Ego-ul şi sinele autentic: pe care îl pui în lumină şi pe care în întuneric?

Nu poţi să comunici cu cineva decât în limita propriilor lor abilităţi de percepţie şi înţelegere. Dacă cineva este preocupat de a avea o anumită perspectivă, care mai are şi darul de a fi reîntărită de experienţă, este greu să comunici ceva diferit de acea perspectivă. Este uşor să consideri că dacă ceva s-a întâmplat într-un anumit fel până la un moment dat, aşa trebuie să se întâmple şi de la acel moment încolo, sau că aşa chiar stau lucrurile. Obiceiurile bune, ca şi cele proaste, se întreţin precum lemnele puse pe un foc ca să continue să ardă. Citiţi numai despre lungimea ecartamentului de cale ferată în Statele Unite. Nici pe mine nu mă interesa subiectul până să am o revelaţie despre de ce sunt lucrurile aşa cum sunt.
Ţin minte că acum un an pe vremea aceasta, D. îşi făcea o mulţime de griji în legătură cu impactul pe care îl va avea operaţia pe care şi-a făcut-o la nas (deviaţie de sept) asupra cum îi va arăta faţa. Atunci când eu mă plimbam prin ţară, vizitam, D. îmi trimitea mesaje sau mă suna şi îmi transmitea care mai e starea ei sufletească. Imaginează-ţi că eşti la ora 3 dimineaţa pe tren şi primeşti un SMS cu conţinutul coşmarului unei femei despre efectul pe care îl avea operaţia respectivă. Sau de exemplu, fiind la munte îi scriu „Ţi-am luat aer de munte într-o sticlă.”, la care ea îmi răspunde: „Păstrează acel aer! Am nevoie de el!”.

„Clouds” Copyright (C) Lorena Lazăr

Buuuun… Acuma, ce uşor este să judeci şi să te gândeşti extremist: fie „ce atitudine narcisistă!” fie, „biata femeie, prin ce spaime a trecut… ar trebui înţeleasă, susţinută, compătimită…”. Dar acum, să ne gândim puţin altfel…
Este uşor să fii solidar cu cineva cu care ai o viziune comună. Desigur, pentru A., pe atunci iubitul lui D. (sau cel puţin singurul), era uşor să o înţeleagă şi să-i acorde importanţă, pentru că el îi împărtăşea grija. La urma urmei, şi pentru el era important cum arată D. Dar pentru mine nu era atât de relevantă aparenţa ei fizică, după cum era prezenţa. Iar ceea ce observam eu era că D. doar spunea că ar vrea să ne întâlnim şi că poate ne vom întâni, şi în funcţie de recomandările medicului (pentru că îi era ruşine să iasă din casă bandajată). Ce observam eu, dincolo de diferite pretexte şi dincolo de diferite scuze, era concret că D. nu era lângă mine. Şi, ca o observaţie generală pentru bărbaţi, dacă nu am punctat asta până acum…

Nu vă uitaţi la ce spune o femeie,

uitaţi-vă la ce face o femeie!

Pentru mine nu era deloc relevantă viziunea lui D., dar pentru ea era determinantă. Iar nimic din ceea ce eu spuneam sau făceam nu avea cum să schimbe asta. Importanţa aparenţei fizice era ceva mai de valoare pentru D., decât orice alt lucru pe care eu aş fi încercat să îl subliniez. Iar asta era realitatea ei, care se cerea respectată. Desigur, nimeni şi nimic nu-mi împiedică imaginaţia să dea şansa de a vedea frumuseţea ei interioară, pe care chiar am văzut-o, şi în care chiar am crezut, dar doar speranţa mea nu întotdeauna generează efectul dorit de schimbare în celălalt. Da, chipul de lumină al dragostei ar trebui să îl facă şi pe celălalt să recunoască şi să trezească frumuseţea interioară, numai că asta cere un efort. D. se îngrijora referitor la potenţialul ei, la ceea ce ar putea să realizeze pe plan profesional şi nu face – din acest motiv, a şi dat la master în cele din urmă. Dar ceea ce făcea era prea puţin, raportat la cine îşi dorea să devină.
Cine mai eşti, atunci când nu îţi pui în valoare potenţialul din tine? Atunci când nu îţi dezvolţi talentul pe care ţi l-a dat Dumnezeu? În „Kingdom of Heaven” al lui Ridley Scott, personajul principal, Balian, spune: „what man is a man who does not strive to make the world better?”. Păi cine mai rămâne de pus pe un piedestal, demn de a fi admirat pentru aparenţe? Evident, egoul. Iar atunci când ceea ce rămâne este ceva peste care atunci când sufli, se dărâmă, îţi dai seama că ce iubeai era o umbră.
Un preot a spus la un moment dat la predica de duminică, cum viaţa oamenilor fără Dumnezeu este asemenea unei lumânări care fumegă până se consumă, fără să ardă cu lumină. Iar lumina este cea care face întunericul să dispară.

„Be Careful” Copyright (C) Adina Florentina Toma

În momentul în care am aşteptarea ca cealaltă persoană, cu care eu comunic, să considere mai important altceva, sau altfel decât ceea ce sau cum consideră important ea în mod natural, într-o manieră atât de evidentă (dar pe care cei care vor să se îndrăgostească o ignoră cu atâta desăvârşire – micile detalii care spun atât de multe, dar pe care ne facem că nu le vedem sau ne autoiluzionăm că poate nu sunt atât de relevante), există cu foarte mare probabilitate riscul de a mă dez-amăgi. Cei mai mulţi oameni nu-şi asumă riscul ca speranţele lor să fie năruite. Dar realitatea este că într-o relaţie sentimentală, nu ai parte de control. Poţi avea în cel mai bun caz influenţă, dar nu control. De aceea, mulţi caută securitatea, agăţându-se de fantasme, de cum cred ei că „ar trebui să fie lucrurile” – şi pentru că au putut funcţiona astfel o vreme , tot la fel va fi mereu.

Adevărul este că atunci când vrei ce nu trebuie, ce trebuie totuşi să faci este să ştii cum este cazul să acţionezi în aşa fel încât să obţii ce vrei şi să faci o verificare a realităţii cu referire la ce vrei, înainte de a acţiona şi a cheltui timp, energie, speranţe şi bani într-o direcţie care încă de la primele semnale pare a fi o gaură neagră. Ceea ce scriu eu pare de bun simţ, dar majoritatea preferă să nu aplice, ceea ce explică problemele lor, dar nu le rezolvă.
Bineînţeles, există ispita de a cădea în extremitatea celalaltă, aceea de a lua în considerare de la primele impresii ceea ce pare ca fiind ceea ce determină caracterul cuiva, înainte de a face tcmai acea verificare a realităţii, în mai multe contexte.  Acesta poate fi  un obicei bun de luat în considerare în filme, atunci când din câteva cadre, ne-am făcut o impresie asupra  unui caracter bine definit şi încadrat în timp şi spaţiu, dar oamenii nu sunt personaje, sunt mult mai  complecşi .

„Self. Seaside.” Copyright (C) Lorena Lazăr

Doare atunci când iubeşti pe cineva care se iubeşte atât de mult pe sine (sau mai bine zis, îşi iubeşte orgoliul), încât nu mai are loc în suflet pentru a primi dragoste din altă parte, ci este atât de preocupat(ă) de propriul univers încât singura manieră în care poţi relaţiona cu acea persoană este să te aşezi în genunchi, să îi dai bomboana pe care o vrea şi să îl/o vezi cum se bucură, când tu de fapt înţelegi că viaţa nu se rezumă doar la acea bomboană (maşină, casă, gratificare a imaginii fizice – take your pick), dar pentru că iubeşti acea persoană, îi oferi ceea ce este important pentru ea. Doare atunci când observi că îţi deschizi sufletul complet în faţa unei persoane care nu te înţelege şi care, pe deasupra mai şi calcă în picioare această dragoste.

Da, este adevărat că cel mai adesea, aceşti oameni au suferit la rândul lor şi încearcă să compenseze ceva, dar aşa cum nimeni nu e obligat să suporte problemele pe care le am eu ca urmare a ce mi s-a întâmplat, aşa nici eu nu sunt obligat să suport toate nefericirile care au împietrit într-un asemenea mod sufletul cuiva.
De ceva vreme, comunic cu o femeie care are aceeaşi problemă a orgoliului, şi care a fost rănită în trecut şi, acumulând o cantitate foarte mare de energie negativă, nu se mai lasă deschisă (aşa cum a făcut D. cel puţin o vreme…) şi îşi hrăneşte orgoliul, din nou şi din nou, şi din nou, mai mult, şi mai mult, şi mai mult. Iar eu i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi i-am oferit. Şi ea a luat. Şi a luat. Şi a luat. Şi nu a mai dat nimic înapoi (cel puţin deocamdată). Ştii de ce? Pentru că egoului nu contează cât de multe îi oferi, el întotdeauna vrea mai mult, pentru că niciodată ceea ce are nu va fi suficient. Pentru că narcisistul nicodată nu va reuşi să se accepte pe sine, să se uite în oglindă şi să se perceapă ca cine este, nu ca cine se iluzionează să fie în absenţa eforturilor de a continua să muncească în acest sens. Este pur şi simplu o gaură neagră. Orgoliul apare ca să umple gaura lăsată de lipsa stimei de sine. Stima de sine scăzută poate lua forma de a căuta cu posesivitate controlul. Orice exces vorbeşte despre teama din spatele lui, despre lipsa de control. Aceeaşi idee pe care am ilustrat-o sub o formă diferită şi în articolul „Vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste. Mai multe despre cum funcţionează lucrurile în acest sens este povestirea „Arborele care dăruieşte„.

Linkin Park – „In the End”

O parte din tristeţea pe care am resimţit-o săptămâna trecută când am văzut „Ae fond kiss”, despre care am scris aici, am resimţit-o şi la acest deja-vu. Pentru unii oameni, care nu reuşesc niciodată să înţeleagă ceva din asta, asemenea experienţe îi împietresc, dar ceea ce mă ajută pe mine să merg mai departe este bucuria de a respecta libertatea fiecăruia.

Aici ar merge poza Dorei Sârghi, „Threads of Imagination”

De aceea, pentru mine, lumea rămâne frumoasă. Bucuria de a renunţa la aşteptări, dar nu la imaginaţie, la amăgire, dar nu la speranţă, de a lăsa pe fiecare să trăiască propria alegere.
Ceea ce exprimam şi care rămâne în continuare în picioare, este pur şi simplu oboseala mea, personală,subiectivă, de a mai căuta frumuseţea interioară dincolo de aparenţa exterioară, nu şi abandonarea speranţei că ea există.

Mike Oldfield – „To Be Free „

Viaţa ca un lift

Motto:

„Cel trufaş este asemenea mărului putred pe dinăuntru, iar pe dinafară strălucind de frumuseţe„

(Cuviosul Ioan Scărarul)

Scriam că articolul publicat sâmbătă şi duminică a fost inspirat de videoclipul melodiei „Before I Sleep” interpretată de DJ Project. Aşa cum i-am răspuns şi Elidorei, viaţa este ca un lift… în ultimele zile, videoclipul acesta aproape că m-a obsedat, de când l-am descoperit…

Ideea cu care rezonez din punctul de vedere al personajului cântăreţei din videoclipul care m-a inspirat să scriu acest articol în 2 părţi este cel al reuşitei de a trece peste singurătate, peste abandon, peste teama din privirea celor întâlniţi în drum, peste lumea în mişcare, peste tentativele de intimidare sau rănire… este de fapt o metaforă a trăirilor mele în decursul lunilor de când scriu pe acest blog ca expresie a necesităţii mele de a-mi dărui trăirile într-o manieră care să continue să facă această iubire să trăiască, pentru că sufletul meu are nevoie de ea…

Vedem la început, cum cântăreaţa, având o atitudine care ilustrează că a fost rănită, păşeşte agale, fără prea mare atenţie la ce este în jur, intrând într-un lift care trece pe la mai multe etaje. La fiecare etaj există câte o privelişte cu oameni care transmit, din punctul de vedere al privitorului, un mesaj foarte puternic şi important.

Nu cred că risc să-mi dau cu firma în cap văzând în acest videoclip ceea ce poate autorii n-au intenţionat, aşa cum au păţit şi cei care au văzut profunzimi în „The Matrix” (1999, R. Larry & Andy Wachowski) care nu erau acolo. Cred că videoclipul este genial construit şi o metaforă excelentă pentru ceea ce descrie blogul, aşa cum era şi „World Builder” .

Impresia de blocare a acestor lumi la diferite etaje, cu care cântăreaţa interacţionează, dar la care nu se opreşte, domină videoclipul care îşi amplifică expresivitatea printr-un montaj prin tăieturi atent conceput.

La primul etaj, cântăreaţa întâlneşte 2 personaje care stau într-o încăpere, cu o atitudine apatică, lipsită de interes. Auzim versurile „Can’t stay here anymore… Nothing is the same […]”. La fel cum majoritatea oamenilor nu ştiu altceva decât activităţi de susţinere a vieţii, de supravieţuire (citeşte despre diferenţa între a trăi şi a supravieţui) sugestia de staticitate îşi găseşte expresia în cele 2 personaje care , ca şi A., se aşteaptă poate ca lucrurile să fie mereu la fel…

Următoarea persoană întâlnită este o tânără „împachetată” ca un model care se uită temător, aruncând o privire ascunsă, care încearcă să pară mai puternică decât este (eşarfa de la gât). Ilustrare pentru oamenii a căror frică sau teamă este prea mare faţă de dragoste, dar care totuşi speră în iubire.

Primul care apare filmat după gratii (nu degeaba) e un fotograf care insistă cu blitzul, determinând personajul din lift să îşi ducă mâna la ochi. Reprezentare pentru cei atât de preocupaţi de imagine sau de a stoca amintiri trecătoare (poate din incapacitatea de a păstra sau a reconstrui în suflet o emoţie) încât uită să mai trăiască aici şi acum cu cine sunt ceilalţi.

O fetiţă drăguţă îngrijită de o tânără cu faţa pictată, care stă sfioasă să fie „făcută frumoasă” – în intenţia evidentă a unui formalism, confirmat şi de privirea fetiţei. Jumătate din perspective sunt filmate de după gratii, jumătate fără ele – exprimând că încă nu a fost „definitivat” formalismul…

Ea se apropie de lift şi zâmbeşte timid, ca şi cum ar spune: „nu-i aşa că sunt aşa de frumoasă încât să merit să fiu iubită? Atunci când am să cresc mare, am să vă arăt eu vouă cât de specială sunt!”.

Refrenul melodiei care cade la jumătate se suprapune peste imaginea unei discoteci pline cu oameni care dansează, ceea ce cântăreţei îi stârneşte un zâmbet amar. Astfel credea şi D. că se va elibera, că va fugi, de lucrurile neplăcute – simţindu-se bine prin cluburi de unde uita să mai vină acasă seara… în primăvara lui 2008 (după cum mi-a povestit)

Următorul etaj descoperă un băiat care se joacă cu o bărcuţă de hârtie pe apă. Preocupat de propriul univers de hârtie, este şi acest simbol al infantilismului lăsat în urmă de cameră, pe măsură ce liftul urcă, surpinzându-l de asemenea printre gratii…

Un bărbat îmbrăcat bine care manevrează o păpuşă rămâne şi el în propria amorţeală, prins în undiţa propriilor necesităţi de control. Chiar dacă perspectiva lui nu este surprinsă printre gratii, deschiderea pe care o afişează este doar de dragul spectacolului…

O persoană dependentă de suferinţă se găseşte la următorul etaj, cu un aspect clar emo, care are concentrată în privire atâta suferinţă încât o face pe cântăreaţă să tresară. Lângă ea se găseşte chircit pe o maşină un înger cu faţa întoarsă. Rimelul dus din cauza lacrimilor sugerează o tendinţă de formalitate care a cauzat toată energia negativă să se reverse.

O tânără căreia probabil i s-a spus să tacă, pentru că face valuri, a ştiut să transmită mai departe acest mesaj… (am scris mai multe despre această idee în „Ai să înţelegi când ai să creşti mare„).Filmată tot dincolo de gratii.

O altă femeie, învăluită într-un cearşaf alb, pe un fundal orbitor de alb, încearcă să iasă din el, prinsă în mreaja unei iluzii pe care probabil fiecare ni le creăm la un moment dat atunci când uităm cine suntem.

Ultima perspectivă, filmată scurt dincolo de gratii, înainte de a da drumul ceasului să alerge pe perete, este una scurtă a 2 bărbaţi care stau pe podea cu o mulţime de lămpi aprinse în jur, în mijlocul unei camere întunecate, şi cu braţele încrucişate.

„Trufia este cea mai de pe urmă sărăcie a sufletului, care îşi închipuie despre sine că e bogată şi, aflându-se în întuneric, crede că este în lumină. ” (Cuviosul Ioan Scărarul)

Ce m-a frapat este că, vorbind cu persoane diferite despre ce sugerează melodia şi videoclipul, am aflat lucruri extrem de interesante şi profunde despre experienţa şi atitudinea lor faţă de suferinţă.

Dacă vrei să ştii cât de puternică este o persoană în dragoste…

trimite-i linkul la acest videoclip şi vei afla!

DJ Project – „Before I Sleep„

Dacă percepi suferinţa, atunci momentul în care dai de suferinţă în dragoste va fi cel în care te conectezi la energia negativă şi nu reuşeşti să o depăşeşti. Cântăreaţa ajunge să iasă la suprafaţă, pe o cale de tren, de pe care se dă la o parte. Nu i s-a îndeplinit rugăciunea, dar a reuşit să iasă din lift. A reuşit să se desprindă de trecut. S-a conectat la dragoste, nu la suferinţă. Dacă te conectezi la suferinţă, eşti condamnat(ă) să revii la aceleai trăiri, la acelaşi prag de sus până când înveţi să iubeşti cu libertate.

Eu văd frumuseţea unei persoane care a reuşit să devină mai puternică şi să scruteze în profunzimea lucrurilor care sunt deşertăciuni (aici sugerate desfrâul, mânia, tovărăşia cea reaşi trândăvia – 4 din cei 7 gropari ai tinereţii – din „1000 de întrebări şi răspunsri despre viaţa duhovnicească”, editura Cartea Ortodoxă, galaţi, 2005) şi să treacă pe lângă ele păstrându-şi concentrarea în inimă. Şi am să citez mai departe din aceeaşi culegere patristică pe Sfântul Teofan Zăvorâtul:

„Cel închis în inimă este concentrat, iar cel concentrat se află în inimă. În jurul conştiinţei, în inimă, trebuie să se adune toate puterile: şi mintea, şi voinţa, şi sentimentul. Concentrarea minţii în inimă este atenţia, concentrarea voinţei în inimă este vioiciunea, concentrarea simţirii în inimă este trezvia. Atenţia, vioiciunea şi trezvia sunt cele trei lucrări lăuntrice prin care se săvârşeşte concentrarea sinelui şi lucrează viaţa lăuntrică. Cine le are pe ele, acela se află înlăuntrul său. [Ca o concluzie a spuselor sfântului], concentrarea îi dă posibilitatea de a vedea în inimă gândurile, dorinţele, patimile şi sentimentele.”.

Este exact ceea ce recunosc femeile prin prezenţă. Prezenţă observată prin privirea care contează. Şi ceea ce într-o măsură, D. avea, după cum am scris sâmbătă şi duminică . Din momentul în care eliminăm negura propriilor gânduri şi a propriilor aşteptări, şi modele din trecut sau după care tânjim în viitor ca standarde privind cum ar trebui să se comporte ceilalţi, putem să stabilim o conexiune…

Vă doresc şi vouă, din toată inima, celor care aţi avut răbdarea de a parcurge acest articol, să împărtăşiţi din ceea ce descoperiţi minunat şi frumos în alţii… Vă doresc să trăiţi iubire chiar dacă persoana pe care o iubiţi nu înţelege, sau nu împărtăşeşte, şi este blocată în propriul univers de suferinţă… S-ar putea să o regăsiţi la un alt etaj al liftului vieţii, dar atunci când veţi ieşi la suprafaţă, veţi constata cum cu adevărat liberi sunt mult mai puţini decât cei pe care i-aţi întâlnit pe parcursul drumului… Vă invit să-i iubiţi pe toţi şi pe fiecare, oricum…

Concluzia este că oamenii îşi construiesc propriile închisori pentru sufletele lor.

Cele 3 tipuri de femei

Mama mi-a spus la un moment dat teoria ei interesantă despre ce tipuri de femei există. Cu toate că „ştiinţa” mamei în ceea ce priveşte personalitatea se limitează la astrologie (fiecare a trebuit să se mulţumească cu ce a găsit…), de data asta trebuie să recunosc că modul ei de gândire simplist are o anumită valoare…

Mama mi-a spus că există 3 categorii de femei: femeile-mamă, femeile-partener şi femeile-pisică. Un fel de reducere simplă a categoriilor din analiza tranzacţională părinte, adult şi copil. Desigur, D. intra în categoria femeilor-pisică. La un moment dat, am avut cu D. următorul schimb tranşant de replici:

– Eu am intrat în relaţie cu un copil sau cu o femeie?

– Cu o femeie.

– Bun. Şi-atunci ce caută copilul în relaţie?

– …

În videoclipul „Don’t wake me up” de la DJ Shah & Inger Hansen avem ilustrat exact acest tip.

So… să zicem că iubita ta este o femeie foarte frumoasă (fizic). Să zicem că are vreo 28 şi mai toată lumea îi dă vreo 21. Să zicem că mai are şi un râs cristalin şi o prezenţă de milioane care te cucereşte. Şi o voce extraordinară, ce denotă rafinament. Se pune problema… ce crezi că merită să înduri pentru a beneficia de asta?

Femeile sunt de asemenea oameni, nu sunt fiinţe extraterestre de pe altă planetă. Se supun aceloraşi legi psihologice care ne ajută să înţelegem şi să descriem personalitatea. NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Pentru cei care nu ai citit ce am scris adineauri, insist…  NU EXISTĂ PSIHOLOGIE FEMININĂ ŞI PSIHOLOGIE MASCULINĂ. Cei care consideră asta nu ştiu ce înseamnă termenii psihologie sau personalitate. Aceasta implică faptul că şi aceste făpturi minunate, fermecătoare sunt pe un anumit drum al dezvoltării, care are frumuseţile şi provocările lui specifice. Cei care nu ştiu să înţeleagă cum funcţionează acestea rămân blocaţi la nivelul confruntării în viaţa de zi cu zi a unor reacţii pe care nu ştiu cum să le interpreteze, aşa cum i s-a întâmplat de aproape 6 ani lui A. cu D.

Acum… doar pentru că o femeie este atât de frumoasă (fizic), nu presupune automat introducerea ei într-o asemenea categorie, chiar dacă e uşor şi în natura umană să lipim etichete.

Să luăm spre exemplu personajul jucat de Rebecca Hall din „Frost/Nixon” (2008, R. Ron Howard). Personaj secundar bine conturat, care susţine ideea că „în spatele oricărui bărbat mare e o femeie”, deşi iniţial apare doar ca „accesoriu de imagine” pentru întâlnirea lui Frost cu Nixon.

Dacă serviciile de companie a femeilor pentru bărbaţi nu ar avea o reputaţie atât de proastă în România, mi-a trecut prin minte chiar ideea de a deschide o afacere de închiriere a prezenţei unei femei foarte frumoase şi foarte inteligente pentru bărbaţi care participă la diferite evenimente şi ar dori să aibă parte de o prezenţă marcantă alături. Aşa aş capitaliza de pe urma listei imense de femei foarte frumoase şi inteligente pe care le cunosc.

Anyway… my suggestion would be… nu lăsa niciodată o femeie să-ţi atârne de gât ca o piatră de moară împiedicându-te direct sau indirect să-ţi îndeplineşti misiunea pe care o ai în viaţă (adică acel simţ suprem că trăieşti pentru ceva mai presus de şi dincolo de tine şi că prin ce realizezi pe pământ contribui la o cauză mai nobilă)! Pentru cei care nu au procesat ultima frază la partea cu misiunea, am un request: stop reading this blog, it might damage your neuronal level!

Pentru toţi ceilalţi, am trailerul filmului declarat de britanici (BAFTA) cel mai bun al anului trecut (de asemenea, câştigător pentru cel mai bun regizor, scenariu, actor principal). Vizionare plăcută (la trailer şi mai ales la film)!

PS: And do yourself a service… Watch it with a partner-woman which you love… like I did!

Privirea care contează

Restructurez si republic unul din cele mai vechi şi cele mai citite articole, jumătate construit în prima zi a blogului  (8 octombrie) şi jumătate de Crăciun (26 decembrie), imediat după despărţirea finală cu D. Are legătură cu un articol ceva mai concentrat legat de starea de dincolo de privire,  „Women sort for presence„. Am lăsat textul din post formulat aşa cum era la data redactării lui.

Motto vs motto:

„Nu da atenţie ochilor. Te pot înşela” (Yoda, în trilogia veche Star Wars)

„Ochii sunt fereastra sufletului„

Part I.

Am fost în primăvara lui 2008 la un curs pentru dezvoltare personală. La un moment dat, trainerul a pus toţi participanţii să lucreze în perechi şi să se privească în ochi în timp ce aveau de ţinut între degetul arătător al unuia şi degetul arătator al celuilalt un pix suspendat în aer în mişcare. Un exerciţiu destul de clasic din analiza tranzacţională, cu mai multe aplicaţii. În fine. La sfârşitul exerciţiului, am lucrat o rundă de feed-back. Partenera cu care lucrasem exerciţiul a spus că a deranjat-o privirea mea insistentă, că o speriase chiar.

Part II.

O cunoştinţă profesională de-a mea e foarte sufletistă şi are uneori o tendinţă de a privi insistent. La un moment dat, i-am spus că asta poate fi deranjant pentru unele persoane. Explicaţia dată a fost una foarte… simplă. Una la mână, modelase (în sensul NLP, de a prelua şi a învăţa de la cineva), de undeva această privire pătrunzătoare, a doua la mână era puţin mioapă, a treia la mână, îi plăcea să creeze relaţii profunde cu cei care intra în contact.

Puterea privirii

Există foarte multă energie în privirea a doi îndrăgostiţi care se privesc în ochi… Atunci când reuşesc să transmită suficientă căldură sufletească unul altuia, acea căldură radiază în jur şi amplifică fiecare câmp vital. Există o energie care hrăneşte şi creează.

Capacitatea de a privi in ochi persoana iubita si a o accepta cunoscand-o in profunzime este din punctul meu de vedere unul dintre pilonii principali pentru o relatie pe termen lung. Din momentul in care persoana evita pana si privirile, stii ca daca nu e vorba de capacitate scazuta de concentrare sau timiditate, atunci sigur e semn de probleme…

Timpul verifică multe.

Pe de-o parte, în momentul în care cineva caută o rezonanţă prin privirea pătrunzătoare, o va găsi în sufletul persoanei care preţuieşte această pătrundere, dar numai în măsura în care rezonanţa descoperită în timpul acestei comunicări este una care se găseşte pe o frecvenţă comună… Altfel spus, prea multă pătrundere scurt-circuitează iar prea puţină pur şi simplu nu atrage atenţia. Iar cea mai înaltă virtute din toate este drepta socoteală. Cunoştinţa din celălalt exemplu nu avea DOAR o privire pătrunzătoare, ci şi prea multă energie pentru a folosi şi a direcţiona respectiva privire. Colega de training nu a putut să privească DINCOLO de privirea mea, ci doar să aleagă emoţia care definea cel mai bine reacţia pe care o avea în sufletul ei în faţa unei „scanări”.

Şi, în cele din urmă, după cum îmi spunea şi Daniel Bichiş la un moment dat, NLP-ul îţi oferă la un moment dat, după suficient de mult exerciţiu, accesul la informaţie pură. Mai ales în privirea defocalizată, aş adăuga eu. Puterea rămâne putere doar atunci când e folosită cu discernământ…

Uneori D. evită să mă privească în ochi. Îmi imaginez că o face pentru că doare prea tare. Atunci, îi iau uşor bărbia şi îi întorc capul către al meu. Fac asta pentru că ştiu că în acelaşi timp este şi suficient de puternică încât să conştientizeze importanţa pe care o are dragostea mea pentru sufletul ei şi faptul că să renunţe la ea ar fi ca şi cum şi-ar rupe o parte din suflet…

Săptămâna trecută (n.r., ultima săptămână de relaţie din decembrie) mi-a spus că şi ei îi place privirea mea, că transmit foarte multe prin ea. Asta m-a surprins plăcut. Ce îmi place mie la privirea lui D. este că e foarte caldă, senină, pătrunde până în suflet şi transmite o senzaţie plăcută oricui interacţionează cu ea. Mi-am dat seama de asta încă de când am cunoscut-o.

Care e secretul?

It doesn’t take a look to look into someone’s soul, you can look with your eyes and you’ll only see the eyes. It takes vision and imagination to look into someone’s soul through their eyes.

It’s not what you see, it’s how you look.

Patch Adams (1998, R. Tom Shadyac) –

„Look beyond the fingers […] See what everyone else chooses not to see”

 

A da o şansă între doi oameni

Acest articol a fost publicat şi pe yuppy.ro

Adeseori ne întrebăm: „oare merită X eforturile noastre?„, „Merită iubirea noastră?„. Prin aceasta, eu cred că ne arogăm o poziţie din care nu recunoaştem fragilitatea sentimentelor. A tuturor emoţiilor pe care nu îndrăznim să le împărtăşim.

Apare întrebarea: Cine vrea nişte sentimente fragile, daca acestea trezesc nesiguranţă? Este cineva care cu adevărat nu merită să fie iubit (ă)? Oare nu cumva fiecare din noi merităm iubirea? Şi atunci ce se întâmplă când renunţăm?

D. mă considera nebun pentru că nu am renunţat mai devreme la relaţia cu ea, deşi îmi făcea rău. Sunt unii care îmi spun: „bine, dar până la urmă lucrurile s-au sfârşit, la ce ţi-a folosit să insişti atâta?„.

Unii au o altă viziune decât a mea. Este dreptul lor. Viziunea mea a fost întărită în această experienţă prin adeversităţile cărora le-am făcut faţă. În iubire oferi ce ai mai bun în suflet şi-l faci pe celălalt să simtă asta, până în profunzimea sufletului. Îi transcenzi fiinţa printr-un gând sau o privire. Când ştii  şi ţii minte că acea persoană îţi răspunde şi este a ta, indiferent ce îţi aruncă în drum, găseşti în tine  motivaţia de a depune efortul să cureţi din comportament manifestările de energie negativă şi să oferi iubirea adevărată.

Lumea mi se pare prea plină de oameni care se cantonează în comportamente prin aşteaptă să le fie îndeplinite  dorinţele şi aşteptările proprii, poate frustraţi, poate înşelaţi, poate copleşiţi cu dezamăgire, şi prea goală de sensuri profunde care să mai surescite un interes, care să îi facă pe oameni să simtă că trăiesc cu adevărat, şi nu doar supravieţuiesc.

Eu nu vreau să fiu unul din ei. Mai mult, vreau să NU fiu unul din ei. Şi mai corect formulat, vreau altceva. Citeam un post pe un blog al unei tinere deziluzionate care descria cum ar trebui să arate ce doreşte ea să primească…

Eu  cred în a oferi ce pot şi ce vreau eu şi ce am mai preţios în suflet cu pasiune şi perseverenţă. Deşi o viziune este după ce „te-ai ars punându-ţi sufletul pe tavă„, nu este viziunea mea.

Cred în a fi alături de partener mai ales în momentele în care îţi pune obstacole: când nu vrea să te vadă, când îţi spune că nu te iubeşte, când îţi spune cele mai îngrozitoare lucruri.

Fiecare persoană merită iubită pentru cine este, pentru acea fărâmă de conştiinţă care mai rămâne în spiritul care leagă trupul de suflet. Unii spun că iubirea „adevărată” este cea împărtăşită, dar eu cred că iubirea „adevărată” este cea dăruită. Fără oprelişti, fără regrete, fără jumătăţi de măsură.

D. ar fi preferat poate, să renunţ. Ar fi preferat, poate, să o înşel. Ar fi preferat, poate să-şi găsească o scuză în faţa propriei conştiinţe sau o justificare pentru ceea ce a făcut. Dar adevărul este că ce simt a rămas şi va rămâne şi nimic nu poate şterge din istorie aceasta.

Mă simt ca un învingător.

Mă simt ca un învingător pentru că am continuat să cred atunci când aproape nimeni nu mai credea în mine, atunci când faptele păreau să fie împotriva mea. Şi am câştigat. Ştii ce am câştigat? M-am câştigat pe mine în faţa mea. Am fost fidel conştiinţei şi sentimentelor mele. Am câştigat iubirea lui D., aşa cum a fost ea în stare să mi-o ofere.

Iubirea cuiva, chiar dacă nu e cum m-aş aştepta, este minunată şi m-am simţit onorat să o primesc cât a durat relaţia.

Am rămas alături de ea în ciuda tuturor comportamentelor ei şi nu am renunţat niciodată la ea. Niciodată nu doresc să mă mulţumesc cu mai puţin decât cu tot ceea ce îmi doresc… să ofer. Oamenii te pot împiedica să primeşti, dar nu te pot împiedica să oferi.

Atunci când cauţi să oferi în iubire, o premisă falsă este că se va găsi cineva să primească. Fals. Cei care caută să primească sunt concentraţi prea mult pe a primi ceea ce cred că au nevoie şi prea orbi ca să primească ceea ce au îşi doresc în realitate, sau să-şi dea seama când se întâmplă.

But it’s fine. It’s a journey. Şi, dincolo de toate, are frumuseţea ei. Să o simţim cât trăim. Să descoperim echilibrul din sufletele noastre care ne permite să iubim şi să continuăm să iubim.

Jem – „Just a Ride”

A da o şansă între doi oameni înseamnă să mergi până la capăt.

Să nu îţi pui niciodată întrebarea „oare am oferit prea mult, pentru că nu a fost preţuit?„.

Să nu consideri niciodată că frumuseţea a ceea trăieşti se umbreşte prin ceea ce decide altcineva că nu ai dreptul să simţi.

True love always finds a way.

Chiar dacă atunci când am scris articolul acesta, aveam inima zdrobită.

Iar atunci când l-am rescris, de asemenea.

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi:

Privirea care contează

Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui

Frică vs. iubire (a.k.a. Dragobetele lui D.)

Curaj

Mai multe feluri de a trăi prezentul…

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

 

 

Discursul despre viziune al lui Butch Jimenez

Acest discurs, preluat de pe internet, a fost discursul inaugural al şeful departamentului media şi de comunicaţii la PLDT şi cel mai tânăr lector din istoria Universităţii din Filipine. Studenţii şi-au dorit să fi avut la ei ceva de scris sau casetofoane, dar cei mai mulţi pur şi simplu şi-au luat notiţe. Unii membri ai facultăţii au considerat că a fost un discurs practic, împrospător şi amuzant.

„Speech delivered by Butch Jimenez to the graduating class of the

University of the Philippines 2003.”

As college students, you’re just about to set sail into the real world. As you prepare for the battleground of life, you’ll hear many speeches, read tons of books and get miles of advice telling you to work hard, dream big, go out and do something for yourself, and have a vision.

Not bad advice, really. In fact, following these nuggets of truth may just bring you to the top. But as I’ve lived my life over the years, I have come to realize that it is great to dream big, have a vision, make a name, and work hard. But guess what: There’s something better than that.

So my message today simply asks the question, what’s better than that …?

Let’s start off with something really simple. What’s better than a long speech? No doubt, a short one. So, you guys are in luck because I do intend to keep this short.

Now, let me take you through a very simple math exam. I’ll rattle off a couple of equations, and you tell me what you observe about them. Be mindful of the instructions. You are to tell me what you observe about the equations.

Here goes: 3+4=7, 9+2=11, 8+4=13, and 6+6=12. Tell me, what do you observe?

Every time I conduct this test, more than 90 percent of theparticipants immediately say, 8+4 is NOT 13, it’s 12!

That’s true and they are correct. But they could have also observedthat the three other equations were right. That 3+4 is 7, that 9+2 is 11, and that 6+6 is 12.

What’s my point? Many people immediately focus on the negative instead of the positive. Most of us focus on what’s wrong with other people more than what’s right about them. Examine those four equations. Three were right and only one was wrong. But what is the knee-jerk observation? The wrong equation.

If 10 people you didn’t know were to walk through that door, most of you would describe those people by what’s negative about them. He’s fat. He’s balding. Oh, the short one. Oh, the skinny girl. Ahhh, ‘yung pango. Etc.

Get the point? It’s always the negative we focus on and not the positive.

You’ll definitely experience this in the corporate world. You do a hundred good things and one mistake-guess what? Chances are, your attention will be called on that one mistake.

So what’s better than focusing on the negative? Believe me, its focusing on the positive. And if this world could learn to focus on the positive more than the negative, it would be a much nicer place to live in.

Better than working hard

We have always been told to work hard. Our parents say that, our teachers say that, and our principal says that. But there’s something better than merely working hard. It’s working SMART.

It’s taking time to understand the situation, and coming out with an effective and efficient solution to get more done with less time and effort. As the Japanese say, „There’s always a better way.”

One of the most memorable case studies I came across with as I studied Japanese management at Sophia University in Tokyo was the case of the empty soap box, which happened in one of Japan’s biggest cosmetics companies. The company received a complaint that a consumer had bought a box of soap that was empty. It immediately isolated the problem to the assembly line, which transported all the packaged boxes of soap to the delivery department. For some reason, one soap box went through the assembly line empty.

Management tasked its engineers to solve the problem. Post-haste, the engineers worked hard to devise an X-ray machine with high-resolution monitors manned by two people to watch all the soap boxes that passed through the line to make sure they were not empty. No doubt, they worked hard and they worked fast.

But a rank-and-file employee that was posed the same problem came out with another solution. He bought a strong industrial electric fan andpointed it at the assembly line. He switched the fan on, and as each soap box passed the fan, it simply blew the empty boxes out of the line.

Clearly, the engineers worked hard, but the rank-and-file employee worked smart. So what’s better than merely working hard?

It’s working smart. Having said that, it is still important to work hard. If you could combine both working hard and working smart, you would possess a major factor toward success.

Better than dreaming big

I will bet my next month’s salary that many have encouraged you to dream big. Maybe even to reach for the stars and aim high. I sure heard that about a million times right before I graduated fromthis university. So I did.I did dream big. I did aim high. I did reach for the stars. No doubt, it works. In fact, the saying is true: „If you aim for nothing, that’s exactly what you’ll hit: nothing.”

But there’s something better than dreaming big. Believe me, I got shocked myself. And I learned it from the biggest dreamer of all time, Walt Disney.

When it comes to dreaming big, Walt is the man. No bigger dreams were fulfilled than his. Every leadership book describes him as the ultimate dreamer. In fact, the principle of dreaming andachieving is the core message of the Disney hit song, „When You Wish Upon a Star„.

„When you wish upon a star, makes no difference who you are; anything your heart desires will come to you. If your heart is in your dream, norequest is too extreme. When you wish upon a star, as dreamers do,” as Jiminy Cricket sang.

But is that what he preached in the Disney Company?

Dream?

Imagineering

Well, not exactly. Kinda, but not quite. The problem with dreaming is if that’s all you do, you’ll really get nowhere. In fact, you may just fall asleep and never wake up.

The secret to Disney’s success is not just dreaming, it’s IMAGINEERING. You won’t find this word in a dictionary. It’s purely a Disney word. Those who engage in Imagineering are called imaginers. The word combines the words „imagination” and „engineering.”

In the book „Imaginers,” Disney’s CEO, Michael Eisner, claims that”imaginers turn impossible dreams into real magic.”

Walt Disney explained there is really no secret to their approach. They just keep moving forward-opening new doors and doing new things, because they are curious. And it is this curiosity that leads them down new paths. They always dream, explore and experiment. In short, Imagineering is the blending of creative imagination and technical know-how.

Eisner expounds on this thought by saying that „Not only are imaginers curious, they are courageous, outrageous, and their creativity is contagious.”

The big difference with imaginers is that they dream and then they DO! So don’t just be a dreamer, be an imaginer.

What’s better than vision

You must have all been given a lecture at one time or another about the importance of having a vision.

Even leadership expert John Maxwell says that an indispensable quality of a leader is to have a vision. The Bible also makes it very clear that „Without vision, people perish.” So no doubt about it, having a vision is important to success.

But surprise! There’s something more potent than a vision. It’s a CAUSE. If all you’re doing is trying to reach your vision and you’re pitted against someone fighting for a cause, chances are you’ll lose.

The Vietnam War is a classic example. Literally with sticks and stones, the Viet Cong beat the heavily armed US Army to surrender, primarily because the US had a vision to win the war, but the Vietnamese were fighting for a cause. In the realm of business, many leaders have visions of making their company No.1, or grabbing market share, or foreverincreasing profits.

Nothing really wrong with that vision, but take the example of Sony founder Akio Morita. He did not just have a vision to build the biggest electronics company in the world. In his biography, „Made in Japan,” he reveals that the real reason he set up Sony was to help rebuild his country, which had just been battered by war. He had a cause he was fighting for. His vision to be an electronics giant was secondary.

What’s the difference between a vision and a cause? Here’s what sets them apart… No one is willing to die for a vision. People will die for a cause. You possess a vision. A cause possesses you. A vision lies in your hands. A cause lies in your heart. A vision involves sacrifice. A cause involves the ultimate sacrifice.

Just a word of caution. You must have the right vision, and you must be fighting for the right cause. In the end, right will always win out.

It may take time, and it may take long. But if you have the right vision and are fighting for the right cause, you will prevail. If not, no matter how sincere you are, if you are not fighting for what is right, you will ultimately fail. The Bible, which says, „To whom much is given, much is required.„

Having been given the opportunity to study in UP [University of Phillipines, n.r.], no doubt, much has been given to you in terms of an excellent education. Don’t forget that in return, much is now required of you to use that education not just for yourself, but for others.

And as you move up and start reaching the pinnacle of success, even more will be required of you to look at the welfare of others, of societyand of the country.

A final review:

* What’s better than focusing on the negative? Focus on the positive.

* What’s better than working hard? It’s working smart.

* What’s better than dreaming? Imagineering.

* What’s better than doing something for you? Doing something for your country.

* What’s better than a vision? A cause.

* What’s better than a long speech? Definitely, a short one.

Thank you and congratulations, UP Diliman graduating class of 2003!

„Excellence is not a destination; it is a continuous journey that never ends.”

Ping Pong

Motto:

„Luăm un zar. Îl tăiem. <<Cât de perfect ar fi fost acest zar dacă nu ar fi fost tăiat!>> – va spune lumea. Oamenii nu recunosc perfecţiunea”

Nichita Stănescu

Acest blog este expresia unui echilibru în a cărui căutare sau sărbătorire sunt – precum a unei mingi aflate pe o plasă, având deplina libertate să o ia ori încotro – cu deplina conştiinţă a faptului că este atât de greu să îl măsor, să îl determin, pentru că sunt atât de fine aspectele care îi surprind frumuseţea…

Am găsit un pasaj din genialul film al lui Woody Allen, din 2005, „Match Point„, de 1 minut care defineşte foarte bine întreaga mea relaţie cu D., precum şi ideea echilibrului despre care scriam mai sus…

Ce este „Match point” (în tenis sau în ping pong)

Ei bine, această idee de echilibru nu o regăsesc în comunicarea mea actuală cu D. Aveam o viziune asupra mea inca de acum vreo 2 luni, cand m-am despartit prima oara de D. (adica atunci cand a lasat copilul din ea sa intre intr-o relatie peste femeia pe care o respectam… in fine). Viziunea era eu, stand plictisit la o masa jucandu-ma cu una din paletutele alea cretine cum sunt prin desene animate si cu o minge stupida legata cu sfoara si incercand sa fac ceva interesant din a juca ping-pong de unul singur.

Initial, am considerat ca incerc de fapt sa ma pacalesc pentru mine ca nu conteaza ca femeia (conceptul este dubitabil, avand in vedere ca ea spune „dar asa sunt” – daca identitatea data de comportament, atunci ea e un copil rasfatat care traieste in lumea ei) pe care o iubesc a ales sa ramana impreuna cu un barbat care nu o respecta si pe care nu il respecta.

Si asa era, chiar incercam sa ma pacalesc, pentru ca era foarte multa furie si frica si o multime de probleme pe care aveam nevoie sa mi le rezolv. Atunci spuneam ca folosesc acest timp pentru dezvoltare. Oricum, sandramaua este ca… pot sa iubesc persoana si sa resping comportamentul… si, dupa cum am stabilit cu D., eu ma ocup de problemele mele, daca vreau, ea se ocupa de problemele ei, daca vrea. o relatie poate sa fie extraordinara si fara ca partenerii sa-si rezolve problemele.

Totusi, aceasta viziune cu mingiuta de ping-pong este una care descrie destul de bine situatia din aceasta prima jumatate de luna. Waiting for D. to wake up. Pana acum toate predictiile pe care le-am facut in ceea ce o priveste pe D. s-au petrecut, uneori cu o viteza surprinzator mai mare decat ma asteptam. Oricum, analogia cu ping-pongul merge bine pentru D., se pare ca ea stie foarte bine sa faca fie „ping” fie „pong”, dupa cum bate vantul…

Dupa cum stiti, corzile de la mingiutele astea de ping-pong nu mai sunt asa rezistente si se mai rup. Pana acum, am lasat-o pe D. sa-si „faca numarul”… Asa ca maine, de ziua lui D. (nu va zic cati ani are, ca e jenant…), voi incepe o mica demonstratie cu privire la cum joc eu ping-pong.

“Oamenii te vad si te simt asa cum gandesti daca ai incredere in tine“ (Oare?)

1. Este uşor să crezi asta atunci când vezi lumea numai prin proprii ochi imaginându-ţi că ajunge să înţelegi anumite aspecte care ţin de ceilalţi în loc să te pui în papucii lor ca să afli într-adevăr cum te văd sau cum te simt raportat la ce gândeşti.

2. Ce legătură este între a avea încredere în tine şi a fi văzută, simţită şi înţeleasă în profunzime?

3. Poate că în modelul tău asupra lumii, asta poate fi adevărat. Însă în experienţa mea de relaţionare, mi se pare că mai degrabă, oamenilor le pasă să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti dacă au încredere în cât de mult îţi pasă de ei.

4. Nu mi se pare o atitudine încrezătoare în tine să te bazezi că ceilalţi te vor percepe corect doar dacă alegi să trăieşti o stare care degajează un comportament cu care ei s-ar putea să nu rezoneze sau pe care să nu-l înţeleagă bine.

5. A. Eşti sigură că ai văzut şi ai simţit suficient de bine cum gândesc ceilalţi despre cum gândeşti tu încât să ai încredere în această convingere?

B. Ai suficient de mare încredere în această convingere încât să-ţi permiţi să te îndoieşti de ea?

6. S-ar putea ca oamenii să-şi dea seama cum gândeşti la un anumit moment, dar cum tu eşti schimbătoare, cum ar putea cineva să aibă încredere deplină că te vede şi te simte cum gândeşti cu adevărat pe termen lung, indiferent cât de multă încredere ai în tine?

7. Ne crezi că este mai important să manifeşti flexibilitate, orientată spre oameni, mai degrabă decât încredere, orientată spre tine?

8. Dacă vei continua să foloseşti comunicarea cu ceilalţi ca un mijloc de a-ţi stimula încrederea în tine, unii oameni s-ar putea să-şi piardă interesul în a te simţi şi vedea cum gândeşti şi să abandoneze încrederea în tine pentru că se vor simţi folosiţi.

9. Nu crezi că aici nu este vorba despre a manifesta mai degrabă încredere în ceilalţi şi a-i lăsa să-ţi ofere încrederea lor, decât să aştepţi să fii percepută după standardele tale?

10. Chinezii produc piese de schimb ieftine. Ei au încredere în munca lor, sunt plătiţi pentru aceasta, companiile tehnologice pentru care lucrează înregistrează creştere economică din export. Clienţii care achiziţionează din alte ţări cunosc foarte bine marfa pieselor de schimb tehnologice ale chinezilor, pentru că înţeleg mecanismul după care este gândit sistemul de distribuţie, văd rezultatele în laboratoarele de testare şi resimt efectul consumatorilor din piaţă în cifrele de vânzări. În acelaşi timp, clienţii care cumpără de la o anumită companie de producţie de piese de schimb, poate la fel de bine să cumpere de la oricare altă companie tot chinezească, pentru că ştiu că au preţuri asemănătoare şi aleg să o facă destul de des pentru că nu au încredere în capacitatea furnizorilor de a creea o relaţie de durată, fiecare dintre părţi fiind prea concentrată pe propria viziune.

11. Nu încrederea în tine îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci încrederea şi flexibilitatea pe care o arăţi cu ei şi cât de mult arăţi că îţi pasă de ei şi reuşeşti să te pui în papucii lor.

12. Încrederea în tine nu îi determină pe oameni să te vadă şi să te simtă aşa cum gândeşti, ci pur şi simplu le comunică modul în care pot conta pe tine într-o anumită privinţă care este percepută ca relevantă pentru ei. Dar acest lucru nu implică nici cunoaştere şi nici relaţionare dincolo de un anumit nivel.

13. A. Cât de multă încrederea generează cât de multă viziune şi simţire corectă a cum gândeşti?

B. Încredere în tine? Ce fel de încredere? Cum anume? La cel nivel? Ce însemnă, mai exact, mai concret, asta pentru tine?

14. Vrei să spui că dacă cineva are încredere în sine, va fi perceput corect indiferent ce, cum, unde şi faţă de cine va face?

15. A. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi în acelaşi timp, oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

B. Cum ai şti că este posibil să ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

C. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

D. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi în acelaşi timp oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă cum gândeşti?

E. Cum ai şti că este posibil să te autosabotezi şi oamenii să vadă şi în acelaşi timp să simtă greşit cum gândeşti?

F. Cum ai şti că este posibil să nu ai încredere în tine şi în acelaşi timp oamenii să nu vadă şi să nu simtă cum gândeşti?

16.Înţeleg cum intenţia ta pozitivă este de a relaţiona cu ceilalţi într-o manieră prin care îţi stimulezi încrederea în tine. Numai că intenţia mea este să-ţi deschid orizonturi noi în ce priveşte relaţionarea cu ceilalţi şi încredere în tine.

Cum am cunoscut-o pe D

Privirea ei era abătută în jos, obosită. Şi totuşi încă jucăuşă. Privirea mea s-a intersectat cu a ei pe măsură ce treceam uşor pe lângă ea, eu în picioare, ea pe scaun. A fost un scurt moment în care privirile noastre s-au intersectat, şi atunci a ştiut că am privit-o până în suflet. Şi atunci eu am ştiut că mă poate iubi. În privirea ei era un ocean de iubire pură aşteptând să se reverse asupra celui care va şti să o privească. Şi ştiam că privise pe mulţi în ochi şi nu găsise acea privire care să o scaneze, să îi pătrundă până în suflet.

A durat câteva minute până când a venit metroul în care m-am aşezat chiar lângă ea, apoi am abordat-o, după ceva timp, cu o replică pe care apoi mi-a spus că i-a rămas în minte drept originală. Am început să vorbim, iar ea pur şi simplu părea minunată de întâmplare, întrucât nu era obişnuită să fie pusă într-o asemenea situaţie. Mi-a dat ID-ul de YM şi am început să vorbim chiar de a doua zi. Curiozitatea ei şi intuiţia mea au fost poduri de legătură pentru iubirea care era inerent să se nască iar acestea au existat încă de când privirile noastre s-au interesectat prima oară. Iar de atunci, legătura care s-a creat a rămas şi a devenit tot mai puternică, rescriind totul în jur cu o viteză şi o putere care îi uimeşte pe mulţi.

După 4 zile am avut prima noastră întâlnire. În mai puţin de o lună eram împreună, iar puţin după o săptămână de relaţie am cerut-o în căsătorie. Încă nu mi-a dat un răspuns, dar încă mai poartă inelul.

Astfel a început o nouă etapă din viaţa fiecăruia, care a început deja să stârnească o avalanşă de energie, din care face parte şi acest blog, cu toate lucrurile pe care le va aduce în viaţa celorlalţi.