22
Ian
09

Povestea inelului de căsătorie pentru D. …

La începutul lunii septembrie 2008 am cerut-o pe D. în căsătorie. Ne-am întâlnit la Springul de la Universitate, am luat masa împreună şi apoi ne-am dus să ne plimbăm prin Cişmigiu. I-am făcut cadou „Asceza şi mistica ortodoxă” de Dumitru Stăniloaie.

În vreme ce soarele apunea în spatele nostru şi stătea rezemată de mine pe o bancă, i-am citit cele 10 pagini în care părintele descrie importanţa imaginaţiei în iubire. Despre cum chipul îndrăgostitului se contopeşte cu chipul aşteptărilor celui care iubeşte şi se întrepătrund reciproc, fiecare devenind o persoană mai bună. Memorabile cuvinte. Şi acum o ţine tot pe raft. Raftul lui A., evident. A spus că o să o citească, aşa cum a mai spus multe alte lucruri…

În timp ce ne plimbam cu barca pe lac şi ascultam pe mp3 player un playlist selectat cu grijă de mine se creea o atmosferă fermecătoare de seară, apă, lumină, muzică şi sărutări… D. a spus că a fost o clipă feerică. Am scos inelul pe care i l-am cumpărat şi a trebuit să aştept vreo 2-3 melodii ca ea să ia o pauză din sărutări şi să-şi coboare privirea spre a descoperi inelul cu care am cerut-o în căsătorie… În cele din urmă, pe fundalul melodiei „Honor Him” (Hans Zimmer & Lisa Gerrard – Gladiator), a reuşit să ia inelul.

I l-am pus pe degetul mijlociu, pentru că trebuia strâmtat, nu mergea pe cel inelar. Mai târziu, avea să evite să mergem împreună pentru a-i face modificările.

A purtat inelul cam o săptămână. Colegii ei la lucru credeau că se căsatoreşte cu A. Ea nu spunea nimic în legătură cu asta. Apoi, a vrut să mi-l dea înapoi, cu câteva zile înainte să revină A. în localitate (pentru că în primele 2 săptămâni de relaţie, a stat în cea mai mare parte a timpului la mine). Eu am refuzat să-l primesc înapoi.

Ţin minte că, în noaptea cererii în căsătorie, în timp ce ne apropiam cu barca de mal, ea m-a întrebat cum de o cer în căsătorie fără să aştept să o cunosc mai bine şi că nu ştiu foarte multe lucruri despre ea. Eu i-am enumerat toate lucrurile pe care ea nu se aştepta ca eu să le ştiu.

A fost surprinsă că ştiam acestea despre ea fără să o fi văzut în n situaţii luând-o razna în moduri diferite (după cum urma să am privilegiul unor spectacole de comportament specifice unui copil rasfatat…). Şi, cu jumătate de gură, mi-a spus „dar ştii, eu sunt şi răsfăţată…”. Eu i-am răspuns „Ei, lasă că am eu ac de cojocul tău!”.

Îmi place să cred că am respectul de sine de a respinge toate comportamentele care nu îmi convin decât să mă las impresionat de spectacole isterice, nu ştiu ce cred alţii despre asta, mie mi se pare o chestie de bază în a fi bărbat…

Atunci când s-a întors de unde fusese plecată în octombrie în Africa în concediu, mi-a pus inelul prin nişte suveniruri bine împachetate, peste care eu să dau a doua zi. În săptămâna aia, m-a sunat de două ori ca să mă întrebe dacă sunt bine. Prima oară i-am închis telefonul. Halucinaţia ei este că prin vreun fel de minune peste noapte am să încetez să mai ţin la ea şi vom putea fi prieteni amical pe veci ignorând cu desăvârşire tot ce s-a întâmplat între noi.

Evident, m-am întâlnit cu ea a doua zi şi i-am dat inelul înapoi şi de atunci a rămas la ea. La acea întâlnire, ea era sigură că eu am să renunţ şi că cea mai bună alegere este să rămână împreună cu A. Eu i-am spus că ştiu că se va întoarce la mine. După 2 zile, ea m-a sunat în lacrimi şi mi-a spus că a avut o ceartă îngrozitoare cu A. şi că vrea să se despartă de el. E adevărat că mă aşteptam să am dreptate, dar nu chiar atât de repede!

De fapt, acea situaţie nu a fost decât o manifestare a ei pe care eu pur şi simplu am luat-o prea în serios, dar a constituit pe de altă parte un exerciţiu foarte bun de a-i respecta punctul de vedere. Astfel, eu nu am intervenit în mod direct în relaţia ei cu A., oricât de mult mă rănea şi încă mă mai răneşte.

Chiar dacă ea a admis deschis că există o incompatibilitate fundamentală între ea şi A., pe care îşi imaginează din tot sufletul că va reuşi să o treacă sub preş, continuă menţinerea acestei iluzii, din comoditate, confort şi din frica de a nu rămâne singură.

Adevărul este că D. nu este în stare să fie independentă, mai ales emoţional. Dacă ar fi să stea într-un apartament singură 3 luni şi să se gestioneze singură, fără să existe nici un bărbat cu care să fie în vreo relaţie sau comunicare sentimentală sau care să o ajute, am certitudinea faptului că ar fi găsită moartă de inaniţie sau ceva în genul…

Asta se reflectă şi în faptul că în ultimii 10 ani ea nu a fost niciodată singură, a sărit dintr-o relaţie într-alta, pe alocuri şi suprapunându-le… Tocmai acest este lucrul pe care l-am subliniat când am ales inelul, încă fără să ştiu întreaga ei istorie sentimentală.

inel

După cum observi, inelul are o formă care se suprapune parţial în două planuri circulare între care se găseşte piatra. Unul dintre ele se sfârşeşte sub celălalt după suprapunerea pietrei între cele două planuri.

noi-007

Dacă ţi-a plăcut melodia, îţi mai recomand şi

Lisa Gerrard – „Now We Are Free” (Soundtrack-ul „Gladiator”)

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi mai recomand şi:

Cererea în căsătorie – după un an

Chipul de lumina al dragostei

Frumuseţea sufletului şi imaginaţia

It is mine to give to who I choose


8 Responses to “Povestea inelului de căsătorie pentru D. …”


  1. 14/12/2009 la 3:18 AM

    Citind de plictiseala articole superficiale de pe diversele site-uri,am dat de un articol de-al tau,mai apoi de blogul tau,si uite ca s-a facut 2:11 si inca citesc.Sunt o gramada de aspecte care mi-au atras atentia.Eu sunt o idealista incurabila,insa nu-mi lipseste nici spiritul ala critic izvorat din ratiune.Ceea ce n-am putut eu face,ai facut tu.Tu le-ai combinat,si ai reusit sa iti aperi idealurile si principiile de viata,ramand extrem de lucid, „ai incalzit ratiunea” si ai facut-o sa se imbine cu emotiile.Ai capacitatea de a citi oamenii raportandu-te si la chestiuni legate de ansamblu,si la cele legate de amanunt.Si dincolo de asta, ai capacitatea de a intui(la o persoana pe care o iubesti)trasaturi pe care in mod normal inima nu te-ar lasa sa le dibui,pastrandu-ti totusi emotiile pure.Am observat din proprie experienta ca uneori a le arata oamenilor adevarul inseamna a-i goni din calea ta, pentru ca nu le place sa le fie aratate slabiciunile,sa le fie explicat comportamentul,si pe de alta parte,chiar constientizand imbunatatiri pe care ar putea sa le aduca persoanei lor,din comoditate refuza sa o faca.M-am despartit de prietenul meu acum 3 luni si dupa ce 1 luna am tot sperat sa se intample o minune si sa ne impacam, i-am dat un morman de „pagini de jurnal”.
    Mi-a zis k nu a stat niciodata sa disece asa fiecare eveniment in parte,fiecare gest,sau ansamblul evenimentelor,sa traga concluzii,dar ca isi da seama citind ca am dreptate in mare parte.Eu sper ca a inteles ce am scris,dar cred ca multe lucruri au trecut pe langa el.Am iubit la el o gramada de maruntisuri pe care le vedeam doar eu,acum nu-l mai iubesc,dupa 3 luni nici nu mai stiu cum arata,(daca as relua legatura cu el s-ar dezmorti toata dragostea)dar ador dragostea pe care i-am purtat-o,mi-e dor teribil de toate emotiile pe care le traiam,si stiu ca multa vreme in inima mea o sa fie doliu.Ziceai undeva ca asteptam ca un partener sa tina locul lui Dumnezeu.Intr-o anumita masura e adevarat. Numai ca ma gandesc la un schimb de replici dintre mine si el si nu mai sunt asa sigura.Incepusem sa facem teste psihologice amandoi(era un joc prin care ne si descopeream),si ajunsesem la intrebarea:”Ai sta cu el si daca in urma unui accident ar ramane paralizat?”.Am raspuns cu DA fara sa ezit.Si stiu ca atunci as fi facut asta.Acum n-as mai face-o nu pentru ca vreau sa imi refac viata,ci pentru ca a calcat peste toate gesturile mele de sacrificiu(le-a desfiintat in felul asta),mi-a raspuns mereu cu plictiseala si dezgust.Asadar,pentru cineva menit sa ne salveze,sa ne completeze,am vedea potrivit sa ne sacrificam,sa renuntam la alte oportunitati?poate ca da,asta daca am considera ca atunci cand vine vorba de idealuri,nu e loc de compromisuri,de fapt,daca am considera ca sufletul pereche este acel suflet menit sa ne dea sansa sa aparam un ideal,sa luptam in numele iubirii.

    Acestea fiind zise,purced spre somn,ca aproape am scris mai mult ca tine:) N-am mai recitit, sper ca mi-am exprimat destul de clar ideile.Asadar,la cat mai multa inspiratie cu scrisul!

  2. 21/02/2013 la 10:26 PM

    Revin dupa cativa ani si zic ca atunci il iubeam de turbam pe V si l-am iubit si mult timp dupa, ma mira ca am negat. Mi se pare foarte ciudat sa citesc gandurile mele de atunci. Daca cumva citesti asta…ti-am lasat un mesaj pe mess daca ai timp si chef sa citesti.


Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: