Posts Tagged ‘Star Wars

10
Mai
09

Libertate sau control?

Ştiţi… sunt unele filme, despre care adori să le adori, îţi doreşti cu ardoare din tot sufletul să fie de calitate, să fie bune, şi te duci pentru că-ţi place la nebunie actriţa principală (Julia Roberts în cazul acesta), sau scenaristul (Tony Gilroy – autorul trilogiei „Bourne” şi a lui „Michael Clayton”) sau stilul pe care îl promite… iar apoi îţi dai seama că de fapt nu e chiar aşa, că ai în faţă o mediocritate, înghiţi în sec şi mai adaugi o plăcere vinovată pe o listă lungă?

Ei bine… „Duplicity” (2009, R. Tony Gilroy) nu e unul dintre ele 🙂 . E un film pe care adori să îl adori şi îl savurezi până la capăt. Este genial construit, are un duo formidabil şi doi actori secundari (Tom Wilkinson şi Paul Giamatti) care îşi fac treaba strălucit, te ţine cu sufletul la gură şi te pune pe gânduri la final. E unul din acele filme pe care ţi-ar place să îl mai vezi încă o dată resimţind senzaţiile de prima oară, dar îţi dai seama că a fost o experienţă unică şi irepetabilă

Pornind de la câteva idei excelent şi subtil surprinse în „Duplicity”, intenţionez să aduc în atenţie valori fundamentale într-o relaţie, lucruri pe care fiecare din noi le luăm în considerare ca reper la un moment dat în viaţă. Dacă vreţi să vedeţi filmul, vă recomand să îl vedeţi mai întâi şi apoi să vă întoarceţi să citiţi acest articol (întrucât prin ideile pe care le tratez dezvălui unele dintre firele poveştii, care vă asigur că sunt absolut delicioase).

Claire şi Ray sunt specialişti în a manipula, a seduce, a înşela, iar în decursul întregului film se joacă cu aceste abilităţi, creând numeroase răsturnări de situaţii. Chiar scena deschiderii filmului este unul din cele mai bune schimburi de replici de seducţie pe care le-am văzut vreodată.

Needless to say, mie personal filmul mi-a trezit amintiri destul de plăcute, nu doar din cauza faptului că Julia Roberts seamănă cu D. (şi sincer, nu ştiu cine e mai drăguţă, D. sau Julia Roberts…).

Ţin minte la un moment dat că D. m-a prezentat şefei ei, planul pe care noi îl aveam în minte era ca eu să obţin un contract cu firma la care lucra. A fost un joc de strategie destul de bine jucat, şefa ei a plecat cu ideile ei iar când am ieşit din birou a rămas cu ideile mele. Cu ocazia aceea (chiar dacă factual apoi am renunţat la propunere din considerente etice), am intuit că abilităţile de manipulare pe care le avem fiecare dintre noi doi pot fi folosite pentru a face echipă împreună. Consideram pe atunci şi încă mai consider că lucrurile de valoare, care contează, se obţin în viaţă prin două moduri: prin negociere şi prin dragoste.

Acum… contează câtă negociere şi câtă dragoste. Urmărind „Duplicity”, mi-am dat seama că un joc pe care l-am pierdut cu D. a fost jocul negocierii. Altfel spus, nu am reuşit să negociez cât aş fi putut să negociez… Nu în acest stil, care poate ar fi fost util…

Numai că e un downside la acest joc al negocierii şi manipulării. În spatele său, se află dorinţa (sau necesitatea) de a controla. Controlul este ceva care poate fi obţinut de acela care face jocul cel mai bun. Claire şi Ray fac un joc bun, dar nu suficient de bun, aşa cum se dovedeşte la final.Întotdeauna este un peşte mai mare.

Aşadar…  cunoşti sistemul suficient de bine, ştii care sunt legile şi regulile în aşa fel încât să ştii cum să le încalci fără să fii prins(ă), poţi să creezi impresii, iluzii, să manipulezi şi să maschezi emoţii şi ta-daa… ai control (!). Great. Ai şi libertate? Ai şi dragoste? Discutabil.

Spre sfârşit, avem un fel de dilemă a prizonierului. Fiecare dintre cei doi poate să îl trădeze pe celălalt pentru miza jocului, pentru bani. Banii care urmau să le cumpere libertatea. Libertatea de a trăi aşa cum îşi doresc, fără nici un fel de grijă materială. Dar renunţă să facă asta şi se abandonează sentimentului de iubire. Desigur, fiecare se poate iluziona cu privire la cât de deştept a reuşit într-un moment sau altul să „tragă clapa” partenerului fără ca acesta să-şi dea seama.

Atunci când joci, câştigi sau pierzi.

Dar atunci când iubeşti, nu pierzi niciodată.

Libertatea adevărată, incluzând sentimentul de a te lăsa purtat(ă) de val nu este atunci când te avânţi cu entuziasm eventual demonstrând pe parcurs cât de preţios/oasă eşti, ci atunci când îţi asumi să laşi pe celălalt să te prindă atunci când tu te laşi descoperit(ă), atunci când dăruieşti încrederea. Relaţia dintre Claire şi Ray pare că funcţionează pe bază de încredere, un fel de încredere că nu îşi vor folosi „armele” unul împotriva celuilalt. Această încredere este trădată pe parcursul filmului (la fel cum mi-a făcut şi mie D. şi la fel cum i-a făcut şi A. lui D.), pentru că fiecare se teme nu cumva ca sentimentele pe care partenerul le afişează să fie o elaborată strategie pentru a obţine un avantaj de control. Şi Claire, şi Ray, la sfârşit, se recâştigă pe sine (şi de fapt doar cu asta rămân), prin faptul că îşi acceptă iubirea unul pentru celălalt.

Replica din film ce mi-a plăcut cel mai mult a fost cea a lui Claire, „tu eşti singurul bărbat ce m-ar putea înţelege”. Cei doi se acceptă ca cine sunt şi se iubesc cunoscându-se cu adevărat. Perspectiva de a nu fi înţeleasă este atât de înspăimântătoare pentru Claire, încât preferă să ofere încredere decât să rămână cu singurătate. Cu alte cuvinte, un cuplu motivaţional compus din frica de a nu fi neînţeleasă şi dorinţa de a fi iubită o ajută pe Claire să îşi asume riscul de a pierde controlul, încetând să mai joace jocul manipulării şi dăruindu-se cu totul dragostei. Lecţia pe care până la urmă personajele o învaţă e că ce le-a mai rămas de valoare este drumul pe care l-au făcut împreună, relaţia lor. Apare astfel ilustrată dragostea ca un „joc” în care cei doi câştigă dacă fiecare dintre ei câştigă. Iar cele mai importante lucruri pe care le câştigă sunt acceptarea de sine, acceptarea reciprocă şi renunţarea la un control iluzoriu şi schimbător.

În repetate rânduri, din nou şi din nou, am postat pe blog sub diverse forme despre importanţa acestor idei: To accept thyself, I shall not bend or break…, Lucrurile care ne deranjează la alţii, Să ne iertăm din suflet… .

Libertatea este una pe care fiecare o percepe ca fiind limitată de anumiţi factori exteriori, asupra cărora încercăm să exercităm controlul. Libertatea presupune o posibilitate extinsă de manifestare într-un mediu, constrânsă de anumite limite foarte reale. Numai că limita între limitele percepute ale libertăţii şi limitele reale ale libertăţii este una foarte fină, iar atunci când ne jucăm cu aceste limite şi cu libertatea, atunci când jucăm pentru libertate un joc al controlului, din frică, devenim în realitate prizonierii propriilor temeri, ceea ce este realmente trist.

Se poate spune că Duplicity se termină cu un fel de happy-end, drăguţel, fără să pună vreun accent dramatic pe această latură psihologică pe care am descris-o în acest întreg articol. Dar dacă povestea din film ar fi reală şi unul din cei doi chiar i-ar „trage clapa” celuilalt? Atunci situaţia ar fi una pe o altă melodie… Acest blog este pe această melodie a lui Philip Glass…

 

Anunțuri
02
Mar
09

Curaj

În prima săptămână a relaţiei mele cu D., obişnuiam să cumpăr multe, multe flori, pe care să le presar pe jos, împrună cu lumânărele, pe tot holul de la intrare şi până în camera mea, făcând o cărare de petale şi de lumânări. Apoi, după ce mi-a spus de A., am pus în acea seară pe jos şi nişte pietre, păstrate ca amintire din vreo excursie la munte, şi i-am spus lui D. să păşim împreună printre pietre şi lumânări, împreună. Şi m-a surprins cât de repede a reuşit să păşească atunci. De fapt, întotdeauna am fost surprins de ageritatea ei în a-şi folosi abilităţile…

Apoi, la un moment dat, i-am adus aminte că este puternică. I-am spus că sunt conştient de puterea din ea. Şi ea s-a bucurat de încrederea mea. Şi a şi răspuns acestei încrederi. Numai că de fiecare dată când a avut curaj, a avut doar pe jumătate… nu a mers până la capătul drumului.

Curajul este ceva care funcţionează atunci când îl păstrezi, când continui să îl foloseşti. Atunci când îl antrenezi, când îl foloseşti constant şi ai perseverenţa de a-l transforma într-un obicei. Şi nu e o formă de a ignora fricile sau de a le desconsidera, ci de a le controla. De a topi cu încredere, speranţă şi iubire puterea emoţiilor negative şi să o coordoneze spre emoţii pozitive.

There is no trying. There is only doing.”,

îi spune maestrul Yoda lui Luke în „Star Wars”

Curajul este acea forţă de a rămâne alături de persoana iubită chiar şi atunci când ea se comportă într-o manieră care ne supără. Curajul este abilitatea unui partener de a nu se lăsa alungat atunci când lucrurile devin dificile sau se simte copleşit(ă). Este un anumit spirit de prezenţă.

Relaţia cu D. a fost pentru mine o probă de viaţă. Ea a ales să rămână cu A. atunci când el a ales să o părăsească. That is, factual, nu a rămas cu mine, care am fost alături de ea indiferent cum s-a comportat,  ci a rămas cu cel care s-a lăsat dominat de frică. Ceea ce spune despre mine că pot să fiu dedicat cu acest curaj unei persoane. Imagine what I could do for someone who would behave better…

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Printre pietre, petale şi lumânări

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

23
Feb
09

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Acest articol a fost publicat şi pe Kudika.ro

Astăzi (23 februarie 2009, data reeditării articolului) este o lună de când am avut discuţia despre despărţire cu D. (ultima oară când am văzut-o)

Motto:
Între societatea bazată pe frică şi societatea bazată pe iubire va exista dintotdeauna un conflict ireconciliabil, în sensul că cel ce iubeşte se va sacrifica pentru ca cel căruia i-e frică să înveţe să iubească. ” [sursa necunoscută]

SMS-urile pe care mi le-a trimis D. acum 4 săptămâni:

De azi inainte te rog sa uiţi ca exist. […] M-am saturat de toate tâmpeniile spuse de tine care nu au de a face cu realitatea pe care tb [acest „trebuie”… de fapt este o limitare autoimpusă] sa o accepti. trezeste-te din lumea imaginara in care traiesti!„…

…căruia eu i-am răspuns cu „Atunci cand vei înţelege şi vei respecta că există mai multe realitaţi diferite, vei inţelege şi cum dai putere celor pe care le negi. Te iubesc.

Ea mi-a răspuns: „Ştii ceva? Nu ai facut altceva decât să-mi confirmi gradul de nebunie pe care îl ai. Tratează-te [Asta vine de la o persoană care a avut 2 relaţii sentimentale simultan vreme de 3 luni, consideră normal să fie întreţinută de un bărbat fără să facă nimic, nici măcar să-l respecte sau să-i fie fidel, şi care consideră faptul că eu i-am fost fidel „problema mea”] Ignorarea este cea mai inteligenta miscare. Adio!

Pe fundalul acestor mesaje, care arată cum pe lângă că a dat cu bâta în baltă prin modul în care a demonstrat lipsa de maturitate şi respect de sine prin cum m-a părăsit, a mai ţinut şi să răsucească cuţintul în rană, ţin să reiau şi să completez/reiau nişte idei nu tocmai noi…

Pentru anumite persoane, frica este un mod de viaţă. Este o aventură în căutarea securităţii, a siguranţei. Bineînţeles, o siguranţă care să asigure un stil de viaţă confortabil. Probabil că cine a citit blogul ştie ideea… dar să vedem cum se aplică ea la scară largă, mai exact în manipularea maselor, pentru că acesta este un fenomen foarte interesant de observat inclusiv la nivel social, sociologic şi politic.

Personajul lui Robert DeNiro în geniala şi clasica satiră politică „Wag the Dog” (1997, R. Barry Levinson şi nominalizare la Oscarul pentru scenariu), arată în aceste două minute de dialog argumentativ, faţă de personajul lui Denis Leary, modul în care, dacă nu mai există ceva real de care să ne fie frică, se găsesc lucruri care să antreneze această frică… şi bineînţeles, sunt şi persoane şi grupuri de interese care să se folosească de aceasta într-o manieră concertată…

Frica este opusul libertăţii

Fiecare persoană are în sine o anumită flacără, o anumită conştiinţă care aşteaptă să strălucească, să se împlinească, nu-i aşa?

Unii cred că această flacără rămâne pentru tot restul vieţii vie în oameni, ascunsă undeva în adânc şi poate aşa e, dar eu nu cred (cel puţin nu încă). În Biblie se vorbeşte despre “a-i lăsa pe morţi să-şi îngroape morţii”. Şi atunci când am ajuns la asta, m-am oprit şi m-am întrebat: “cum se poate întâmpla asta încă din timpul vieţii?”.

Explicaţia pe care am găsit-o este că unii oameni pur şi simplu preferă să-şi adoarmă conştiinţa, să găsească nişte explicaţii raţionale în urma unor analize, a ceea ce cred că vor, a ceea ce cred că au nevoie, a ceea ce cred că e posibil, uneori ignorând crunt anumite fapte şi realităţi şi construindu-şi o iluzie asupra realităţii pe care şi-o sprijină construind în jurul lor un mediu care să le confirme şi să le încurajeze această iluzie.

Poate că unii fac asta din frica de a nu fi confruntaţi cu realitatea că a iubi pe cineva este mai uşor decât să trăieşti cu persoana pe care o iubeşti cu adevărat. „A iubi înseamnă a trudi. Fără trudă, iubirea moare, iar fiecare om vrea să evite asta.” (din Reversal of Fortune, 1991, R. Barbet Schroeder)

Oamenii îşi construiesc casa liniştii sufletelor lor. Desigur, uneori confundă confortul cu liniştea sufletească. Şi, ca orice casă, este important să reziste la orice fel de cutremur sau intemperie. Numai că unele nu rezistă. Şi atunci m-am oprit din nou şi m-am întrebat: “Oare ce anume face ca această casă să nu rămână în picioare?
Iar răspunsul pe care l-am găsit este că frica este cea care ne încuraja (!) sa renuntam chiar si la ceea ce avem atunci cand nu stim ce vrem. Frica este opusul iubirii. Dacă iubirea este cea care nu va cădea niciodată, după cum spune în Biblie, atunci frica este singura care are puterea, atunci când o lăsăm, să îndepărteze dragostea.

Much fear I sense in you.

Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Calea fricii presupune obligaţii, condiţii, reguli, “dacă” şi “trebuie”, răneşte, ignoră orice respect, chiar şi pentru sine, implică dorinţa de a-l controla pe celălalt, este lipsită de amabilitate, ne face să ne pară rău pentru alţii, implică agresivitate, tristeţe, depresie, gelozie, trădare, este egoistă – se gândeşte la ea însăşi, judecă şi se simte vinovată, creează imagini în privinţa celorlalţi, blochează comunicarea, presupune lipsa dreptăţii, plăteşte de mai multe ori pentru aceeaşi greşeală., este foarte miloasă (milă=frică+lipsa de respect).

Calea iubirii presupune respectul reciproc, respectul faţă de toată lumea, responsabilitatea, este plină de generozitate, este necondiţionată, plăteşte o singură dată pentru o greşeală, face dreptate, este justă şi este întotdeauna amabilă, lasă persoana aşa cum este, implică compasiune (compasiune=iubire+respect reciproc).

Iubirea are calitatea de a creşte atunci cand dăruieşti şi de a se diminua cand o ţii doar pentru tine.

Una din melodiile mele preferate, care beneficiază şi de un videoclip pe măsură (vezi mai jos), face referire la modul trist în care ne autosabotăm prin convingerile şi presupunerile greşite pe care le formulăm pornind de la fricile noastre…

Jem – „They”

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Libertate sau control?

Dragoste de zăpadă (?)

DARE

Curaj

Viaţa ca un lift

I shall not bend o break…

Te descurci… binişor?

Legături externe (articole care completează ideile):

Eşti gata să renunţi la frică? Află cum!

Fii aşa cum vrei tu, cu dragoste…

Politica demonului

Trebuie că „dacă vrei, poţi”

10
Dec
08

Changing Lanes

Referitor la cum funcţionează negarea şi moartea sufletească pentru unii despre care am scris în pagina „Identitate şi comportament„, mi-am dat seama, nu ştiu de ce abia acum, că filmul care prezintă din punct de vedere conceptual cel mai bine anumite idei similare cu situaţia care a condus la scrierea acestui blog, este Changing Lanes (2002, R. Roger Michell).

Pentru cine nu l-a văzut, este un MUST SEE. Consider că este o capodoperă a filmului psihologic, care prezintă cel mai bine posibil interacţiile dintre sistemele de valori. Un conflict nu apare din senin. Iar orice conflict, de cele mai multe ori, se reduce la un conflict la nivelul valorilor. Motivele pentru care o situaţie conflictuală este escaladată stă în faptul că fiecare din cei care o escaladează avea nişte probleme care stăteau aşteptând să se manifeste, să iasă la suprafaţă.

Expresia din engleză ce dă titlul filmului se referă la schimbarea benzilor de circulaţie pe un drum cu mai multe benzi în acelaşi sens. Un eveniment banal impactează dramatic viaţa oamenilor implicaţi, determinându-i să ia decizii cu implicaţii majore, de conştiinţă. Sunt foarte multe de învăţat din acest film şi la nivelul controlului emoţiilor, şi la nivelul comunicării interpersonale şi la multe alte nivele şi capitole.

So, what’s the connection? Păi sunt mai multe.

Pornind chiar de la comparaţia pe care o face personajul Gavin Banek, jucat de Ben Affleck: „It’s like you go to the beach. You go down to the water. It’s a little cold. You’re not sure you want to go in. There’s a pretty girl standing next to you. She doesn’t want to go in either. She sees you, and you know that if you just asked her her name, you would leave with her. Forget your life, whoever you came with, and leave the beach with her. And after that day, you remember. Not every day, every week… she comes back to you. It’s the memory of another life you could have had. Today is that girl.

Există o secvenţă în care personajul sponsorului jucat de William Hurt îi spune personajului Doyle Gipson jucat de Samuel L. Jackson: „You know, booze isn’t really your drug of choice anyway. You’re addicted to chaos. For some of us, it’s coke. For some of us, it’s bourbon. But you? You got hooked on dizaster.„. Cauzele problemelor din viaţa noastră stau în modul în care gândim, simţim, vizualizăm.

În modul în care gândim, simţim, vizualizăm, este important să ştim ce să schimbăm. Şi, de fapt, dacă ar fi să ne constituim într-un observator detaşat din viitor care să sesizeze cum problema de faţă era atât de aproape de a creea ceva şi mai periculos care să ne împiedice să atingem rezultatele dorite, ştim exact care este drumul, din acest punct în viitor, înapoi către momentul prezent şi şirul de acţiuni care se cer întreprinse pentru a evita să mai ajungem într-un punct de criză.

Fiecare din noi ştim ce să facem, cu resursele pe care le avem la un anumit moment dat, în funcţie de viziune. Calitatea deciziilor luate depinde de calitatea viziunii, a perspectivelor.

O altă scenă interesantă este discuţia dintre Gavin Banek (Ben Affleck) şi colega sa, Michelle (Toni Colette), în care el spune că îşi asumă responsabilitatea legală pentru partea lui de vină, printr-o scrisoare adresată tribunalului. Ea îi răspunde: „Bine, dar prin scrisoarea asta îţi asumi numai tu responsabilitatea, nu menţionezi nimic de ei. Ai putea să-i trimiţi la închisoare!„. Gavin Banek îi dă un răspuns de caracter: „Asta e scrisoarea MEA. Ceilalţi să-şi scrie propriile scrisori.„, amintind de replica unui preşedinte american ce a spus la începutul mandatului său: „pisica rămâne aici!”, făcând referire la proverbiala mâţă aruncată în ograda vecinului.

O altă secvenţă cheie este discuţia dintre personajele lui Ben Affleck şi al lui Sydney Pollack (unul dintre regizorii de marcă ai secolului trecut). Tânărul avocat îl întreabă pe senior cum poate să trăiască aşa, cum poate să doarmă noaptea, ştiind ce a făcut. Iar acesta îi răspunde: „pentru că ştiu la sfârşitul fiecărei zile că fac mai mult bine decât rău„. Spre final, seniorul, privat de putere, cade pradă şantajului propriului său trecut, confuntat cu tânărul. Este o secvenţă superbă în care se arată cum minciunile pe care oamenii şi le spun în faţa propriilor conştiinţe se risipesc în faţa faptelor concrete. Apar ilustrate în film puterea negării şi puterea virtuţii. Şi apare şi limita fină dintre ele.

În film, apare clar cum cine are puterea aparentă o poate folosi pentru a face rău altuia. Voluntar sau involuntar. Numai că puterea este o forţă pe care continuăm să o deţinem numai atunci când o folosim cu discernământ.

Dacă vrei să testezi caracterul unui om, dă-i puterea şi urmăreşte-l ce face cu ea.

Orson Welles

Puterea care vine din negare, din frică, din control, este una care poate să fie mai intensă decât cea care vine din acceptare, din iubire şi din libertate, dar este mai puţin durabilă şi îl distruge pe cel ce o foloseşte. Din acest punct de vedere, filosofia din cele 7 filme ale seriei „Star Wars/Războiul Stelelor” este foarte valabilă şi demnă de luat aminte.

Ce se întâmplă celor care îşi pemit să ignore problemele care sunt inerente în viaţa lor? În mod inevitabil, ajung în poziţia lui Gavin Banek, care spune cu o faţă blocată: „I made a mistake.„, în cel mai periculos context din lume, pentru un avocat: în faţa judecătorului, la tribunal. Încă în momentul în care spune asta în film, nici măcar nu este la ÎNCEPUTUL CONŞTIENTIZĂRII NATURII greşelilor pe care le-a făcut. Există o diferenţă între a face curăţenie şi a băga mizeria sub covor.

Responsabilitatea pentru tot cea ce nu ne convine în propria viaţă aparţine fiecăruia.

Îi mulţumesc din suflet lui Dora, o cititoare a blogului, care mi-a amintit asta.

Dacă ţi-a plăuct acest articol, îţi recomand şi:

Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

Videoclipuri-inspiraţie (2)

Faptele bune şi ce spun ele


09
Oct
08

Încrederea este ca o floare, dacă tragi prea tare de ea, petalele ei se risipesc în vânt

Aţi văzut sau aţi auzit vreodată, pe cineva devenind mai încrezător pentru că lumea se panichează, atunci când lucrurile evoluează negativ?

Dacă da, înseamnă că fie era un om înţelept, fie era un om informat, fie era un neghiob.

Ştiu, poate părea dur. Numai că, tranşant, cum reacţionează cineva la incertitudine poate să definească şi să stabilească multe lucruri în viaţa lui. Sau a ei. Cristina Radu a scris ceva interesant pe marginea asta. Pentru că un comportament are ca bază mai profundă, întotdeauna, o atitudine. Care creează sau favorizează. Ce? Reacţii. Ceea ce americanii numesc stress response.

În fine. Încrederea se produce într-o societate deschisă (la minte) by default. Din întâmplare (ca să nu zic nefericire chiar – în acest caz), mai sunt unii care umblă pe la setări fără să-şi dea seama… Cu toate acestea, îndoielile se strecoară în mintea şi în sufletul celui care nu are suficientă încredere şi suficientă hotărâre. Formele pe care le capătă aceste îndoieli vin sub formă de: întrebări, bănuieli, gelozie, tachinări, mergând uneori până la excese de paranoia.

Cum se topesc astea cu iubire? Un prim răspuns ar fi: greu.

În discuţia epistemologică dintre Jean Piaget şi Noam Chomsky, în care unul susţinea superioritatea programelor predefinite asupra mediului, iar celălalt, superioritatea impactului mediului asupra factorilor instrinseci, mi se pare că se regăseşte într-o oarecare măsură complexitatea legăturilor dintre cognitiv şi comportamental.

Adică: dacă iubita ta, deşi crede în iubirea voastră şi cu toate astea te întreabă de mai multe ori acelaşi lucru, pentru a fi sigură că nu cumva o minţi, o soluţie de atitudine (cognitivă) din iubire este să o ierţi şi să ai răbdare cu ea. O soluţie comportamentală este să-i baţi obrazul pentru neîncrederea afişată.

Care dintre ele funcţionează? Cert este că o reacţie emoţională la un factor de stress este întotdeauna mai facilă deoarece nu presupune un autocontrol. Dezavantajul este că o reacţie nervoasă poate eroda în timp relaţia, dacă este folosită frecvent. În acelaşi timp, atunci când tragi de mânecă un copil, pentru a-l îndrepta, cu dragoste, o faci din perspectiva unei relaţii, iar nu a unei poziţii.

Vrei să fii fericit sau vrei să ai dreptate?

Să întoarcem lucrurile altfel. Să zicem că iubita ta nu îţi oferă încrederea pe care o doreşti şi pe care o meriţi. Nu este însă aceasta o modalitate de a-ţi spune: „am încredere în tine că mă poţi iubi chiar dacă nu am încredere în tine„?, „nu-i aşa că mă poţi iubi chiar şi cu această lipsă de încredere pe care eu o am de fapt în mine?„, astfel devenind această provocare un prilej de exprimare a unei rătăciri şi a unei ridicări: ea se sprijină în el având fără să-şi dea seama încrederea că iubirea lui va topi neîncrederea ei, iar el se bucură de încrederea ei că în iubirea lui va accepta această slăbiciune, această neîncredere care de fapt devine una de suprafaţă. Ea capătă încrederea în sine, pe care o răsplăteşte cu şi mai multă iubire în el. Pentru că în iubire, slăbiciunea devine forţă atunci când este îmbrăţişată.

Fear leads to anger.

Anger leads to hate.

Hate leads to suffery.

spune Yoda în Star Wars. Episode I. The Phantom Menace (1999, R. George Lucas)

„Fear of loss is the path to the darkside”

Era o data un om care vrând să străbată drumul peste o prăpastie a găsit un buştean şi a mers pe el până la jumătate. Apoi, făcându-i-se rău, s-a întors şi şi-a dat seama că de fapt a străbătut acelaşi drum de la jumătate până înapoi cât i-ar fi luat de la jumătate până pe partea cealaltă.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, îţi recomand şi:

Frică vs. iubire (a.k.a. „Dragobetele lui D.”)

Dragoste de zăpadă (?)