancare în faţă atunci când încă se mai putea lua un credit de locuinţă cu acoperire şi la 50% din valoarea salarului că şi-ar permite singură un astfel de credit, ea nu a fost interesată. Dacă i-am făcut rost de cele mai bune oferte de apartamente care se găseau la momentul respectiv, ea nu a fost interesată. Dacă a acceptat că dacă ar munci mai mult ar reuşi să-şi asigure singură confortul pe care şi-l doreşte, nu a fost interesată. Drumul către siguranţă trece prin independenţă. Iar pentru a întreţine siguranţa, este nevoie de control, în primul rând de sine, căci „este sclav cel care nu-şi controlează mintea” (Platon).

Nu cred într-o morală de tipul „Slumdog Millionaire” (2008, R. Danny Boyle) în care femeia este un fel de premiu după care eroul aleargă şi, ce bucurie, atunci când ajunge şi el milionar, ajunge şi ea în braţele lui. Nu cred nici într-o morală a la „Titanic”, din care James Cameron s-a îmbogăţit ţinând o predică despre cât de moral e să fii sărac. Asemenea poveşti nu sunt consistente cu experienţa, şi nu sunt consistente cu modul în care funcţionează psihologia şi personalitatea umană în real life, ci cu tiparele în care subconştient căutăm eroi care să îndeplinească vise, acele lucruri pe care nu avem niciodată curajul să le îndeplinim.

Acum e momentul să continui pe situaţia descrisă în „Iubita mea colivie„, publicată de Valentine’s Day. Ţin minte că D. i-a spus la un moment dat lui I. „poţi să mă alergi, dar n-o să mă prinzi!” (traducere din metalimbajul feminin: „mă îndoiesc că eşti în stare să mă seduci, dar va fi distractiv să te văd încercând”). La un moment dat, mi s-a făcut puţin milă de el şi i-am recomandat, când eram cu D. în braţe în faţa messengerului, un site cu materiale despre seducţie.

Am să fiu puţin mai clar. Există o categorie de bărbaţi în mintea, sufletul, emoţiile, psihicul femeilor, cum vreţi să-i spuneţi, care se pot poziţiona ca „prieteni”. Se pot poziţiona ca prieteni pentru că nu sunt în stare să fie suficient de seducători. În momentul în care apare cineva care poate să creeze în orice moment atracţia care să aprindă imaginaţia (Atracţia nu e o alegere, cheia spre emoţiile unei femei este imaginaţia), NU MAI EXISTĂ LOC PENTRU NIMENI ALTCINEVA ÎN ACEASTĂ CATEGORIE. Oricine care ştie că nu s-a poziţionat în această categorie poate fi oricând suplinit, drept aceea se teme şi este gelos, zi şi noapte.

D. m-a înşelat cu A., dar A. a fost întotdeauna în categoria unui bun şi vechi prieten, iar trăsăturile noastre erau atât de diferite pe cât erau complementare, astfel încât pentru ea, după cum spunea uneori, dacă ar îmbina trăsăturile de la amândoi ar crea un bărbat perfect. Ori iluzia este că aşa ceva ar putea fi posibil. A. nu a concurat niciodată cu mine în aceeaşi categorie, poate chiar şi din simplul fapt că nici cu un control maniacal asupra lui D. (mergând până la un program de spionaj instalat pe calculatorul ei şi pe a-i verifica sms-urile pe telefon în timp ce era la duş) nu a reuşit să împiedice relaţia dintre mine şi D., ca urmare a vrut să renunţe la relaţie (!)

"Flowers, sweet and colourful" Copyright (c) Adina Florentina Toma

Dragostea,  când este oferită drept covor pe care celălalt să calce, acest lucru se va întâmpla… când nu există suficientă iubire, pentru că este biruită de frică.

Iubirea se construieşte atunci când atracţia nu mai este doar atracţie, ci o împărtăşire profundă a celor mai profunde aşteptări şi simţiri, în mod repetat. Iubirea se erodează atunci când există aşteptări neîmplinite. Aşteptările neîmplinite există atunci când există dorinţa de control. Ideea din „Fight Club” (1999, R. David Fincher) „losing all hope is freedom” reprezintă eliberarea de iluzii, de constrângeri. Cu adevărat, nici un partener nu poate fi liber într-o relaţie să se lase purtat de val atâta vreme cât este prizonierul propriilor aşteptări, dorinţe şi iluzii despre cum ar trebui să se comporte, să gândească, să apară partenerul.

"Oldies" Copyright (c) Roxana Enache & Adina Florentina Toma

Nu există „te iubesc, dar…”.

Nu există „te iubesc atunci când…„.

Nu există „te iubesc dacă…”

Nu există „te iubesc până când„.

Există doar „te iubesc” sau „mi-e frică să te iubesc suficient”.

Nu există prieten şi iubit. Există prieten SAU iubit.

Concurenţa în dragoste se întâmplă atunci când locul din sufletul partenerului nu este suficient ocupat. Orice altceva este concurenţă pentru o poziţie de suplinitor. Dragostea nu cunoaşte înlocuitor.

How do you tell someone: „I love you to pieces„?

Furnizori de confort mai există pe piaţă… Aşadar, data viitoare când un bărbat vrea să intre în graţiile unei femei… e bine să se gândească dacă ceea ce oferă chiar e de neînlocuit. Gelozia apare numai ca o conştienţă a propriei nesiguranţe şi lipse de substanţialitate.

Nu există altceva care poţi oferi în schimbul dragostei care să valoreze mai mult decât dragostea.

Everything else… is just branding.

"Another ID" Copyright (c) Roxana Enache Model: Adina Florentina Toma

„Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste

Motto: ” Nu este niciodată bine să-ţi doreşti moartea şefului. Este mai bine să faci în aşa fel încât să şi-o dorească singur!„

Motto: ” De ce să se ducă Mahomed la munte când poate să vină muntele la Mahomed?”

Un amic de-al meu mi-a povestit că s-a despărţit de iubita lui pentru că frazele ei începeau cu „vreau… (!)”; „fă-mi… (!)”; „dă-mi… (!)”.

Pornind de la o discuţie cu el, mi-a venit o idee acum vreo două luni şi jumătate, să-i interzic în relaţie lui D. să mai folosească expresiile „Nu ştiu„, „poate„, „dacă„, „mai vedem” şi „mai vorbim„. Factual, după 4 zile, D. s-a despărţit de mine. 🙂

OK, just follow the lead… Intenţionez să surprind un aspect fiiiiiin de psihologie umană.

Am să vă spun o poveste. Inainte de asta, ia-ti un ceai cald, pentru a savura articolul pe deplin…

Cam acum o lună, o tipă pe care nu o cunoşteam, răsărită din neantul internetului, să-i zicem Y., mi-a scris foarte încântată că a citit despre mine ceva profesional şi a fost impresionată şi ar vrea să mă cunoască. Deja din entuziasmul vocii la telefon aveam o impresie… deranjantă (!).

Ştiţi… persoanele acelea despre care aveţi senzaţia că vor să îmbrăţişeze pe toaaaaată lumea şi cred că lumea e un loc magic în care pot obţine tot ce li se năzare, şi se entuziasmează atât de puternic de dragul de a-şi consuma energia şi apoi nu mai fac nimic în sensul dorit? Well, that’s the sensation! 🙂

Dar, hei, să dăm omului o şansă! 🙂 Mă întâlnesc cu Y. La urma urmei, s-ar putea chiar să găsesc un client sau un colaborator, mai ştii? În fine. La prima întâlnire, mi-a adus un Kinder surprise şi o ciocolată (pe care mi-a luat o săptămână să le mănânc – eu, acum , în februarie, încă mai am bucăţi din ciocolata pe care mi-a dat-o Pete de culoare în octombrie…), m-a întrebat câţi copii vreau să am şi m-a îmbrăţişat la final. Needless to say, lucrurile nu prea mergeau în direcţia în care eu speram. Dar, lucrurile cele mai bune, care contează în viaţă, se obţin prin dragoste sau prin negociere, îmi zic.

La a doua întâlnire i-am adus un DVD cu documentaţie şi i-am împrumutat o carte de specialitate care o interesa. Ea îmi spune că vrea să fie hipnotizată pe ceva incitant şi că mă consideră un magician. Ador comportamentul femeilor încăpăţânate, care îşi imaginează că pot obţine ce vor zâmbind larg şi făcând clipoc-clipoc (expresie preluată de la Andressa).

Mă întreb dacă femeile îşi dau seama cât de ridicol este de fapt acest comportament. Aş putea să mănânc câte una pe pâine la micul dejun în fiecare dimineaţă pentru asta. Bineîneţeles, intuiţia îmi spunea încă de pe atunci că toată situaţia putea să devină distractivă.

Încă mai era o luminiţă la capătul tunelului că poate această persoană va reuşi să îmi demonstreze că de fapt am făcut nişte judecăţi de valoare asupra ei bazate pe concluzii pripite şi că de fapt va reuşi să-mi arate dincolo de aceste aparenţe, dacă îi dau şansa, că este o persoană minunată, frumoasă şi unică ce merită aprecierea mea. Sure thing.

Buuun. A treia întâlnire cu Y., la ea acasă. Deja pretextul sub care mă invitase era destul de palid şi de neclar formulat oficial. Totuşi, trebuie să recunosc că supa-de-ce-o-fi-fost-aia era destul de bună. Oricum, pentru mine activitatea asta se găsea pe undeva în „to do list” între întinsul rufelor şi curăţatul unei cratiţe care s-a ars în timp ce am uitat-o pe foc scriind pe blog. By the way, pont pentru bărbaţii care citesc acest post, dacă femeile ajung să treacă întâlnirea cu voi între aceleaşi activităţi, you know you’re in big trouble!

Aşadar, într-o ploioasă zi de iarnă de ianuarie, într-o luni merg până la Y. acasă. (Cine şi-a imaginat că va vedea zăpadă naturală mai mult decât câteva ore în Bucureşti iarna asta probabil încă mai crede în Moş Crăciun…)

Y. mă invită la masă, apoi în sufragerie, unde din fericire pentru mine canapeaua pe care ne-am aşezat era suficient de lungă încât să nu aibă posibilitatea să sară pe mine (femeile şi poziţionarea logistică a spaţiului, unii spun „două mulţimi disjuncte”… dar să nu fiu misogin, cred că s-ar putea să mai rămână o urmă de gentleman în mine până la sfârşitul postului – poate s-a prins ceva de mine din cartea pe care mi-a făcut-o D. cadou de Crăciun, „Codul bunelor maniere”).

Y. începe să îmi povestească despre o problemă de-a ei de sănătate (nu voi intra în detalii personale), pe care apoi o leagă nu ştiu cum de dorinţa ei de dragoste (apoi sex, evident) în viaţa ei, dragoste cu un bărbat care să-i întrunească o mulţime de aşteptări (ca să vă faceţi o imagine, Superman nu avea nici o şansă), inclusiv cea de confort (se poate altfel?).

Şi apoi, nu ştiu de ce, s-a uitat în direcţia mea şi m-a întrebat, între altele, cum mi se pare parfumul ei. Ce bine că aveam nasul înfundat de la răceala pe care nu avusesem chef să o tratez! Aşa că ce am făcut a fost să-i cer o foaie şi un pix şi vreme de o oră i-am făcut o analiză a necesităţilor… pe plan sentimental, într-o manieră precisă şi sistemică, determinat să ucid orice urmă de sălbăticiune care ar fi putut exista vreodată în femeia asta.

După o oră în care strecurase un „dar parcă spuneai că eşti pasional” mieunat şi pronunţase de vreo 20 de ori cuvântul „sex”, era cam frustrată, iar eu începusem să înţeleg ce îmi spunea mama că te distrezi mult mai fain atunci când o faci cu cap, după 20 de ani.

Aşa că am început să-i spun lui Y. în linii mari că am avut o relaţie cu cineva şi acum nu mă simt chiar OK cu ideea de a începe o alta, încerc să bag pe sub uşă ideea unui făgaş  amical, profesional,  whatever, numai în pat cu ea nu… apoi spun că e târziu şi e cazul să mă duc acasă să-mi iau antibioticul. Spre plecare, ţine să-mi împărtăşească părerile ei, că din orice relaţie se învaţă câte ceva şi că este bine să trec repede peste (D…).

În drumul spre casă, îi trimit un sms: „Dragostea dintre doi oameni este ca o apă, care este pentru amândoi. Dacă unul dintre ei ia toată apa, celuilalt nu-i mai rămâne nimic.„, încercând să-i transmit un mesaj subtil ca să înveţe şi fără să intre într-o relaţie…

Ea îmi răspunde: „Nu cred în iubire limitată. Cred în iubire imensă şi fără ţărm. Iubire asemănătoare cerului, universului. Iubire infinită. Un cer cu stele şi lună plină – consecinta sau premiza pentru o zi cu soare 🙂 Peace„.

Wrong answer. 😦 Însemna că nu a înţeles mesajul.

Pe la sfârşitul săptămânii, mă invită la un ceai, cu care ocazie să-mi dea înapoi cartea împrumutată şi foile cu analiza. Aşa că m-am gândit că ar fi o bună oportunitate să-i fac cunoştinţă cu Adi al nostru, care, da, încă rămăsese sătul de   „Vreau, fă-mi, dă-mi”.

I-am spus despre ea nişte lucruri perfect adevărate. Că e o femeie pe la 26-28 de ani, inteligentă, atrăgătoare, independentă financiar, care caută o relaţie.

Stabilisem cu ea să îşi tragă la xerox analiza făcută şi să-mi dea şi mie un exemplar. De obicei, păstrez un exemplar pentru toată lumea cărora fac asemenea analize si le fac eu copii xerox si sa pastrez originalul. Dar ea a insistat să se mai uite pe ea în acea seară…

Evident, Y. nu a adus nici o foaie şi nici o carte la ceai. Evident, nici eu nu am ajuns la timp, ci i-am lăsat să se cunoască întârziind vreo 20 de minute. Atunci când am ajuns la masă, ea s-a scuzat puţin, ocazie cu care l-am întrebat pe Adi cum merge treaba, ce a apucat să îi spună despre el. Mi-a răspuns că nu a reuşit nimic, „tipa vorbeşte despre ea şi despre tine”.

Cu ocazia aducerii în idee a unei colaborări între ei doi, el o întreabă pe ce ar putea lucra, concret. Eu le-am vândut un pont, ea a spus că se va gândi. Ce mi-a plăcut a fost cartea ei de vizită, (I don’t believe in such things) care avea întinse de la un cap la celălalt 7 atribute (!) de brand personal – valori pe care le are sau pe care i-ar place să le aibă. Ca o glumă, am spus: „dacă am avea o piramidă, şi am avea 7 laturi cu aceste valori, spre ce anume ar converge ele în vârf?”. Gluma ca glumă, dar dacă într-adevăr s-ar fi cunoscut, ar fi ştiut să răspundă.

O întrebare de logică mi s-a părut cum ştie ea să facă networking, ca o persoană care lucrează în relaţii publice. Şi ne-a povestit o fază de la o petrecere, la care mare parte din oameni erau de la una din două agenţii de relaţii publice. S-a apropiat de una din persoane şi a întrebat-o: „Bună, eşti de la agenţia X?” „Nu, sunt de la agenţia Z.”. „Bine.”. Acesta a fost sfârşitul încercării de networking. Probabil că ei i s-a părut o chestie nostimă. Mie mi s-a părut tembelă situaţia descrisă. În fine. O chestiune de perspective.

Eu o întreb de foi, de ce nu le-a adus. Ea a spus că nu se simte confortabil să mi le mai dea înapoi, pentru că i se pare că am avut o perspectivă prea profesională (deci se pare că în cele din urmă a prins mesajul), iar ea m-a perceput mai degrabă ca pe un „confident” în acea seară (sună amical, nu?).

Eu: „Aham, înţeleg că asta a fost perspectiva ta. Ai verificat-o cu mine?”

Ea (cu o privire tembelă de căprioară duioasă): „Nu…”.

În schimb, se aştepta ca eu să am încredere în ea, având în vedere că schimbase de atâtea ori ce spusese… Aceasta este o situaţie care descrie prin excelenţă cum frica de limitări duce la limitări.

În cele din urmă, la sfârşitul serii stabilim să mergem a doua zi acasă la Adi şi să-i vedem biblioteca. Sure thing. A doua zi, pe la prânz, ea contramandează şi mă sună cu o falcă în cer şi una în pământ şi mă întreabă cu ce scop i-am făcut cunoştinţă cu el. Eu i-am spus, deschis, că am vrut să le fac cunoştinţă, să facă networking (bineînţeles scopul era să mi-o ia de pe cap), dar ea nu a fost prea interesată de asta.

În scurt timp, vorbesc cu Adi pe messenger şi îmi spune despre ea că i se pare că e o femeie prea arogantă, cu tupeu, fără prea multe care să spună ceva relevant sau concret despre ea, că într-adevăr este îngrijită şi preocupată de imaginea ei (doar o femeie trebuie să facă ceva pentru a-şi crea impresia că se respectă, nu?), dar că asta nu e de ajuns. Mai mult, şi-a dat seama din scurt că este o persoană care mimează emoţii, nu le trăieşte. Şi că nu pare să aibă prea multe în cap.

Şi mi-am pus problema: de ce a fost important (?) pentru mine să dau atât de multe şanse, în loc să mă bazez pe nişte observaţii de amănunt şi comportament, dincolo de faptul ca ceea ce reproşez unor persoane este faptul că iau decizii bazându-se pe observaţii de amănunt, dar care nu spun lucruri fundamentale despre persoana respectivă.

De fapt, motivaţia mea a stat într-una din afirmaţiile perfect juste pe care mi le-a facut un profesor  în liceu: „dacă vrei sa lucrezi în domeniul economic, ar trebui să fii în stare să spui o mulţime de lucruri despre o persoană din momentul în care pune mana pe clanţă şi intră într-o camera până când se aşează pe scaun”.

Un alt răspuns este posibilitatea ca cei cărora le reproşez faptul că nu se concentrează pe detaliile care contează, nu ştiu să aleagă detaliile care contează, altfel spus, nu filtrează corect informaţiile despre ceilalţi (“corect” însemnând că pe baza unor observaţii, se pot face predicţii care se verifică în practică).

De asemenea, poate că m-am învăţat să dau şanse din speranţa sau din dorinţa de a vedea partea bună din oameni, şi datorită imaginaţiei să ofer posibilitatea de a fi plăcut surprins.

Adevărul este, cum spunea tranşant Donald Trump “People don’t really change”, adică, altfel spus, “da, oamenii pot să se schimbe, dar concret raportându-ne la realitate, chestia asta nu prea se întâmplă”. Iar asta… nu pentru că le-ar lipsi capacitatea de a-şi schimba nişte comportamente, sau capacitatea de a se vedea pe sine ca şi indivizi, ca identitate, separat de modul în care se comportă (şi să se accepte şi să se iubească pe sine pentru ce sunt, nu pentru ce fac, şi să conştientizeze diferenţa dintre cele două), ci pentru ca presupune un efort a descoperi, dezvolta si folosi aceasta capacitate.

Ce a spus Y este adevărat: din orice relaţie înveţi ceva. Ştiam că din orice se învaţă. Şi mai e adevărat că nu trebuie să bagi mâna în foc ca să ştii că arde. Ajunge să observi căldura degajată când te apropii puţin.

Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Lipsa stimei de sine poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul asupra unei relaţii şi asupra persoanei cu care eşti împreună. Prezenţa stimei de sine este a lăsa partenera liberă a se manifesta în propriile ei limite pentru a se simţi în largul ei.

Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Poate fi o formă de spune: “am nevoie de tine ca să îmi umplu golul de iubire, pentru că eu nu mă iubesc suficient pe mine, drept pentru care sunt dependent(ă) de iubirea ta”.

Dar dragostea nu este o cârjă. Nu este un cric. Nu este o pompă cu care umflăm stima de sine a partenerului. Dragostea este o încununare a cine sunt două persoane independente. Dacă umbli tot timpul cu o pompă după tine, înseamnă că nu ştii niciodată când vei rămâne în pană… dar te temi de asta. Şi de ce te temi, de aceea nu scapi, pentru că pe asta te concentrezi.

Fiecare înţelege lucruri diferite prin “dragoste”. Am citit că s-a realizat în SUA un studiu şi s-a făcut o listă de nu ştiu câte zeci de lucruri însemnă sau înţeleg diferit oamenii prin “dragoste”. În Texas, de exemplu, înseamnă “nice ass, get in the truck!”.

Data viitoare când cineva îţi vorbeşte despre dragoste, sau spune “te iubesc”, întreabă persoana “ce înseamnă, asta mai concret, pentru tine?”şi vei observa cum în multe cazuri magia dispare. Ştiu. E frumos să fie magie. Dar despre asta, într-un alt articol.

Dragostea poate să existe fără o relaţie.

Poţi iubi pe cineva fără să fii în relaţie cu acea persoană, atâta vreme cât eşti lăsat(ă) să-ţi exprimi iubirea. Doi oameni se pot iubi fără să fie într-o relaţie. La urma urmei, “Dragostea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”. Tocmai de aceea, nu eşti obligat(ă) să accepţi orice. De altfel, D. mi-a şi spus, în discuţia de acum 2 săptămâni, despre care am scris în „Frumuseţea sufletului şi imaginaţia„, că ea consideră faptul că am rămas în relaţie deşi erau aspecte care nu îmi conveneau, problema mea. Iubeşti o persoană ca cine este, dar eşti într-o relaţie în funcţie şi de cum se comportă acea persoană.

Acestea fiind tratate, ţin minte că D. mi-a spus că pentru ea este important să poată oferi iubire. Cui îi va mai oferi D. iubire acum?

Sau… mai bine spus, cum poţi să oferi necondiţionat din ceea ce aştepţi să primeşti condiţionat?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, publicat şi pe yuppy.ro şi pe lovesite.ro., îţi recomand şi:

Libertate sau control?

Te descurci… binişor?

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Diferenţa între egoism şi centrare pe sine

Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric

O reţetă de succes pentru nefericire

Timpul mi-a adus câştig de cauză prevederilor făcute, spre supărarea mea… Astăzi se face o lună de când D. m-a părăsit a doua oară. Aşa cum m-am aşteptat, D. nu a putut să renunţe la relaţia cu A., a continuat să se mintă pe sine, iar A. nici nu a reuşit să o „recunoască” după ce începuse relaţia cu mine, şi a fost dez-amăgit (adică s-a amăgit pe sine în primă instanţă) cum nimeni nu ar fi putut-o face.

D. îşi punea problema siguranţei pe termen lung a unei relaţii între mine şi ea, şi se baza pe durata de 5 ani a relaţiei ei cu A. Totuşi, eu i-am fost fidel în tot acest timp chiar şi în perioadele în care ea a abandonat relaţia, iar atunci când o avea practic în palmă, A. s-a dus să se întâlnească cu alta.

Deci… să recapitulăm. D. se comportă ca un copil răsfăţat asumându-şi rolul de prinţesă în relaţia cu A., iar el rolul de servitor care din când în când mai reproşează morocănos ceva. Rolurile funcţionează pe principiile triunghiului dramatic, dar D. nu se simte tratată ca o femeie.

Evident, atunci când se acordă importanţă comportamentului de fetiţă răsfăţată, nu ai cum să fii tratată ca o femeie. Dacă eu încerc să o tratez şi o respect ca pe o femeie, ea îşi dă seama că totuşi o relaţie sentimentală adevărată (adică de iubire, nu de dependenţă) solicită ceva mai mult efort şi încearcă şi cu mine trucurile de „dresaj” care i-au mers cu A. Observă că nu merge.

Constată cum A. îi face scandal (eu am preferat de obicei să aştept să se liniştească -chiar dacă asta dura uneori şi 3 săptămâni – şi să vorbim ca doi adulţi), că se comportă paranoic, acceptă să fie spionată pe telefon şi pe calculator, acceptă ca A. să mă ameninţe prin telefon şi să spună minciuni despre mine, acceptă că A. vrea să înceapă o relaţie cu prima tipă cu care s-a întâlnit, după o „solidă” relaţie de 5 ani.

Atunci când eu o tratez cu răbdare şi respect şi încerc să vorbesc cu ea ca un adult, mă trimite la plimbare, mă evită şi îmi spune că sunt nerealist.

Sensul unei comunicări este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei este dată de intenţia ei. Absenţa unui răspuns este tot feed-back.

Sensul comunicării în această situaţie este că ea a ales să rămână cu A. Feed-back-ul ei este de a încerca să observe cât de mult pot să aştept pentru a renuţa să mai insist în direcţia unei relaţii). La ea se numeşte „încăpătânare”, la mine „perseverenţă”.

Numai că până acum, aşteptările ei cu privire la ea, la mine şi la A., s-au dărâmat una câte una iar în curând întregul sistem de convingeri pe care şi-a construit realitatea se va dărâma, iar ea evită să privească adevărul în faţă (din acest motiv m-a şi părăsit rupând contactul cu mine acum o lună şi a evitat să avem o discuţie faţă în faţă). În acelaşi timp, toate preconizările făcute de mine s-au adeverit, cu toate că mi-am dorit din tot sufletul să nu fie aşa.

Esenţa comunicarii este ca ea insistă cu încăpăţânare pentru a mă obosi.  Subconştient , D. are convingerea că nu merită atâta iubire. Că nu merită să fie fericită.  Prin urmare, caută situaţii care să-i valideze aşteptările negative.

Atenţie mare la acest tip de comportament ! Este doar o formă de a face mofturi şi a testa abilitatea unui bărbat de a răspunde la acest tip de provocare, aruncată cu tupeu şi neruşinare. Totuşi, în această capcană (în asemenea cazuri extreme), care ţine de lezarea demnităţii, este uşor ca jucătorul de triunghi dramatic să cadă.

Ce transmite ea efectiv în exterior este că nu doreşte să fie respectată ca femeie ci tratată ca un copil răsfăţat şi încurajată în comportamentul ei. În acest sens, critica pe care aşa-zis o apreciază nu rămâne decât o oglindă care îi satisface propriile scenarii negative despre cât de puţin merită anumite lucruri.

Aşadar, ideea despre care scriam în “Povestea inelului” este una a unui angajament pe care eu l-am afirmat faţă de ea şi pe care ea a încercat să-l îndepărteze, sperând că va elimina responsabilitatea dată de faptul că mi-a ascuns la începutul relaţiei că mai este încă într-o relaţie, susţinând că nu mi-a promis nimic şi că niciodată nu e prea târziu pentru a spune adevărul.

Ei bine, această relaţie nu a fost corectă de la început. D. afirmă acum că îşi doreşte corectitudine. Nu o va primi. Această relaţie nu s-a bazat pe încredere sau corectitudine niciodată, pentru că nu a oferit-o şi nu a cerut-o. Aşa că nu o va mai avea.

Se pare că modalitatea în care ea se simte iubită şi apreciată este să fie înşelată, şantajată, umilită, victimizată, terfelită în public, lipsită de respect şi tratată ca un copil – asta funcţionează în relaţia ei cu A. factual. Astfel o tratează şi astfel se simte iubită. Este specific pentru cineva care joacă triunghiul dramatic.

Dar nu este iubire cu adevărat, este doar o iluzie.

Realitatea materială este manipulată de oameni. Cunoaşterea oamenilor însemnă mare parte din cunoaşterea realităţii.

Timpul a arătat că o cunosc pe D. Mai bine decât A., mai bine decât ea. Şi a mai arătat că D. alege să ignore funcţia pe care o are partea de imaginaţie pe care o apreciază atât de mult declarativ.

La un moment dat, când i-am spus că D. l-a ales pe A., prietena mea cea mai bună mi-a replicat: „ghinionul lui!”. Aşa cum A. a vizualizat că D. îl va înşela (how lame can that be?), tot aşa prevăd şi eu foarte apropiat, chiar privind dinspre viitor însrpre acum un moment foarte apropiat în care A. se va simţi extrem de prost pentru faptul că nu a folosit într-adevăr opţiunea smart despre care scriam mai înainte…

D. a considerat conţinutul acestui articol ca jignitor, lipsit de baza în realitate, înjositor, dez-amăgitor, de prost gust, având comentarii false, o şaradă, o prostie, iar de câţiva din cititorii blogului ca acid, lipsit de dragoste, plin de furie, plin de aroganţă. Altfel spus, greu de ignorat.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

O reteta de succes pentru cum sa fii mintit(a) si inselat(a)

Cât durează dragostea

“Ţi-am spus eu!”

Concursurile de suferinţă vs. „Fiecare cu crucea lui”

Triunghiul dramatic

Scoala NLP vs.(?) scoala AT in relatii

Programarea neuro-lingvistica si analiza tranzactionala, ca domenii, au abordari diferite, conceptual, asupra relatiilor sentimentale. Am sa prezint ca si cadru general cum sunt utile si diferite aceste perspective.

NLP ofera o serie de tehnici care functioneaza, cel putin pe plan relational intr-o maniera destul de rapida si eficienta. Ai identificat problema/ideea de imbunatatit, aplici tehnica si culegi rezultatul. Bineinteles, e cel mai dificil de aplicat, pentru ca solicita abilitati deja formate. Iar asta uneori presupune sa iti permiti sa te „joci” si sa fii „prins”… bineinteles folosind tehnicile intr-o maniera etica si potrivita pentru tine si partener.

Analiza tranzactionala are pe de alta parte o abordare ceva mai laborioasa. Abordeaza relatia intr-un cadru de genul „tu ce crezi despre relatie si despre componenta asta, si asta, si asta? hai sa ne asezam si sa discutam si sa negociem„.

Care e mai buna dintre acestea? Ei bine, amandoua. Nu există un criteriu absolut.

Aria de specialitate in care NLP a format instrumente specifice prin excelenta e seductia rapida (din care doar o sub-nisa se ocupa de relatii stabile), dar nu e singura arie care poate fi acoperita. Totusi, un lucru clar si cert este ca intr-o relatie, ar trebui sa existe seductie continua, in asa fel incat in fiecare zi sa te poti indragosti de partener mai mult… Dragostea e unul din acele aspecte din viata care se merita a fi trait din plin, cu generozitate si pasiune, nu cu lingurita…

Analiza tranzactionala promoveaza intelegerea starilor (copil, adult, parinte), comunicarea OK-OK, medierea conflictelor, identificarea si comunicarea corecta a emotiilor si ample discutii inteligente emotional despre necesitatile si asteptarile partenerilor. Acestea sunt necesare ca baza a unei conexiuni durabile si pentru prevenirea unor conflicte ce pot aparea din neintelegeri.

Dezavantajele sunt… faptul ca NLP, ca „trusa de unelte” in domeniul dezvoltarii personale, se bazeaza pe anumite tehnici care functioneaza intr-o maniera „trial and error” si care se bazeaza pe abilitatile si flerul celui care le foloseste, iar AT, ca „trusa de unelte”, ofera anumite tehnici care dureaza uneori prea mult si solicita rabdare, implicare si maturitate emotionala din partea partenerilor… ceea ce e greu de gasit… si e trist, pentru ca in loc sa gaseasca timp pentru a discuta preventiv despre anumite aspecte, partenerii prefera sa ajunga sa se certe, iar aceste certuri erodeaza in timp relatia pana cand nu se mai alege nici praful.

Amandoua pot implica ambii parteneri sau il poate ajuta doar pe unul sa descopere anumite lucruri despre propria persoana. Un exercitiu util este sa te gandesti intotdeauna cum anume structura unui conflict analizat cu o tehnica NLP cum e schimbarea pozitiilor perceptuale iti aduce aminte de un alt conflict cu o structura asemanatoare, din trecut (un cadru referential AT).

Nici una nu sunt vreun fel de baghete magice care sa rezolve problemele cupului, ci ofera un set de instrumente practice. Care pot fi folosite sau nu.

Ambele se bazeaza pe exersarea in urma participarii la o serie de traininguri (sau pentru cine e suficient de studios, parcurgerea constiincioasa a unei documentati de specialitate) si nu pe a citi din carti de popularizare.

Un cuplu care va folosi excesiv NLP ca sistem de dezvoltare personala va avea o dinamica destul de ferma, dar probabil fara stabilitatea pe care o ofera un cadru de relationare AT. Un cuplu care va folosi excesiv AT in detrimentul NLP ca abordare in dezvoltarea personala poate fi amenintat de a intra in polologhii teoretice de dragul afirmarii unei stari ok-ok, care este… ok 🙂 , dar nu duce nicaieri 😦 .

Asadar, cele doua perspective se completeaza, sunt complementare. Bineinteles, ceea ce am scris mai sus nu este exhaustiv. Exista tehnici laborioasa si in NLP utile pentru relatii si exista si tehnici scurte in AT care sa ofere insighturi rapide.

Am scris acestea având în minte şi urmarind în ultima vreme un cuplu de prieteni care foloseste ambele domenii de dezvoltare personala cu succes.

Controlul asupra sexului

Acest articol a fost publicat şi pe Garbo.ro

Motto:

„Într-o relaţie în care sexul funcţionează, acesta contează 10%. Într-una în care nu funcţionează, contează 90%.”

Phillip C. McGraw în „Salvarea relaţiilor”

Acest post porneşte de la o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o de sărbători pe messenger cu o amică, C. J., continuându-se la o cafea foarte fierbinte în oraş acum câteva zile… M-am încumetat să convin cu C.J. asupra unor concluzii (fără caracter general) pe care le supun controversei…

Totul porneşte de la controlul emoţiilor. Cine are capacitatea să-şi controleze emoţiile, va putea să realizeze asta şi în pat. Este ca în persuasiune: cel care are detaşarea cea mai mare faţă de rezultatul final este cel care poate câştiga o perspectivă asupra celui care este mai implicat.

Se spune că femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex, iar bărbaţii de un loc. Societatea este construită în jurul conceptului că femeile au controlul asupra sexului, pentru că ele deţin puterea de a alege cu cine, când, unde şi cât se întâmplă. Dacă stăm să ne gândim la ceea ce aduce această premisă socială, rareori pusă la îndoială, observăm cum există întregi industrii care se concentrează asupa ideii că o femeie trebuie să beneficieze din partea bărbaţilor de o serie de atenţii (care implică anumite costuri din partea bărbaţilor – vezi şi articolul acesta), iar ele vor oferi sex în schimb (cu condiţia să existe acel motiv şi un sentiment de confort).

Mulţi bărbaţi, acceptând această premisă, profită atunci când femeile sunt la începutul vieţii sexuale (şi nu numai) şi le presează, le manipulează, creând traume şi experienţe negative, care de cele mai multe ori se repercutează asupra întregii vieţi a femeii, creând frustrări peste care multora dintre ele le vine greu să treacă.

O problemă comună a bărbaţilor este aceea că nu reuşesc să-şi controleze nivelul de excitaţie şi nu sunt suficient de concentraţi pe a controla nivelul de excitaţie al partenerei. Adevărul este că fiecare femeie are câte un dram de „nebunie” în ea care, dacă este declanşată, nu este nevoie de o oră de preludiu pentru a deveni pasională… Este de aşteptat ca o femeie să reacţioneze în momentul în care are un sentiment de rezonanţă emoţională puternică, o încrederea în acea persoană şi o atracţie.

Atracţia se creează mai întâi la nivel mental. Atracţia nu este o alegere, este un răspuns la CINE ESTE cineva… Atracţia la nivel fizic este abia ultima fază a unui proces care porneşte din imaginaţie sau nu se întâmplă deloc. Calea către emoţiile unei femei este prin imaginaţie.

Ce se întâmplă când oamenii se implică în relaţii cu jumătăţi de măsură? Când nu pun suflet… Există, desigur, frica de a nu fi rănit(ă), nesiguranţa de a nu fi părăsit(ă). Dar de fapt, în spatele acesteia, se află teama de dragoste. Teama de implicare. Teama de a nu simţi durerea. Nu atât pentru că este neplăcut, ci pentru că majoritatea nu ştiu cum să o gestioneze şi nu sunt dispuşi să depună efortul emoţional de a „îneca” teama cu dragoste. Încrederea se construieşte mai întâi dinăuntru. Cine o caută în exterior va fi veşnic dependent de aceasta.

În momentul în care cineva se urcă într-o barcă cu un picior şi cu celălalt rămâne afară, practic mâţa este pasată partenerului, care trebuie să aibă grijă ca cel care este suficient de nehotărât să nu se ude în timp ce vâslesc. Asta se întâmplă şi pentru că adesea unii care intră în relaţii nu ştiu ce vor sau nu ştiu să exprime ce vor. Sau, mai rău, îşi imaginează că ar fi de la sine înţeles.

În asemenea situaţii, evident că fără o implicare emoţională şi suficientă imaginaţie care să dea adevărata măsură a calităţii pasiunii într-un cuplu… lucrurile se cam risipesc. Oricum, orice relaţie se rupe fie din cauza aşteptărilor neîmplinite, fie din cauza unor asocieri şi stări negative care se repetă. Din momentul în care se produce aceasta cu constanţă, o relaţie sentimentală este deja pe drumul spre moarte.

Adevărul e că există şi un motiv psihologic bine justificat pentru care este bine să nu fie sex înainte de căsătorie: doi parteneri care nu au maturitatea emoţională ca să-şi ia un angajament reciproc nu au nici maturitatea de a începe o relaţie care să-i satisfacă pe deplin pe plan sexual. Din acest motiv, pretextul experienţei şi verificării potrivirii păleşte în faţa faptului că un bărbat poate să trezească suficientă pasiune într-o femeie dacă are suficient control al emoţiilor şi un bun flux pentru a-şi exprima propriile emoţii şi pentru a le canaliza şi pe ale femeii.

În ultima vreme, cu câte femei am vorbit despre această atitudine, FĂRĂ EXCEPŢIE, TOATE au început să-mi spună despre comportamente jenante ale partenerilor lor, cum ar fi că le cer sau le presează să facă sex, sau chiar le reproşează. Părerea mea în legătură cu asta este că un bărbat care are nevoie să ceară să facă sex este unul care nu o merită. Un bărbat ar trebui să fie în stare să capteze imaginaţia unei femei într-un asemenea mod încât ea să vrea să facă dragoste şi să nu se mai poată abţine. Un bărbat care nu ştie să seducă o femeie, adică să creeze o experienţă plăcută pentru ea prin realizarea unei conexiuni emoţionale profunde, sincere, a unei încrederi şi a unei atracţii reciproce, nu merită să aibă parte de sex. Prin seducţie, el îi oferă ei şansa de a trăi alături de ea o experienţă pe care o pot crea împreună, nu o experienţă în care ea se simte vinovată şi frustrată iar el e un… cineva care nu creează atracţie.

Iar atunci când mă refer la atracţie, mă refer la genul acela de reacţie pe care în mod constant şi repetitiv, indiferent de mediul de comunicare un bărbat o poate crea unei femei prin care ea să-şi ascută ghearele şi să exprime un „roaarrr” sau ce aud în mod frecvent ca reacţii de la femei în jurul meu cu care îmi permit să mă “joc”, un “te urăsc”, spus cu pasiune, într-o manieră care exprimă (ceea ce şi admit cu jumătate de gură şi confirmă prin acţiune) “nu-mi vine să cred că poţi să mă pui la punct cu toate fiţele pe care încerc să le fac şi să mă cunoşti ca cine sunt dincolo de ceea ce fac şi să îmi placă la nebunie tot procesul şi să mai vreau, din nou, şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult”. Orice este mai puţin decât asta nu e atracţie, poate fi numit flirt, poate fi numit mieunat, plictiseală/disperare de o seară, dar nu atracţie.

Aşadar, faptul că femeile au controlul asupra sexului este un mit fals, de care fiecare femeie are nevoie să fie demolat, pentru că fiecare femeie vrea să ştie că i se poate „preda” cu desăvârşire unui bărbat care să ştie să o respecte şi să o tachineze în acelaşi timp. Femeile îşi doresc să fie seduse de către un bărbat care ştie să o facă într-o manieră inventivă şi jucăuşă. Pentru că le place să-şi piardă controlul, să trăiască clipa, să simtă plăcere, fără să-şi controleze emoţiile. Asta fac femeile foarte bine, toată zua. Joacă roluri sociale. Mai ales roluri programate social.

O femeie aşteaptă să se “predea” complet unui bărbat, cu condiţia ca acel bărbat să merite asta. Condiţia esenţială ca el să merite asta este să creeze lucrurile de mai sus, să o facă într-o manieră constantă şi la acelaşi nivel. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că e greu.

Vorbeam cu o altă amică de-a mea care spunea că deşi avea o relaţie de 5 ani de zile, îşi înşelase partenerul “cu relaţii platonice” pierzându-şi capul după 4 bărbaţi într-un an… La sfârşit, a ajuns la concluzia că el e bărbatul viselor ei şi nu a reuşit să-şi dea seama de asta cât el era lângă ea, pentru că avem tendinţa să nu preţuim ce obţinem prea uşor. Desigur, chiar dacă relaţia continuă, în câteva luni există, după cum chiar ea admite, riscul să se îndrăgostească din nou de altcineva, dacă intervine plictiseala… Of course, el nu ştie nimic de aceste mici “descoperiri” făcute de ea şi prin ce moduri… Un bărbat care nu îşi dă seama şi nu se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple este unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Mi-e milă de bărbatul care, închipuindu-şi că îşi poate permite să lase lucrurile într-o relaţie să lâncezească, se aşteaptă ca atunci când chiar şi pentru câteva zile se duce la ţară… sau în străinătate, iubita lui va sta cuminte acasă. Poate în prima seară, în a doua seară… dar mai departe… cine ştie? Şi nu are nici o legătură cu unul sau cu altul, are legătură cu propria incompetenţă de a-şi manifesta la maxim calitatea de stăpân al unei relaţii. Fiecare dintre noi suntem stăpânii oricărei relaţii în care ne implicăm.
În momentul în care un bărbat seduce o femeie, se pune bineîneţeles problema: dacă ea îşi doreşte o relaţie pe termen lung iar ea îl alege pe el, în ce măsură merită ea să fie respectată pentru că a ştiut ce alege? Desigur, în măsura în care ştie ce vrea şi ştie cum să exprime aceasta, iar el este potrivit acestor criterii. Astfel, se plasează responsabilitatea din terenul bărbaţilor care ar trebui să „performeze” în terenul femeilor care ar trebui să ştie ce vor cu adevărat într-o relaţie, atâta vreme cât primesc suficientă pasiune cât să le înnebunească si suficienta dorinta incat sa atinga cote incomparabile…
Aşadar… astea sunt concluziile pe care le tragem… înainte sau după ce facem sex?

De autorul blogului DinDragostepentruD.wordpress.com şi C. J.

Foto: C. J.

Copyright © 2009

Ce am învăţat despre ce vreau şi ce pot din relaţia cu D.

Mi-am dat seama că jumătate din lucrurile care mie mi se păreau importante într-o relaţie, acum un an, pur şi simplu nu mai sunt relevante. Nu datorită faptului că nu mai contează pentru mine, ci pur şi simplu datorită faptului că nu mai sunt un aspect care să mă poticnească.

1. Înainte, mă deranja răspunsul emoţional la stress. Acum, este OK pentru mine să o ajut pe femeia pe care o iubesc să îşi controleze stările şi să înveţe cum să şi le folosească pentru a avea mai multă perseverenţă în viaţă, în loc de impulsivitate.

2. Înainte, mă interesa să mă dezvolt împreună cu partenera… doar că necesitatea mea pentru dezvoltare şi necesitatea lui D. pentru dezvoltare se regăsesc la planuri diferite. Aşa că ce am făcut? Evident, eu mi-am găsit o modalitate de a mă dezvolta eu, rezolvându-mi propriile chestiuni, iar ea a găsit propria manieră de se dezvolta cu ajutorul meu. Honestly, nici nu ştiu cum o face, dar atâta vreme cât este mulţumită, mă bucur…

[Later edit] D. a interpretat porţiunea aceasta ca fiind o lipsă de interes din partea mea pentru dezvoltarea ei personală. Eu i-am replicat că am ţinut-o la curent cu toate oportunităţile de dezvoltare personală (cursuri, conferinţe, cărţi) care ajungeau la mine – şi i-am propus să mergem împreună, dar nu aveam obligaţia să o car după mine acolo. Niciodată nu a acceptat să participe la un asemenea eveniment, de fiecare dată avea altceva mai important de făcut.

3. Înainte, mă blocam în faţa unor convingeri limitative ale partenerei. Acum am un răspuns diferit referitor la aceasta, pentru că am încredere în perspectivele diferite pe care le pot avea asupra unui aspect şi am suficientă încredere în mine că pot să împărtăşesc şi unei persoane cu o altă viziune perspective diferite. Îmi place să deschid mintea mea şi a celorlalţi spre noi orizonturi, acum am şi mijloace pentru a face asta.

4. Credeam că este important să am parte de o persoană care să aibă o percepţie corectă asupra realităţii. Cu toate acestea, poate tocmai acesta este unul din lucrurile care o face pe D. atât de minunată, frumoasă şi specială… faptul că nu a fost atinsă de multe lucruri tocmai datorită unui contact scăzut cu realitatea unor oameni cu sisteme de gândire diferite. Desigur, asta este şi ceea ce o păstrează în cadrul mediului care îi întreţine dependenţa de acesta.

5. Credeam că este important să am parte de un respect şi o recunoaştere a iubirii mele într-o relaţie. Cu toate acestea, atunci când D. a spus că nu crede că o iubesc, nu am mai dat înapoi, aşa cum aş fi făcut poate cu alte femei, ci pur şi simplu am ignorat ceea ce spunea şi m-am uitat la ceea ce făcea strict în comunicarea cu mine. Şi am câştigat respectul care nu a fost primit de la bun început pentru ceea ce simt.

Acum… având în vedere faptul că 5 majore presupoziţii/aşteptări pe care le aveam de la o relaţie sentimentală au fost depăşite, trebuie să menţionez sentimentul minunat de libertate să am mai puţine aşteptări dar mai ferme şi mai clare (pentru că restul criteriilor au rămas în picioare) şi să constat în acelaşi timp că pot să mă bucur de o comunicare excelentă cu femeia pe care o iubesc şi care mă iubeşte…

Iar asta nu face decât să întâmpine ceea ce sintetiza Phillip C. McGraw, în cartea „Salvarea relaţilor” :

„O relaţie sentimentală poate să fie extraordinară şi durabilă, iar cei doi parteneri pot să fie fericiţi împreună fără ca relaţia să fie paşnică, fără să se bazeze pe o comunicare mentală extraordinară, fără să fie bazată pe romantism, fără ca vreounul să-şi rezolve problemele sau să fie sănătoşi, fără ca vreounul să-şi exteriorizeze sentimentele, fără să se bazeze pe interese comune, fără ca vreounul din parteneri să-şi corecteze defectele. Faptul că există un mod corect şi un mod greşit de a realiza o relaţie extraordinară reprezintă un mit fals.„.

Lucru demonstrat şi de persoanele din anturajul meu care au început să o cunoască pe D. şi să-şi formeze o impresie foarte bună asupra ei.

PS [Later edit]: Ziua în care am conceput iniţial şi am publicat acest articol a fost ziua în care D. m-a părăsit. Doar că eu încă nu ştiam asta.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Vai, dar ce pisică frumoasă… Zgârie? (14 august 2009)

Iubita mea colivie… (14 februarie 2009)

„Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”

„Calitatea concluziilor la care ajungi determină calitatea vieţii pe care o ai”

Anthony Robbins

Oamenii sunt fiinţe dinamice şi care se schimbă pentru a evolua sau pentru diversitate. O relaţie, prin aceasta, nu are cum să fie ceva static, este ceva dinamic.

Două persoane care stau împreună pentru că au ceva în comun la un anumit moment dat, dar au sensuri/direcţii diferite de mers sau ritmuri diferite, la un moment dat vor constata anumite fricţiuni în relaţie.

Oamenii evoluează, la fel şi necesităţile şi dorinţele lor. Totuşi, majoritatea relaţiilor se finalizează în despărţiri sau divorţuri, din cauza faptului că cei implicaţi în relaţie se încăpăţânează să creadă că odată cucerită o persoană, ea va rămâne veşnic mulţumită. Fals.

E uşor să te îndrăgosteşti, e mai greu să iubeşti.

E facil a cunoaşte pe cineva şi a creea o impresie plăcută din prima,  seducţia rapidă este basically aceeaşi tehnologie care se poate folosi cu succes şi în vânzări (şi când afirm „acceaşi tehnologie”, vreau să zic EXACT aceeaşi tehnologie…). Poţi chiar să faci vânzare o dată. Dar asta nu garantează o relaţie.

Cineva mi-a spus odată că „iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii”. Ori există, ori nu există. Calitatea unei relaţii depinde de măsura în care poate îndeplini necesităţile celor doi parteneri. Infidelitatea nu este un aspect de judecată, este un FENOMEN care se întâmplă atunci când cineva nu primeşte tot ceea ce are nevoie în acea relaţie. Partenerul care este înşelat este vinovat dintr-unul (cel puţin) din două motive: fie nu a ştiut să-i ofere celuilalt ce avea nevoie, fie a ales greşit în primă instanţă partenerul.

Esenţialmente, fiecare persoană intră într-o relaţie pentru că îi satisface anumite necesităţi, dorinţe şi aşteptări. Deci este o călătorie pe care o face pentru propriile necesităţi şi pentru propria fericire. Eşti stăpânul fiecărei relaţii în care te implici. Aşadar, ce rost mai are să condiţionezi persoana de alături să-ţi rămână alături? Oare nu este cumva o lipsă de implicare şi responsabilitate prin a cere celuilalt să îşi asume toată partea de relaţie? Oare nu cumva o relaţie implică implicarea proprie în împlinirea necesităţilor partenerului, cele de acum şi cele de mai târziu?

A cere unui partener socoteală pentru faptul că te-a părăsit este ca şi cum ai lăsa o sumă mare de bani la bursă fără să te mai intereseze de ea şi apoi te duci şi îl iei pe broker de gât şi îl întrebi ce s-a întâmplat cu banii tăi, de ce tu eşti falit şi alţii bogaţi. Iar brokerul îţi răspunde că este treaba ta că nu te-ai interesat care sunt fluctuaţile pieţei şi în ce să investeşti ca să păstrezi relaţia cu investiţiile tale şi-ţi arată contractul pe care l-ai semnat.

Indisponibilitatea cuiva de a învăţa dintr-o relaţie reprezintă incapacitatea de a-şi asuma cu maturitate propria responsabilitate de a învăţa propria parte. Partenerul nu are rolul de dădacă să te mângâie pe creştet şi să-ţi zică ce să faci ca să ai parte de ce ai nevoie. NIMENI NU TE ÎNVAŢĂ ASTA. Partenerul este o fiinţă cu propriile aspiraţii şi necesităţi. Nerespectarea realităţii se plăteşte. Uneori, se mai numeşte şi prostie.
Perceptiile nerealiste determină oamenii sa se îndrăgostească mai degrabă de dragoste, sau de o himeră, decât de partener, şi atunci ajung să traiască perioade îndelungate lângă o persoană fără să o cunoască, ceea ce mi se pare stupid, pentru că dragostea e unul din puţinele lucruri din viaţă care merită traite din plin, cu pasiune, cu generozitate  şi nu cu firimitura!

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Cererea în căsătorie – după un an (9 septembrie 2009)

Acest articol a mai fost publicat şi pe Yuppy

Important într-o relaţie

1.Dă-i celuilalt posibilitatea de a se dezvolta alături de tine. Oferă-i un model de viaţă/comportament de care să nu-i fie ruşine, indiferent de situaţia în care va fi pus.

2.Asigură-te că ai înţeles ceea ce este important pentru celălalt şi că poţi să satisfaci şi să respecţi acele lucuri. Altfel n-are sens să continui.

3.Susţine-l în planurile pe care şi le propune, chiar dacă acestea nu te includ şi pe tine. Asta nu înseamnă că eşti lăsat de o parte. Înseamnă că tu vei fi primul beneficiar al acestora.

4.Stabileşte-ţi priorităţile şi planifică-ţi resursele în vederea îndeplinirii planurilor tale. Organizarea şi planificarea devin necesare în atingerea scopurilor pe care şi le propune un cuplu.

5.Ai grijă de propria ta dezvoltare dacă vrei să-ţi întreţii relaţia. Un om care nu face şi nu spune ceva nou devine neinteresant.

6.Oferă celui de lângă tine motive pentru a te admira şi a te urma. În felul acesta te va iubi mai mult

7.Nu respinge încercarea celuilalt de a te ajuta. Mulţumeşte-i că se gândeşte la binele tău.

8.Nu-l determina pe celălalt să se simtă inutil sau pisălog deoarece a trebuit să repete de prea multe ori acelaşi lucru. Dacă ai fi ştiut să asculţi să să nu uiţi de prima oară nu s-ar fi ajuns aici.

9.Rezervă-ţi timp pentru celălalt. Nu-i da impresia că aveţi vieţi paralele.

10.Învaţă să-ţi împărtăşeşti planurile şi gândurile, nu doar mâncarea sau patul.

11.Luptă pentru drepturile tale. Dacă nu faci asta, s-ar putea să te coste familia (sau spijinul şi respectul ei).

12.Nu te enerva/ nu te jena/ dacă nu şti ceva. Persoanele care recunosc că nu ştiu ceva sunt mai apreciate decât cele care cred că le ştiu pe toate.

13.Nu evita discuţiile. Nu faci decât să rostogoleşti bulgărele de zăpadă care se va păbuşi de trei ori mai greu tot în capul tău.

14.Atunci când constaţi că ai „lipsuri” în educaţie, nu aştepta ca acestea să fie observate de toţi. Ocupă-te de ele înainte de a deveni prea grave.

15.Chiar dacă te enervezi foarte tare, fă un efort şi păstrează cuvintele grele în gând; altfel rişti să pătezi fie relaţia, fie pe tine, fie ambele. Iar unele pete nu se scot nici măcar cu vanish.

16.Apreciază eforturile depuse de celălalt şi încearcă să faci şi tu câteva.

17.O relaţie nouă reprezintă o ocazie de a te dezvolta. De aceea e bine să confrunţi ceea ce ai învăţat în familie/pe stradă cu ceea ce înveţi acum. Restul depinde de tine.

[Sursa necunoscută, preluat de pe internet]

Emotia ca energie

„Mânie-te, dar nu greşi„

povaţă ortodoxă

Emoţiile sunt energie.

Cel mai adesea, oamenii trăiesc aceste emoţii într-o formă pe care nu o pot controla. Aleg să fie dominaţi de acestea fără să ştie ce se întâmplă. În primul rând, este important să înţelegem fiecare emoţie, ce emoţie este, care este nevoia din spatele ei şi care ar fi mijlocul cel mai potrivit pentru a o exprima.

Orice emoţie poate fi folosită ca o bază, ca un motor. Dacă ai atâta energie, de ce să nu o foloseşti ca să realizezi ceva util şi frumos, care să îţi întărească încrederea şi să contribuie la dezvoltarea celorlalţi?

Aşa că ce am făcut eu… (pentru că emoţiile sunt şi fapte). Am luat energia de la furie şi frică şi am folosit-o în exprimarea dragostei, fără furie, fără frică.

Curajul nu e lipsa fricii, ci puterea de a stăpâni frica. În această perioadă, de 2 ori când am exprimat frică şi furie, D m-a părăsit. M-am bucurat să am un barometru atât de fin faţă de aceste 2 emoţii. Problema se pune cum să le exprim, totuşi, în aşa fel încât să nu se manifeste în relaţie? Şi de fapt, aceasta este o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună orice membru al unui cuplu. Pentru că frica şi furia apar. Se întâmplă în orice relaţie. Dacă le suprimi sau le negi, vor ieşi răbufnind. Dacă sunt conştientizate şi exprimate corespunzător, pot sta la baza creării unor situaţii utile şi puternice pentru relaţie.

Of course… it takes two to play this game.

În acelaşi timp… fiecare este 100 % responsabil pentru calitatea comunicării într-o relaţie.

Sensul comunicării este dat de rezultatul ei, iar esenţa ei de intenţie.

Ceea ce înseamnă că dacă eu schimb ceva în mine, ca urmare a legătruii care există între mine şi celălalt şi a dinamicii relaţiei, şi celălalt va schimba ceva în sine. Cheia puterii este a alege comportamentul cel mai potrivit la momentul şi în locul potrivit într-o relaţie.

Am să dau un exemplu. Sâmbătă i-am spus lui D toate nemulţumirile, toată neîncrederea mea despre relaţia noastră. M-am temut foarte mult că ea nu vrea (şi asta a fost confirmat de faptul că ea voia doar să trăim clipa) să vorbim despre relaţia noastră într-o manieră de tipul: „uite, mie îmi place asta şi asta la tine, nu-mi place asta şi asta, hai să vedem ce putem schimba ca să fie lucrurile mai OK pentru amândoi”. I le-am turnat ore şi ore în şir, până când ea s-a luat de un mic eveniment şi a rupt relaţia. Bineînţeles, acel mic eveniment nu era motivul real al ruperii relaţiei şi nici sursa conflictului. Uneori când oamenii se ceartă din cauza unui comportament nu este vorba neapărat despre comportament, ci despre emoţiile din spatele acestuia. Impresia generală a lui D a fost de presiune şi reproş din partea mea. Neştiind cum să gestioneze acestea şi considerându-se într-o poziţie de putere, a rupt relaţia.

Acuma… bineînţeles că am multă furie. Extrem de multă. Dar îmi aduc aminte de o secvenţă din „Ulise”. Ulise, trădat de prieteni, îi spune fiului său: „Acum încă nu este momentul să te înfurii, păstrează furia pentru când va fi cel mai de folos.„. Bineînţeles, asta nu înseamnă să reprimi furia, ci să foloseşti energia din spatele ei fără a exprima furie.

Încrederea este ca o floare, dacă tragi prea tare de ea, petalele ei se risipesc în vânt

Aţi văzut sau aţi auzit vreodată, pe cineva devenind mai încrezător pentru că lumea se panichează, atunci când lucrurile evoluează negativ?

Dacă da, înseamnă că fie era un om înţelept, fie era un om informat, fie era un neghiob.

Ştiu, poate părea dur. Numai că, tranşant, cum reacţionează cineva la incertitudine poate să definească şi să stabilească multe lucruri în viaţa lui. Sau a ei. Cristina Radu a scris ceva interesant pe marginea asta. Pentru că un comportament are ca bază mai profundă, întotdeauna, o atitudine. Care creează sau favorizează. Ce? Reacţii. Ceea ce americanii numesc stress response.

În fine. Încrederea se produce într-o societate deschisă (la minte) by default. Din întâmplare (ca să nu zic nefericire chiar – în acest caz), mai sunt unii care umblă pe la setări fără să-şi dea seama… Cu toate acestea, îndoielile se strecoară în mintea şi în sufletul celui care nu are suficientă încredere şi suficientă hotărâre. Formele pe care le capătă aceste îndoieli vin sub formă de: întrebări, bănuieli, gelozie, tachinări, mergând uneori până la excese de paranoia.

Cum se topesc astea cu iubire? Un prim răspuns ar fi: greu.

În discuţia epistemologică dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, în care unul susţinea superioritatea programelor predefinite asupra mediului, iar celălalt, superioritatea impactului mediului asupra factorilor instrinseci, mi se pare că se regăseşte într-o oarecare măsură complexitatea legăturilor dintre cognitiv şi comportamental.

Adică: dacă iubita ta, deşi crede în iubirea voastră şi cu toate astea te întreabă de mai multe ori acelaşi lucru, pentru a fi sigură că nu cumva o minţi, o soluţie de atitudine (cognitivă) din iubire este să o ierţi şi să ai răbdare cu ea. O soluţie comportamentală este să-i baţi obrazul pentru neîncrederea afişată.

Care dintre ele funcţionează? Cert este că o reacţie emoţională la un factor de stress este întotdeauna mai facilă deoarece nu presupune un autocontrol. Dezavantajul este că o reacţie nervoasă poate eroda în timp relaţia, dacă este folosită frecvent. În acelaşi timp, atunci când tragi de mânecă un copil, pentru a-l îndrepta, cu dragoste, o faci din perspectiva unei relaţii, iar nu a unei poziţii.

Vrei să fii fericit sau vrei să ai dreptate?

Să întoarcem lucrurile altfel. Să zicem că iubita ta nu îţi oferă încrederea pe care o doreşti şi pe care o meriţi. Nu este însă aceasta o modalitate de a-ţi spune: „am încredere în tine că mă poţi iubi chiar dacă nu am încredere în tine„?, „nu-i aşa că mă poţi iubi chiar şi cu această lipsă de încredere pe care eu o am de fapt în mine?„, astfel devenind această provocare un prilej de exprimare a unei rătăciri şi a unei ridicări: ea se sprijină în el având fără să-şi dea seama încrederea că iubirea lui va topi neîncrederea ei, iar el se bucură de încrederea ei că în iubirea lui va accepta această slăbiciune, această neîncredere care de fapt devine una de suprafaţă. Ea capătă încrederea în sine, pe care o răsplăteşte cu şi mai multă iubire în el. Pentru că în iubire, slăbiciunea devine forţă atunci când este îmbrăţişată.

“Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.”

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Era o data un om care vrând să străbată drumul peste o prăpastie a găsit un buştean şi a mers pe el până la jumătate. Apoi, făcându-i-se rău, s-a întors şi şi-a dat seama că de fapt a străbătut acelaşi drum de la jumătate până înapoi cât i-ar fi luat de la jumătate până pe partea cealaltă.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Frică vs. iubire (a.k.a. „Dragobetele lui D.”)

Dragoste de zăpadă (?)