„Poveste cu veveriţe” a.k.a. „Noi avem o relaţie?”

Motto: „Marea majoritate a tuturor relaţiilor sentimentale se sfârşesc din unul sau două din aceste motive: asocieri negative şi neîndeplinirea aşteptărilor profunde ale partenerilor.„

Christopher Howard, trainer american

Îmi plac veveriţele. Când eram mic, aveam o carte de colorat cu veveriţe. Ce-mi place la veveriţe este vioiciunea, prezenţa, ochii mari şi generoşi, şi spiritul jucăuş. Multe femei se comportă ca nişte veveriţe. În acest caz, dacă o vrei, totul este să fii o ghindă. Ah, şi încă o chestie. Veveriţele sunt im-pre-vi-zi-bi-le!

Mi-am propus să reiau, pe baza notiţelor din jurnal, impresiile de pe vremea comunicării de acum un an cu D., povestea de la care a pornit blogul, lăsând, desigur… muuuulte, muuuulte ghinde pentru cititori/oare, pe care să le folosească drept provizii în calea lungă către coroana spre lumină. Care lumină ? cea din vârful copacului, evident.

Ca de altfel acest blog, acest articol este nu despre prezenţa lui D. în viaţa mea, ci despre absenţa ei. La începutul lui august 2008, după un schimb de mesaje pe telefon şi încă vreo câteva discuţii scurte pe messenger, D. dădea semne clare că evită să ne întâlnim. Scuza operaţiei mereu amânată deja începuse să devină străvezie, iar eu începusem să mă uit prin alte părţi, oricât de mirifice fuseseră primele întâlniri cu D.

La un moment dat, pe la vreo 11 noaptea, primesc un sms de la o tipă, identificată prin autoproclamarea „fata de la metrou”. Oricât de greu i-ar fi putut veni acelei fătuci să creadă, această distincţie nu m-a ajutat în a-mi aduce aminte exact cine era. Trecând peste efuzia de orgoliu declanşată de solicitarea mea de informaţii suplimentare pentru identificare (era vorba de altă tipă care avea prieten, cel puţin aşa mi-a spus când i-am dat datele mele de contact), faza era că atunci nu eram în Bucureşti. Şi cum nerăbdarea ei nu a putut fi consolată, nu am mai auzit niciodată de ea.

Whatever.

Între timp, am ieşit cu o altă veveriţă, una din veveriţele mele preferate, N.

N. este o veveriţă specială. Veţi înţelege în câteva momente de ce. Mai ieşisem cu N. de vreo 4 ori, de fiecare dată la interval de una-două zile, apoi ne-am ciufulit din diferite motive şi nu ne-am mai văzut vreme de vreo 2 luni. De fiecare dată.

Aţi fost vreodată cu un trabant care când pornea, când se oprea? Exact asta era senzaţia pe care o aveam eu în tentativa de relaţie cu N. Ţin minte chiar acea senzaţie de perplexitate pe care am avut-o atunci când m-a întrebat N. în octombrie 2008:  „noi avem o relaţie?”

Ne-am întâlnit într-un mall ca să mergem la un film. Ne-am întâlnit mai devreme. Asta i-a permis ei să stea să se uite printr-un magazin plin cu bijuterii vreme de un sfert de oră.

Ţin minte că la un moment dat, am intrat cu N. într-un magazin de telefoane.  I-a explicat zâmbitoare vânzătorului că ei i s-a stricat clăpiţa de la telefon şi că ar vrea să îţi cumpere unul nou. Vânzătorul începe să vorbească despre nişte telefoane de 200-300 de lei. N. aruncă o privire plicitistă peste acestea şi îşi aruncă privirea spre cele care costă 1000-1500 lei şi arată spre ele ca spre nişte jucării: „Ce fac alea?”. Vânzătorul spune că el ar trebui să-şi facă o rată ca să îşi cumpere un asemenea telefon. N. i-o taie scurt, îi spune că este doar cât jumătate din salariul ei. Mai aruncă o privire asupra panopliei de telefoane, şi iese din magazin lăsându-l pe vânzător cu gura căscată.

Lipită de peretele liftului, mă priveşte pătrunzător, într-o demonstraţie anunţată despre cum poate o femeie să mintăprivind un bărbat în ochi – în acest caz specific, ea şi eu.

În fine. La film. În întuneric, mâinile mele îşi găsesc de lucru să caute spre mâinile lui N. N. nu agrează gestul. Şi până la urmă, nici filmul. Bineînţeles că nu l-a apreciat, era un film de artă. De obicei, filmele de artă solicită intelectul. Nu tocmai ceea ce caută o femeie care lucrează toată ziua la bancă şi vrea să se distreze. Plicitisită, îmi spune: „mergem?” şi plecăm.

A doua zi, hotărât să mă revanşez, o iau direct de la servici, şi o conduc la multiplex. De data asta, alesesem un film de aventuri fantastice. Am convenit că eu plătesc biletele şi ea plăteşte popcornul. Explicaţia? „Sper că de data asta să-ţi ţii mîinile acasă”.

Dincolo de provocarea lansată, N. îşi dorea pur şi simplu să se relaxeze… povestindu-mi despre toate indurinţele suportate la birou… şi la sfârşit reproşându-mi despre cât de egoist sunt pentru faptul că nu vreau să o ascult. Altfel spus, reproşându-mi pentru faptul că am băgat-o prea mult în seamă încercând să vorbesc cu subconştientul ei atunci când ea de fapt îmi spunea toate prostiile posibile.

Fac o pauză pentru o ghindă.

Pentru cititoarele care au tendinţa să facă asta, am o veste:

bărbaţii nu sunt sugative pentru nervi.

Majoritatea femeilor îşi consumă energia în cele mai la îndemână formă de manifestare:

sex, lacrimi şi nervi.

Pentru nici una din acestea nu există o şcoală la care o fată să meargă pentru a le învăţa, realitatea are suficiente exemple. Iar dacă din acestea nu se prind, mai există şi televizotul, sau internetul. Societatea contemporană a învăţat să trăiască după următoarea regulă: de femeia satisfăcută beneficiază în special un bărbat. Însă pentru cea nesatisfăcută, plătesc toţi.

Eu nu sunt obligat să suport răspunsul emoţional la stress al nimănui şi cu atât mai puţin să tolerez importul de nervi al cuiva din planul profesional în planul personal şi cu atât mai puţin în relaţionarea cu mine. Atunci când eu lucrez o campanie care se face praf sau care mă solicită, nu mă duc să îi frec la cap pe prietenii mei şi cu atât mai puţin atunci când aveam o relaţie, pe partenera mea. Premiul pentru această atitudine? Un taxi împărţit cu năduf în drumul spre casă, la extremitatea unei bachete din spate cu N. şi un bye-bye garantat pentru încă 2 luni.

Tratamentul pe care îl sugerez pentru veveriţe?

Învăţaţi de la Pai Mei (Kill Bill Vol. 2, R. Quentin Tarantino, 2004)

PS: Ce mi-a spus N. (da, N. – aici nu e încă vorba despre D.) peste alte două luni, la următoarea întâlnire… este că avea un iubit cu care era împreună de 5 ani.

Controlul asupra sexului

Acest articol a fost publicat şi pe Garbo.ro

Motto:

„Într-o relaţie în care sexul funcţionează, acesta contează 10%. Într-una în care nu funcţionează, contează 90%.”

Phillip C. McGraw în „Salvarea relaţiilor”

Acest post porneşte de la o discuţie extrem de interesantă pe care am avut-o de sărbători pe messenger cu o amică, C. J., continuându-se la o cafea foarte fierbinte în oraş acum câteva zile… M-am încumetat să convin cu C.J. asupra unor concluzii (fără caracter general) pe care le supun controversei…

Totul porneşte de la controlul emoţiilor. Cine are capacitatea să-şi controleze emoţiile, va putea să realizeze asta şi în pat. Este ca în persuasiune: cel care are detaşarea cea mai mare faţă de rezultatul final este cel care poate câştiga o perspectivă asupra celui care este mai implicat.

Se spune că femeile au nevoie de un motiv ca să facă sex, iar bărbaţii de un loc. Societatea este construită în jurul conceptului că femeile au controlul asupra sexului, pentru că ele deţin puterea de a alege cu cine, când, unde şi cât se întâmplă. Dacă stăm să ne gândim la ceea ce aduce această premisă socială, rareori pusă la îndoială, observăm cum există întregi industrii care se concentrează asupa ideii că o femeie trebuie să beneficieze din partea bărbaţilor de o serie de atenţii (care implică anumite costuri din partea bărbaţilor – vezi şi articolul acesta), iar ele vor oferi sex în schimb (cu condiţia să existe acel motiv şi un sentiment de confort).

Mulţi bărbaţi, acceptând această premisă, profită atunci când femeile sunt la începutul vieţii sexuale (şi nu numai) şi le presează, le manipulează, creând traume şi experienţe negative, care de cele mai multe ori se repercutează asupra întregii vieţi a femeii, creând frustrări peste care multora dintre ele le vine greu să treacă.

O problemă comună a bărbaţilor este aceea că nu reuşesc să-şi controleze nivelul de excitaţie şi nu sunt suficient de concentraţi pe a controla nivelul de excitaţie al partenerei. Adevărul este că fiecare femeie are câte un dram de „nebunie” în ea care, dacă este declanşată, nu este nevoie de o oră de preludiu pentru a deveni pasională… Este de aşteptat ca o femeie să reacţioneze în momentul în care are un sentiment de rezonanţă emoţională puternică, o încrederea în acea persoană şi o atracţie.

Atracţia se creează mai întâi la nivel mental. Atracţia nu este o alegere, este un răspuns la CINE ESTE cineva… Atracţia la nivel fizic este abia ultima fază a unui proces care porneşte din imaginaţie sau nu se întâmplă deloc. Calea către emoţiile unei femei este prin imaginaţie.

Ce se întâmplă când oamenii se implică în relaţii cu jumătăţi de măsură? Când nu pun suflet… Există, desigur, frica de a nu fi rănit(ă), nesiguranţa de a nu fi părăsit(ă). Dar de fapt, în spatele acesteia, se află teama de dragoste. Teama de implicare. Teama de a nu simţi durerea. Nu atât pentru că este neplăcut, ci pentru că majoritatea nu ştiu cum să o gestioneze şi nu sunt dispuşi să depună efortul emoţional de a „îneca” teama cu dragoste. Încrederea se construieşte mai întâi dinăuntru. Cine o caută în exterior va fi veşnic dependent de aceasta.

În momentul în care cineva se urcă într-o barcă cu un picior şi cu celălalt rămâne afară, practic mâţa este pasată partenerului, care trebuie să aibă grijă ca cel care este suficient de nehotărât să nu se ude în timp ce vâslesc. Asta se întâmplă şi pentru că adesea unii care intră în relaţii nu ştiu ce vor sau nu ştiu să exprime ce vor. Sau, mai rău, îşi imaginează că ar fi de la sine înţeles.

În asemenea situaţii, evident că fără o implicare emoţională şi suficientă imaginaţie care să dea adevărata măsură a calităţii pasiunii într-un cuplu… lucrurile se cam risipesc. Oricum, orice relaţie se rupe fie din cauza aşteptărilor neîmplinite, fie din cauza unor asocieri şi stări negative care se repetă. Din momentul în care se produce aceasta cu constanţă, o relaţie sentimentală este deja pe drumul spre moarte.

Adevărul e că există şi un motiv psihologic bine justificat pentru care este bine să nu fie sex înainte de căsătorie: doi parteneri care nu au maturitatea emoţională ca să-şi ia un angajament reciproc nu au nici maturitatea de a începe o relaţie care să-i satisfacă pe deplin pe plan sexual. Din acest motiv, pretextul experienţei şi verificării potrivirii păleşte în faţa faptului că un bărbat poate să trezească suficientă pasiune într-o femeie dacă are suficient control al emoţiilor şi un bun flux pentru a-şi exprima propriile emoţii şi pentru a le canaliza şi pe ale femeii.

În ultima vreme, cu câte femei am vorbit despre această atitudine, FĂRĂ EXCEPŢIE, TOATE au început să-mi spună despre comportamente jenante ale partenerilor lor, cum ar fi că le cer sau le presează să facă sex, sau chiar le reproşează. Părerea mea în legătură cu asta este că un bărbat care are nevoie să ceară să facă sex este unul care nu o merită. Un bărbat ar trebui să fie în stare să capteze imaginaţia unei femei într-un asemenea mod încât ea să vrea să facă dragoste şi să nu se mai poată abţine. Un bărbat care nu ştie să seducă o femeie, adică să creeze o experienţă plăcută pentru ea prin realizarea unei conexiuni emoţionale profunde, sincere, a unei încrederi şi a unei atracţii reciproce, nu merită să aibă parte de sex. Prin seducţie, el îi oferă ei şansa de a trăi alături de ea o experienţă pe care o pot crea împreună, nu o experienţă în care ea se simte vinovată şi frustrată iar el e un… cineva care nu creează atracţie.

Iar atunci când mă refer la atracţie, mă refer la genul acela de reacţie pe care în mod constant şi repetitiv, indiferent de mediul de comunicare un bărbat o poate crea unei femei prin care ea să-şi ascută ghearele şi să exprime un „roaarrr” sau ce aud în mod frecvent ca reacţii de la femei în jurul meu cu care îmi permit să mă “joc”, un “te urăsc”, spus cu pasiune, într-o manieră care exprimă (ceea ce şi admit cu jumătate de gură şi confirmă prin acţiune) “nu-mi vine să cred că poţi să mă pui la punct cu toate fiţele pe care încerc să le fac şi să mă cunoşti ca cine sunt dincolo de ceea ce fac şi să îmi placă la nebunie tot procesul şi să mai vreau, din nou, şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult”. Orice este mai puţin decât asta nu e atracţie, poate fi numit flirt, poate fi numit mieunat, plictiseală/disperare de o seară, dar nu atracţie.

Aşadar, faptul că femeile au controlul asupra sexului este un mit fals, de care fiecare femeie are nevoie să fie demolat, pentru că fiecare femeie vrea să ştie că i se poate „preda” cu desăvârşire unui bărbat care să ştie să o respecte şi să o tachineze în acelaşi timp. Femeile îşi doresc să fie seduse de către un bărbat care ştie să o facă într-o manieră inventivă şi jucăuşă. Pentru că le place să-şi piardă controlul, să trăiască clipa, să simtă plăcere, fără să-şi controleze emoţiile. Asta fac femeile foarte bine, toată zua. Joacă roluri sociale. Mai ales roluri programate social.

O femeie aşteaptă să se “predea” complet unui bărbat, cu condiţia ca acel bărbat să merite asta. Condiţia esenţială ca el să merite asta este să creeze lucrurile de mai sus, să o facă într-o manieră constantă şi la acelaşi nivel. Ceea ce, trebuie să recunoaştem că e greu.

Vorbeam cu o altă amică de-a mea care spunea că deşi avea o relaţie de 5 ani de zile, îşi înşelase partenerul “cu relaţii platonice” pierzându-şi capul după 4 bărbaţi într-un an… La sfârşit, a ajuns la concluzia că el e bărbatul viselor ei şi nu a reuşit să-şi dea seama de asta cât el era lângă ea, pentru că avem tendinţa să nu preţuim ce obţinem prea uşor. Desigur, chiar dacă relaţia continuă, în câteva luni există, după cum chiar ea admite, riscul să se îndrăgostească din nou de altcineva, dacă intervine plictiseala… Of course, el nu ştie nimic de aceste mici “descoperiri” făcute de ea şi prin ce moduri… Un bărbat care nu îşi dă seama şi nu se aşteaptă ca aceste lucruri să se întâmple este unul care nu ştie pe ce lume trăieşte…
Mi-e milă de bărbatul care, închipuindu-şi că îşi poate permite să lase lucrurile într-o relaţie să lâncezească, se aşteaptă ca atunci când chiar şi pentru câteva zile se duce la ţară… sau în străinătate, iubita lui va sta cuminte acasă. Poate în prima seară, în a doua seară… dar mai departe… cine ştie? Şi nu are nici o legătură cu unul sau cu altul, are legătură cu propria incompetenţă de a-şi manifesta la maxim calitatea de stăpân al unei relaţii. Fiecare dintre noi suntem stăpânii oricărei relaţii în care ne implicăm.
În momentul în care un bărbat seduce o femeie, se pune bineîneţeles problema: dacă ea îşi doreşte o relaţie pe termen lung iar ea îl alege pe el, în ce măsură merită ea să fie respectată pentru că a ştiut ce alege? Desigur, în măsura în care ştie ce vrea şi ştie cum să exprime aceasta, iar el este potrivit acestor criterii. Astfel, se plasează responsabilitatea din terenul bărbaţilor care ar trebui să „performeze” în terenul femeilor care ar trebui să ştie ce vor cu adevărat într-o relaţie, atâta vreme cât primesc suficientă pasiune cât să le înnebunească si suficienta dorinta incat sa atinga cote incomparabile…
Aşadar… astea sunt concluziile pe care le tragem… înainte sau după ce facem sex?

De autorul blogului DinDragostepentruD.wordpress.com şi C. J.

Foto: C. J.

Copyright © 2009