Epilog

[Update în iunie 2021. Drepturile de administrare pentru acest blog au fost mutate către execitantul drepturilor de autor (vezi disclaimer). Autorul nu mai are niciun acces direct către conținutul acestui blog. Administratorul de WordPress actual nu e autorul conținutului. Acest site va fi menținut în starea în care a fost lăsat în 2016 de autor, fără actualizări sau comunicare cu utilizatorii. Unele linkuri sau videouri sunt broken.]

MOTTO:

„Dacă ai credinţă, poţi să muţi şi munţii din loc. Dacă ai şi înţelepciune, atunci îi laşi acolo, că-i mai bine aşa.”

Ştiu că nu am mai scris de ceva vreme şi mai ales, nu am scris despre D. De fapt, nici nu am mai intrat pe panoul de administrare al blogului de vreo 3 ani. Totuşi, am hotărât să vă dau povestea scurtă a ce s-a mai întâmplat cu mine şi cu D. Asta în caz că vă mai întrebaţi, sau dacă aveţi curiozitatea să scotociţi pe la arhivă, în mod special pe la categoria „Povestea între D. şi mine”.

Nu mă aştept ca zecile de mii de cititori şi mai ales citiroare care au vizitat acest blog să mai citească acest articol, dar dacă sunteţi acolo, daţi vă rog un semn de viaţă la comentarii, ca să ştiu că nu vorbesc singur.

Acest blog nu este pentru D., ci pentru voi în primul rând, şi pentru mine. Aşadar, articolul de astăzi, (probabil) ultimul, îşi propune pe de-o parte să răspundă la întrebarea care ne bântuie pe mulţi dintre noi: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, şi pe de altă parte să demonstreze un concept pe care am tot bătut monedă pe blogul ăsta: triunghiul dramatic.

 

Povestea din punctul de vedere al salvatorului

De curând, D. mi-a dat din nou add pe Facebook. Am hotărât să o accept, în speranţa că are ceva important să îmi comunice. Am întrebat-o direct dacă şi-a dat seama ce a greşit faţă de mine, cu câţiva ani în urmă, când m-a rugat să o ajut să-şi refacă CV-ul (adică să i-l rescriu eu, contra cost, că ea nu era în stare). Nu şi-a dat seama, ba chiar uitase. Aşa că i-am spus eu, din dorinţa de a o ajuta să înţeleagă.

Mi-a spus că realizează câtă dreptate aveam eu cu dezvoltarea personală acum 7 ani, adică prin 2009, când înflorea acest blog, după relaţia noastră din 2008. A afirmat că maturitatea la ea a venit mai târziu, dar mai bine decât niciodată. A recunoscut că este împrăştiată, că îşi cere scuze şi că nu-şi aduce aminte de situaţia respectivă.

Acum 3 ani, eu am ajutat-o pe D. să-şi găsească o slujbă, scriindu-i CV-ul în engleză, precum şi o scrisoare către şef, contra unui onorariu absolut ridicol după orice standarde. De atunci, se bucură de o poziţie în care îşi poate continua activitatea profesională în aria pe care a devenit specialistă.

Am hotărât să-i mai dau lui D. o şansă şi m-am întâlnit cu ea chiar în seara respectivă, mergând la un film. D. era puţin răcită, aşa că i-am recomandat un sirop de tuse şi din întâmplare, aveam chiar unul în plus acasă, aşa că din una în alta, am invitat-o la mine acasă şi am început să vorbim.

Mi-a spus că vrea să înveţe limba engleză şi să-şi ia o certificare pe managementul proiectelor, ceea ce pentru nivelul la care era D. acum 8 ani, este echivalentul lui Bulă vrând să-şi ia un D.B.A. la Oxford University.

Deşi eram sceptic şi i-am spus asta, am hotărât că vreau să mă mai întâlnesc cu ea, pentru că s-a arătat determinată să facă ceva pentru cariera şi viaţa ei. Deja faptul că s-a despărţit de A. prin 2010, şi-a cumpărat cu credit un apartament şi un autoturism şi acum e singură mi se păreau nişte mici schimbări într-o direcţie pozitivă. Nu mai mânca produse fast-food, era singură, de vreo trei luni, pentru prima dată în viaţa ei după vreo 15 ani în care tot sărise dintr-o relaţie în alta.

I-am propus să o susţin în antrenamentul obiectivelor ei. A fost de acord. I-am propus ca temă să scrie o jumătate de pagină în engleză despre un eveniment cotidian. A fost de acord. I-am propus să o sun aproape zilnic, ca să-i pun o întrebare la care să răspundă în engleză, apoi să-i răspund şi eu şi să facă un exerciţiu de ascultare prin mirroring. A fost de acord. I-am propus să mergem împreună la Biserică. I-am propus să-mi promoveze serviciile şi să aibă şi ea un comision. A fost de acord. I-am propus să-şi facă nişte chestionare de personalitate ca să se cunoască mai bine şi să îmi dau şi eu seama ce e prin căpşorul acela al ei, inteligent şi comod. A fost de acord.

D. a spus că vrea să slăbească şi să facă mişcare. Prin urmare, şi-a luat un abonament la o sală de fitness şi a început să meargă, după declaraţiile ei, frecvent. D. a spus că vrea să-şi schimbe slujba şi să-şi refacă CV-ul. Am fost de acord să o ajut. Câtă înţelegere! Cât entuziasm! Ce minunat!

Obţinerea rezultatelor de la aceste demersuri s-a lăsat serios aşteptată.

Ce s-a întâmplat de fapt a semănat mai degrabă cu comunicarea cu un măgar pe care încerci să îl tragi de pe marginea unei prăpăstii în care marginile terenului se prăbuşesc: după o lună de zile, D. a reuşit următoarele:

• a scris o compunere oligofrenă la nivel de clasa a III-a, cu multe greşeli şi propoziţii disparate fără legătură între ele, a râs când i-am spus că nu am luat aia în serios ca „temă” şi m-a rugat să îi scriu eu în engleză un e-mail pentru şeful ei, pentru că ea (în continuare) nu era în stare

• trasă din pat cu chiu cu vai, la 6.30 dimineaţa, a reuşit să facă nişte semi-exerciţii de antrenament pentru obiectivele pe care ea a declarat că vrea să le îndeplinească

• după ce am stat ciocan în capul ei într-o seară, după 2 săptămâni, a răspuns la un chestionar pe marginea căruia i-am explicat în modul cel mai diplomatic cu putinţă că are un potenţial nefolosit şi are nevoie să îşi antreneze resursele pentru a putea face echipă cu alţii

• a stat şi mi-a povesti vreo 5 ore la telefon despre cât de neînţelegători, răi şi proşti sunt colegii ei şi cât de nefericită e ea la actualul loc de muncă. Atunci când ne-am întâlnit, a continuat să îmi turuie pe acest subiect.

• A reuşit să răspundă la o întrebare simplă despre abilităţi în engleză, după ce am reformulat-o de trei ori şi a reuşit să reţină cam jumătate din ce i-am spus

• a reuşit să deschidă în Microsoft Word formatul de CV Europass după ce i l-am descărcat pe site-ul Comisiei Europene

• s-a hotărât să îşi pună pantofii la frigider (!), pentru că nu îi mai prea încap picioarele de cât s-a îngrăşat. Mda, se pare că „turele de la sală” încă nu prea îşi fac efectul.

• a vrut să vină o dată la Biserică dar s-a răzgândit pentru că nu am sta drepţi lângă telefon ca să răspund instantaneu sms-ului prinţesei

Tot mai mult, în ultima vreme, atunci când o sunam ca să vorbesc cu ea despre lucrurile care a declarat că sunt importante pentru ea, ca răspuns la întrebările mele despre ce a făcut din ce a spus că face, îmi răspundea cu un ton de parcă i-aş fi cerut nu ştiu ce că nu a avut timp, că a lucrat la nu ştiu ce altceva, că e ocupată, etc. Ce a spus nu se potrivea cu ce a făcut. În realitate, D. este profund nemulţumită de cine este ea, nu reuşeşte să se accepte pentru că îi este ruşine, se simte inferioară, se simte ca un impostor care se teme să nu fie descoperit. În realitate, ea are nişte calităţi şi un potenţial pe care refuză să le folosească, găsind scuze, afirmând că o să facă, o să dreagă, fără să susţină cu acţiuni sau cu disciplină în direcţiile asumate.

În schimb, după o săptămână de lupte seculare cu CV-ul, în urma cărora: a adormit, s-a enervat, a trecut printr-o comisie disciplinară la muncă, a încercat să copieze din CV-ul unui amic care i l-a trimis pe al lui drept model şi s-a văitat că nu înţelege, mă anunţă urgent, fuguţa-fuguţa, că are gata CV-ul Europass şi mi-l trimite ca să-mi ceară părerea şi să o ajut ca să o rezolv „o problemă cu ceva spaţii”. Ce făcuse năroada această fiinţă unică cu potenţial foarte special a fost să dea copy+paste din CV-ul clasic, vechi de acum 3 ani, într-unul din celulele tabelului Europass. Şi, ca şi cum nu fusese de ajuns, a mai dat copy+paste de vreo 2-3 ori la acelaşi conţinut, în acelaşi tabel. Orice fiinţă umană cu creier care a completat vreodată un Europass ştie că fiecare din celulele tabelului trebuie completat pe rând, în formatul respectiv, cu răbdare, mai ales că există şi instrucţiuni detaliate, ca pentru proşti, despre cum se completează. Adică ea îşi făcuse CV-ul în format Europass. Nici nu ajunsese bine surogatul ei de CV în căsuţa mea poştală şi ea deja mi-a încărcat mesageria pe telefon cu 4 SMS-uri şi după vreo 10 minute mă sună ca arsă, să mă întrebe dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”. Eu îi spun că ar trebui pentru început să taie din CV-ul ei: „Good command of office suite (word processor, spread sheet, presentation software)”. D. a explodat cu nerăbdare într-o furtună de furie şi mi-a spus că nu o interesează asemenea detalii şi ea vrea să ştie dacă pot să o ajut să rezolve problema „cu spaţiile”, că sigur mie îmi ia 2 minute :))

Eu i-am răspuns că pot, dar nu vreau.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş încerca să văd dacă revirimentul spre dezvoltare este posibil fără să trăiesc eu în locul partenerei.

 

Povestea din punctul de vedere al victimei.

Am trecut peste faptul că acum 8 ani de zile am avut o relaţie cu D. în care ea m-a înşelat. Am iertat-o. Am simţit, cumva, din punctul de vedere al bărbatului care ajunsese, pe undeva, după multe eforturi, la sufleţelul ei, întotdeauna o afinitate, o tânjire şi o deschidere spre această femeie fermecătoare.

Am acceptat deciziile ei şi mi-am asumat probabilitatea că ea nu se va schimba niciodată. M-am simţit vinovat pentru faptul că am rămas în relaţie cu ea după ce am aflat că ea locuia cu un alt bărbat şi m-am întrebat multă vreme ce mă făcuse să suport un asemenea abuz. După ce am ieşit din stressul post-traumatic, după sute de articole pe acest blog, după mii de ore de autoanaliză, după un an de psihoterapie şi şedinţe pe la psihiatri, am reuşit să mă iert pe mine, sperând că am înţeles ce am greşit.

Şi iată-mă cu D., faţă în faţă, după 8 ani, la mine acasă, discutând despre ce a greşit fiecare. Eu am recunoscut că i-am întors spatele blocându-i adresele de mail şi facebook pe mai multe conturi pentru că era prea dureros pentru mine să îmi asum din nou speranţe cu privire la posibilitatea ca ea să se fi schimbat. La urma urmei, cea mai frumoasă fantezie pentru unii bărbaţi este când o fostă iubită vine spăşită şi-i spune: „ai avut dreptate, am greşit acum x ani. Îmi cer scuze. Vreau să fiu mai bună, pentru mine.”. Oare este aceasta o fantezie şi pentru mine?

Urma să văd. Tot vorbind cu D în seara în care ne-am reîntâlnit după film, s-a făcut târziu şi deja era prea târziu să se mai întoarcă acasă pentru că era prea obosită să mai conducă, aşa că i-am propus să doarmă la mine. De cum ne-am aşezat în pat, D. a şi venit – ţup! – şi s-a tupilat în braţele mele. Desigur că au trecut câteva minute până când am început să ne sărutăm, dar nu s-a întâmplat nimic mai mult. Am dormit îmbrăţişaţi.

A urmat o săptămână în care nu ne-am mai văzut, dar am vorbit la telefon cu orele. Eu i-am propus lui D., dacă tot vorbim atâta, să ne întâlnim, pentru că eu vreau să mă apropii de ea şi îmi doresc prezenţa ei. Apoi ne-am întâlnit. Aveam atât de multe să-i spun, dar D. voia să vorbească doar despre problemele ei depre locul de muncă. Era ca în bancul acela: „dar am discutat suficient de mult despre mine. Acum spune-mi ce crezi tu despre mine”.

În apartamentul meu urma să găzduiesc pentru un scurt timp pe altcineva şi am preferat să mă mut la un prieten, dar am abordat-o pe D ca s-o întreb dacă aş putea sta cam o săptămână la ea. Mi-a răspuns cu deschisă inimă că da, fără să-mi ceară nimic în schimb.

D. continua să fie totuşi scumpă la vedere. Nu puteam să îmi planific de comun acord un program cu ea. Toanele ei se schimbau şi variau de la o zi la alta, de la un moment al zilei la altul. Astfel că am hotărât să-mi fac programul fără să ţin cont de ea şi dacă reuşeam să ne întâlnim, bine. Dacă nu, iarăşi bine. Era clar că pe ea nu o interesa că mie îmi era dor de ea. Apoi într-o seară, în timp ce eram la cinema, s-a simţit foarte bine în urma mângâierilor mele pe mâinile ei hipersensibile şi mi-a propus să mergem la ea acasă. În ciuda faptului că i-am explicat că am fost invitat de nişte apropiaţi la cină şi că deja stabilisem asta, a insistat. Eu am plecat şi i-am propus, în schimb, să ne vedem a doua zi.

Apoi, când am dormit la ea în săptămâna în care am stat la ea, s-a ferit de afecţiunea mea fizică, spunându-mi în cele din urmă, abia după ce am confruntat-o verbal, că ea se supărase pe mine pentru că o refuzasem. Adică în mintea ei sucită, nu e OK ca eu să o refuz fără să se supere, dar e o OK ca ea să mă refuze fără să mă supăr. Ea avea dreptul să găsească scuze şi explicaţii subiective pe care eu trebuia să le accept dacă eu o doream alături de mine, dar eu nu aveam dreptul să o refuz atunci când îmi stabileam un program. Indisponibilitatea mea se numea în vocabularul ei „inflexibilitate”. Eu nu am afişat faţă de ea nici măcar atitudinea naturală pe care se cuvine s-o aibă un bărbat cu privire la sex. Nu am afişat-o pentru că, pe de-o parte, îmi doream să observ la o femeie care se declara „matură” o asertivitate: să nu se supere pentru un refuz momentan, sau măcar dacă se supără, să-mi spună că s-a supărat şi să vorbim despre asta, nu să se aştepte să îi citesc gândurile.

Apoi, în timpul în care am stat la ea, voiam atât de mult să vorbesc cu ea, să-i spun nişte gânduri despre ea, pentru ea, dar cu D. nu am avut această şansă. Nu voia decât să vorbească decât despre problemele ei de la servici. Dacă îi dădeam chiar şi cea mai mică sugestie care nu era în direcţia în care voia ea să audă, o respingea. Singurele momente în care ea mă asculta era ca să îmi pună întrebări pe marginea cărora să mă judece şi să mă întrerupă.

M-am simţit singur alături de ea. Cu atât mai mult cu cât dormeam cu ea în acelaşi pat. M-am simţit trist pentru ea şi am resimţit compasiune faţă de această biată fiinţă, care se agită degeaba, fără să asculte, fără să fie înţeleasă, şi care se aşteaptă ca lumea să gândească ca ea şi mai ales bărbaţii să i se aştearnă la picioare şi să fie disponibili pentru ea, când vrea ea. Pentru D., dragostea valorează prin ceea ce poate să obţină: ce vrea ea, cum vrea ea, când vrea ea. Pentru ea, dragostea este: „vreau (!), fă-mi (!), dă-mi (!).”.

Da, este adevărat că D. a mai crescut, a mai învăţat, în 8 ani, comparabil cu nivelul de maturitate şi dezvoltare pe care îl are un copil la clasele primare faţă de unul de la grădiniţă. D. vrea să ştie cum să le ştie pe toate. Dar nu ştie ce vrea. În cele din urmă, nu mă vrea pe mine, dar nu pentru că n-ar avea nevoie de mine, ci pentru că este atât de oarbă încât nu îşi dă seama că am vrut să îi dau o şansă. Şi poate, peste alţi 8 ani, când va fi pregătită să evolueze emoţional de la nivelul de clase primare la gimnaziu, eu voi avea primele fire de păr alb. Problema nu este că i-am acordat o a doua şansă. Am reuşit să îmi acord şi mie astfel o a doua şansă ca să observ dacă am învăţat din greşelile trecutului şi dacă am reuşit să depăşesc propriile iluzii. Curios lucru, cum D. a ştiut să mă caute în 2013 şi în 2016, tocmai când din întâmplare avea nevoie de mine ca să-şi găsească o nouă slujbă.

Oricine merită a doua şansă. Atâta doar că aceasta trebuie oferită pe o temelie reală, nu hrănită cu iluzii. D. nu merită a doua şansă. Femeile ca D. sunt nişte copaci care au crescut strâmbi de mici.

Ca răspuns pentru că n-am vrut să o ajut cu CV-ul, a bătut din picior nerăbdătoare la telefon, ca şi cum eu eram servitorul ei obligat să îi fac ei CV-ul pe gratis, după ce mi-a ignorat toate tentativele de a-i întinde o mână de ajutor în ultimele săptămâni. Mi-a răspuns prin SMS: „Mulţumesc mult pentru ajutor. Faptul că ai stat o săptămână la mine, făcând un efort să plătesc în plus toate cheltuielile aferente, faptul că m-ai rugat să te duc cu maşina pe cheltuiala mea şi făcând anumite sacrificii, văd că nu înseamnă nimic pentru tine… Şi mai vorbeşti şi de credinţa în Dumnezeu, puritatea sufletească, sprijin reciproc… În locul tău, mi-aş pune nişte semne de întrebare foarte mari!!!!!”.

Aş fi vrut să-i explic acestei copile rănite şi hipersensibile tot ceea ce am explicat în acest copil, dar nu avea sens. D. nu este în stare să asculte. Dar cred că, în cazul în care va mai avea curiozitatea să mai revină vreodată pe acest blog, poate o să aibă curajul să citească până la capăt. Ea nu m-a rugat frumos, nu a avut răbdare, nici respect pentru mine atunci când am încercat să îi explic care e problema cu CV-ul ei. D. nu voia să înveţe să pescuiască, nici nu voia să prindă peşte, nici nu voia peşte cadou. Ea voia deja peştele prăjit, instantaneu, în farfuria ei, acum!

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş lăsa-o pe parteneră liberă să se manifeste şi să observ cum reacţionează la refuz.

 

Povestea din punctul de vedere al agresorului

„Pe unii oameni,ca să le obţii atenţia nu ajunge să îi baţi pe umeri. Trebuie să îi loveşti în moalele capului şi atunci vei vedea că ai atenţia lor cea mai strictă.” Andrew Kevin Walker

Can I have your attention, please?

După ce i-am spus că minţile mărunte îi discută pe alţii, iar minţile măreţe discută idei, D. a continuat să îmi spună despre acelaşi lucru. Apoi mi-am adus aminte de ce nu e bine să te cerţi cu proştii: cei care se uită s-ar putea să nu-şi dea seama de diferenţa între tine şi ei. Apoi mi-am dat seama că e mai bine să tac şi să-i lăs pe alţii să moară proşti. Desigur, D. nu este proastă de la natură. Că şi-a greşit cariera? Asta e evident. D. a făcut-o pe-a proasta şi a rămas aşa. Proasta pusă pe piedestal, bună ca să se închine la e fraierii care sunt în stare să sărute pâmântul pe unde calcă.

Criticile pe care este deschisă să le primească sunt doar cele pe care şi le face ea singură. Este important ca să înveţe singură din greşelile pe care le face în viaţa ei şi să lase fraierii de-al de mine să latre degeaba pe lângă ea, în loc de don‘şoara se amuză. Nu contează că, la abilităţile de ascultare pe care le are, eu n-aş angaja-o nici ca portar. E adevărat că D. s-a schimbat, aşa cum este adevărat că unii intră la o formare boi şi ies vaci.

Când i-am spus unui prieten la telefon că D. exersează limba engleză şi învaţă management de proiect la 35 de ani, mi-a spus: „poftim? Adică ea nu ştia lucrurile astea până acum?”. Desigur, în lumea corporate, să ştii engleza de baltă şi să bâjbâi managementul de proiect în timp ce halucinezi că ai putea conduce o companie este, cu siguranţă, un motiv ca să te faci de râsul curcilor. Acum înţeleg de ce colegele lui D. o vorbesc pe la spate. Chiar dacă i-ar vorbi pe faţă, nu ar fi în stare să asculte. Da, este adevărat că D. este mai energică, mai persuasivă şi mai drăguţă decât majoritatea corporate pitzi care îşi freacă coatele de praful de pe dosarele corporaţiilor din România. Numai că ideea cu adevărat halucinantă este că cineva s-ar putea simţi inferior acestei biete fiinţe, care consideră că nu cere prea mult să i se ofere un tratament preferenţial, cum ar fi să vină la locul de muncă atunci când îi tună şi să stea în pauza de masă 2 ore în loc de jumătate de oră. Nu este nevoie să meriţi aceste privilegii, ajunge să te comporţi ca şi cum ţi se cuvin. În fine, nici asta nu e o problemă, atâta vreme cât, pe bună dreptate, D. îşi făcea treaba pentru care este plătită, şi încă foarte bine, stând peste program.

Până să primesc respectivul SMS, nu aveam de gând să scot răbojul şi cu atât mai puţin să mă apuc să scriu pe blog despre asta. Totuşi, ca să fac o socoteală pentru imensele sacrificii şi incomensurabilul ajutor pe care mi l-a oferit D, hai să luăm aşa:

1 săptămână în care am împărţit spaţiul locativ cu ea. O lună de rată la un căcat de apartament la dracu‘n praznic în Bucureşti este 270 de euro. 270/30*7=63 euro. Împărţim la 2 (că am stat împreună), iese 31.5 euro. Adăugăm întreţinerea, curentul electric şi internetul pentru o săptămână, care să zicem că ar mai fi în cel mai optimist caz încă vreo 20 de euro. Mai adăugăm şi faptul că m-a dus într-o dimineaţă cu maşina, disponibilitate pe care ea a exprimat-o, pentru care aş fi plătit la un taxi cam vreo 5 euro. Face 56.5 euro.

Ce i-am oferit eu?

5 ore în care i-am ascultat căcaturile la telefon încercând să îi dau soluţii, o oră de consultanţă în atingerea obiectivelor şi de interpretare a testului pe care şi l-a făcut.

6 ore *25 euro/ora de consultanţă, la care se adaugă sporul de 30% pentru cantitatea excesivă de prostie pe unitatea de timp=195 euro

Facem socoteala: 195-56.5 euro=138.5 euro

Premiul pentru faptul că nu i-am facturat această sumă lui D. este că ea mă pune să îi fac CV-ul pe gratis. Adică dacă eu o iau în serios şi îi ofer din timpul meu ca să o ajut pentru ceea ce spunea EA că vrea, este OK ca ea să se caţere în capul meu, să danseze acolo, apoi să mă pună să-i fac treaba ei şi mai încolo îmi întinde nota de plată, şi pe deasupra, eu sunt vinovat! Da‘ muieţi-s posmagii, cucoană? Ah, şi am aflat ce a făcut cu inelul pe care i l-am făcut cadou când am cerut-o în căsătorie. L-a pierdut. Mai adăugăm vreo 70-80 de euro cât am dat eu atunci?

Acum să investigăm calitatea cazării. Ce-am primit de cei 56.5 euro.

O muiere care vine acasă în fiecare zi şi turuie despre toate căcaturile care i s-au întâmplat la serviciu, de fiecare dată ea fiind oiţa nevinovată şi ceilalţi lupii asupritori. Iniţial, din ceea ce spunea ea, înclinam să îi dau dreptate, pe baza prezumţiei de nevinovăţie. Până la urmă, ceea ce cred că s-a întâmplat este din cauza faptului că şi cei de la ea de la lucru şi ea sunt nişte handicapaţi care nu sunt în stare să stabilească nişte lucruri clare şi să se ţină de ele, care una spun şi alta fac, care uită de la mână până la gură. Contractele neclare stau la baza oricăror triunghiuri dramatice. Că rage o vacă la un perete sau că zice D. că o să facă ceva (chiar în interesul ei!), e tot acelaşi lucru.

D are un jeg de mop la baie, cu care cică face curăţenie. În loc să pună nişte covoare pe jos, de fiecare dată când foloseşte cada, adică în fiecare zi, face un lac de apă. Apa e curată. Cârpa cu care cică şterge nu e. Rezultatul este că împrăştie prin toată baia mizeria. Astfel că, pe lângă faptul că trebuie să ai grijă să nu-ţi rupi gâtul alunecând în baie, trebuie să ai grijă să nu duci pe şlapi murdăria din baie în casă.

Perdelele de la dormitor. Perdelele sunt destul de transparente, nu suficient de opace. Noaptea se vede lumină de afară. D. nu reuşeşte să adoarmă în mod natural şi se plânge cât de obosită e.

Frigiderul. Frigiderul lui D zumzăie ceva de groază. Când i-am povestit numai aspectul ăsta unui prieten, s-a prăpădit de râs şi a zis că merită să facă un scenariu de film numai pe asta. De-abia aştept să citesc ce o să scrie despre asta! Oricât de multă suferinţă a fost în povestea asta cu D., clar lucru că altceva decât o comedie nu poate să iasă!

D. are un living space deschis, în care bucătăria nu e despărţită de sufragerie de vreun perete. Ceea ce înseamnă că dacă D. se hotărăşte să gătească peşte, se împute toată casa. Din cauza frigiderului acela, n-am putut să dorm deloc în sufragerie, deci a trebuit să dorm cu D., în camera alăturată, din care oricum se aude bârâitul frigiderului, în care se vede lumina de afară, în contextul în care domnişoara „vreau să fiu independentă” se tupila, spre mica mea satisfacţie în braţe. Aceasta nu este odihnă. Acesta este regim de exterminare. Desigur, treaba cu figiderul era rezolvabilă, dar pe D. o durea în alte părţi ale corpului mai puţin sensibile de asta, căci ea, ca o veritabilă corporate pitzi, îşi poate permite să îşi cumpere un frigider super-deştept de care să o doare în pix că se strică.

Stilul lui D. de condus. D. întoarce maşina în intersecţie în ultimul moment în altă direcţie, insultă cu năduf şoferii care nu-i acordă prioritate, nu este în stare să închidă portbagajul ca lumea, întoarce unde îi tună şi fără GPS se agită precum un pui de gâscă cu capul tăiat.

Ca şi cum ar fi intrat zilele în sac, D. s-a dus în timpul săptămânii la cinema, la miezul nopţii, în 4DX ca să vadă porcăria de Batman vs. Superman. I-am spus că e o porcărie, dar a insistat să îl vadă „pentru efectele speciale”. Dacă o incultă şi o ignorantă d.p.d.v cinematografic precum D. a reuşit să adoarmă (!) în 4DX la acest film, înseamnă clar că filmul este chiar mai prost decât a socotit critica cinematografică americană de specialitate. Când a ajuns la 2.30 noaptea acasă, premiul meu pentru faptul că am făcut ceva de mâncare şi am invitat-o să servească a fost faptul că m-a pus să dorm în camera cu frigiderul care bârâie.

Desigur, toate aceste mici nemulţumiri de ambele părţi s-ar fi putut rezolva dacă ar fi existat comunicare, căci mie mi se par lucruri care pot fi clarificate şi stabilite împreună. Ca să fi existat comunicare, trebuie să fi existat ascultare. Ca să fi existat ascultare, se presupune că cel care ascultă e pregătit să audă şi ce nu-i place, până la capăt.

Astfel, D. poate să-şi ia sacrificiile imaginare şi aşteptările şi CV-ul ei pe care nici măcar nu a fost în stare să şi-l facă şi să şi le bage undeva, împreună cu statutul de prinţesă cu halucinaţii de director de corporaţie care nu-şi poate manageria ca lumea nici măcar apartamentul. O asemenea femeie nu merită nici măcar sedusă. Desigur, cu mult timp şi efort, se poate ajunge pentru câteva secunde la sufleţelul lui D., dar pur şi simplu nu merită. Eu nu am socotit financiar celelalte zeci de ore pe care le-am petrecut cu D. faţă în faţă în ultima lună, ci doar timpul pe care am acceptat să i-l ofer pentru dezvoltarea ei personală şi profesională, vorbind despre lucruri care o interesau pe ea.

D. se poate bucura pentru faptul că eu nu am să spun niciodată cine este ea pentru că intenţia mea nu a fost niciodată să o umilesc în public şi eu mă pot bucura pentru faptul că ea nu o să spună niciodată cine sunt eu, deoarece pseudonimul este protejat în România prin nişte legi ale dreptului de autor destul de severe. Dar dacă s-ar întâmpla vreodată ca ai ei cunoscuţi să ştie că despre ea a fost vorba de fapt pe acest blog, cred că ea şi nu eu ar face bine să se târască într-o gură de şarpe şi să nu mai iasă acolo de ruşine câţiva ani, adică până când iese d.p.d.v. emoţional din ciclul primar.

D. a uitat de asemenea să îmi mulţumească pentru faptul că nu am dat-o în judecată pentru prejudiciul emoţional pe care mi l-a cauzat în 2008. Dacă România ar fi o ţară procesomană precum în SUA iar eu aş fi fost chiar al dracului, D. nu ar munci acum ca să plătească ratele la bancă pentru apartamentul ei cel prost compartimentat, ci ca să-mi plătească mie despăgubiri.

Ca răspuns la întrebarea: „ce ai face dacă ai avea o a doua şansă la dragostea pe care ai pierdut-o acum atâţia ani?”, eu susţin că aş folosi-o pentru a da o lecţie cuiva care să o aprecieze şi să o folosească (mă refer la cititorii blogului, nu la D.)

 

Povestea din punctul de vedere asertiv.

Toate cele trei perspective de până acum au fost nedrepte, parţiale şi fundamental greşite. Fiecare din ele exprimă părţi de adevăr şi multivalenţe ale emoţiilor pe care uneori le simţim în legătură cu cei la care ţinem. Uneori, suntem încrezători, plini de speranţă, şi în acelaşi timp se simţim furioşi pentru că prin modul în care alţii încearcă să-şi atingă obiectivele ne deranjează. Ce este însă mai important şi denotă adevărata maturitate emoţională este abilitatea şi chiar curajul de a vorbi despre aceste lucruri deschis, conştienţi fiind că putem să alegem să nu fim definiţi de comportamente, ci de identitate.

Nu îmi plac generalizările şi nu este bine să judec. Nu-mi place deloc că unii din cititorii acestui blog s-au apucat să o judece pe D. fără să o cunoască şi chiar să se îndoiască de inteligenţa ei, sau de a mea, pentru că am ales-o.

D. a considerat că acest timp pe care eu i l-am dăruit i se cuvenea. Dacă ar fi spus: „tu îmi dai asta, eu îţi dau asta”, atunci ar fi fost un schimb asumat pe baza valorii stabilite de comun acord asupra a ce a oferit fiecare. Dar nu s-a întâmplat asta. S-a repetat un contract neclar, care poate să fie înţeles şi rulat doar în termenii triunghiului dramatic victimă-persecutor-salvator. Pentru a scăpa din asta, este nevoie de asertivitate: adică să fie OK să spui „nu” fără a supăra. Unui copil răsfăţat părinţii se tem să-i spună „nu” şi copilul ajuns la maturitate cu acest model nu suportă refuzurile celor din jur, percepându-i ca pe nişte „non-prieteni” pe care ce refuză.

Mă simt prost cumva să scriu acest articol (şi încă atât de lung) ca să explic ce nu funcţionează, în loc să demonstrez prin propria mea existenţă un model care funcţionează. Consider că nu se cuvine, cu atât mai mult pentru un bărbat, să facă reproşuri unei femei, ci să o inspire prin propriul său model de comportament să aspire, să fie un om mai bun. Dar există situaţii şi persoane cu care asta nu funcţionează. D. trebuie înţeleasă, nu judecată în primul rând. Această femeie a fost foarte, foarte rănită, şi foarte traumatizată în copilărie şi ea nu vrea să îşi dea seama de asta. Scriu acest articol ca să explic că nu se poate comunica cupersoane care afişează asemenea comportamente altfel decât prin relaţii de putere (nu violenţă). Nu poate fi vorba de egalitate. Domini (ca salvator sau ca agresor) sau eşti dominat (ca victimă). Asertivitatea nu este o opţiune pentru D., pentru că nu are nevoie de asta. La ea, merge şi fără.

O parte din maturitate este să ne întoarcem asupra trecutului cu luciditate şi să luăm lecţiile de care avem nevoie, pentru a nu le mai repeta. Atunci când am sărutat-o din nou pe D., după 8 ani, nu m-am simţit vinovat. Mi-am dat voie să mai dau o şansă. D., la rândul ei, mi-a dat o şansă. De data aceasta, cu un nivel de maturitate diferit, am trecut unul pe lângă celălalt. Dar nu pentru că am fi incompatibili sau pentru că avem obiective sau direcţii de dezvoltare diferite. Ci pentru că avem ritmuri de dezvoltare diferite. Poate că până o să ajungă la 60 de ani, D. va reuşi să înţeleagă o parte din lucrurile pe care le-am scris în acest articol acum. Dar acest lucru nu se va întâmpla din cauza cuvintelor mele, ci din cauza şuturilor pe care se va încăpăţâna să şi le ia în viaţă. D. nu vrea să se cunoască pe sine. Doar se minte pe sine, în timp ce de fapt nu-i pasă cu adevărat nici de viaţa ei. În cel mai bun caz în care D. ar citi vreodată acest articol, va lua doar ceea ce-i tună şi satisface impresia ei negativă despre mine. Va continua să-şi spună minciunile pe care şi le tot spune în loc să-şi recunoască vulnerabilitatea, feminitatea şi limitările de la care putem porni împreună pentru a construi.

M-am iertat pe mine şi mă acccept, cu atracţia faţă de D. Accept să recunosc şi să respect libertatea şi refuzul ei ca femeie. Îmi doresc din tot sufletul ca ea să înveţe să comunice, să-şi exprime emoţiile, să cunoască ce anume s-a scrântit în capul ei când era copil, dar cu toată tirsteţea şi părerea de rău, aceasta este o călătorie pe care va trebui să o facă singură, aşa cum fiecare din noi trebuie să alegem dacă vrem să învăţăm din experienţa noastră sau şi a celorlalţi. Căci dacă tu, drag cititor al blogului Din Dragoste pentru D. nu ai luat nimic pentru tine în viaţa ta, atunci degeaba au fost şi interacţiunile mele cu D., şi timpul petrecut ca să scriu acest articol. D. mi-a reproşat că nu mă autoanalizez suficient şi sper că acest articol poate fi un mic exerciţiu de introspecţie.

Atracţiile. Atracţiile sunt mici focuri de artificii, prilejuri ca să înveţi despre tine, despre care sunt tentaţiile în care poţi să cazi. Este bine să le observi, şi apoi să le pui frumos înapoi pe o poliţă cu amintiri, ca să se aştearnă praful pe ele. Viaţa merge înainte pentru cei ce vor să creeze relaţii de colaborare. Lăsaţi morţii să-şi îngroape morţii şi voi vedeţi-vă de viaţa voastră, că aşa e mai bine. Ce a fost frumos, a fost frumos. Cele bune să se-adune, cele rele să se spele. Peste ani, vom vorbi despre aceste lucruri în treacăt, vom râde şi apoi vom schimba subiectul.

SFÂRŞIT

Povestea lacrimii

Lacrima e un vis spulberat prelins spre eternitate pe obraz.

Lacrima e imaginea iubirii rătăcite între gândurile negre ale zilelor aparent albe.

Lacrima e o dovadă a dorinţei de a nu fi singur şi a singurătăţii în a dori.

Lacrima e paşaportul ce însoţeşte omul la paşi, la plata vămilor trecerii dintr-o lume in alta.

Lacrima căzută ca de undeva din geana unei stele luceşte pe trupuri obosite de dor.

Lacrimi, lacrimi… lac imens şi secătuit de lacrimi… !

Lacrima vindecă tot, dar şi omoară!

Lacrima se menţine rece în numele minciunii, fară de care ar fi pustie lumea.

Lacrima ce nu-ti dă pace, ce nu se risipeşte cu clipirea următoare… e lacrima străfulgerată de o dragoste mai iute decât orice făptură fugară!

Lacrima nu mănâncă, nu face politică, nu cântă, nu spune „nu”, nu înjură, nu uită, nu râde, nu bea, nu fumează, dar reuseşte sa facă dragoste tot timpul cu obrazul pe care îşi aleargă ultimele clipe!

Poveste pentru suflet

Era odată un rege care avea 4 neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie, pe care o îmbraca cu straie din cele mai scumpe şi o trata cu cele mai fine delicatese. Îi dădea tot ce era mai bun. De asemenea, o iubea şi pe cea de-a treia soţie şi ea era cea cu care se mândrea cel mai mult în faţa regatelor vecine. Totuşi, regele trăia cu teamă că aceasta soţie îl va lăsa într-o zi pentru un altul. Regele o iubea şi pe cea de-a doua soţie. Ea era confidenta lui şi era întotdeauna drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu el. De câte ori regele avea o problemă, putea avea încredere în ea că îl va ajuta să treacă peste momentele grele. Prima soţie a regelui era foarte loială şi îşi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi, regele nu o iubea pe prima soţie. Deşi ea îl iubea cu adevărat, el de abia o observă! Într-o zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. Se gândi la viaţa lui plină şi îşi spuse: „Acum am 4 soţii cu mine, dar când voi muri, voi fi singur.” O întrebă pe cea de-a patra nevasta: „Te-am iubit cel mai mult, ţi-am dăruit cele mai frumose haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum, eu am să mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nici vorbă!” replica cea de-a patra soţie şi plecă fără un alt cuvânt. Răspunsul ei străpunse inima regelui că un cuţit. Regele o întrebă şi pe cea de-a treia soţie: „Te-am iubit toată viaţa mea. Acum că mor, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Nu!” veni răspunsul celei de-a treia soţii. „Viaţa e prea bună! Când vei muri, mă voi recăsători!” Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie: „Întotdeauna am găsit la tine înţelegere şi ajutor şi mereu ai fost acolo pentru mine. Când voi muri, vrei să vii cu mine şi să-mi ţii companie?” „Îmi pare rău, nu te pot ajuta de data aceasta!” replica cea de-a doua soţie. „Te pot doar înmormânta şi veni la mormântul tău.” Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi se auzi o voce: „Eu te voi urma oriunde vei merge!” Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie. Era atât de slabă, pentru că suferise mult din cauza foamei şi a neglijării sale. Adânc îndurerat, regele spuse: „Trebuia să fi avut mult mai multă grijă de tine când am avut ocazia!” În realitate, noi toţi avem 4 soţii în viaţa noastră: Cea de-a patra soţie este TRUPUL nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine, el ne va lăsa când murim. Cea de-a treia soţie este AVEREA noastră. Când murim, merge la alţii. Cea de-a doua soţie este FAMILIA ªI PRIETENII. Indiferent cât de apropiaţi ne-au fost în timpul vieţii, ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem. Prima soţie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat în goană după averi, bunăstare şi putere. Totuşi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge. Deci, să-l cultivăm, să-l facem puternic şi să-l bucurăm acum, pentru că este singura părticică din noi care ne va urma şi va fi cu noi în eternitate.

Din Dragoste pentru D la Webstock 2012

Bine v-am regăsit, dragi cititori şi mai ales cititoare!

Am deosebita plăcere să vă anunţ că Din Dragoste pentru D a fost nominalizat la categoria „Bloggers’ projects” a celui mai important eveniment anual din social media românească: Webstock 2012.

Lista finaliştilor poate fi consultată pe site-ul oficial aici

Cu această oportunitate, vă ofer mai multe detalii despre „colegii de categorie” care au câştigat. Mă simt onorat că blogul meu a fost inclus alături de aceste proiecte. Felicitări bloggerilor pentru rezultate!

VĂ INVIT SĂ-I VIZITAŢI ŞI PE EI!

Locul 1

Brăduţ Florescu şi  Elena Stanciu – Tedoo (În jurul lumii)

Locul 2.

Alina Crâncău & Răzvan Dragoş, Oltea Zambori, Alexandra Palconi, Răzvan Baciu , Oana Olaru-Zăinescu, Laviniu Lazăr , Andrei Palatkas – andrei@palatkas.ro) – Bloggeri la schimb

Locul 3

Alina Crâncău & Răzvan Dragoş, Oana Olaru-Zăinescu şi Ruben Kislaki – Cluj Brands Tour 2012

Mai multe despre Webstock 2012 au povestit în live blogging: Nicolae Mihalcea, Sabina Cornovac, Anca Duma, Laurenţiu Buică, Sandra Clipea, Şerban Păun, Nicolae Ciobanu.

Mulţumesc membrilor juriului care au realizat preselecţia că mi-au ales blogul ca finalist şi mi-au oferit şansa de a fi evaluat alături de cele câştigătoare.

Kerris Dorsey – The Show (from Moneyball OST)

A Real Hero

Scrisori moderne de dragoste

Scrisoare de dragoste moderna originala

Draga Mirela,

Sunt fericit sa te anunt ca m-am indragostit de tine incepand cu data de miercuri, 17 septembrie 2011.

Referitor la intalnirea noastra din 17 septembrie 2011 la ora 15.00, as dori sa ma vezi ca pe un viitor iubit. Idila noastra va trece printr-o perioada de proba de nu mai putin de trei luni si, depinzand de compatibilitatea dintre noi, va fi permanenta.

Bineinteles, pe parcursul perioadei de proba, in continuu vor fi cursuri despre mentinerea si dezvoltarea unei relatii si scheme de evaluare a relatiei pentru a promova de la iubit/iubita la sot/sotie. Cheltuielile pentru cafea si distractie vor fi initial impartite egal intre noi. Mai tarziu, pe seama performantelor tale, voi acoperi o parte mai mare a cheltuielilor. Te rog sa imi raspunzi in termen de 30 zile de la data primirii acestei scrisori, in caz contrar, aceasta oferta va fi anulata fara preaviz si voi lua in considerare pe altcineva. As fi fericit daca ai da mai departe aceasta scrisoare surorii tale, daca tu nu doresti sa beneficiezi de aceasta oferta.

Multumesc anticipat.

Al tau Bogdan

Raspunsul modern la scrisoarea de dragoste moderna

Referitor la scrisoarea ta datata azi.

Draga Bogdan,

Sunt fericita sa te anunt ca sper sa iti accept propunerea pentru o idila.

Cu toate acestea, trebuie sa te informez ca sunt unele conditii pentru a accepta cererea ta. Planurile tale sunt spre satisfactia mea. Cu toate acestea, da-mi te rog lamuriri despre castigurile tale de dupa pensionare cat si despre veniturile pe care preconizezi a le realiza pana atunci.

Am deasemenea nevoie sa ma asiguri ca voi beneficia de suficienta securitate si stabilitate in acest angajament. Daca este vreo sansa ca interesul din partea ta sa se reduca sau dupa un anumit interval sa existe un dezinteres total, atunci ar trebui sa primesc compensatii financiare conform standardelor in vigoare.

Datorita naturii pozitiei mele, sunt sigura ca vei fi de accord ca ar trebui sa mi se dea acces la un cont de cheltuieli. Pe deasupra, va trebui sa acoperi cazarea si transportul, iar nimic mai jos decat un Jaguar nu este acceptabil.

Te rog, ia aminte ca nu vor fi restrictii de „ora tarzie” sau „dureri de cap” in ceea ce ma priveste. Daca inca esti interesat de relatia noastra, te rog sa imi raspunzi urgent la scrisoare pentru ca si alti potentiali iubiti mi-au transmis interesul lor.

Te anunt ca sora mea este fericita in relatia ei.

A ta probabil, Mirela!

Cum să le ştii pe toate

Motto: “Niciodată nu îngădui gândului să mă facă să mă încred în mine însumi fără întrebare” Ava Dorotei*

Aceasta este o listă care merită să fie completată. Descrie în linii mari îndeosebi acele specie de empirişti care îşi fac un titlu de glorie din ignoranţă, fără să-şi dea seama. Observaţiile sunt din… experienţa mea cu asemenea comportamente din partea altora. Acesta este ghidul pe care să îl urmezi dacă vrei să ajungi de la bănuiala că le cam ştii pe toate la convingerea irefutabilă că eşti dumnezeu. Călătorie sprâncenată!

1. Ştii suficient. Desigur, nu le ştii pe toate. Doar că ai întotdeauna dreptate. Restul nu mai contează. Odată ce ai ajuns la o concluzie, ignoră tot ce ar putea să-ţi indice că poate să existe şi altă interpretare. Sunt o mulţime de proşti care încearcă să-ţi risipească timpul cu bazaconiile lor.

2. Lasă la o parte raţiunea şi bazează-te pe intuiţie. Intuiţia are tainele ei şi adeseori poate să cuprindă mai multe decât raţiunea. Uită de logică! Intuiţia ta este supralogică!

3. Când cineva te contrazice, asigură-l/o părinteşte cu zâmbetul pe buze că mai are de evoluat până când ajunge la viziunea ta. Are să vadă el/ea că de fapt greşeşte. Oferă compasiune, în cele din urmă ceilalţi vor învăţa lecţiile de care au nevoie.

4. Dacă cineva îţi recomandă o carte sau un film, după câteva pagini sau minute, observă cum de fapt tu ştiai chestia aia şi nu ai nevoie să-ţi pierzi timpul cu ceva care nu îţi spune nimic nou. Doar eşti trecut/ă prin viaţă, ce ştiu alţii?

5. Nu oferi argumente, nici chiar când ţi se cer. Foloseşte exemple generale, care să sprijine vag tot ce spui. Nu te coborî la nivelul oricui, tu eşti o fiinţă specială, deasupra unor asemenea conflicte vulgare….

„In love”

Copyright(C) Roxana Enache

6. Acceptă-te aşa cum eşti, apoi nu schimba nimic! La urma urmei, de la o vreme, distanţa între bine şi rău dispare. Ignoră criticile, ele pot veni doar de la fiinţe inferioare, care îşi manifestă orgoliul, egoismul şi alte forme ale desconsiderării faţă de superba ta fiinţă.

7. Invită-i pe ceilalţi să folosească bunul simţ. Astfel, vei putea să îi judeci după cât de bine se conformează la bunul TĂU simţ, care, nu-i aşa? – este exact la fel ca al tuturor. Prin urmare, ceilalţi ar trebui să ştie ce gândeşti tu fără să deschizi gura şi să se comporte în consecinţă. Iată cât de preţioasă este educaţia celor 7 ani de acasă!

8. Ignoră oricare oportunitate pentru dezvoltare personală sau profesională. Traininguri, seminarii, cărţi, consultanţă, psihoterapie? HA! Tu ştii mai bine că nimeni nu poate să te ajute mai bine decât tu însuţi/însăţi! Dacă suspectezi că e ceva care nu-ţi place la tine, stai liniştit/ă! Te vei vindeca singur/ă! Tu doar continuă să faci ce-ai făcut până acum, afirmă cu o voce gravă că ai învăţat câte ceva şi sigur vor apărea schimbările! Any time now!

9. Ai grijă să observi şi critică-i pe ceilalţi pentru cât de egoişti şi acaparatori sunt! Cât de ignoranţi la nevoile de exprimare ale celorlalţi şi cât de intoleranţi în viziunile lor radicale! De ce nu sunt mai deschişi la minte? Cu siguranţă, atitudini egocentriste de cea mai joasă speţă. .. Dar, ferice de ei  şi ele că te au pe tine, un stâlp al conştiinţei care să le deschidă cu înţelegere părintească atenţia spre punctele de vedere ale altora – cum ar fi… ale tale.

10. Stai deoparte de Biserică! La urma urmei, Îl ai pe Dumnezeu în tine… cel puţin până ajungi la conştienţa că EŞTI dumnezeu! Sigur cei care sunt adepţii unei unice religii sunt nişte sărmani care în loc să respecte egal TOATE religiile (inclusiv satanismul şi altele ce implică sacrificii umane), îşi proclamă cu neruşinare supramaţia asupra adevărului! Oh, şi toţi aceia care au scris mii de pagini ale Tradiţiei ortodoxe, din care unii au murit pentru credinţă… sunt doar nişte încuiaţi, nu lua seama la filocalii, paterice şi vieţi de sfinţi. Sigur poţi veni cu o interpretare mai reuşită a unor cărţi scrise – nu-i aşa? – de oameni…

*Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 9, tradus de Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie, secţiunea 2, de Ava Dorotei, V. Despre trebuinţa de a nu se încrede cineva în înţelepciunea sa, 6, pg. 534, Institutul Biblic şi de Misiune ortodoxă al Bisericii Ortodoxe Române, 1980

Cele mai bune filme văzute în 2011 la cinema

Cu întârziere, împărtăşesc cu voi cele mai bune filme pe care consider că le-am văzut la cinema în 2011. Alegerile mele, ca de obicei, sunt mai „artistice” şi e probabil să nu fi auzit cu surle şi trâmbiţe de aceste filme, dar din perspectiva mea, tocmai aceste rarităţi fac deliciul oricărui cinefil care foloseşte a şaptea artă ca o modalitate de a surprinde şi înţelege mai bine esenţa umană. Desigur, s-ar putea să vă întrebaţi: „dar când au fost aceste filme la cinema?” – multe dintre ele au rulat doar o săptămână sau o singură zi (!) – cinefilii care studiază în fiecare săptămână programele cinematografelor din Bucureşti vor şti să descopere asemenea bijuterii. Şi sunt multe, mult mai multe – aici le-am selectat pe cele care mie mi-au plăcut cel mai mult. Lista celor văzute e mai amplă…

1. Paris, Texas (1984, R: Wim Wenders)

Fără îndoială, filmul lui Wenders nu e recent, dar proiecţia de la Noul Cinematograf al Regizorului Roman este unul din cele mai bune din câte s-au făcut despre absenţa comunicării între oameni – un subiect care se ilustrează magistral şi în  Cafe Lumiere / Kôhî jikô (2003, R. Hsiao-hsien Hou), pe care l-am văzut în 2009, tot la acelaşi cinematograf. Însingurarea personajelor este scoasă în evidenţă cu atât mai mult prin tăcerile ample şi pustiurile vaste, o viziune europeană asupra SUA, poate cu atât mai accentuată în zilele de azi decât atunci. Coproducţie Germania / SUA.

2. Nothing Personal (2009, R: Urszula Antoniak)

O altă producţie extraordinară despre lipsa de comunicare, într-o manieră cuceritoare. Un film psihologic „greu”, despre (non-)relaţia dintre doi oameni care locuiesc împreună, şi al căror contract este să nu se întrebe despre trecutul lor. Chiar dacă afişul o înfăţişează pe Lotte Verbeek, actiţa principală, goală, filmul nu are vreo scenă de sex, iar nuditatea apare doar în final. Un film care invită la discuţii interminabile despre ceea ce deţinem cu adevărat pe pământ, despre relaţiile dintre bărbaţi şi femei şi despre nevoia de socializare chiar şi în izolare. Coproducţie Olanda / Irlanda.

3. Isolerad / Corridor (2010, R. Johan Lundborg şi Johan Storm)

Un film de suspans nordic, care porneşte de la pista unui triunghi dramatic şi urmărşete un fir epic simplu, cu o întorsătură care te pune pe gânduri şi într-o manieră hitchcockiană. Mă bucur că am avut oportunitatea să îl vizionez pe ecran mare. Producţie Suedia.

4. Tangled (2010, R. Nathan Greno şi Byron Howard)

Un film de animaţie absolut cuceritor, care vine după o serie întreagă de farse comerciale a la Disney. O perspectivă proaspătă asupra a ceea ce înseamnă cu adevărat un basm, care să îi distreze pe copii, să îi farmece pe tineri şi să îi încânte pe adulţi. Scena felinarelor este demnă de o antologie. O redau mai jos, după trailer. Producţie SUA.

cântecul „I See the Light”, nominalizat la Oscar

5. Låt den rätte komma in / Let the Right One In (2008, R. Tomas Alfredson)

O combinaţie fantastică între horror şi film de dragoste, este cu siguranţă unul din cele mai originale din ultimii ani, criticii şi festivalurile întrecându-se în laude la adresa lui. Probabil că rezonează atât de mult cu ideea unei iubiri imposibile pe care poate fiecare din noi am trăit-o. Atmosfera stranie a filmului este impresionantă.

6. Winter’s Bone (2009, R. Debra Granik)

În SUA, termenul „indie” se referă la filme americane independente, produse cu un buget redus (sub 5 milioane $, uneori sub 1 milion $), care nu se bucură de prezenţa unor staruri şi care folosesc un subiect şi/sau un stil foarte diferit de al producţiilor comericale hollywoodiene. Ei bine, acesta este cel mai bun film indie al anului 2010, multi-premiat la Sundance (cel mai important festival al filmelor independente din lume) şi nominalizat chiar la 4 premii Oscar.

Ree, personajul principal al acestui film, este o tânără pusă în poziţia de a-l găsi pe tatăl ei, viu sau mort, pentru a preveni eventualitatea ca ea şi familia pe care a a ajuns să o întreţină, să fie aruncată în stradă. Scenariul oferă ocazia unui tur de forţă pentru actriţa principală şi oferă un model pentru cum ar trebui să reacţioneze o femeie puternică, independentă, în faţa obstacolelor. În acelaşi timp, este o bună ilustrare a cum arată sărăcia pentru populaţia săracă ce trăieşte în zonele rurale din munte în SUA.

7. Never Let Me Go (2010, R. Mark Romanek)

Am o veste proastă pentru cei care îşi imaginează că acesta este un film de dragoste. De fapt, este un SF. Unul din cele mai bune ale lui 2010. Mai mult, este poate cea mai bântuitoare poveste de dragoste neîmplinită care a populat ecranele româneşti de multă vreme (afară, poate de filmul de la poziţia 5). Esenţa valorii filmului stă în scenariu, la rândul său riguros construit după un roman al autorului care ne-a oferit şi The Remains of the Day, ecranizat de James Ivory în 1993 şi devenit clasic. Premisa lui „Never Let Me Go” nu este atât de fantastică precum pare la prima privire. Ceea ce este ilustrat în film poate fi realizat, ştiinţific, în prezent şi poate chiar este, doar că nu am auzit (încă) de aşa ceva în realitate. Producţie SUA.

Vă sfătuiesc să NU priviţi trailerul şi să NU citiţi nimic despre subiectul filmului, pentru a vă putea bucura, aşa cum am făcut-o şi eu, de surpriza pe care o oferă descoperirea în întregime a componentei SF abia pe la o treime din naraţiune.

8. Play (2011, R. Ruben Ostlund)

Ruben Ostlund, una din tinerele speranţe suedeze, este deja unul dintre preferaţii la Cannes. Filmul lui invită la o meditaţie socială asupra noţiunii de joc, cu toate semnificaţiile ei. Sensul iniţial pare uşor de înţeles pentru copii, dar unele jocuri devin periculoase atunci când nu sunt jucate cu alţii, ci pe seama altora – lucru pe care personajele vor reuşi să îl afle cu costul unei traume şi a unei umilinţe ce rămâne de analizat. Scenariul face un pas mai departe, confruntând stereotipul minorităţii sărace, care  în loc să merite sprijinul şi compătimirea păturilor sociale mai bogate, abuzează de credibilitatea care îi este acordată – o lecţie în democraţie extrem de importantă, dar subtilă, prezentată fără corectitudine politică şi cu multă cutezanţă cinematografică.

9. Principii de viaţă (2010, R. Constantin Popescu)

Titlul ironic se referă la modalitatea greşită în care personajul principal (un bucureştean get-beget, 100 % provincial) îşi înţelege viziunea autoritară şi dictatorială prin care îşi exercită controlul bădăran asupra familiei sale şi, prin extensie, asupra întregii societăţi. Prototip al celui care crede că le ştie pe toate şi se bănuieşte a fi Dumnezeu, Velicaru este un bărbat de vârstă mijlocie, excelent jucat de Vlad Ivanov, care în ciuda tuturor obstacolelor – al căror responsabilitatea o are – va obliga cu violenţă pe toată lumea să cânte aşa cum vrea el. Întreaga tensiune psihologică a filmului se cumulează către punctul culminant al filmului, care în realitate nu are final – este doar o veritabil de românească „slice of life”. Acesta este personajul pe care toată lumea adoră să îl urască – cu atât mai mult, cei care se regăsesc în el – căci care pericol pentru un „atoateştiutor” este mai mare deacât un alt „atoateştiutor”? Producţie România.

10. De Ofrivliga / Involuntary (2008, R. Ruben Ostlund)

Un alt film al lui Ostlund, de asemenea genial, prin care autorul realizează un memorabil comentariu social asupra suedezilor (şi nu numai), ridicând întrebarea excelentă: „unde a dispărut ruşinea?”. Privit la vremea lui ca un experiment, acum devine tot mai clar un stil de exprimare şi de referinţă: cu siguranţă vom mai auzi despre cinema-verite-ul suedez.

Banii şi fericirea

Despre cum să te rogi

Dacă te rogi, fă-o cu seriozitate şi cu intenţie!

Îţi pui mobilul pe silenţios, te retragi undeva unde nu te deranjează nimeni,  îţi iei un moment de reculegere, te orientezi spre răsărit, te aşezi în genunchi (doar în perioada de 40 de zile după Paşte se stă în picioare), îţi faci semnul Sfintei Cruci şi te gândeşti la cuvintele rugăciunii pe care o spui sau o citeşti. Dacă nu ştii rugăciunea bine pe de rost, e mai bine să o ai în faţă decât să te bâlbâi sau să o stâlceşti. Când vorbeşti cu Dumnezeu, e un exerciţiu de trăire, nu un examen de memorie. Dacă mintea îţi aleargă în alte părţi, este bine să faci nişte metanii mai întâi (mai puţin sâmbăta, duminica şi în cele 40 de zile după Paşti) sau să rosteşti rugăciunea inimii: „Doamne Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul / oasa”, dar niciodată nu te întorci asupra porţiunilor la care nu ai acordat atenţie!

Este indicat să aprinzi lumânare, candelă şi tămâie (tămâia se aprinde cu cărbune, care se cumpără de la pangarul bisericii). Lumânările nu spune nimeni că trebuie să le iei de la biserică, de obicei te costă de te rup – e OK să le iei şi din piaţă, NUMAI ŞI NUMAI DACĂ sunt într-o cutie, sigilate. Oricum, lumânările ce însoţesc pomelnicul care se dă la Liturghie se dau şi cu o sumă de bani – între 1 şi 5 lei, de obicei.

Înainte de slujba dintr-o sărbătoare sau de duminica, citeşte din Biblie pasajele din Sfânt Scriptură care se vor citi în Biserică şi, cel mai bine, despre semnificaţia sărbătorii – pe care o poţi afla în mai toate calendarele creştin-ortodoxe on-line şi pe bloguri ortodoxe. În România, slujba Liturghiei ortodoxe începe în zi de sărbătoare pe la 9-9.30, dar utrenia începe de la 8. Este bine să fii prezent(ă) şi la slujba utreniei, pentru că te ajută să te concentrezi mai bine şi să întri în atfmosfera de cult bisericesc. Este important ca gândsurile tale să fie alungat. Cel mai recomandat este chiar să nu îţi iei deloc telefonul la tine. Oricum, dacă te caută cineva în intervalul respectiv, nu îi vei răspunde!

Dacă vrei să pui un pomelnic separat pentru cei atei, eretici, schismatici, sectari, ecumenişti sau care vieţuiesc făţiş împotriva ortodoxiei, acesta se pune musai chiar la începutul utreniei, înainte de citirea la Pslatire, iar pe pomelnic nu vei scrie „vii”, nici „robii lui Dumnezeu”, ci „pentru întărirea întru dreapta credinţă”.

Pomelnicele pentru vii şi pentru morţi pot să conţină un număr variabil de persoane, dar o limită uzuală ar fi până la 20 de nume, din câte am observat. Dacă poţi să le aduci tehnoredactate, nici nu ştii cât se va bucura preotul – sunt mai uţor de citit şi ocupă un spaţiu mai organizat. Începi la pomelnicul viilor mai întâi cu preotul care te-a botezat, apoi preotul care te-a cununat, apoi preotul la care te spovedeşti. Apoi urmează rudele şi apropiaţii. La final, la vii, te treci pe tine. La morţi, treci mai întâi preoţii.

Dacă ai dezlegare de la duhovnic să citeşti Pslatirea acasă, este bine să insişti pe a spune formula completă pentru rugăciunea inimii şi să faci cât mai multe metanii, te vor ajuta să te concentrezi mai bine la sensurile profunde ale cuvintelor. Psaltirea citită zilnic aduce linişte şi nădejde sufletului.

Citeşte Biblia cât mai des. Citeşte cel puţin în duminici şi în zile de sărbătoare mai mult decât afli la Biserică. Fiecare creştin e dator să citească în timpul vieţii toată Biblia măcar o dată – caută ediţia sinodală îngrijită de Bartolomeu Anania, 2001 – are peste 8000 de note explicative de subsol. Citeşte apoi cele 12 filocalii, traduse de părintele preot Dumitru Stăniloaie, cel mai mare teolog al sec. al XX-lea. Începe cu Filocalia 9, apoi continuă cu: 1, 2, 6 şi apoi cere sfatul părintelui duhovnic, care în funcţie de sporul tău duhovnicesc va şti ce s-ţi recomande pentru a citi mai departe.

Fă Acatistul Sfântului Duh măcar o dată în săptămână.

Citeşte acatistele sfinţilor importanţi în zilele în care sunt prăznuiţi. Există cel puţin vreo 80 de sfinţi importanţi ale căror acatiste de peste an le găseşti în acatistiere şi pe internet.

Dă cu agheazmă prin casă în fiecare zi de întâi a lunii. Agheazma mică se ia de la orice biserică ortodoxă şi se poate înmulţi cu apă. Se ia dimineaţa pe nemâncate, după ce îţi faci toaleta şi după ce ai luat anafură.

Responsabilitatea iubirii

Mulţi dintre oamenii moderni ai noului mileniu îşi caută „jumătatea”, ca şi cum ar fi incompleţi, ca şi cum ar fi fost 50 % născuţi. În acest întreg proces, fiecare avem propriile noastre aşteptări, în funcţie de care filtrăm căror oameni să le dăm prioritate. Uneori, alegem să nu o facem – şi aşa, deşi suntem aleşi, nu alegem la rândul nostru aceeaşi fiinţă, a cărei inimă bate mai puternic pentru noi. Ei bine, acest articol este despre cum tratăm acea inimă.

Probabil fiecare are propriile experienţe negative în legătură cu refuzuri care ne-au frânt inima şi ne-au insuflat suferinţă, atunci când sentimentele şi emoţiile nu ne-au fost împărtăşite de cel/cea ales/aleasă. Să vedem… cum folosim această experienţă? O repetăm sau schimbăm ceva?

Cunosc o cititoare a blogului care le face vânt peţitorilor de nu se văd şi care tot se simte singură. Faptul că refuză is not the issue. Problema reală este CUM  o face. În acelaşi timp, probabil ne întrebăm de ce primim acelaşi tratament.

Iubirea este adesea privită ca fiind în teritoriul plăcerii şi mai puţin în teritoriul responsabilităţii. Asta se observă cel mai adesea în uşurinţa cu care cuplurile româneşti fac sex, apoi avortează copiii, din nou şi din nou şi din nou.

Care este răspunsul demn al Bisericii la acest fenomen?

De unde vine această reacţie vehementă împotriva cuiva care ţine la noi, atunci când sentimentul nu este reciproc? Hai să analizăm psihologic această reacţie.

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi vreun cadou de la o rudă sau un apropiat, pentru care acel obiect avea o însemnătate deosebită şi o valoare mare, dar pentru voi arăta ca un nimic pe băţ? Ce aţi făcut? Probabil aţi mulţumit frumos, aţi zâmbit şi l-aţi aruncat prin vreun ungher din debara, scoţându-l numai atunci când generosul venea în vizită pe la voi.

Am păţit şi eu asta. Mă întrebam în mintea mea: „What the fuck is this”? Uuuuuh, e o chestie grozavă după părerea lui X care stă în faţa mea. Ăsta-i momentul în care îmi dau seama că ar fi cazul să îmi placă. Dar eu nu am nici o relaţie cu obiectul ăsta… şi nici nu ştiu dacă vreau să am. De ce mi l-a dat tocmai mie? Această greutate emoţională a obiectului atârnă de mine şi e prea grea… Parcă MULT prea grea… Nu ştiu ce să fac cu ea. Acest obiect îmi este străin şi nu ştiu unde să îl pun în casă la mine. Nu am un loc pentru el. Să îmi creez, oare, un loc pentru lucruri pe care nu mi le doresc, dar mă simt obligat să le păstrez? De aceea, multe din aceste cadouri ajungeam, mai devreme sau mai târziu, la gunoi.

Tot în categoria lucrurilor pe care nu mi le doresc, dar pe care TREBUIE să le păstrez sunt actele. Precum şi o mulţime de alte lucruri pe care am prefera parcă să nu le întreţinem, să nu avem grija lor. Cu toate acestea, în cazul actelor, ştim că vor exista consecinţe de care ne interesează, că există riscul să fim sancţionaţi pentru lipsa lor. Parcă e mai uşor să avem responsabilitate când încadrăm lucrurile în sfera plăcerii decât atunci când le încadrăm în sfera obligaţiilor.

Iar în viaţa sentimentală, nu ne place să avem obligaţii, acestea sunt nişte poveri. În viaţa sentimentală, parcă lucrurile sunt doar pentru a ne simţi bine, a petrece timpul cu plăcere, a uita de griji. Dragostea nu mai e o bucurie în ea însăşi, ci o evadare de la responsabilitate.

Cel mai adesea, avem senzaţia că dragostea cuiva pe care nu îl dorim este ca o vază rară şi scumpă pe care nu ştim în ce ungher al inimii noastră să o aruncăm. Ce ironie amară şi ce furie pe cel care declară asemenea emoţii! Cum a îndrăznit să iubească, dacă nu respectă standardele noastre? Mai bine tăcea din gură şi aşa puteam să ne evităm politicos. Un prieten de-al meu mi-a spus odată că cea mai bună metodă de a scăpa de cineva de sex opus a cărui prezenţă îl deranjează este să îi spună că o iubeşte.

Una din cele mai mari minciuni este:

– Să rămânem prieteni!

– Să mori tu… Am fost, până acum?

– Ne mai vedem

– Bine. Hai să mergem săptămâna viitoare la un film!

– Păi nu… dacă ne vede lumea împreună?

– Şi dacă ne vede ce? Doi prieteni nu pot să meargă la film?

– Nu aş vrea să îţi dau speranţe…

– Nu, dar îmi propui să fim prieteni… cum petrecem timp ca prieteni? Măcar ne putem întâlni?

– Nu mi se pare o idee bună… nu te supăra, eu caut pe altcineva…

– …

De obicei, cam astea sunt liniile mari în care orice dialog imatur emoţional se desfăşoară. Varianta complicată este atunci când peţita mai are un iubit, care poate fi gelos pe el…

Vai şi-amar de steaua celor care procedează aşa, căci îşi vor alege o viaţă de singurătate în doi, dacă îşi găsesc „jumătatea” ca să completeze acel zero din sufletul lor, bineînţeles, cu alt zero. Un asemenea comportament delimitează parametrii între care să se comporte cei din jur ca să ne intre în graţii. Dacă nu dansează pe sârmă după cum ne place, le facem vânt şi aşteptăm următorul nătăfleţ care se avântă…

Ceea ce spun nu este să dăm şanse celor faţă de care nu simţim nimic, dar nici să îi îndepărtăm în indiferenţă faţă de emoţiile lor. Dacă procedăm  expeditiv pentru că şi alţii au procedat aşa cu noi, atunci înseamnă că nu am iertat şi nu am învăţat nimic. Cine şi-ar dori să fie în relaţie cu cineva care nu este în stare să ierte şi să crească? Evident, cineva care are aceleaşi probleme şi nu doreşte să le rezolve. Apoi ne mai mirăm că fericirea este undeva departe, chiar şi în cuplul pe care l-am construit, pe principiile plăcerii.

Am auzit anul acesta „te iubesc” sincer de la mai multe femei. Şi i-am dat delete/ignore/block numai uneia, care chiar mi-a pisat nervii şi a demonstrat lipsă de respect faţă de mine în cele din urmă. În rest, chiar dacă nu (mai) am o relaţie sentimentală, nu înseamnă că nu pot să fiu prieten/amic cu o mulţime de femei. Am de două ori mai multe prietene de gen feminin decât prieteni de gen masculin.

Cheia, după părerea mea, este să recunoaştem că dragostea pe care cineva o simte, este o cale a acelui suflet către Dumnezeu. Să nu o tăiem. Dacă Dumnezeu ne-a învrednicit să fim aleşi de cineva pentru o legătură cu El, suntem noi stăpâni ca să tăiem acea legătură doar pentru că aşa avem noi chef? Aparent da, atunci când nu există o responsabilite duhovnicească şi psihologică… Atunci încetăm să îl mai tratăm pe celălalt ca pe Hristos şi el nu mai este aproapele nostru, ci străinul nostru. În creştinism, se spune: „dacă iubim numai pe cei ce ne iubesc, atunci nu suntem cu nimic mai buni decât păgânii”. Se pare că în ziua de azi, nu iubim nici pe cei care ne iubesc, darămite să admitem altceva în afara preferinţelor noastre? E foarte uşor să credem că Dumnezeu a creat lumea doar pentru o persoană: sinele, în jurul căruia se învârte universul. Majoritatea află că asta nu e adevărat cel târziu pe la vreo 2 ani… dar asta se uită pe parcurs.

Atunci când nu preţuim ÎNSINGURAREA, vom avea parte de o SINGURĂTATE în doi. Mai multe despre asta, ascultaţi-l pe părintele Tănase, despre care aţi aflat deja din video-ul de mai sus că are 328 de copii (deocamdată)…

PS: Ce pretinzi că nu ai în aşa fel încât a te iubi cineva pe care nu-l iubeşti să fie o problemă reală pentru tine?

Dacă ţi-a plăcut acest articol, atunci îţi recomand şi

Paşi ai inimii

Lasă-mă să fiu aşa…

M-am confruntat recent cu cel puţin două situaţii care m-au întristat, dar cred că cel mai bine sunt ilustrate de experienţa unui prieten de-al meu, care a dorit cu insistenţă să o întâlnească pe Anna Lesko, care cântă melodia „Lasa-ma sa fiu asa” – extrem de edificatoare pentru acest post.

Atat fanii, cat mai ales detractorii Annei Lesko, probabil nu ştiu că Anna are un talent real pentru pictură, iar compoziţiile sale sunt răvăşitoare. Am văzut şi eu câteva tablouri şi, deşi nu sunt critic de artă, m-au impresionat. Ei bine, prietenul ăsta al meu i-a făcut Annei o analiză de brand personal, bazându-se pe modul în care ea se promovează pe net… şi i-a înmânat-o personal. Faptul că Anna Lesko are un mai pronunţat talent pentru pictură decât pentru muzică nu este surprinzător. Nici faptul că a întâlnit-o destul de uşor nu miră. Ce este surprinzător este că el considera că Anna poate într-adevăr să se vândă ca artistă în aria picturii decât în aria muzicii.

Prezumţia nu este greşită, ci doar improbabilă. Aici este vorba despre modul în care el, ca fan, a ales să o aprecieze pe Anna. Iar de aici, intrăm în miezul subiectului despre care simţeam de ceva timp dorinţa să scriu.

Frumuseţea nu zace în ochii privitorului. În realitate, chipul lui Hristos se ascunde în fiecare fiinţă umană, doar că la unii este adânc săpat în conştiinţa lor şi atât de dificil de găsit încât pare inexistent. Dacă am vedea un suflet de om, aşla cum arată în toată splendoare lui, ne-am prăpădi.

Dostoievski a spus: „A iubi pe cineva înseamnă să-l vezi aşa cum Dumnezeu l-a intenţionat”. Aici intervine întrebarea: cum ştii că l-a intenţionat Dumnezeu pe om? Păi Biblia îţi spune. Nu îţi spune ce carieră să aleagă cineva, dar îţi spune ce calităţi morale ar trebui să aibă: ar trebui să aibă dreapta credinţă, dreapta socoteală, dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele său, nădejde, tărie sufletească, înţelepciune, să se roage, să aibă grijă de sufletul şi trupul său, să le îngrijească precum nişte daruri ce sunt de la Dumnezeu. Cu siguranţă n-ar trebui să fumeze, să bea alcool şi cafea peste măsură, să mănânce fast food şi o groază de alte gunoaie alimentare, să facă sex înainte de căsătorie, să fie încrezut peste măsură în propriile puteri şi în propriul ego.

O rugăciune din ortodoxie spune aşa: „Doamne, Îţi mulţumesc că ai murit pe Cruce pentru păcatele mele. Îţi deschid uşa inimii mele şi Te primesc ca Mântuitor şi Domn. Ia viaţa mea în primire şi fă-mă aşa cum doreşti Tu să fiu. „

Există o categorie de oameni speciali, care nu au nevoie să înveţe nimic. Sunt aceia care le ştiu pe toate, se descurcă fără sfaturi, nu au regrete şi îşi trăiesc viaţa prin empirism. Şi spun „o categorie” pentru că mândria, orgoliul, devine chiar esenţa fiinţei lor. Desigur, pentru cei care preţuiesc valorile dezvoltării, deschiderii, feed-back-ului, această categorie de omuleţi este foarte interesantă, dintr-o perspectivă filosofică: prin viziunea lor asupra vieţii, sunt o mărturie a eternităţii. Ei rămân la fel. Gândesc şi acţionează la fel, mintea lor fiind blocată la vârsta la care au ajuns să considere că s-au plictisit de învăţat. De-a lungul timpului, ei pot schimba slujbe, iubiţi, poate chiar şi religii, dar singurul lucru ce rămâne constant este exact ceea ce îi lipseşte de o identitate: ego-ul cel orgolios, mândria interioară. Deşi nu este frumos să legi identitatea şi comportamentul, cu siguranţă aceasta este o excepţie notabilă.

Dacă Dumnezeu ţi-a îngăduit să iubeşti o asemenea persoană, atunci ştii că trebuie să o accepţi, aşa bidimensională în gândire cum se prezintă adesea, lipsită de dorinţa de a schimba, de a îmbunătăţi, chiar atunci când sistemul după cum îşi organizează studiul, cariera, viaţa sentimentală, este deficitar – pentru că, nu-i aşa? – „lasă că merge şi-aşa!”. Şi o iubeşti încercând să te bucuri de fărâmele de frumuseţe şi linişte pe care ţi le aduce în viaţă atunci când renunţi să îţi mai doreşti măcar să o schimbi.

Aş fi vrut să cunosc pe cineva căruia i s-a întâmplat o minune. Aş fi vrut să fiu martorul unei minuni. Dar acestea nu se arată oricui. Am citit despre ele în cărţi şi ştiu că există. Dar în nici una dintre acestea, nu am întâlnit ca Dumnezeu să treacă peste liberul arbitru al omului. Cel mai adesea, pentru cei care se încăpăţânează în propriile drumuri, viaţa este un profesor răbdător: îi pocneşte până învaţă.

Ce poţi să faci este să stai martor. Să spui lucrurilor pe nume, împărtăşindu-ţi viziunea, fără a condamna, fără a judeca, fără a dori să schimbi. Determinarea de a livra un mesaj pe care cel puţin acum receptorul nu îl înţelege îi poate servi ca food for thought în timp este importantă (şi rară, de altfel). Concluziile la care persoana iubită va ajunge, ar putea să declanşeze un „aha”. În acelaşi timp, nu vă construiţi viaţa bazându-vă pe minuni. Dacă cineva a luat-o hăisa către erezii, sex, alcool, etc., îngustă şi cu atât mai strâmtă este calea pentru aceia! Am citit despre vieţile unora care s-au transformat radical (cel mai bun exemplu care îmi vine acum în minte este Sfântul Ciprian), numai că în viaţa de zi cu zi, în ciuda speranţei mele de a observa puterea rugăciunii, nu prea am observat-o. Poate că o fi trecut pe lângă mine şi nu le-am realizat (cu mine, Dumnezeu a făcut cu siguranţă minuni, dar în acest articol nu scriu despre mine). De ce nu prea sunt minuni ca urmare a rugăciunilor? O bună explicaţie găseşti aici: 

Este mult mai de preţ să îi vorbeşti lui Dumnezeu despre cel sau cea pe care încerci să îl/o apropii de El, decât să duci muncă de lămurire cu acea persoană în mod direct. Dumnezeu ştie că îţi pasă şi că vrei să faci bine. În acelaşi timp, tristeţea (că ai pierdut bucuria ca în persoana iubită să strălucească mai mult chipul lui Dumnezeu), furia (că persoana ţi se pare atât de aproape, şi totuşi atât de departe) şi groaza (că cineva poate să trăiască – şi încă bine, cel puţin vremelnic – departe de Biserică) sunt în terenul tău. Nu, nu ai voie să te vaiţi. Nu, nu ai voie să critici, căci nu ştii ce e în cugetul fiecăruia, prin ce a trecut şi cât de greu îi este să ia decizii pentru trecut şi alegeri pentru viitor. Ai voie să te rogi. Şi nu pentru voia ta. Ci pentru voia lui Dumnezeu.

Topul 10 cele mai citite articole originale din blog

În afară de articolele statice din meniul orizontal (în termen absoluţi, arhiva este incontestabil cea mai vizitată pagină), acestea sunt cele mai citite articole originale de pe blog (doar cele cu cel puţin 400 de vizualizări unice). Jumătate dintre ele au fost publicate şi pe alte site-uri.

1. Privirea care contează (1750+), publicat şi pe yuppy.ro

2. Femeia, pe un piedestal? (1400+)

3.Frumuseţea sufletului şi imaginaţia (1400+)

4. “Vreau(!), fă-mi(!), dă-mi(!)” sau diferenţa între orgoliu şi dragoste (1350+), publicat şi pe yuppy.ro şi lovesite.ro

5. Diferenţa dintre a trăi şi a supravieţui (1150+)

6. Cum să fii sigur pe tine fără să fii arogant (1050+)

7. Cine sunt eu (900+)

8. Cum am cunoscut-o pe D (800+)

9. „Iubirea nu este un sentiment, ci o calitate a unei relaţii” (800+) publicat şi pe yuppy.ro 

10. Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa… (750+) 

Menţiune:

Cum să iubeşti pe cineva care se „iubeşte” prea mult pe sine (750+)

Filme care te ajută ca femeie să te înţelegi mai bine (2)

Continui de aici topul celor filmelor pe care vi le recomand.

6. Nothing Personal (2009)

Alături de Kôhî Jikô, unul din cele mai reuşite filme despre evitarea comunicării şi efectele acesteia în relaţiile interumane. Filmul este greu, în toate sensurile posibile: filosofic, dramatic, tragic. Stilul minimalist se pretează subiectului, iar capodopera străluceşte în porţiunile de tăcere. Cinematografia este absolut încântătoare. Musai de revăzut la cinema, cu proxima ocazie. Scenografia, parcă desprinsă dintr-un film de Tarkovski, lasă loc pentru desfăşurarea unei meditaţii asupra sensului vieţii. 11 premii internaţionale.

7. Kôhî Jikô / Café Lumière (2003)

Nominalizat pentru Leul de Aur la Veneţia, acest film taiwanez filmat în Tokyo este un tribut regizorului japonez Yasujirô Ozu. Un film despre viaţă, şi despre dramele mute ale non-comunicării între generaţii. Personajul este suprins într-o instanţă a vieţii, parcă fotografiat de la distanţă. Ca şi la Peter Weir, ca şi la copilul teribil al cinematografie suedeze – Ruben Östlund (cu al său Play pe care l-am recomandat aici), camera se constituie într-un martor al evenimentelor (sau non-evenimentelor) dramatice. Filmul are un ritm propriu, iar o revizionare este un must. Ca şi celelalte filme din listă, solicită concentrare şi analiză, pentru a pătrunde bogăţia de sensuri exprimată în imagini.

8. The Accused (1988)

Primul film pentru care Jodie Foster a luat premiul Oscar pentru interpretare feminină. Povestea pleacă de la incidentul inspirat de realitate al unui viol multiplu într-un bar american, şi procesele la care a dat naştere incidentul. Din punct de vedere psihologic, surprinde excelent starea şi emoţiile unei asemenea poveşti. Problematica morală care se ridică este excelentă: cât de vinovaţi sunt cei care permit un rău să se întâmple, neintervenind? Un film pedagogic, dar grav, succint scris şi excelent jucat. Şi, mai ales, un film despre puterea interioară a femeii, etică, justiţie şi apărarea drepturilor.

9. Barfuss (2004)

Premisa acestui film este trăznită, dar reuşită: un playboy cu orgolii pleacă la nunta fratelui său vitreg însoţit de o tânără evadată dintr-un ospiciu de boli mintale, care păşeşte desculţă în civilizaţie pentru prima oară. Parte road-movie, parte comedie, parte love story, povestea este cel puţin neobişnuită şi la limita credibilităţi. Cu toate acestea, actorii o fac nu doar credibilă, ci o transformă într-o aventură cinematografică memorabilă cu întorsături neaşteptate. Acesta este un film pe care vei iubi să-l iubeşti, chiar dacă eşti într-una din acele zile negre în care pare că viaţa şi dragostea nu au sens.

10. The Owl and the Pussycat (1970)

Scris de Buck Henry, unul din cei mai buni scenarişti americani, autorul celebrelor Catch-22 şi The Graduate (ambele în regia lui Mike Nichols). Bazat pe o piesă celebră pentru Broadway. Barbra Streisand a câştigat Globul de Aur pentru acest rol. Ce să mai spun? Că este o excelentă comedie în avangardă, o poveste cu tâlc din care oricine poate învăţa despre dragoste? Sau că personajele trăznite vor reuşi cu siguranţă, din nou şi din nou, să vă aducă zâmbetul pe buze.

Poţi vizualiza întreg filmul pe You Tube, pornind de aici.

Menţiune: The Private Lives of Pippa Lee (2009)

Una din actriţele mele preferate, Robin Wright Penn, joacă un rol excelent în această felie de viaţă inspirată din realitate. Personajul ei: o femeie care şi-a transformat viaţa şi acum se află la o nouă răscruce de drumuri. Populat cu vedete, filmul îşi regăseşte esenţa în stilul subiectiv al naraţiunii şi mai puţin în aglomerarea de roluri secundare. Nu tocmai o capodoperă, l-am adăugat pentru a

Aştept recomandările voastre! Vizionare plăcută!