Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.

„Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr

Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel…
Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…

Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,

uitaţi-vă la ce face o femeie!

Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.

„Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.

Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţii ce vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte.  Acesta poate fi  un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra  unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai  complecşi .

„Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr

Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.

Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul „Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea „Arborele care dăruieşte„.

Linkin Park – „In the End”

O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.

Aici ar merge poza Dorei Sârghi, „Threads of Imagination”

De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.

Mike Oldfield – „To Be Free „

„Ţi-am spus eu!”

Cam acum fix jumătate de an pe vremea asta am cunoscut-o pe D. De atunci, s-au petrecut multe, despre care am scris în posturile din categoria „Povestea între D. şi mine„, listate la „Arhivă„. Mulţi prieteni, apropiaţi, cunoscuţi, mi-au spus multe lucruri extrem de dure despre ea, despre relaţia noastră, despre facultăţile mele intelectuale ş.a.

Ea a ales să rămână cu cel care are o situaţie materială mai bună (cel puţin deocamdată). Pare că am avut o percepţie denaturată asupra realităţii şi că m-am minţit pe mine, că m-am îndrăgostit de o iluzie. În realitate, am conştiinţa împăcată acum din considerentele pe care le prezint după un mic rezumat al relaţiei.

La începutul relaţiei (august- septembrie, dar şi „săptămâna de miere” care a fost în decembrie), D. a reacţionat mai puternic la emoţiile şi gândurile mele pozitive. Apoi (octombrie-noiembrie, ulterior ianuarie), a fost stârnită furtuna de furie, frică şi aşteptări nerealiste (şi, evident, neîndeplinite) din partea ei, la care îmi place să cred că am făcut faţă destul de bine: de fiecare dată când a venit cu o falcă în cer şi cu una în pământ, ba că nu i-am plătit masa la restaurant, ba că i-a făcut scandal A., ba că s-a certat ea cu el, ba că vrea A. să iasă cu alta.

I-am prezentat scurt argumentele faptice (pe care le-a ignorat de fiecare dată pentru că nu se regăseau în ce voia ea să creadă), i-am spus ce simt, am trimis-o înapoi acasă cu inelul în traistă şi am aşteptat-o să se întoarcă atunci când se linişteşte şi îi trec pandaliile.

Cu cât oferi mai multă importanţă unui lucru, chiar dacă nu o are, îi oferi putere. Mi se pare plictisitor cu câtă insistenţă încearcă uneori unii să atragă atenţia asupra lor creând tot felul de conflicte. Mi se pare o formă stupidă şi risipitoare de a consuma energia.

Lui D. nu i-am tolerat decât până în anumite puncte comportamentul de copil răsfăţat, dar eu nu am de gând să fac cu ea educaţia pe care nu au fost în stare să i-o facă părinţii. Dacă a mai dat şi peste unul care îi întreţine iluziile (mai pe româneşte spus, „îi suflă în borş”), ghinionul ei. Cu mine nu îi merge şi ea ştie asta şi a recunoscut-o deschis faţă de mine. Acest a fost şi unul din avantajele întoarcerii la cineva care poate suporta (şi o face cu braţele deschise) să fie folosit drept preş tot restul vieţii, nu doar ca mine, până să aştepte să se schimbe ceva în comportamentul ei.

Poate fi servit argumentul: „dar el o acceptă ca ceea ce este„, iar răspunsul meu este: dacă tot ce este D. este un copil răsfăţat pe care îl poate manipula prin emoţii negative, atunci da, o acceptă ca ceea ce este.

O compatibilitate relaţională există din foarte multe puncte de vedere între mine şi D., ca dovadă modul în care a funcţionat relaţia noastră în absenţa lui A. din viaţa noastră.

Nu m-am iluzionat niciodată cu privire la D. Mi-am asumat (şi am experimentat în cele din urmă) un risc al unei dualităţi pe care D. o manifesta atunci când credea că nu ştia ce voia. De fapt, nici atunci şi nici acum nu ştie ce vrea, dar acum afirmă că ştie.

Atunci când am întrebat-o ce înseamnă pentru ea iubirea sau cum îşi dă seama că are parte de asta, nu am obţinut decât tăcere, priviri în zig-zag, răspunsuri în ping-pong, pe jumătate, „pur şi simplu” (are un absolut fascinant tic verbal cu asta). De fapt, acum dacă mă gândesc mai bine, cred că îi era mai clar în august, când era mai calmă, mai puţin agitată.

Nu, nu am fost „dez-amăgit”. Singurul care s-a amăgit a fost A.

Am afirmat în articolul „Iubirea nu este un sentiment, este o calitate a unei relaţii” şi am elaborat mai apoi în „O reţetă de succes pentru a fi minţit(ă) şi înşelat (ă)” că cel/cea părăsit(ă) într-o relaţie este vinovat pentru asta fie pentru că nu a ştiut să întrunească aşteptările partenerului, fie pentru că nu a ştiut să aleagă partenerul în primă instanţă.

Îmi asum responsabilitatea pentru faptul că nu i-am oferit lui D. ceea ce îşi dorea, în primul rând din punct de vedere material. E adevărat că era cam greu, motivaţional, având în vedere că ea păstra licitaţia, ăăăăă, pardon, relaţia şi cu A. , dar na, asta nu e o scuză. Bineînţeles, dacă a rămas cu el (deocamdată) asta nu înseamnă că se va mulţumi doar cu ce are. Va dori mai mult, în continuare, tot de-a gata, fără efort. Mai este vina mea şi în alt sens. La începutul relaţiei, ea a promovat ideea de a împărţi responsabilităţile, că nu a fost obişnuită să lucreze cot la cot cu cineva, mi-a creat în mod sistemic iluzia că ea ar fi dispusă să muncească alături de partener într-o relaţie, fie cu mine, fie cu A. .

Nu am observat nimic de genul celor de mai sus faptic decât ocazional (accidental…?). Ce am observat în schimb a fost scandal şi fiţe, ceea ce mie îmi transmite un mesaj clar: D. încă nu vrea să se maturizeze. Încă nu vrea să fie o femeie.

Vina mea e că am subestimat abilitatea ei de a se autominţi. Cu o francheţe excesiv de ironică, trebuie să înţelegeţi un lucru fundamental. D. este o femeie foarte sinceră şi care ştie ce vrea în fiecare moment. Doar că ce crede, simte şi vrea se schimbă foarte puternic de la un moment la altul. Dacă mai stătea jumătate de oră de vorbă cu mine vineri, probabil că iar se răzgândea.

Am vrut să observ până unde poate să meargă, pentru a avea nişte argumente concrete care ţin de fapte. Am vrut să văd cât de mult este în stare să calce în picioare, dacă este lăsată. Există anumite valori, care ţin de bun simţ şi bunele maniere despre care ea vorbeşte la nivel atât de formal, cum ar fi respectul, răbdarea, a nu face rău, corectitudinea, sinceritatea, a face ce spui, pe care ea „pur şi simplu” (că tot îi place expresia) nu le are. Şi când spun că nu le are, mă refer la comportamente faptice, pe care le-am observat atât faţă de mine, cât şi faţă de alţii, care contrazic în mod frapant ceea ce s-ar înţelege (în mod statistic în urma unei cercetări pe un eşantion reprezentativ sau chiar prin confruntare cu o definiţie din dicţionar) prin reprezentări ale acestor valori.

Şi… toate acestea sunt OK. Sunt perfect OK. D. este o persoană minunată, frumoasă şi unică aşa cum este şi o iubesc. Dar dacă doreşte să rămână la acest nivel de valori fără să-şi schimbe atitudinea şi mediul, după cum spunea Danny DeVito ca să-l parafrezez în discursul său memorabil despre caracter „until that day, however, she cannot expect to go beyond a certain point„.

Aşadar, pentru toţi cei care au de gând să-mi spună (şi deja au început) „Ţi-am spus eu”, răspsunsul de pe acum este „ai avut parţial dreptate şi te-ai înşelat pe jumătate”. Pentru că au fost multe lucruri pozitive pe care le-am intuit şi le-am demonstrat corect în relaţia cu D., după cum faptele au confirmat, riscul asumat a fost unul încasat, cu consecinţe, e adevărat, destul de dureroase, dar… adevărul este că am avut parte de o iubire împărtăşită, pentru cât a fost, de o pasiune nebună, de o experienţă de viaţă pe care mulţi îşi doresc măcar să o citească dacă nu să o trăiască şi asta va rămâne în sufletelen noastre să ne amintim de ea din nou şi din nou şi din nou, în fiecare clipă.

Am citit despre sufletele pereche că nu este neapărat necesar ca ele să rămână împreună tot restul vieţii, ele se întâlnesc pentru că au ceva de învăţat. Povestindu-i unui amic despre experienţa cu D., mi-a spus: „nici tu nu ai ştiut cândva să răspunzi la întrebările pe care tu i le-ai pus„, iar eu am recunoscut: „da, şi am învăţat„. „ei bine„, îmi răspunde, „este timpul şi pentru ea să înveţe, dacă vrea…”.

Dar dincolo de morală şi dreptate, dincolo de judecată şi pedeapsă, există a trăi din plin iubirea. Şi, fie că a fost împărtăşită, fie că nu a fost, nimeni nu poate să-mi ia ceea ce simt pentru D. , chiar dacă ea nu înţelege şi nu simte (încă) această iubire aşa cum o exprim eu.

O va percepe, într-o zi.

Vă doresc din suflet să fiţi frumoşi, pe orice drum aţi merge, şi să vă păstraţi frumuseţea interioară. Da, aceea pe care o văd ceilalţi în voi. Iar dacă nu o văd, mutaţi-vă mai aproape de cineva care o vede. Are un efect de oglindă 🙂 .

Changing Lanes

Referitor la cum funcţionează negarea şi moartea sufletească pentru unii despre care am scris în pagina „Identitate şi comportament„, mi-am dat seama, nu ştiu de ce abia acum, că filmul care prezintă din punct de vedere conceptual cel mai bine anumite idei similare cu situaţia care a condus la scrierea acestui blog, este Changing Lanes (2002, R. Roger Michell).

Pentru cine nu l-a văzut, este un MUST SEE. Consider că este o capodoperă a filmului psihologic, care prezintă cel mai bine posibil interacţiile dintre sistemele de valori. Un conflict nu apare din senin. Iar orice conflict, de cele mai multe ori, se reduce la un conflict la nivelul valorilor. Motivele pentru care o situaţie conflictuală este escaladată stă în faptul că fiecare din cei care o escaladează avea nişte probleme care stăteau aşteptând să se manifeste, să iasă la suprafaţă.

Expresia din engleză ce dă titlul filmului se referă la schimbarea benzilor de circulaţie pe un drum cu mai multe benzi în acelaşi sens. Un eveniment banal impactează dramatic viaţa oamenilor implicaţi, determinându-i să ia decizii cu implicaţii majore, de conştiinţă. Sunt foarte multe de învăţat din acest film şi la nivelul controlului emoţiilor, şi la nivelul comunicării interpersonale şi la multe alte nivele şi capitole.

So, what’s the connection? Păi sunt mai multe.

Pornind chiar de la comparaţia pe care o face personajul Gavin Banek, jucat de Ben Affleck: „It’s like you go to the beach. You go down to the water. It’s a little cold. You’re not sure you want to go in. There’s a pretty girl standing next to you. She doesn’t want to go in either. She sees you, and you know that if you just asked her her name, you would leave with her. Forget your life, whoever you came with, and leave the beach with her. And after that day, you remember. Not every day, every week… she comes back to you. It’s the memory of another life you could have had. Today is that girl.„

Există o secvenţă în care personajul sponsorului jucat de William Hurt îi spune personajului Doyle Gipson jucat de Samuel L. Jackson: „You know, booze isn’t really your drug of choice anyway. You’re addicted to chaos. For some of us, it’s coke. For some of us, it’s bourbon. But you? You got hooked on dizaster.„. Cauzele problemelor din viaţa noastră stau în modul în care gândim, simţim, vizualizăm.

În modul în care gândim, simţim, vizualizăm, este important să ştim ce să schimbăm. Şi, de fapt, dacă ar fi să ne constituim într-un observator detaşat din viitor care să sesizeze cum problema de faţă era atât de aproape de a creea ceva şi mai periculos care să ne împiedice să atingem rezultatele dorite, ştim exact care este drumul, din acest punct în viitor, înapoi către momentul prezent şi şirul de acţiuni care se cer întreprinse pentru a evita să mai ajungem într-un punct de criză.

Fiecare din noi ştim ce să facem, cu resursele pe care le avem la un anumit moment dat, în funcţie de viziune. Calitatea deciziilor luate depinde de calitatea viziunii, a perspectivelor.

O altă scenă interesantă este discuţia dintre Gavin Banek (Ben Affleck) şi colega sa, Michelle (Toni Colette), în care el spune că îşi asumă responsabilitatea legală pentru partea lui de vină, printr-o scrisoare adresată tribunalului. Ea îi răspunde: „Bine, dar prin scrisoarea asta îţi asumi numai tu responsabilitatea, nu menţionezi nimic de ei. Ai putea să-i trimiţi la închisoare!„. Gavin Banek îi dă un răspuns de caracter: „Asta e scrisoarea MEA. Ceilalţi să-şi scrie propriile scrisori.„, amintind de replica unui preşedinte american ce a spus la începutul mandatului său: „pisica rămâne aici!”, făcând referire la proverbiala mâţă aruncată în ograda vecinului.

O altă secvenţă cheie este discuţia dintre personajele lui Ben Affleck şi al lui Sydney Pollack (unul dintre regizorii de marcă ai secolului trecut). Tânărul avocat îl întreabă pe senior cum poate să trăiască aşa, cum poate să doarmă noaptea, ştiind ce a făcut. Iar acesta îi răspunde: „pentru că ştiu la sfârşitul fiecărei zile că fac mai mult bine decât rău„. Spre final, seniorul, privat de putere, cade pradă şantajului propriului său trecut, confuntat cu tânărul. Este o secvenţă superbă în care se arată cum minciunile pe care oamenii şi le spun în faţa propriilor conştiinţe se risipesc în faţa faptelor concrete. Apar ilustrate în film puterea negării şi puterea virtuţii. Şi apare şi limita fină dintre ele.

În film, apare clar cum cine are puterea aparentă o poate folosi pentru a face rău altuia. Voluntar sau involuntar. Numai că puterea este o forţă pe care continuăm să o deţinem numai atunci când o folosim cu discernământ.

„Dacă vrei să testezi caracterul unui om, dă-i puterea şi urmăreşte-l ce face cu ea.„

Orson Welles

Puterea care vine din negare, din frică, din control, este una care poate să fie mai intensă decât cea care vine din acceptare, din iubire şi din libertate, dar este mai puţin durabilă şi îl distruge pe cel ce o foloseşte. Din acest punct de vedere, filosofia din cele 7 filme ale seriei „Star Wars/Războiul Stelelor” este foarte valabilă şi demnă de luat aminte.

Ce se întâmplă celor care îşi pemit să ignore problemele care sunt inerente în viaţa lor? În mod inevitabil, ajung în poziţia lui Gavin Banek, care spune cu o faţă blocată: „I made a mistake.„, în cel mai periculos context din lume, pentru un avocat: în faţa judecătorului, la tribunal. Încă în momentul în care spune asta în film, nici măcar nu este la ÎNCEPUTUL CONŞTIENTIZĂRII NATURII greşelilor pe care le-a făcut. Există o diferenţă între a face curăţenie şi a băga mizeria sub covor.

Responsabilitatea pentru tot cea ce nu ne convine în propria viaţă aparţine fiecăruia.

Îi mulţumesc din suflet lui Dora, o cititoare a blogului, care mi-a amintit asta.

Dacă ţi-a plăuct acest articol, îţi recomand şi:

Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

Videoclipuri-inspiraţie (2)

Faptele bune şi ce spun ele