Spune-mi ce crezi despre moarte ca să-ţi spun cum îţi trăieşti viaţa…

Percepţia asupra morţii este cea care determină modul în care ne trăim viaţa. Făcând un studiu asupra modului în care în diferite culturi şi religii oameni care şi-au revenit din moarte clinică au perceput tărâmul spiritual, părintele Serafim Rose a ajuns la nişte concluzii interesante în cartea „Sufletul după moarte” (una din cele mai importante cărţi despre moarte care poate fi citită în timpul vieţii, oferă o înţelegere profundă) . Deşi în primă fază percepţiile exterioare sunt influenţate de sistemul de convingeri proprii culturii şi religiei din care persoana face parte, starea de proaspăt ieşit din corp fiind una vecină cu transa hipnotică de profunzime şi cu visul, toate descrierile urmează un drum destul de clar în linii mari după „tunelul de lumină” şi desprinderea sufletului de trup. În primă instanţă, există anumite amăgiri, iluzii, capcane, ispite, care sunt percepute vizual, auditiv sau kinestezic: cetăţi de lumină, voci de îngeri, senzaţie de plutire. Reveniţi la viaţă, oamenii găseau dificil să descrie prin cuvinte percepţia acelui tărâm, întrucât trebuia făcută translarea către simţuri de înţeles în lumea materială.

Finalul de la „American Beauty” (1999, R. Sam Mendes)

Nu degeaba scrie în povaţa ortodoxă „Gândeşte-te mereu la ceasul morţii şi nicicând nu vei păcătui”. Iisus Hristos a murit pentru noi pe cruce, pentru a ne oferi şansa să fim mântuiţi. Cu fiecare păcat pe care îl facem, Îl răstignim pe Iisus pe cruce încă o dată. Tradiţia ortodoxă ne arată în experienţa Sfintei Teodora care sunt vămile văzduhului şi prin ce anume trece sufletul după moarte, după vizionarea întregii vieţi ca pe un film, spunându-i-se ce a făcut bine şi ce a făcut rău.

Cunosc multe persoane care, neavând o cultură religioasă (şi când spun asta, mă refer la a citi filocalii, paterice, vieţi de sfinţi, cărţi de dogmatică ortodoxă), ignoră latura spirituală până când ajung la un moment în care simt un gol în suflet. Şi atunci este foarte uşor să ia drept explicaţie orice bazaconie drept realitate spirituală servită într-un pachet comercial atrăgător (vieţi anterioare, dumnezeul interior – „sinele suprem”, universuri paralele, stafii, OZN-uri), fără să se documenteze, pentru că timpul alocat unei documentări de calitate (care uneori poate însemna pur şi simplu a pune mâna pe o carte) este trecut pe ultimul loc. Aceste persoane încep să vorbească despre „iluminare”, „inteligenţă spirituală”, „dezvoltare spirituală” şi e probabil să înceapă să amestece chiar cu unele tradiţii creştine autentice.

Ce mi-a venit să bat acum monedă pe asta? Poate pentru că acum, de Paşte, sunt în starea de sărbătoare (ultima oară, de Crăciun, tocmai mă părăsise D.) şi singur, ca de obicei, şi îmi permit să fiu trist. Şi cu ocazia asta am sa vă povestesc cea mai mare tristeţe pe care o am în legătură cu D., iar asta e legat de ultima întâlnire pe care am avut-o fiind împreună.

Luni, 22 decembrie 2008. Seara, chiar când să iasă de la lucru, D. îmi spune să merg cu ea să se spovedească, pe la o biserică din centru la care fusese ea. Nu se mai spovedise de 10 ani. Preotul era un om bătrân, care spovedea pe bandă rulantă, fără a sta măcar să asculte prea bine omul. Absolut înmărmurit, mă uit după ce ieşim la D. cum se îndreaptă senină către staţia de tramvai şi îmi spune „Hai să mergem acasă!”. Eu rămân pe loc, mă uit ţintă la ea şi-i spun că aia nu a fost spovedanie. Insist să mergem la o altă biserică. Şi, din fericire, ştia ea o altă biserică în zonă, la care am descoperit un preot care asculta cu răbdare. Acel preot i-a dat lui D. sfatul în direcţia căruia şi eu o încurajasem: să stea o vreme singură, departe de amândoi, şi de mine, şi de A., şi să se hotărască cu care din noi să se căsătorească.

D. nu a făcut asta, în schimb mi-a spus în ianuarie că indiferent ce îi spune preotul (care îi spusese să se ducă din nou să se spovedească, de Sf. Ioan – a vorbit cu ea preotul ca şi cum ar fi vorbit la un zid, s-a mai dus D. la spovedanie din părţi), ea tot se va căsători cu A. pentru că el este sufletul ei. Această frază în mod deosebit este de reţinut. Dacă cineva se comportă cu sufletul ei astfel cum s-a comportat D., ce spune asta despre percepţia asupra morţii?

Am vrut cu tot dinadinsul să „verific” dacă cineva care declară că 100 % din respectul de sine se datorează imaginii fizice nu are nici un fel de interes spiritual. Cea mai mare durere pentru mine a fost să constat cum folosindu-şi libertatea, D. a ales să slujească grijilor materiale şi nu iubirii pe care o simţea în suflet la un anumit nivel. Cea căruia îi oferisem sufletul meu pe tavă nu voia să se îngrijească de sufletul ei…

Profetic, la staţia Piaţa Unirii, ea s-a dus în metroul în care era A., iar eu în metroul de sens opus. Ambele metrouri au venit şi au plecat în acelaşi timp. Cineva mi-a spus o dată că aşa cum a început ceva, tot aşa se şi termină. Ne-am cunoscut la metrou, iar relaţia noastră şi-a trăit ultimele clipe tot la metrou.

Sunt trist. Tristeţea e o emoţie trăită atunci când ai pierdut sau când îţi lipseşte ceva… Eu am pierdut o parte din mine, partea care poate să iubească cu o dăruire completă… Acum, după cum îi spuneam unei prietene, dacă mai aud de vreo pretenţie din partea unei femei pe plan sentimental, are şanse să zboare pe geam… (asta e furia din cauza faptului că am fost rănit).

Moulin Rouge – „Come What May”

(nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun cântec)

Ar fi fost dintr-o perspectivă poate mai uşor să consider că de fapt nu am iubit-o, sau nu m-a iubit, sau că a fost doar atracţie, sau doar orgoliu, sau ne-am despărţit din incaompatibilitate, sau oricare din lucrurile pe care şi le spun oamenii ca să se ascundă de suferinţa din sufletele lor pentru că au îndrăznit să trăiască profund. Poate că am obişnuit cititorii fie cu posturi drăgălaşe, fie ironice. Acesta nu e de nici un fel. E un post plin de amărăciune, chiar de Paşte. O amărăciune care îmi va rămâne multă vreme în suflet…

E o credinţă generală că bărbaţii ar trebui să fie puternici şi să nu se lase copleşiţi de tristeţe. Eu cred că orice om are dreptul să fie trist, dacă are motive, decât să bage sub preş emoţiile şi să se mintă că nu contează. Sunt trist pentru că am pierdut sufletul lui D…

Curiozitatea mea stă în momentul în care D. îşi va vedea viaţa, după moarte, ce perspectivă va avea asupra alegerilor luate, asupra cărora nu va mai putea schimba nimic?

PS: Citeşte despre subiectul morţii în perspectiva ortodoxă aici, aici şi aici

"I'm not sad" Copyright (c) Roxana Enache